•  Augustin Cupºa
•  Pierre Rãdulescu


sus

Augustin Cupºa

 

Marile bucurii ºi marile tristeþi
(din volumul Marile bucurii ºi marile tristeþi, editura Trei, 2013)

                                               

Cea mai mare parte a mobilei am fãcut-o bucãþi pânã la prânz. Am demontat masa din sufragerie, patul mare din ultima camerã, biblioteca ºi dulapurile apoi le-am cãrat la maºinã.

Robert luase un papuc cu împrumut pentru o zi, nu era chiar ce-ºi dorise el ºi de ce-aveam noi nevoie dar ºi aºa puteam sã zicem c-am avut noroc cu tipul ãsta care lucra la depozit ºi i-a scos maºina din firmã fãrã sã-i cearã nimic. Nu prea aveam cum sã-l plãtim pentru cã amândoi stãteam cam prost cu banii dar frate-meu i-a promis cã o sã-i facã cinste la urmãtorul salariu.

Singurul în picioare rãmãsese bufetul mare din bucãtãrie. M-am oprit în faþa lui cu mâinile în ºolduri ºi l-am mãsurat cu privirea – un monstru de trei metri lungime, înalt pânã în tavan, din lemn de nuc masiv ca de altfel, toatã mobila bunicii – mobilã veche, moºiereascã. Fusese montat direct în casã pentru cã nu putea fi bãgat pe nicio uºã.

Când eram mici ne suiam pe blat ºi ne agãþam cu mâinile de rafturile cele mai de sus ca sã gãsim tot felul de lucruri pe care ne imaginam cã bunica le ascundea acolo. Nica nu numai cã nu ascundea ceva dar nici nu se suia acolo sã umble sau sã arunce din lucrurile vechi ºi probabil cã n-o mai fãcuse de ani buni.

Pe la prânz am scos de acolo pungi de fãinã mucegãitã, sticle verzi cu zacuscã sau legume în ulei datate cu zece, cinºpe ani în urmã, cutii de biscuiþi uscaþi pe care roiau furnicile ºi frunze de tei carbonizate învelite în suluri de tifon. Eu stãteam sus pe scarã ºi îi pasam lucrurile lui Robert jos care le îndesa în saci mari de rafie ºi le cãra în stradã, la gunoi. Când am deschis ultimul sertar, un miros vechi ºi rânced dar atât de familiar m-a izbit în piept. Am rãmas cu borcanul în mânã. O luminã subþire trecea prin coroanele îngemãnãte ale salcâmilor din curte ºi intra în bucãtãrie prin geamurile pãtate de grãsime.
- Ce ai gãsit acolo?
Asta a fost cea mai ciudatã descoperire - un borcan de un litru, plin cu un lichid viºiniu tulbure în care plutea un corp amorf despre care Robert a zis cã sau e o bucatã de sfeclã sau e o ureche de pisicã ºi eu nu l-am contrazis pentru cã nici mie nu mi-era clar. Nica putea sã þinã orice în casã.

M-am uitat la geam ºi la masa de sub el pe care frate-meu clãdise douã turnuri de farfurii. Setul mai mic care pãrea ºi descompletat mi-a revenit mie. 
Robert era cãsãtorit ºi nevastã-sa aºtepta al doilea copil aºa cã i l-am cedat pe cel bun.

Când am rãmas singur în bucãtãrie, m-am uitat îndeaproape la farfurii – toate erau din porþelan chinezesc, unele dantelate pe margini – mi le aduceam bine aminte.

M-am plimbat prin bucãtãrie, am ºters cu palma praful de fainã care se scursese din rafturile de sus, m-am aplecat pe geam ºi mi-am aprins o þigarã.

Curtea din spate se umpluse de bãlãrii înalte iar perele se uscaserã pe ramuri sau fuseserã ciugulite de pãsãri.
- Hai c-am luat ºi niºte bere a zis Robert când s-a întors trântind uºa. A pus pe un colþ al mesei una lângã alta, ºase sticle de bere care pãreau foarte reci.

De dimineaþã o vecinã ne-a auzit când bocãneam cu ciocanul ºi a bãtut insistent la uºã. M-am dus sã-i deschid.

- Era proprietarul?
- Nu, era madam Braun.

M-am aºezat la loc pe scaun ºi am schimbat vârful unei ºurubelniþe. Robert se chinuia ghemuit sã scoatã o uºitã din balamele.

- Ia vezi dacã asta-i bunã.
- ªi ce vroia?
- A zis cã ea trebuie sã-ºi recupereze o supierã pe care i-a împrumutat-o lu`  Nica mai demult.
- Vezi sã nu, mi-a rãspuns Robert care se muncea sã desfacã uºa.
- Cicã e una albã din porþelan pictatã cu maci ºi flori de câmp. Ne roagã sã i-o dãm dacã o gãsim.
- Poate o gãsesc ºi-o sã-mi scape din mâini înainte sã i-o dau.

Robert mi-a povestit cã de fiecare datã când a vorbise cu bunica în iarnã, i se plânsese de vecini. Niciunul nu trecuse pe la ea sã-i aducã ceva. Braun pretexta cã din cauza gheþuºului, nici ea nu putuse sã iasã din casã sã-ºi ia mãcar o pâine.

- Totuºi niciunul n-a murit de foame, se pare i-a zis Robert. Reuºise sã desfacã prima balama. Înþelegi ce vreau sã zic?

În schimb bunicã-mea fusese nevoitã sã plãteascã o femeie, nepoata unui prieten de familie care trecea pe la ea o datã pe zi ºi îi aducea tot felul de porcãrii care în general nu se puteau mânca. Mie mi-a fost imposibil sã bat drumul din Bucureºti pentru cã benzina era foarte scumpã iar la noi, n-aveam loc s-o primim. Robert stãtea cu soþia ºi copilul la pãrinþii fetei într-o casã din Bucureºtii Noi iar eu de-abia mã mutasem cu iubita mea într-o garsonierã din centru.

Casa nu fusese niciodatã a bunicii, la început fusese naþionalizatã apoi proprietarul i-o lãsase în chirie la un preþ de nimic iar Nica se mutase aici dupã ce casa ei fusese demolatã. Ne-a lãsat nouã mobila sã ne-o împãrþim sau sã o vindem dacã aveam chef.

Avea dreptate Braun, vasul ei cu maci ºi flori de câmp era la Nica în bufet. I l-am dus eu pentru cã mi-a fost teamã cã Robert o sã se þinã de cuvânt sã-l scape din mâini exact în faþa ei. Madam Braun l-a înhãþat imediat, i-au dat lacrimile ºi cred cã într-o primã fazã a vrut sã mã îmbrãþiºeze.

N-a fãcut-o totuºi datoritã unor reguli de bunã purtare care spun cã marile bucurii ºi marile tristeþi nu se manifestã în public.

S-a mulþumit sã întoarcã supiera pe toate feþele de parcã ar fi vrut sã se asigure cã e chiar a ei ºi mai ales cã n-a pãþit nimic. A uitat sã-mã mai întrebe de sãnãtate, de mine sau de frate-meu.              

Totuºi ne ºtia de când eram cât o palmã. Mama ne aducea pe amândoi la Sibiu ºi ne lãsa aici peste varã. ªi Braun avea un nepot, Tobi, cu care mã jucam ºi de multe ori ajungeam sã ne luãm la bãtaie. Robert, cu ºapte ani mai mare ca noi, nu-ºi pierdea vremea cu fleacuri ºi se ducea cu bãieþii la fotbal sau sã ºparleascã beculeþe de Oltcit. Uneori, dacã rãmânea amiezele pedepsit în casã, ne fãcea avioane din carton. ªtiu cã pentru un avion din ãla l-am pocnit pe Tobi de i-a buºit sângele pe nas.

Mi-a pãrut rãu ºi-am stat multã vreme cu fricã sã nu mã pârascã dar n-a ieºit nimic din chestia asta.

- Ce naiba o mai face Tobi? l-am întrebat pe frate-meo.
- E la pârnaie - mi-a zis lovind cu palma capacul sticlei pe care o fixase în muchia bufetului.

Capacul a sãrit ºi s-a rostogolit pe podea zornãind.

- Ei, na...

Robert s-a sprijinit cu fundul de bufet ºi a dat berea peste cap. A tras o înghiþiturã zdravãnã. M-am uitat la gâtul lui gros ºi bãrbos pe care aluneca în sus ºi-n jos mãrul lui Adam.

- Nu bei? mi-a întrebat când a vãzut cã mã holbam la el.

Ne-am dus în curte ºi ne-am pus pe trepte. Salcâmii fãceau umbrã deasupra scãrii ºi pe jumãtate din zidul de la bucãtãrie. A fost o idee bunã sã bem berile înainte sã se apucãm de bufet pentru cã nu mai aveam frigider ºi dacã mai stãteau, berile s-ar fi încãlzit. În plus ni se fãcuse foarte sete.        

Am dat gata primul rând ºi am mai adus unul.

- Cicã e-n Marsilia, mi-a zis Robert

Îmi aminteam cu greu figura bãiatului.

- Da` ce-a fãcut?
- Niºte cãcaturi.
- Da` tu de unde ºtii?
- Mi-a zis Nica.
- Pãi ea de unde ºtia?
- ªtia.

Am încercat sã deºir discuþia mai departe dar fãrã mare succes, la fiecare întrebare primeam un rãspuns exact ºi închis. Frate-meu avea mici efuziuni apoi imediat se retrãgea în carapacea lui de parcã s-ar fi simþit vinovat de fiecare datã.

Când venise de dimineaþã sã mã ia cu papucul, aproape cã nu-l mai recunoscusem. Faþa i se buhãise, îºi lãsase barbã ºi arãta mult mai bãtrân decât mi-l imaginasem eu când îl aºteptam în faþa blocului. Nu ne mai vãzusem de câþiva ani deºi stãteam practic în acelaºi oraº.

Nu ºtiu cum, când eram puºti ajunsesem la concluzia cã-l secam pentru cã mama divorþase de taicã-su ca sã se mãrite cu taicã-meu. Mi s-a pãrut ºi atunci o aiurealã, mai ales cã eu nu avea nicio vinã în treaba asta, pe atunci nici mãcar nu mã nãscuse ºi, mai mult - dupã ce mama a divorþat ºi de taicã-meu ºi a plecat cu cel de-al treilea soþ la Montreal, situaþia mi s-a pãrut echilibratã.

Totuºi unele gânduri nu pot fi scoase din cap ºi fiecare e liber sã creadã ce vrea. Pe drum spre Sibiu, am evitat subiectul ºi tot ce avea legãturã cu mama.

Am discutat despre bani, despre crizã, Robert era îngrijorat cã service-ul la care lucra putea sã dea faliment. Foarte mulþi îºi pierduserã maºinile la bãnci sau dacã încã le mai aveau, preferau sã le þinã în garaj ºi în niciun caz nu dãdeau banii pe reparaþii. Nevastã-sa aºtepta al doilea copil ºi indemnizaþia de maternitate nu-i ajuta prea mult. M-a întrebat fãrã mare interes ce mai fac eu. I-am zis cã lucram la doctorat ºi dupã aproape doi ani ajunsesem într-un punct mort. Nu era singurul. Mã simþeam împotmolit pe toate planurile.

Frate-meu nu pricepea lumea în care mã zbãteam ºi probabil de aia nici nu m-a întrebat de ce mã simt împotmolit ºi dacã asta era ceva cu adevãrat nasol sau nu. Sau pur ºi simplu nu i-a pãsat.

Înainte sã termine a doua bere, Robert ºi-a aprins o þigarã. Eu  stãteam lângã el pe trepte, aplecat deasupra pantofilor ºi mã chinuiam sã rup o aþã care ieºise din cusãturã aºa cã nu mi-am dat seama cã se uita la mine.

- Tu mai eºti cu fata aia?

Mi-am întors capul spre el

- Care fatã?
- Aia cu care te-am vãzut ultima datã.
- A fost demult, nu mai ºtiu cu cine eram.
- Una ºolditã, cu pãrul ondulat.
- Blondã?
- Mai închis aºa
- A, da ea e. Mai sunt cu ea.
- Cum o cheamã?
- Maria.

Nu-mi plãcea privirea lui fixatã pe mine, parcã era profesorul de la doctorat care urma sã se zborºeascã la mine.

M-am ridicat în picioare, þinându-mã cu o mânã de pervazul de la bucãtãrie care venea chiar deasupra treptelor. Mi-a luat berea de jos ºi m-am postat în picioare în faþa lui.

- Mai ºtii odatã când am rãsturnat aici tava cu mere coapte ºi m-am ars?

Robert ºi-a supt o mãsea ºi a scuipat. O patã micã a strãlucit pe ciment.

- Nu mai ºtiu.
- ªtii cã Nica punea aici tãvile, sã se rãceascã?
- ªtiu dar nu mai ºtiu când te-ai ars.

Discuþia nu-l prea pasiona dar eu am continuat chiar cu riscul sã-l scot din pepeni.

- M-a dus în camera din mijloc, ºtii acolo pe canapea, ºi mi-a tras câteva cu o lingurã de lemn dar dupã ce-a vãzut cã eram prãjit ºi speriat, i s-a fãcut milã ºi mi-a pus comprese. A bãgat altã tavã la cuptor ºi mi-a pus batistele ãlea pe mâini ºi pe picioare, aveam una ºi pe gât, le ungea cu miere înainte sã le ude ºi eram lipici de sus pânã jos, mai ºtii?
- Nu mai ºtiu. Cred cã umblam pe-afarã.

Robert s-a ridicat ºi s-a dus la poartã. Veniserã niºte þigani cu o cãruþã ºi dãdeau târcoale maºinii.
M-am aºezat la loc ºi m-am sprijinit cu capul de perete. Rãcoarea umedã a zidurilor mucegãite ºi a treptelor mirosea înþepãtor.

Casa asta nu fusese niciodatã a noastrã ºi nici n-avea sã fie, trecuserãm ºi noi prin ea, eu, frate-meu ºi Nica. ªi chiar ºi mama.
Verile lungi mi le aminteam cel mai bine.

Stãteam în jurul mesei rotunde seara ºi mâncam împreunã, maicã-mea fuma ºi-mi plãcea sã-i vãd mâna subþire pe care-o þinea ridicatã în cot când vorbea. Pe braþ avea un puf fin arãmiu care dispãrea în dreptul dosului mâinii ºi de acolo începeau degetele ei lungi. Vedeam limpede inelul ei de argint cu un bob de chilimbar.

- Sonia, lasã þigara îi spunea Nica învârtindu-se cu vasele pe lângã chiuvetã.

Ea se fãcea cã n-aude. Þinea în poalã un vraf de discuri ºi umbla printre ele. Bunica n-o slãbea, se rãstea la ea ºi atunci maicã-mea fugea s-o ajute ºi lãsa þigara în scrumierã sã se fumeze singurã. Se întorcea spre noi ºi ne fãcea cu ochiul.

Noaptea târziu jucam cãrþi în bucãtãrie ºi ascultam Luis Mariano la pick-up. M-am gândit la maicã-mea ºi mi-am zis c-ar fi fost tare bine sã am niºte bani ºi sau dau o fugã pânã în Canada deºi nu eram sigur dacã ºtiam ce sã-i spun.

- ªefule, astea nu le dai, cã-s paradite? am auzit cã au strigat þiganii din drum.

Robert s-a rãstit la ei dar n-am priceput ce zicea. A rãmas în poartã ca sã fie sigur cã ãºtia se cãrau. Dupã ce-a vãzut cã au dat colþul în capãtul strãzii, Robert s-a întors în curte. Era îngrijorat sã nu ne fure ceva din maºinã.

Strada zãcea pustie ºi cele mai multe case aveau obloanele trase. Dacã cineva ar fi luat ceva din spate, nimeni n-ar fi sãrit. Niºte câini de pe trotuar au lãtrat totuºi cãruþa când a trecut probabil prin dreptul lor.

- Hai sã terminãm mai repede, mi-a zis frate-meu urcând treptele.

A aruncat þigara printre buruieni. Ne-am apucat de treabã. M-am uitat ultima datã la bufetul imens care, fãrã uºi ºi sertare, arãta ca un animal mort gata sã fie tranºat.

Robert mi-a explicat unde era piesa de rezistenþã care þinea totul la un loc. A bãtut cu palma pe scândura raftului central.

- Asta e bãtutã în cuie de fundul dulapului ºi dintr-o parte ºi alta vin turnurile ãstea douã care sunt prinse de ea. Iar de ele vin prinse ºi blatul ãsta ºi sertarele de jos ºi astea de sus.

L-am urmãrit fãrã sã pricep ce era aºa de complicat.

- Când eu sã desfac aici, corpul o sã se ducã încolo ºi mi-e sã nu cadã pentru cã picioarele sunt cam putrede, ãla vezi cã e rupt. Aºa cã trebuie sã þii de el.
- Pãi ºi celãlalt?
- Pãi ºi celãlalt o sã se ducã încolo dar de ãla þin eu.

Mi-a dat seama cât de grea era treaba dupã scârþâitul care se auzea când Robert desfãcea ºuruburile. Bucãþile se îndepãrtau trase de propria greutate ºi a trebuit sã împing din sens opus ca sã le þin la un loc. Altfel frate-meu nu mai putea sã rãsuceascã ºurubelniþa aºa de mare era tensiunea în încheieturile ãlea.

Când l-a scos pe ultimul, am simþit cum vine peste mine un bolovan pe care nu-l puteam opri. Cuiele au sãrit din blatul din spate smulgând aºchii.

- Hooo - a þipat frate-meu ca un þãran care smuceºte caii ºi-a încercat sã apuce ºi el de un raft dar nu putea pentru cã trebuia sã-ºi þinã partea lui.

Am reuºit sã îl rezem cumva proptindu-mã bine în picioare. M-am uitat la frate-meu care þinea cealaltã parte lipitã de perete.

- Lasã-l încet jos.

M-am dat în spate pas cu pas, puteam sã jur cã o sã-i cedeze braþele, muchia de care apucasem îmi tãia degetele ºi câteva rafturi uitate pe poziþii, au cãzut cu zgomot pe podea.

Pânã la urmã am fãcut cumva ºi l-am lãsat jos ºi m-am dus sã-l ajut sã facã acelaºi lucru. Tãblia rãmãsese fixatã în partea lui.

- De aici e simplu, mi-a zis el scuturându-ºi palmele. Desfacem bucatã cu bucatã.              

Robert ºi-a mai deschis o bere ºi ne-am pus pe deºurubat ºi scos cuie. Soarele coborâse sub coroana pomilor ºi lumina cãdea peziº în bucãtãrie. Am lucrat vreo orã fãrã sã ne zicem nimic. Când se strângeau mai multe scânduri, rafturi ºi alte bucãþi de lemn, Robert se ducea cu ele la maºinã. La un moment dat când mã chinuiam cu un cui, mi-a zis:

- Te cãsãtoreºti cu fata aia?

Am rãmas cu ciocanul în mânã. Am luat berea ºi m-am uitat la el sã vãd ce vrea. Dar el nu se uita la mine, îmi întorsese spatele ºi aduna mânerele într-o cutie de carton.

- Nu ºtiu, mai am timp.
- Ai aproape treijtrei de ani, nu?
- Am fãcut în aprilie.
- Pãi ºi? Ce mai aºtepþi?
- Chestia asta m-a blocat complet, nu mã simt întreg pânã n-o termin ºi nu pot sã mã gândesc la altceva.

Robert s-a ridicat în picioare, îi mãsuram corpul mare conturat în contraluminã. Þinea în mânã o barã de fier înfloratã care servise ca mâner pentru unul din dulapurile suspendate.

- Matematicã, zici?
- Analizã matematicã.

S-a scãrpinat în cap.

- O vrei pe fata aia?

M-am ridicat ºi eu ºi mi-am ºters mâinile de fundul pantalonilor. N-am vãzut sticla goalã pe care-o lãsase pe podea ºi am rãsturnat-o cu piciorul. ªi nu ºtiam nici care e limita lui.

- Ce vrei sã zici? În ce fel?
- Adicã sã vrei o femeie, pricepi?

Am ieºit din nou pe trepte. Se-ntunecase ºi greierii se auzeau din rãsadul cu flori. Am desfãcut berea mea ºi am poºtit-o

- Nu-mi dau seama ce vreau.
- Care-s avantajele ºi care-s dezavantajele, la asta trebuie sã te gândeºti - mi-a zis frate-meu precipitat.

M-am frecat cu palma în cap. Se ameþise ºi avea chef de discuþii. Auzisem mai demult cã are probleme cu alcoolul dar nu ºtiam cã limita lui era - trei beri. Culmea, ºi eu simþeam o ameþealã uºoarã. M-am uitat pe etichetã sã vãd cât alcool avea berea. Era o bere obiºnuitã.

- Îmi place de ea.
- Asta-i obligatoriu, nu-i un avantaj.
- A fãcut aceeaºi facultate.
- Nici ãsta nu-i tocmai un avantaj.
- Aºa e – am admis.

Apoi am tãcut. Mã uitam cu coada ochiului la frate-meu, la mâinile lui rotunde ºi puternice pe care le þinea înfãºurate pe sticla de bere, niºte mâini muncite, cu pielea crãpatã ºi bãtãturi la încheieturile degetelor.
Mi-era c-o sã mã-ntrebe dacã ne-o tragem bine sau nu dar n-a fãcut-o.

- Uite care-i chestia, i-am zis. Eu nu ºtiu câþi iubiþi a avut, cum era înainte sã mã cunoascã, de ce se bucura ºi cum se bucura. Nevastã-ta câþi iubiþi a avut?

Robert ºi-a întors spre mine capul lui mare ºi pãros cu o miºcare lentã de bivol. Mi s-a pãrut cã zisesem ceva aiurea.
Ochii lui albaºtri înotau într-o peliculã de apã. Într-adevãr se turtise bine din trei beri.

- Habar n-am.
- Mã gândesc la niºte chestii uneori. Oare câþi iubiþi a avut mama?

Frate-meu a tras iarãºi o flegmã din gât.Flegma s-a lipit pe o treaptã.

- Pe doi îi ºtim cât de cât.

Am râs ºi i-am dat dreptate.

- Uneori stau noaptea în pat, ea doarme ºi eu mã gândesc la tot felul de prostii. ªtii la ce mã gândesc cel mai mult?

Robert a clãtinat din cap.

- Mã gândesc dacã am noroc, dacã mi l-am gãsit, înþelegi ce vreau sã spun?

Frate-meu a scuturat din mânã ºi m-a bãtut pe genunchi.

- Nu trebuie sã te gândeºti la asta. Norocul ºi ºi necazul te gãsesc ele. Tu trebuie sã îþi vezi de treaba ta. Mai zi, care-s avantajele cu fata asta.

M-am întins pe spate cu mâinile sub cap. Figura Mariei, lucrurile ºi gesturile ei mi se învârtea în cap ca niºte bile de jonglerie ºi nu ºtiam pe care sã-l aleg din ele. Robert s-a ridicat în picioare ºi a plecat sã se piºe în fundul curþii.

M-am dus dupã el prin pârloagã. Stãtea cu spatele la mine ºi îi auzeam jetul care cãdea pe gardul de lemn.

- O ºtii pe Cyd Charise din Orchestra ambulantã?

Robert ºi-a golit vezica în acelaºi ritm puternic.

- E un film.
- Nu cred cã l-am vãzut.
- Ei, mã rog, cântã ea cu Fred Astaire ºi danseazã, îºi ridicã fustiþa albã cu mâinile ºi râde.

I-am arãtat cum fãcea.

- Îhm.
- Aºa face ºi ea uneori.

S-a întors spre mine în timp ce-ºi îndesa cãmaºa în pantaloni. ªi-a tras ºliþul cu miºcãri greoaie

- Adicã râde?
- Da, exact, râde în felul ãla, din nimic ºi atunci i se fac douã gropiþe aici în obraji.

Frate-meu a stat pe gânduri, bãlãngãnindu-se discret pe picioare. Îi vedeam faþa pe jumãtate scãldatã în lumina galbenã a unui bec de pe strada din spate. Faþa lui mare ºi osoasã care nu semãna deloc cu a mea.

- Da, a zis el. Ãsta e un lucru bun.

Mai încolo ne-am culcat în casã, pe salteaua rãmasã pe jos, în camera din fund, exact aºa cum dormeam ºi când eram mici. Robert se ciupise prea tare ca sã conducã  pânã acasã ºi-n plus se fãcuse întuneric ºi noua nu ne mergea farul stâng.

Pânã târziu am privit tavanul înalt cu crãpãturile pe care le uitasem ºi m-am întrebat dacã am noroc sau nu.

Apoi am adormit. Lãsasem geamurile deschise ºi spre dimineaþã  în camerã se fãcuse rãcoare ºi-am început sã dârdâi. M-am lipit cu spatele de frate-meu, i-am simþit cãldura care ieºea din spinarea lui latã ºi mi-a fost mai bine.

Totuºi, când l-am vãzut pe stradã în Bucureºti, dupã câteva sãptãmâni, nu l-am strigat. Mergea pe celãlalt trotuar încet ca ºi cum nu s-ar fi grãbit nicãieri. L-am urmãrit cu privirea pânã a dispãrut în intersecþie printre ceilalþi oameni.

Comentarii cititori
sus

Pierre Rãdulescu

 

Clubul gentlemenilor 

  

Un grup de bãrbaþi intraþi bine de tot în vârsta a treia, adunându-se zilnic într-o cârciumã de cartier. Campatru, cinci în fiecare zi, câteodatã ºase sau ºapte. Cârciuma aflatã lângã un cimitir al cãrui nume l-am aflat foarte greu. Pentru cã nu este numele strãzii, aºa cum am crezut multã vreme, ci al satului care a fost aici odatã demult. Sat locuit de bulgari, aºa cum erau atâtea din satele aºezate de jur împrejurul oraºului. Bulgari veniþi acum vreo douã sute ºi mai bine de ani, ocupându-se cu grãdinãritul ºi cu creºterea vitelor. Românii îi numeau sârbi, fâcând o confuzie evidentã. ªi cimitirul a fost la început bulgãresc (sârbesc, cum zic cã îl numeau pe atunci românii). Satul a dispãrut de mult, oraºul s-a întins peste el, la început cu mahalale, peste gospodãriile bulgarilor ºi peste smârcurile ºi imaºurile pe care pãºteau vitele, apoi peste mahalale au venit alei de blocuri peste alei de blocuri. La capãtul celãlalt al cimitirului este o piaþã care ºi-a schimbat numele de câteva ori: (nostim e cã lumea e totdeauna obiºnuitã sã foloseascã numele la care s-a renunþat cel mai recent; numele nou parcã nu ar exista; însã e de ajuns sã fie schimbat la rândul lui, ºi dintr-odatã devine favoritul tuturor).  Mulþi dintre þãranii care îºi vând aici zarzavaturile vorbesc între ei în bulgãreºte. O bulgãreascã veche, nu ce se vorbeºte acum în þaradin care au plecat de atât de mult timp.

Ai crede cã piaþa asta e dintotdeauna, dar nu e aºa. Mulþi ani a fost aici un talcioc. Luai un tramvai din centrul oraºului ºi mergeai cu el pânã la capãt, acolo unde se afla o statuie înfãþiºând un ostaº care îºi pierduse o mânã în lupte, dar îºi folosea mâna rãmasã ca sã arunce o grenadã. Pe soclul statuii o placã pe care erau numele sãtenilor cãzuþi în primul rãzboi mondial. Treceai de statuie, urmai o stradã îngustã ºi mãrginitã de cãsuþe de mahala, cu curþi mari ghicindu-se în spate, ºi ajungeai într-o groapã uriaºã care pãrea cã nu are sfârºit. Ãsta era talciocul. Am fost doar de vreo trei ori acolo. Eram copil, m-au luat pãrinþii, ºi nu mai þin minte decât cã mã plictiseam ºi cã soarele mã bãtea în cap fãrã cruþare.

Talciocul ãsta a dispãrut de mult, atât de demult încât lumea l-a uitat. Bulevardele ºi blocurile au venit acolo, peste talcioc, peste cãsuþele de mahala cu curþile lor cu tot, iar linia de tramvai s-a prelungit ºi ea. Din locul acela, ca sã mergi pânã unde este acum capãtul tramvaiului mai mãnânci o pâine. A fost pe urmã, mult mai târziu, un alt talcioc, care începea dupã cimitir ºi ocupa un teren larg, învecinându-se cu niºte grãdini mari de legume aparþinând unor întreprinderi din zonã.  A durat numai câþiva ani. Între timp s-au desfiinþat ºi întreprinderile. S-au construit acolo restaurante care le imitã pe cele din centru, strãzi întregi cu vile, un magazin mare în faþa cãruia e un loc de parcare imens, douã benzinãrii, o salã de gimnasticã, un hotel ºi apoi câteva biserici, fiecare aparþinând altui cult. Duminicã pe la prânz îi vezi ieºind din ele aici ortodocºi, acolo baptiºti, un pic mai încolo catolici, ºi îþi dai atunci seama cã e loc pentru toatã lumea pe fâºia asta de pãmânt, ºi pentru toate credinþele. Din tot talciocul ãsta care a durat numai câþiva ani a mai rãmas un colþ de stradã lângã cimitir, vreo zece metri, pe care unii se mai încãpãþâneazã sã vinã ºi sã stea toatã ziua, cu vechituri pe care nu le cumpãrã nimeni. ªi câteva prãvãlii care oferã confecþii second hand, aducând a un Taica Lazãr mai dela þarã.

Cârciuma de care vã spun este de fapt ºi ea o relicvã a talciocului. Restaurantele celelalte se vor cu ºtaif, asta e o magherniþã în care vin þãrani dela piaþã (nu prea mulþi însã, mai e un bufet chiar lângã tarabele lor), gropari dela cimitir, câþiva oameni care lucreaza la un atelier de vulcanizare din preajmã, ºi, pe lângã ei, o masã separatã, clubul gentlemenilor.
Venind întotdeauna cam la aceeaºi orã, dimineaþa, aºezându-se la aceeaºi masã, bând fiecare câte o carafã de vin. Fiecare a venit la început cu poveºtile lui, cu glumele ºi cu pãrerile lui. Pãreri despre fotbal, despre femei, despre mãrci de maºini, despre politicã. Dar astea s-au spus ºi s-au rãspus. De mult la masã e tãcere. E de ajuns sã vezi un zâmbet fugar pe faþa lui Nea Pantazi ºi ºtii ce ar vrea sã spunã, dar n-o face cã nu mai are rost, cã a tot spus-o.

Nimeni altcineva nu se aºeazã la masa lor. Dacã intrã în cârciumã vreun muºteriu nou ºi nu ºtie, vine ospãtarul ºi îi atrage atenþia ºoptit sã se mute la altã masã. Fiecare gentleman vine ºi se aºeazã la masã întotdeauna la locul lui, iar ospãtarul îi aduce imediat carafa cu vin ºi un pahar, amândouã pãstrate pânã atunci la rece. S-au schimbat proprietarii de câteva ori, localul a fost la fiecare schimbare refãcut cap-coadã. Ei au rãmas, cu masa lor, ºi cu tãcerea lor. ªi nu credeam cã se va schimba vreodatã ceva. 

Uite cã a murit mai întâi Nea Pantazi. Era cumva ºeful grupului, daca se poate vorbi de un ºef aici. Era clar respectat de ceilalþi ºi având întodeauna ultimul cuvânt, chiar în situaþia asta în care nimeni nu scotea o vorbã. Se aºeza întodeauna în capul mesei, dacã ar fi gãsit locul ocupat probabil cã ar fi ieºit imediat. Fusese tehnician la una din uzinele din capãtul celãlalt al cartierului, ieºise de mulþi ani la pensie. Uzina dispãruse, în locul ei era acum un soi de mall, dar lui Nea Pantazi nu-i mai pãsa. Unul din copii îi era plecat de mult timp undeva în Germania sau în Elveþia, celãlalt copil rãmãsese aici, lucra la o firmã de asigurãri. ªi la un moment dat Nea Pantazi a încetat sã mai vinã. Cãzuse la pat ºi i-a fost din ce în ce mai rãu. S-a chinuit cam trei luni pânã sã moarã. Ceilalþi s-au dus sã îl vadã, era depus în capela cimitirului ºi pãrea neschimbat, parcã dormea.

Al doilea care a dispãrut a fost doctorul. Nu era de fapt doctor însã, fiindcã fãcuse vreo trei ani de medicinã, toatã lumea îi spunea Domnul Doctor. În tinereþe îºi avusese ciudãþeniile lui ºi una din ele era cã bea totdeauna în picioare, de parcã n-ar fi vrut sã-ºi strice dunga la pantaloni. Un excentric, ca sã nu o zic mai pe ºleau. Dar asta fusese demult, în tinereþe, acum ºedea ºi el la rând cu ceilalþi. Nu ºtiu dacã mai juca p o k e r, fusese împãtimit de jocuri de noroc ºi de pariuri. Era în stare sã parieze dacã în prima reprizã se vor marca mai multe goluri decât în a doua (dacã se marca acelaºi numãr de goluri, sau nici unul, stãtea pariul, cum se zicea în jargonul folosit de pariori). Lua de fapt bani dela aprozariºti, pentru pariuri, ãia erau interesaþi sã îºi spele banii. Cel puþin aºa am auzit. Visase mulþi ani sã plece în America, sã parieze acolo la curse de maºini. Sigur cã asta era o fantezie fãrã nici un sprijin în realitate ºi pânã la urmã Domnul Doctor se potolise. Nimeni nu ar fi bãnuit cum fusese în tinereþe, era acum un individ ºters, arãta chiar destul de neglijent. Doar patima fumatului îi rãmãsese, fuma þigarã dela þigarã. Dar nu dela þigãri i s-a tras, a facut odatã o pneumonie care l-a terminat.

Mac Cizmarul nu era nici el cizmar. Nici nu ºtiu dece i se spunea aºa, fusese în tinereþe coleg de p o k e r ºi de pariuri cu doctorul. Eu i-aº fi spus mai degrabã Mac Croitorul, pentru cã venea întotdeauna foarte îngrijit îmbrãcat. Dar, vorba ceea, cine eram eu sã botez oamenii? Venea mai rar, întotdeauna la patru ace, cu costum ºi cravatã, cu batistã la buzunar, doar pantofii erau cam de cocãlar. Dar asta e, nimeni nu-i perfect. Nu a mai trãit mult dupã moartea prietenului sãu, avea o boalã care îl cocea de mult.

A fost apoi rândul lui Nea Silviu. Dintre toþi era cel mai cumsecade. Fusese mecanic ºi avusese de mult un accident de pe urma cãruia nu ºi-a mai revenit niciodatã pe deplin. Însã a dus-o aºa, cu urmãrile accidentului, zeci de ani. Pleca întotdeauna primul, se grãbea sã prindã nu ºtiu ce serial la televizor, ceva coreean parcã. A trebuit odatã sã meargã la doctor, se simþea prost, apoi a trebuit sã se opereze, dupã încã douã sãptãmâni a murit. Nu îºi turna niciodatã el vinul din carafã, întotdeauna Nea Milicã o fãcea în locul lui. Cred cã din simpatie, de altfel era un om care nu putea sã nu îþi devinã simpatic, i se citea pe faþã cumsecãdenia.
Nea Jenicã lucrase la o fabricã de þigãri, destul de departe de cartierul ãsta. Dupã ce ieºise la pensie se angajese undeva, paznic la un depozit, însã a stat acolo doar câþiva ani, pe urmã s-a lãsat. Dispãrea câteodatã sãptãmâni întregi, pleca la o sorã la þarã. Chiar nu m-am aºteptat sã moarã ºi el, era un om voinic ºi cred cã era cel mai tânãr din tot grupul.

A rãmas Nea Milicã singur. Pensionar ºi el, îmbãtrânit ºi împuþinat de forþe. Vine ºi se aºeazã la masa aceea, ospãtarul îi aduce carafa de vin ºi paharul, bea singur. Nu mai sunt ceilalþi, sã tacã alãturi de el, cu tãcerea aceea atât de plinã.

http://updateslive.blogspot.ro/2013/12/clubul-gentlemenilor.html

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey