•  Attilio Mina


sus

Attilio Mina

 

Mi-am schimbat, ciclic, totul sau aproape totul din viaþa mea

 

Ai simþit cã trebuie sã schimbi lumea? Dacã da, când?

a0Iatã cã trebuie sã ºtii cã m-am nãscut într-o lume „perfectã” prin definiþie. Familia mea a fost, de generaþii, o familie burghezã, cu solide valori burgheze: Dumnezeu, patria ºi regele, familia, munca, acumularea de patrimoniu. O familie catolicã, cu idei conservatoare, un pic rasiste, cu siguranþã fascistã. Eu sunt ultimul descendent de sex masculin ºi, desigur, cu toþii au dorit ca eu sã deprind valorile transmise, pentru a le transmite la rândul meu. Crezi, poate, cã pe aceastã bazã se poate creºte ºi trãi fãrã, mãcar, speranþa de a schimba ceva ºi de a avea o viaþã liberã ºi independentã? Eu mi-am abandonat familia plecând de acasã la aproape 20 de ani, pentru a-mi inventa propria viaþã, plãtind uneori cu preþul sãrãciei. Cã am fãcut, apoi, alegeri politice opuse valorilor familiei mele, rezultate din dorinþa mea de schimbare , e evident fãrã îndoialã. Mai întâi ca anarhist individualist ºi pacifist în jurul grupului milanez Ghisolfa (faimos mai târziu pentru a fi fost acuzat pe nedrept de plasarea unei bombe într-o bancã), apoi printre aºa-numiþii uccelli (pãsãrici), adicã oameni anarhiºti creativi care, cocoþaþi prin copaci sau, de multe ori, pe mobila din casa unor binecunoscuþi intelectuali burghezi, fluierând ºi batjocorind lumea omologatã de ceilalþi. Mai apoi am fost „convertit”, de aceea care avea sã devinã soþia mea, Paola, ºi am devenit un marxist-leninist, pe scurt, comunist, aderând la miºcarea de extremã stânga Avanguardia Operaia (Avangarda Muncitoreascã), mai bine cunoscutã prin iniþialele AO. Poþi sã vrei sã schimbi mai mult decât atât?
În ceea ce priveºte familia mea ºi relaþia dificilã cu tatãl meu, te voi trimite la filmul pe care l-am fãcut, cu contribuþia televiziunii elveþiene. [link]

 

Dupã ce ai pornit în viaþã pe drumul tãu, te-ai mai uitat înapoi? Familia ta cum te-a privit?

a1Am încercat mereu sã fiu în coerent cu ideile mele. În familie aproape cã m-am întors când tatãl meu era deja foarte bãtrân. Nu ne-am clarificat niciodatã ºi ne-am prefãcut a ignora trecutul nostru. Apoi, la scurt timp, tatãl meu a murit. L-am condus la cimitir dar nu m-am mai întors niciodatã ºi nici nu mai ºtiu mãcar unde este mormântul sãu, aºa cum nu ºtiu nici unde locuieºte acum mama mea. Murind, tata mi-a lãsat o scrisoare extrem de „urâtã”, în care mã invita sã nu am încredere în surorile mele ºi în mama. „Nu te lãsa jefuit de drepturile tale...” Mamei, cãreia i-a lãsat toatã moºtenirea, i-a lãsat, de asemenea, ºi o scrisoare în care o obliga sã-mi lase casa în proprietate. Un document scris de mânã de tatãl meu ºi redactat oficial, legalizat, în care mai era de adãugat doar semnãtura mamei. Semnãturã pe care mama nu ºi-a pus-o, nesupunându-se voinþei tatei, dar puþin timp 'dupã' a început sã vândã casa, fãrã ca mãcar sã aibã o motivaþie financiarã pentru asta. Pot continua cu alte asemenea delicateþuri de familie dar nu meritã ºi nu ar mai avea nici un sens acum.

Mi-ar plãcea sã ºtiu cum o descrii pe mama ta, ce fel de om este, cum þi-o aminteºti din copilãrie. Ai preluat ceva de la ea? Ai pãstrat legãtura cu ea?

Mama mea.
N-am mai vãzut-o de cel puþin douã decenii. Are 94 de ani, împlinþi de curând. Uneori îmi lasã, plângând, mesaje pe telefon ºi vrea sã mã întorc la ea. ªi anume vrea ca eu sã recunosc ºi sã accept autoritatea ei aºa cum (pur convenþional) au acceptat cele douã surori ale mele (cu care nu am nicio relaþie). Pentru asta e dispusã sã facã orice ºi periodic, de câþiva ani, îmi trimite cecuri cu bani (pe care le returnez expeditorului rupte fâºii) sau oferte de nerefuzat precum cadou o maºinã nouã, vacanþe în Orientul Îndepãrtat. E prea târziu ºi, în fond, pot renunta uºor la toate astea. Îmi era mult mai grea viaþa atunci când abia aveam ce mânca (e adevãrat!) ºi nimeni nu se gândea la mine... Dar aº fi refuzat chiar ºi atunci. Pentru mama totul are un preþ în schimb eu nu am un preþ ºi nici nu sunt de vânzare.

Mama are, cu siguranþã, o situaþie materialã foarte prosperã ºi, poate, într-o zi voi primi ceva din ceea ce surorile mele nu au stricat. Dar nu contez pe asta, nu-mi fac planuri.
Îi doresc sã se bucure de viaþa ei perfectã, fãcutã din idei de neschimbat ºi la fel de perfecte, ºi din valori eterne ºi perfecte. Fãrã ranchiunã, fãrã amãrãciune. Viaþa ne-a fãcut diferiþi ºi apoi ne-a despãrþit. Fiecãruia, propriul drum, pentru fiecare propria sa încãrcãturã de gunoi.
De la ea am învãþat rugãciunile (m-a vrut papã, preot, obsesia ei religioasã), dar, de asemenea, este adevãrat,  regulile unei vieþi ºi ale unei convieþuiri civilizate, cu convenþiile ei, pe care mama, mai apoi, le-a practicat atât de puþin.
Singura amintire, de copil, cu mama: eu, aproximativ 5-6 ani, bolnav în pat, nãscocind o poveste pe care ea, apoi, o transcria într-un carneþel cu pãtrãþele ºi apoi desena ilustraþii în pastel. Nu a pãstrat acel carneþel, cum, de altfel, nu a pãstrat, niciodatã, nimic, din  copilãria mea.

Crezi cã a fost comunism ceea ce s-a instaurat în 1917 în Uniunea Sovieticã ºi imediat dupã rãzboi în þãrile ocupate de sovietici?

a2Comunismul este o utopie. N-am crezut niciodatã cã e raiul pe pãmânt ºi nici n-am crezut vreodatã cã e binele suprem ºi cã reprezintã perfecþiunea umanã socialã. Totdeauna m-am gândit cã ar reprezenta rãul cel mai mic dintre relele posibile. Nu m-am nãscut comunist. Istoria, evoluþia faptelor, ideologiile opuse, influenþa soþiei mele, în acele vremuri o înverºunatã comunistã, nãscutã într-o familie de luptãtori comuniºti, sentimentul de recunoºtinþã faþã de partidul cãlãuzã care a dus la învingerea nazi-fascismului în Italia, perioada istoricã specialã a tinereþii mele, toate astea m-au fãcut sã ader la un militantism de extremã stângã comunistã. Am lucrat pentru ziare comuniste, începând cu 'Lavoratore Lariano', organul sindicatelor comuniste din Como, apoi pentru 'Avanguardia Operaia', organ al uneia dintre cele mai radicale miºcãri marxist-leniniste, poziþionatã politic mult dincolo de ideologia de la Kremlin. Cu ei am reuºit sã gãsesc acordul perfect pentru imaginile mele, intrând pe sub altarele umanitãþii, printre cei din urmã de pe lume: muncitori greviºti, cu mâneci sumecate, þiganii, cerºetorii, prostituatele, ciudaþii societãþii. Era lumea mea imperfectã sau, cel puþin, acea lume cãreia voiam sã-i dau voce prin imagini, aceea pentru care am crezut cã meritã sã lupþi. Apoi au venit anii de terorism, utilizarea armelor (pe care nu am acceptat-o niciodatã), a venit, în fine, vremea Pragãi... Am pãrãsit angajamentul comunist închizând o uºã grea. Am acceptat ideea reformistã a unui socialism umanitar, apoi ideea radicalã (ca miºcare politicã) pentru reforme sociale ºi rãzboaie civile: avort, divorþ, drepturile homosexualilor, etc. În cele din urmã m-am izolat ºi am rãmas izolat revendicându-mi dreptul rãdãcinilor mele, redescoperind cultura mea. M-am dedicat publicãrii unor cercetãri istorice despre iconografie, pe pãmântul natal. Pentru o lungã perioadã de timp nu am votat.
Acum sunt gata sã votez pe oricine este dispus ºi vrea sã elimine o clasã politicã incapabilã ºi coruptã care de câteva decenii înfometeazã Italia. Nu sunt nimic mai mult decât eu însumi.

Cum erau acei oameni despre care spui cã le-ai dat o voce prin imaginile tale? Cum te priveau ei?

Erau „cei din urmã”. Erau fãrã adãpost, cerºetori, muncitori, þãrani, þigani, copii bolnavi, orfani, prostituate...Erau, mai presus de toate, fraþi ºi surori, prieteni ºi prietene care mã priveau ca pe un prieten, povestindu-mi viaþa lor, uneori plângând.
În schimb eu încercam sã nu irosesc compasiunea ºi sã nu împart cu ei propriile mele lacrimi. Kafka scria în Jurnal (una din lecturile mele preferate pe atunci): „Mi-am asumat cu putere rãul timpului meu, care e cu siguranþã împrejur, ºi pe care eu nu am încercat sã-l combat ci, în mod cert, sã-l reprezint.” Iatã-mã dorind ºi strãduindu-mã sã-mi asum toatã încãrcãtura negativã a timpului meu ºi a societãþii mele. Pentru mine, reprezentarea negativului era, dincolo de un instrument de informare ºi de luptã, o cale, poate singura, pe care o are un artist pentru a combate ºi este, cu siguranþã, singura care-i rãmâne poetului, de a încerca sã se implice în propria sa epocã ºi sã dezvãluie rãul pe care ceilalþi oameni nu reuºesc sã-l identifice ºi sã-l numeascã. Cu timpul am descoperit cã nu am stofã de politician ºi nici nu am fost vreodatã artist, nicidecum poet. Eu am documentat, dar cu bunã-credinþã.

Cum gãseºti cã se grupeazã oamenii, din punct de vedere politic?

Pe caste ºi pe interese indecente, personale ºi de clan, ºi, ca totdeauna, motorul economic, îmbogãþirea nejustificatã, orgoliul personal ghideazã politica.

Cum a evoluat societatea italianã? Cum vezi tu integrarea europeanã? Cum comentezi globalizarea?

a3Un subiect complex, de nerezolvat în câteva rânduri. Societatea italianã a evoluat de la un nivel þãrãnesc, bogat în valori morale. În continuare, societatea industrializatã (cu abandonarea satului), cu puterea ei, a dat viaþã unei societãþi a sectorului terþiar, a serviciilor, cu traiul din expediente ºi din micul comerþ, ºi/sau speculaþii financiare, cu consecinþa abandonului al oricãror valori morale ºi sociale. În acest sens marele distrugãtor a fost Berlusconi ºi folosirea dirijatã a canalelor sale de televiziune ºi, în paralel, a celor de stat, controlate politic. Televiziunea a fost ºi continuã sã fie principalul corupãtor, rãul absolut al tuturor falselor iluzii. ªi n-ar mai fi multe de zis. Nu vãd integrarea europeanã! Dimpotrivã, aº fi pentru o integrare europeanã dacã toate popoarele ar avea drepturi egale ºi oportunitãþi egale. Lucru care existã numai pe hârtie, într-o Europã Centralã germanicã. În realitate suntem toþi servitori ascultãtori ai Germaniei. Globalizarea nu este, cu siguranþã, un fapt nou. A existat dintotdeauna. Globalizatã era lumea romanã ºi când Traian a subjugat popoarele dunãrene a dat ºi ºi a primit culturã. Asta era adevãrata, umana globalizare. Astãzi conceptul este mai fluid dar mai ales omul, adevãratul motor ºi scop al globalizãrii, a încetat sã fie scopul ºi centrul sistemului ºi al istoriei. Suntem fiinþe controlate de entitãþi a cãror semnificaþie ºi a cãror raþiune de existenþã ne sunt complet necunoscute.

Te rog povesteºte despre vizita în România. Cum s-a întâmplat sã ajungi aici, cum ai descoperit o þarã comunistã, ce ecou a avut aceastã vizitã?

Fotografiile realizate atunci, aproape toate pentru agenþia de presã, nu ºi-au gãsit editori. Era greu în acele vremuri, apoi, într-o Italie intelectualã cu totul dedicatã comunismului, sã faci sã fie acceptatã ideea pe care deja mi-o fãcusem, cã paradisul socialist sau paternalist era imperfect. Nimeni nu voia sã vadã sau sã considere convenabil sã arate imperfecþiunile ºi dezumanizarea sistemului. Apoi au venit întâmplãrile din Cehoslovacia ºi abia atunci, unii au început, primii, sã deschidã ochii.
Mergeam cãtre Albania ºi m-am trezit la Belgrad, apoi în România, fãrã mãcar sã fi planificat. Am mers fãrã þintã, în principal cãtre nord, spre Ungaria pentru drumul de întoarcere. LaAradam ajuns urmând lungile drumuri drepte ºi fãrã trafic din România din acei ani '70, de început. Singurele vehicule care circulau erau camioane vechi, sovietice, ticsite cu oameni aºezaþi pe bãnci. Pe drum erau puþine vehicule ºi chiar ºi în oraº traficul era foarte redus. Am ajuns la Arad din întâmplare. Am parcat maºina ºi n-am avut timp sã mã îndepãrtez, cã m-am auzit strigat pe nume de cineva din spate. M-am întors ºi am recunoscut o persoanã care locuia în localitatea mea, la doar câteva case de mine. Îl ºtiam pe acel om din vedere. L-am salutat surprins (desigur) ºi-am am aflat de la el, care locuia de ceva timp, în vacanþã, în Arad, informaþii preþioase. El locuia într-un apartament în singurul mare hotel din oraº ºi ducea o viaþã de mare domn. Adusese de acasã câþiva dolari ºi niºte valize cu ciorapi de nylon ºi blugi. Le vindea la negru ºi avea multe amante. Mi-a gãsit loc la într-un apartament în acelaºi hotel (cred cã era singurul din oraº). Era un apartament de lux rezervat turiºtilor ºi, mai ales, nomenclaturii de partid. La masa de prânz primeam fripturi uriaºe ºi gãseam în permanenþã, pe masã, întotdeauna o carafã cu iaurt.
Seara, la masã, între mine ºi soþia mea, venea un þigan violonist care fãcea romantice cinele noastre. În camerã nu era televizor, dar nu lipseau ziarele iar radioul era încorporat la capul patului. Ziarele publicau mereu imaginea pãrintelui tuturor românilor, Ceauºescu, ºi discursurile sale. Radioul îi difuza toatã ziua, obsesiv, discursurile.
O adevãratã obsesie chiar ºi pentru mine, care înþelegeam foarte puþin limba. Strãzile erau aproape pustii, magazinele cu vitrine care expuneau foarte puþine mãrfuri ºi de proastã calitate. În magazine nu se gãsea niciodatã mai multe de o persoanã în acelaºi timp. Celelalte,  în cozi lungi, aºteptau înºirate de-a lungul trotuarelor. În faþa fabricilor erau mici panouri care expuneau, în dreapta, fotografiile muncitorilor buni iar partea cealaltã cei care nu-ºi îndeplineau planul stabilit de ºeful fabricii ºi de partid, ºi fiind consideraþi rãi comuniºti ºi români. Alte panouri, plasate pretutindeni, arãtau imagini ale „criminalilor” prinºi de poliþie.
a4Fiecare delincvent era imortalizat cu corpul delict, fructul delictului. Îmi amintesc chipul speriat al unui bãiat de aproximativ 12-14 ani fotografiat de la talie în sus cu o gâscã mare în braþe. Iar gâºte am vãzut cu miile, oriunde ºi peste tot, adeseori încurcând circulaþia. Fiecare casã de la þarã avea o fântânã cu o prãjinã uriaºã în balans [ciuturã, n.m.] ºi un cuib mare de berze, pe coº. La cooperativã munca era complet manualã, cu femei ºi foarte mulþi copii cu capul aplecat ore în ºir, scotocind în pãmânt ºi culegând cartofii scoºi cu singurul vehicul, un tractor sovietic. Orele dinaintea rãsãritului erau ciudate ºi pline de oameni care se furiºau, veniþi în mare parte de la þarã, care arãtau pe ascuns ouã, pui, legume în coºuri acoperite, boia de toate culorile. Era piaþa neagrã unde, într-adevãr, se putea gãsi orice, chiar ºi coroane funerare, din flori aproape proaspete, furate din cimitire...

Cum au evoluat prietenii din tinereþe? Cei cu care împãrtãºeai aceleaºi idei ºi idealuri?

Am avut foarte puþini prieteni ºi foarte multe cunoºtinþe ºi tovarãsi de aventurã cu care am întreþinut relaþii, mai ales culturale. Mulþi deja faimoºi maeºtri internaþionali ºi colegi fotografi cu care am crescut profesional ºi cu care am avut relaþii apropiate. Despre cei câþiva prieteni vechi, din tinereþe, aproape cã le-am pierdut urma ºi toþi, ca mine, erau incendiari. Unul, îl consideram adevãrat artist, cu stil ºi personalitate, ºi admiram sincer totul la el. Picteazã tablouri în zilele de sãrbãtoare, ºi câºtigã medalii ºi salamuri la târguri, dar a fost un im portant funcþionar de bancã. Un altul, care voia sã ia arma ºi sã lupte, a cutreierat lumea ca manager al unei multinaþionale din America. La pensie ºi-a încredinþat toate economiile unor bãnci americane ºi trãieºte cu puþin deasupra dezastrului, dar are o casã cu parc ºi vedere la lac.
Ultimul, singurul cu care am întreþinut o relaþieconstantã, în tinereþea sa a vizitat jumãtate din lume cu soþia lui de atunci, care era fosta mea soþie. Trãia vânzând, pe trotuare ºi pe plaje, acuarele sale ºi brãþãri de cupru. Mai apoi s-a fãcut învãþãtor, ºi-a aranjat familia, copiii fiind mari, cu propria lor viaþã.
Trãieºte singur, încã picteazã, dar fãrã pretenþii ºi fãrã sã vrea sã vândã. De multe ori, ca niºte copiii, mergem împreunã pe munte, dar foarte rar ne reamintim de trecut. Am învãþat sã ne tolerãm reciproc ºi sã suportãm lumea. El se declarã dezgustat dar încã e comunist, eu doar dezgustat, dacã nu de toate, de multe.

Cum aratã zilele tale, acum?

a5Trãiesc în liniºte: am o casã, micã dar potrivitã, plinã de cãrþi ºi obiecte ciudate ºi fãrã nici o valoare. Merg foarte mult în plimbari lungi prin munti, am o însoþitoare tânãrã care împãrtãºeºte cu mine gustul pentru frumos. Nu am niciun plãnuiesc nimic  ºi nu vreau sã creez nimic. În fiecare zi decid ce voi face. Urãsc politica, detest politicienii.

Cum ai descoperit fotografia? Când ai avut primul tãu aparat de fotografiat?

Am descoperit fotografia precum America, mai exact dintr-o simplã eroare de navigaþie. Niciodatã în familie nu mi-au fãcut vre-un cadou cu dragoste, numeroase, da, dar convenþional sau din datorie. S-a întâmplat astfel cã, dorind un costum de cowboy, m-am trezit de Crãciun, din graba alegerii ºi/sau din eroare, cu un frumos costumaº pentru o perfectã cowgirl. S-a întâmplat ca, la 10 ani, în loc de o cutie a micului chimist, sã primesc o frumoasã cutie pentru micul fotograf, plinã cu de toate: corpul aparatului care, la nevoie devenea developator ºi apoi aparat de mãrit, tãvi, substanþe chimice, hârtie fotograficã ºi o broºurã cu instrucþiuni, destul de puþin ilustratã ºi scrisã în limba francezã. O limbã complet necunoscutã mie, pe atunci. Împreunã cu un prieten, azi inginer de carierã, ne-am apucat sã facem ceva, admirând la lumina zilei înnegrirea, la lumina sãrurilor de argint, ale acestor minunate bucãþi de hârtie fotograficã, marca Leonard, niciodatã uitatã. A fost nevoie de timp ºi cu timpul de multã pasiune în acest angajament al meu care, practic, mi-a schimbat viaþa. Ca descoperirea Americii, de fapt.

Mai ai din acele fotografii ale adolescenþei? Ce alegeai sã fotografiezi? Ai citit cãrþi, ai avut profesori?

Nu am pãstrat niciodatã toate fotografiile pe care le-am fãcut, din diferite motive. În primul rând pentru cã totodeauna am creat imagini care, de fapt, au reprezentau o parte din identitatea mea culturalã ºi existenþialã. Eu am schimbat, ciclic, totul sau aproape totul din viaþa mea: acþiuni, lucrãri, iubiri, case, obiceiuri, prieteni. În mare, sunt un singuratic fãrã prieteni adevãraþi, fãrã un trecut, cu un viitor mereu de construit. Sã mã explic: trãiesc, am trãit, în compartimente etanºe, cu multe uºi bine sigilate. La fiecare schimbare de etapã închideam uºa ºi rãmâneam un om fãrã trecut, gata pentru o nouã experienþã, pentru o nouã viaþã. În cele din urmã, crede-mã, m-am obiºnuit cu asta ºi, într-adevãr, îmi amintesc foarte puþin despre mine. Îmi amintesc sumar persoane ºi fapte importante, puþine acþiuni, foarte puþine chipuri, ºi acest lucru mã face sã mã simt împãcat cu mine însumi. Nu am fantasme, n-am dulapuri în care sã se le þin. Totdeauna am trãit ºi trãiesc ºi acum prezentul fãrã a mã gândi mãcar la viitor. Fotografiile, reprezentarea existenþei mele fizice ºi/sau culturale, în anumite perioade ºi locuri, scârþâie ca balamale ruginite pe pereþii mei etanºi ºi a fost întotdeauna mai bine sã nu le pun în valizã ºi sã le car pe drumul vieþii. Nu am nici mãcar fotografiile femeilor pe care le-am iubit ºi pe care le-am fotografiat cu o pasiune comparabilã cu cea a orgasmului. Þin doar, pentru drum, fotografia femeii care mã iubeºte în acel moment. Când totul se va termina, voi arde, ca întotdeauna, totul. Din adolescenþã, petrecutã în mare parte închis într-un colegiu, am doar un mic album cu fotografii mici, developate acasã ºi imprimate de mine, în secret, în toaleta ºcolii. Albume adevãrate ºi fotografii de familie nu am deloc pentru cã, plecând de acasã, n-am luat nimic cu mine. Numai cu moartea tatãlui meu, ca singurul fiu, ultimul din familie, am primit de la surorile mele ºi de la mama mea, tabloul vechi cu stema ºi istoria veche a famliei.
a6În ceea ce priveºte fotografiile fãcute la o vârstã presupus maturã, pentru aproape întreaga perioadã a anilor '70, am foarte puþine fotografii imprimate (toate sau aproape toate aruncate la gunoi în diverse schimbãri de locuinþã) dar, pe de altã parte, am pãstrat mii de negative din datoria ºi necesitatea a unei profesiuni practicate. Din astea se poate gãsi o micã, dar seminificativã, parte pe site-ul meu. Trebuie spus cã negativele mele sunt numai o parte, ºi nici mãcar cea mai consistentã, a materialului produs de fapt, ºi existã o explicaþie. Pentru a supravieþui ºi pentru a permite soþiei mele sã absolve facultatea de filosofie, menþinând-o la studii, am fost de acord sã lucrez, pe deplin exploatat, cedând agenþiilor, editorilor ºi apoi revistelor, rolele cu film developat. Pe scurt, pentru puþini bani am cedat toate drepturile. Ceea ce am fãcut ºi cu multe dintre cãrþile mele, care sunt acum retipãrite ºi vândute cam în toatã lumea, secþionate, amestecat cu ale altora etc., purtând însã, mereu, semnãtura mea. Nu mi-e ruºine de a fi fost sãrac ºi de a fi trãit o sãrãcie cinstitã, împreunã cu soþia mea, la acea perioadã. În fond îmi plãcea viaþa!
Eu nu am studiat niciodatã nimic, nici mãcar în ºcoalã, oricum e adevãrat cã nu am urmat ºcoli. Adicã am fost la colegiu, intern în anii ºcolii de bazã. Pentru restul, cursul superior, am fãcut ºcoala pe care familia mea a ales-o pentru mine. Mã prefãceam cã mergeam la ºcoalã ºi dãdeam ture prin oraº, împãrþind bãncile ºi câteva jumãtãþi de sticlã cu vagabonzi simpatici. Frecventam teatrele de zi, varietè-urile, operetele cu bilet redus ºi locuri în picioare. Cumpãram cãrþi de filosofie, literaturã pe care o citeam cu aviditate în locul textelor de construcþii, evaluãri, geometrie etc. ªtiam un singur lucru: nu voi mai fi fost niciodatã nici topometru, nici arhitect nici inginer, ºi niciodatã  în viaþã nu voi mai fi construit ºi proiectat case precum strãbunii mei. Nici nu voi mai fi condus compania de construcþii care de generaþii caracteriza familia mea. Am frecventat cel puþin trei tipuri diferite de ºcoli: liceul, de construcþii, de topometrie, reuºind sã fiu exmatriculat în mod regulat. De la ultima, în 1967 (dacã-mi amintesc bine), pentru o disputã dialecticã violentã cu profesorul de religie (cred cã pe tema dogmei Fecioarei Maria), am fost exmatriculat de la ºcoalã ºi internat cu forþa de ai mei, într-o clinicã privatã pentru boli nervoase. În familie nu puteau sã considere normal un fiu ateu ºi anticlerical! Odatã externat pentru cã eram sãnãtos, deºi extenuat, ºi înscris la o nouã ºcoalã, am ocupat-o pentru o sãptãmânã, cu un coleg, pe care-l chema, desigur,  Battaglia [bãtãlie, în italianã] (nomen omen), ºi era prin 1968/1969, timpul revoluþiei studenþilor. A fost revoluþia mea ºi am fost printre primele din Italia. Am fost exmatriculat din toate ºcolile statului ºi nu am putut termina niciun fel de studii. Numai dupã ce m-am cãsãtorit, a fost rezolvatã diploma soþiei mele, ºi dupã ce am divorþat, la finele anilor '70, am hotãrât sã iau bacalaureatul în Artã fãcând cinci ani într-unul singur ºi susþinând examenele într-o singurã sesiune. Am studiat, într-adevãr, ºi am fost promovat cu notã maximã, apoi m-am înscris la Litere ºi Filosofie, dar, în acelaºi timp, am fost solicitat sã predau la un liceu de artã (unul de renume) ºi am fost numit asistent universitar în Laboratorul de imagine de la la Facultatea de Arhitecturã a Politehnicii din Milano. N-am terminat studiie, cu adevãrat, nici de data asta. Desigur, dupã ce-am tot spus cã n-am citit ºi studiat fotografia, dar am aprofundat-o singur, cu pasiune, domeniul istoriei artelor vizuale. Cea mai bunã cale de apropiere de lumea fotografiei!

Cum ai privit fotografiile fãcute de alþii? Cum au apãrut prieteniile tale artistice?

a7Cu interes extrem. Totdeauna am încercat sã înþeleg diversele modalitãþi de expresie ale maeºtrilor, tehnicile lor. Azi mã uit totdeauna cu admiraþie la orice imagine ce-mi pare perfectã. De când am decis sã mã exprim prin imagini sau prin scris, ca autor direct, am cãutat ºi caut totdeauna mari maºtri de la care sã învãþ ºi sã mã inspir.
Am rãmas, de cel puþin un deceniu, frãþesc discipol ºi colaborator al lui Ando Gilardi, unul dintre cei mai importanþi critici ºi istorici ai fotografiei. Cu el am publicat câteva cãrþi ºi am colaborat la câteva reviste conduse de el, am þinut cursuri în toatã Italia.
Din punct de vedere fotografic, l-am ales ca prim maestru pe marele Ugo Mulas. Eram un puºti dar l-am urmat, în serviciul sãu, cãrându-i geanta, ajutându-l sã schimbe obiectivele. L-am studiat tot timpul, vãzând cum se miºcã în scenã, analizându-i apoi fotografiile. Apoi am început sã fotografiez de unul singur ºi, mai apoi, de la egal la egal, m-am trezit tovar㺠de drum ºi, uneori, prieten cu majoritatea marilor fotografi europeni ai anilor '70.

Cum þi s-au pãrut promoþiile de studenþi, de-a lungul timpului?

A existat un timp, în anii '70-'80, când toti voiau sã fie pãrtaºi la construcþia propriei lor vieþi ºi a lumii. Studenþii alegeau chiar sã studieze, ºtiind cã-ºi construiau viaþa cu furie ºi pasiune. Acum e cu totul altfel. Nu e nicio diferenþã între cursuri ºi diverse preocupãri. Toatã lumea merge la ºcoalã pentru a trece timpul, fãrã vocaþie, fãrã perspective, fãrã pasiuni ...

În ce mãsurã a schimbat ceva arta fotograficã? (în jurnalism, în arta vizualã, în lumea modei, în educaþie, în viaþa omului obiºnuit)

a8Eu am fotografiat (ºi am scris) din vocaþie, din raþiuni de ideologie, din necesitate, paranoia ºi plãcere personalã. Pe scurt, am fotografiat pentru mine, am scris pentru mine, chiar poveºti pentru copii. Poate am avut un stil personal ºi cred cã da, dar cu siguranþã nu am schimbat lumea, nici în cea mai micã parte. Desigur cã nici nu era intenþia mea. Am fost sincer cu mine însumi, am inventat toatã viaþa, zi de zi (ºi încã mai inventez) ºi asta mã face sã fiu senin.

Cum comentezi fotografia digitalã? Care este condiþia fotografiei, astãzi, în noile condiþii tehnologice ºi de accesibilitate?

Era un timp când a existat fotografia cu pulberi, dagherotip, fotografia cu uleiuri ºi bromuri, a urmat aceea cu argint, pe care noi toþi de o anumitã vârstã am cunoscut-o ºi practicat-o, apoi a fost imaginea Polaroid. În viitor va exista o imagine holograficã sau altceva. Azi este fotografia digitalã. Asta-i tot: o evoluþie tehnologicã normalã ºi nimic mai mult. În niciun caz o revoluþie. Fotografia, cu ulei sau cu argint, ca ºi cea digitalã, din fericire rãmâne totdeauna egalã cu ea însãºi. ªi în fine, sufletul celui ce stã în spatele aparatului, expresivitatea, voinþa de comunicare, astea sunt ceea ce conteazã cu adevãrat. Cã se exprimã cu pana, cu pensula, mâzgãlind sau digital, prea puþin conteazã.

Porþi cu tine, mereu, un aparat de fotografiat?

Da, port mereu cu mine un mic aparat digital de mare rezoluþie.
Ani de zile am colindat prin lume cu kilograme de echipamente extrem de complexe. Acum nu am niciun alt scop decât sã privesc la frumuseþea care îmi însenineazã bãtrâneþea, aratând-o ºi altora, înseninându-i. Sigur, a existat un timp în care „rãul”, „negativul”, coºmarul, aberaþia, anormalul, neobiºnuitul erau pentru mine subiecte privilegiate. Acum, totul este diferit, eu încerc sã vãd din lume ce e mai frumos ºi necorupt, care rezistã încã avansului a ceea ce ei numesc progres. Este un cadou pe care vreau sã-l fac ºi sã-l las celor care vor veni ºi nu vor putea vedea.

Cum îþi apare imaginea faþã de sunet, faþã de text, faþã de miºcare?

Fiecare formã de exprimare are particularitãþile sale ºi propria demnitate. Eu nu fac distincþii între diferitele arte. Fiecare este importantã în mãsura în care comunicã ºi este în armonie cu lumea. Ce face ca o sonatã pentru clavecin sã fie mare ºi importantã, nu este clavecinul ci acela care a scris partitura ºi care interpreteazã cu relevanþã ºi artistic.

Pânã unde poþi ajunge cu fotografia? (în priviri, în suflet, în destin)

În mine însumi. Aceasta este cea mai mare realizare a artei. Al oricãrei arte!

Ai imaginea fericirii?

a9Acum nu mulþi ani, din greºealã, am fost diagnosticat cu o formã teribilã de cancer. Fãrã prea mult preambul doctorul mi-a spus cã mi-a rãmas un timp foarte scurt pentru a trãi ºi cã termenul limitã de existenþã mea va fi certificat de analiza TAC (tomografie axialã computerizatã) pe care urm sã o fac peste o lunã. M-am întors acasã ºi, în aceste cazuri, pentru oameni ca mine, care au avut o educaþie creºtinã (catolicã), chiar dacã refuzatã, se întâmplã sã se desfãºoare în faþa ochilor tot filmul propriei existenþe (se numeºte examen de conºtiinþã). Am fãcut multe greºeli ºi, ca toatã lumea, am fãcut rãu ºi un pic de bine dar de un lucru eram sigur. Am fost întotdeauna consecvent ºi onest, niciodatã pãrtinitor, ºtiind, de asemenea, sã-mi recunosc greºelile. Da, puteam pleca senin ºi, practic mulþumit cu puþin. Cred cã aceasta este adevãrata imagine a fericirii. Cealaltã faþã a fericirii constã în faptul cã a fost vorba de o eroare grosolanã de analizã ºi astãzi, nu ºtiu pentru cât timp, dar sunt încã în mod fericit  liber sã greºesc, sã mã corectez, sã-mi cer scuze lumii, sã construiesc, sã proiectez, sã iubesc.

Interviu realizat de Marius Dobrin ºi Camelia Cãprariu

Fotografiile din aceastã paginã au fost realizate de Attilio Mina în timpul vizitei sale în România, 1973.

Pictures © Attilio Mina

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey