•  Anton Georgescu
•  Haugh Béla


sus

Anton Georgescu

 

Vãru’ Costache

 

Vãru’ Costache fiind pe numele lui Costache Marin, încurcãtura asta lingvisticã fãcând imposibil ghicitul prenumelui ºi al numelui de familie. ªi cu toþi din familie strigându-l Costache, dupã ce trecusem de perioada în care zisesem constant „ei, ºi ce mare brânzã?” la majoritatea lucrurilor din jur, într-o zi oarecare, de care nu mai îmi amintesc acum, prin pâcla deasã a anilor, devenindu-mi în sfârºit clar cã ãsta era numele lui de botez. Privind la trecut cu curiozitatea cu care deschizi un album de fotografii vechi uitat in pod, aducându-mi aminte de vãru’ Costache în douã situaþii, ca vizionând un film pe ecranul decolorat al memoriei... Prima situaþie, el fãcând o nefritã cronicã (de la rãcealã, zicând mama, pentru care toate bolile se trãgeau de la o rãceala), trezindu-se cu picioarele umflate ca doi butuci ºi mama - care fusese sora medicalã ºi ca urmare toþi din familie chemând-o întâi pe ea când cãdeau bolnavi, chiar înainte de a se duce la doctor – doftoricindu-l cu leacuri bãbeºti, spunându-i sã toarne apã caldã cu sare în lighean ºi sã-ºi þinã picioarele acolo pânã se fac roºii ca racul. Iar el plângând ca o fatã mare, înjurând la „mama ei de viaþa hainã” ºi vãitându-se în continuu „Eu mor, îþi spun eu cã de-aici mi se trage, bã tanti,” tanti fiind mama, adicã mãtuºa lui bunã, sora lu’ mamã-sa. Mama încurajându-l, trecându-ºi mâna prin pãrul lui aspru, þepos, fãrã sã îl mângâie cu adevãrat, doar zicându-i sã îl calmeze “N-ai sã mori Costache, fã ce iþi spun eu ºi o sa vezi cã îþi trece, mamã” ºi pânã la urma ea având dreptate. Vãru’ Costache fãcându-se bine ºi mama tachinându-l dupã aia ºi spunându-i „Eh, vezi cã nu muriºi, Costache,fricoºi mai sunteþi voi bãrbaþii, vã scãpaþi pe voi din orice.” El rãspunzând cu faþa mânjitã a mirare “Cine? Eu, bã tanti? Hai ca exagerezi!” Aºa obiºnuind sã vorbeascã vãru’ Costache cu femeile, apelându-le cu câte un direct, ca între bãrbaþi, fãrã sã se omoare cu politeþurile sau sã îi pese de distincþia între vârste sau sexe. Asta fiind prima situaþie. A doua situaþie petrecându-se mai târziu, ani buni de la povestea cu nefrita, ani care trecuserã ca niºte dâre subþiri pe ecranul încãrcat de pureci electrostatici al memoriei. Liceul fiind ascuns într-un ºir de ani posomorâþi, decoloraþi, iar eu fiind deja absolvent de facultate, inginer plin, de fapt mai mult un ingineraº, mititel, firav, dar cu ambiþii mari într-un loc in care oamenii nu aveau ambiþii, ba chiar râdeau de ãia care aveau visuri sau planuri de viitor: direcþia judeþeanã de poºtã ºi telecomunicaþii. „La poºtã” cum îi spuneau oamenii, pe scurt, referindu-se la una sau la amândouã, neputând sã faci distincþie, telefoane sau poºtaºi, contopite într-un singur drac de guvernanþi. Un loc de muncã în care te angajai odatã, ºi din care ieºeai ori la pensie ori la veºnica pomenire, mort de timpuriu. Vãru’ Costache lucrase acolo de vreo sutã ºi ceva de ani, fiind maistru la reþeaua telefonicã a oraºului, într-o perioadã când numerele de telefon erau mai puþin accesibile ºi decât excursiile în strãinãtate sau pachetele de þigãri “Kent” pe care le puteai cumpãra ori de la studenþii arabi ori de la shop, dar ca sã ai telefon acasã trebuind ori sã fii doctor ori sã cunoºti pe cineva „la poºtã”, ca de pildã pe vãru’ Costache, care ºtia pe dinafarã care numere sunt libere ºi care nu, prin care parte a oraºului, ºi toþi care îl cunoºteau sau nu îl cunoºteau înjurându-l de mama focului, bãnuindu-l cã le dãdea la ginecologi ºi la dentiºti ºi la miliþienii de la circulaþie, ca sã se punã bine cu ei. Eu auzindu-i mereu pe cei din familie bârfindu-l ºi zicând “al dracu’ Costache ãsta, ºi-a fãcut o grãmadã de clientelã cu telefoanele lui”, întrebând ºi eu ce însemna clientelã, aflând cã era un alt nume pentru relații. Și ca rãzbunare pentru clientela lui toþi vorbindu-l de rãu aºa, în general, pomenind de cât de bãtut in cap fusese bãiatul ãsta de se dusese la Bucureºti ca sã intre la ºcoala post-licealã de telecomunicaþii ºi cãzuse cu nota finala doi. Care doi însemna ca nu fãcuse nimic altceva decât sa se semneze pe foaia de examinare, ºi probabil ca ºi semnãtura fusese pusã greºit ca altfel ar fi luat nota trei. “Dar uite cã a avut noroc scârþarul asta,” concluzionând cu obidã vreunul, neîncercând sã explice de ce era vãru’ Costache scârþar, ca mie nu mi se pãruse niciodatã aºa ceva, de câte ori ne duceam acasã la el, mama, tata, eu, dându-ne mere ºi ouã ºi nuci ºi mie personal câte o carte de telecomunicaþii, cu coperta prãfuitã, ruptã, despre tehnica pentru toþi, tuburile electronice. Probabil scârþar fiind cu rubedeniile lui care aveau ºi ei doctorii si miliþienii si avocaþii lor, în schimb vãru’ Costache fiind cu ochii numai pe caºcavalul lui. ªi când angajat la aceeaºi companie cu el, eu ca inginer cu repartiþie guvernamentalã, vãru’ Costache maistru cu vechi state de serviciu, el arãtându-se mândru cu mine, zicând la toþi „ãsta e domnu’ inginer ãl nou, bãiatul lui tanti,” dar nerecomandându-mã ca vãrul lui primar, ºi nu aºa de mândru încât sa mã invite vreodatã la masã, în pauza de prânz, deºi în apãrarea lui, pe vremea aia oamenii nu se duceau la restaurant, nici mãcar la vreun chioºc stradal ca sã cumpere sandviºuri ºi brânzoaice în pauza de prânz si sã îºi mai dezmorþeascã limbile împreunã, alea fiind dezmorþite deja de la trãncãneala de dis-de-dimineaþã, nelegatã de serviciu, acoperind fotbal, politicã ºi filme americane, polemici bune numai in timpul orelor de muncã. În plus venind toþi, mai puþin ºefii ãi mari, cu mâncarea împachetata de acasã, în ziarele de sãptãmâna trecuta, brânzã, oua, ºuncã, iar spre varã ceapã verde si roºii proaspete de grãdinã, în timp ce iarna numai ceapã uscatã ºi murãturi, nu mãsline cã erau scumpe ºi greu de procurat. Iar de sãrbãtori aducând sticle cu vin roºu si câte-o pungã de nuci, ºi chiar daca vinul era acru ºi ãla care îl aducea vroind mai mult sã scape de el decât sa fie generos, era râs, bãºcãlie, veselie ºi voie bunã, de parcã eram toþi la o agapã între prieteni, ºi nu la serviciu. Fun, cum zice americanul, pe vremea aia fiind toþi familiari cu jargonul american pentru cã la televizor “se dãdeau” numai filme americane, cu subtitrare în româneºte, de parcã toatã þara participa la o lecþie în direct de limba englezã. Dar cel mai mult impresionându-mã atunci cum se comporta vãru’ Costache când îl auzeam vorbind la telefon cu vreunul mare, poate doctor, poate dentist ori ditamai colonelu’ la circulaþie, încheind mereu in aceeaºi notã vie, spectaculoasã, rãcnind ca la armatã în receptor ”Da, dom’ sef, sa trãiþi! Vã servesc, domnu’ ºef, pe cuvânt de onoare!” Apoi trântind receptorul in furcã cu obidã, înjurând în barbã cu glas un pic muiat, având grijã sa nu îl audã vreun ºef „Fire-aþi ai dracului sa fiþi!” Referindu-se la „toþi” chiar dacã convorbirea lui fusese cu unul singur, doar unu’ mare din ãia toþi mari ºi tari, unii pe la judeþeana de partid, alþii pe la judecãtoria regionalã, câþiva la secþia pediatrie, care îl înnebuneau cu telefoanele, cerându-i favoruri, zi de zi. Mie parându-mi ieºirile alea total grosolane ºi neprofesionale. Neputând sã nu mã gândesc cã dacã l-ar ºti directoru’ ce l-ar mai face albie de porci, poate l-ar muta la alt birou, iar dacã ar lucra în Vest ºi nu în România, mamã-mamã ce zburat afara ar fi vãru-meu… Dar asta era þara noastrã pe-un picior de plai, pe-o gurã de rai, ãºtia erau oltenii ºi toatã lumea ºtia cã oltenii sunt oameni aprigi, cu gura slobodã si puºi continuu pe sfadã. Certãreþi ºi cu cuþitul la brâu. Oameni croiþi altfel decât ãia din lumea civilizatã, unde mi-aº fi tãiat un deget de la mânã, poate ãla mic, ca sã ajung sã trãiesc într-o zi..

*

Pe urmã venind revoluþia din decembrie, cãderea dictatorului ºi a imperiului roºu, imperiul dovedindu-se a fi mai mult un târg de provincie gri, rupt de lume ºi înapoiat, apoi Star Trek la televizor, duminica dupã-amiazã, ºi mirajul occidentului care fãcea progrese în toate cu viteza navetei „USS Enterprise” a cãpitanului Picard, oamenii în America ºi din Vest fiind construiþi altfel decât oltenii lui vãru’ Costache, din material bogat, de calitate, trãind deja intr-un viitor care la noi nu cred ca ar fi ajuns curând ºi atunci noi, adicã eu, nevasta, copiii, visând cu ochii deschiºi sã ajungem noi la viitorul ãla.. Pe urmã venind emigrarea in Canada, ºi oprobiul familiei, al lui vãru’ Costache în special, el zicându-mi scurt ºi la obiect: “Unde dracului te duci in þara aia unde oamenii se omoarã pe stradã?” Vãru’ Costache neºtiind nici mãcar care era capitala þãrii ãleia, pentru cã nu fusese numai ºcoala de telecomunicaþii la care luase nota doi, dar el gândind aºa, în general, cum fãceau toþi când vorbeau de occident si de grija zilei de mâine si de rata înaltã a criminalitãþii si de exploatarea omului de cãtre om, de parca învãþaserã toþi, pe dinafarã, articolele de pe prima paginã a ziarului „Scânteia” care eu crezusem cã era bun numai la împachetat brânza si ouãle si ceapa. „Dã-i în mã-sa de puºlamale capitaliste, bã vere” fiind concluzia lui preferata, rãmânând preferatã si dupã schimbarea din decembrie 1989 când capitalismul se întindea in Romania ca ciupercile dupã ploaie ºi politica oficial a þãrii se schimbase cu 180 de grade, acum fiind bine sã fii capitalist ºi sã încurajezi exploatarea omului de cãtre om. ªi pe urmã vãru’ Costache dispãrând complet din viaþa mea. Fiind plecaþi cinci ani si mai bine din România, într-o þarã în care nu fusesem încã martor la nici un omor pe stradã,  deºi mã uitasem bine in jur, mai ales la început când ne plimbam prin downtown cu copiii strânºi bine de mânã, sã nu ne pomenim cu ei luaþi cu forþa, rãpiþi. Primind noaptea telefon de la fiu-sãu, care era atunci în ultimul an de facultate la Bucureºti, dar nu la telecomunicaþii, anunþându-ne cã vãru’ Costache murise de atac de inimã. ªi eu întrebând ca prostul ºi complet nepotrivit cu momentul „Dar era tânãr, câþi ani avea?” „Tânãr tata, nene, dar se îngrãºase peste mãsurã în ultimul timp,” spunându-ne fiu-sãu care simþea datoria sa dea un raport detaliat, fãrã sã sune foarte afectat, deºi pariez cã era, arãtând doar îngrijorat cã ar putea sã scape un fapt important. „L-a omorât tutunul si bãutura,” zicând mai târziu acelaºi fiu, sunând atunci contradictoriu cu scenariul obezitãþii ca principala cauzã a decesului neaºteptat.  Aºa vorbind fiu-sãu ºi eu devenind brusc melancolic gândindu-mã la tinereþea mea „la poºtã”, rememorând scenele in care îl vãzusem pe vãru’ Costache trântind receptorul în furcã ºi înjurându-i pe ãia cu care vorbise mieros pânã cu câteva clipe înainte si le promisese respectuos ºi îndatoritor cã îi ajutã. Gândindu-mã cât de neprofesionistã si necivilizatã era atitudinea lui.

*

Pe urmã venind integrarea realã in noua societate, societatea occidentalã, þara Canadei, cea mai bunã þarã din lume pentru imigranþii din categoria oamenilor slabi de înger, molâi, adicã aia care aºteaptã sã le vinã rândul la orice, în loc sã sarã peste coadã, vociferând sau fãcând apel la vreo relaþie, integrarea venind în ziua când conduci pe autostradã ºi unul îþi taie calea ºi tu te pomeneºti urlând „fuck you!” în altã limbã, limba þãrii de adopþie. Fapt incontestabil cã nimerisem în cel mai bun loc ca sã îþi reîncepi viaþa, dar tot atât de incontestabilã fiind evidenþa cã þara Canadei e fãcutã din oameni care au tot o limbã, un cap, picioare, mâini ºi restul anatomiei identicã cu a olteanului. ªi unul dintre oamenii ãºtia fiind unul Vandermeer, neam de olandez care nu vorbeºte o boabã olandezã ºi chiar face miºto de ea, zicând cã atunci când îl ascultã pe taicã-sãu vorbind parcã aude un câine lãtrând. ªi olandezul ãsta, fiind de vreo doi metri ºi jumãtate în înãlþime, ºi gras ca un bizon care nu ºtiu dacã mai existã dar e bun ca termen de comparaþie, fiind prieten cu alþi olandezi parcã ºi mai mari ca el, fãcându-te sã te miri cum de se face cã olandezii sunt toþi oameni înalþi, unul dintre buddies fiind ºeful departamentului vânzãri cãruia i se spune pe aici „sales” deºi acoperã mult mai mult decât simple vânzãri, cum acoperea poºta de acasã mai mult decât simpli poºtaºi. ªi toþi olandezii  înhãitaþi într-un grup cu profundã rezonanþã tribalã, adicã preferându-se unii pe alþii, umblând unul dupã coada altuia, cum se exprima plastic nevastã-mea, promovându-se unii pe alþii, râzând numai la glumele lor ºi fãcând miºto de umorul ãlorlalþi, mai ales când vine în accente est europene sau indiene sau farsi, ãsta fiind numele limbii pe care o vorbesc persanii, aia nenumindu-se persanã cum te-ai aºtepta. ªi Vandermeer întâmplându-se sã fie ºeful meu, dar poziþia de putere neputând sã îl transforme în altceva decât un individ mare ºi cam prost, adia nu cam, de-a dreptul prost. Neavând deloc calitãþi de manager dar fiind localnic ºi vorbind engleza fãrã accent, adicã nu, cu accent nord-american care sigur sunã needucat in Anglia, fiind pus ºef peste vreo treizeci ºi ceva de angajaþi pe care îi aduce la fierbere ºi chiar îi poate încãiera în mai puþin de zece minute, doar sã îºi deschidã gura aia proastã ºi sã scoatã pe ea enormitãþi învelite frumos, în limbaj de business, managerial. Iar pe mine punând presiune din orice, dispreþuindu-mã cã ºtiu cine e Dostoievski þi Napoleon ºi cã peninsula Kamceatka nu e numele unui crater lunar, în timp ce el habar nu are cã Afganistan e o þarã cu munþi de o frumuseþe rarã, acoperiþi mai tot timpul anului cu zãpadã. Fãcându-mã sa zic „yes” numai la ideile lui ºi sã le înghit pe ale mele, chiar aºa exprimându-se, you have to swallow it, interzicându-mi sã folosesc „but” când vorbesc cu el, ºi sã îl înlocuiesc cu „however” care înseamnã tot aia, dar e varianta plinã de respect, celãlalt termen fiind semn de atitudine arogantã, cu totul de aºteptat de la un est european care renegã autoritatea prin firea lui înnãscut rebelã. Eu fiind in timpul ãsta ºeful unei echipe de programatori si el spunându-mi neîncetat ca nu ºtiu sã comunic cu oamenii, sã scot ce e mai bun în ei, oamenii fiind de douã feluri, thinker (gânditor) si feeler (simþitor), iar gânditorului netrebuind sã îi spui ce sã facã cã þi-l faci duºman, iar cu simþitorul purtându-te cu mãnuºi cã altfel îl stresezi ºi nu mai scoþi nimic de la el. lar el, Vandermeer vorbind cu toþi la fel, adicã fãcându-i pe toþi albie de porci din te miri ce, iar în final reuºind doar sã îi facã pe oamenii din subordine sã îl bârfeascã pe la colþuri, sã îl critice cu vehemenþã sau sã îl ia în derâdere, fãcând miºto de deciziile stupide pe care le face constant, zi de zi, ca un  ceasornic care aratã timpul invers, de la mare la mic, dar e foarte exact. Asta întâmplându-se când conduci un departament care produce software ca pe o trupã de constructori jumãtate analfabeþi, betoniºti si excavatori, aduºi de prin Salvador ºi Honduras ºi plãtiþi cu cinci dolari pe orã, la negru, fãrã acte, dar el declarându-se mândru de el, umflându-ºi penele ca un Messia de bar de cartier, cu glasul ãla gros, sonor, mai ales când vorbeºte de râu pe câte unul, asta fãcând-o des ºi fãrã motiv, doar din cauza pielii rele de pe el: „I know people!” Da, se pricepe la oameni cum mã pricep eu la bãtut cuie în beton. Iar eu ca sa îmi câºtig existenta ajungând sã realizez cã dacã o spun pe-a strâmbã, dar ca el, mi-e bine, iar daca o spun pe-a dreaptã, care de obicei merge împotriva lui, mi-e rãu. Eu fiind în timpul ãsta cel mai prost între ºmecherii cu care se înconjurase olandezul ãsta deloc zburãtor, limba mea învãþând obiceiul vorbei unse cu miere la bãtrâneþe si forþat de împrejurãri ºi ca urmare nefiind o treabã simplã. În final mieroºeniile mele sunând mai mult a insulte învelite in þiplã argintie strãpunsã pe alocuri de þepii din interior, dar nici mãcar asta deranjându-l pe ºef, el rãmânând oricum cu impresia cã este cel mai deºtept om într-o camerã înþesatã cu douãzeci de programatori profesioniºti, unul mai priceput ca ãlãlalt, dar toþi purtând accentul ne-englezesc dupã ei ca urmele vãrsatului de vânt pe faþã. Si aºa, prins în lasou de sistem, dezvoltând o procedurã proprie când se fãcea vremea unui meeting cu ºefu’, el aºteptând un mesaj plin de adeziune si angajare – era sa zic patriotic dar in þara Canadei care e întinsã ca un ºnur de la o coastã a unui ocean la o coastã a oceanului vecin, care e de fapt acelaºi ocean împãrþit în felii imaginare, oamenii nu prea ºtiu cum sã fie patrioþi, mai ales cã unii dintre ei nu ies din provincia lor nici mãcar o datã în viaþã -,  eu pregãtind un statement of work, adicã raport de activitate, plin de bullshit. Manipulându-l pe Vandermeer cu complexul lui Adonis aplicat la minte, nu la trup, acolo simþind ºi el cã ar fi exagerat, putând sã îi vinzi gogoºari ca la grãdinar, numai sã îi împachetezi frumos si vorba ta sã sune întotdeauna ceva in genul „eu sunt mic si tu eºti mare / eu sunt slab ºi tu eºti tare” si apoi meeting-ul decurgând uºor, ca un walk in the park, el rostind „Excelent!” cu faþa radiind de încântare, deºi parcã sub o luminã bolnãvicioasã, parând spoitã ca de douã degete boante, încântat cã are oameni fideli, care îi înþeleg gândirea de strateg ºi mai ales îl respectã, mai mult ca sigur îl aduleazã. Iar eu gândind în timp ce îi ridic temenele “what a fucking imbecile” apoi arborând un rânjet larg, fermecãtor, sugary drept în faþã, rostind ca la armatã un „thank you” transparent, sonor, cu gura larg deschisã ºi pieptul bombat. Apoi întorcându-mã spre uºã ca sã ies, rostind în barbã „futu-te-n cur pe mã-ta de prost!” în limba neintegratului ºi netrebuind sa trântesc vreun telefon, si nici sa fiu atent sã nu mã audã, iar dacã m-a auzit ºi mã întreabã, putând sã îi rãspund instantaneu cã mi-am zis în româneºte „It’s time to go back to work. This is our Romanian custom to end up a successful meeting with your boss!” Adicã e timpul sã trecem la treabã, ãsta e obiceiul la români, sã zici fraza asta dupã ce te-ai întâlnit cu ºeful ºi ai un plan. El arãtându-se si mai încântat când aude replica mea, calitãþile lui de fin cunoscãtor de oameni fiind încã o datã dovedite. Ãsta fiind un exemplu de schimb verbal. Dar putând oricând sã execut tot atât de bine deceiving-ul prin email, rostind în englezã clar ºi tare un “up yours, fucking idiot!” în biroul meu, chiar înainte de a apãsa cu putere, parcã vrând sã o crãp, tasta “Send”, aia fiind una dintre bucuriile zilei de muncã.

*

Și nu cã atunci i-am condamnat pe toþi la moarte, dar atunci l-am înþeles pe vãru’ Costache ºi m-am prins cã ceea ce fãcea el era un fel catharsis, o epurare a gunoiului zilnic acumulat în tine, pus acolo de nevoia supravieþuirii într-o lume pe care nu ai ales-o, ºi chiar daca încerci sã o schimbi cu alta, cum am fãcut noi, nu gãseºti altceva decât acelaºi “kingdom of humans”, adicã regatul oamenilor simpli, normali, limitaþi, oribili si atrãgãtori în acelaºi timp, ca un pãr castaniu bogat, lucios, acoperit cu fulgii albi ai mãtreþei. Ceea ce fãcea vãru’ Costache era o împãcare cu sine, rugãciunea ofensatoare a luptãtorului de guerilã, plin de pãcate si de planuri murdare, apelând la metoda lui proprie de a cârpi demnitatea unei personalitãþi fãcute ferfeniþã.

ªi atunci am început sã îl apreciez pe vãru’ Costache ºi sã îi simt lipsa.

Oakville, Ontario
Februarie 2014

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

 

Isprãvile lui Háry János (1914)
I.
Cum am venit pe lume

 

- Adevãrat vã spun, zise cu mândrie Viteazul Háry János adresându-se oaspeþilor adunaþi în pivniþa sãpatã în coasta dealului, adevãrat vã spun vouã cã nici vorbã ca eu sã fi venit pe lume precum toþi ceilalþi oameni.

Asta deoarece, afirm cu fermitate, pânã ºi naºterea mea a avut loc într-un fel ieºit din comun. Desigur, se cuvine sã ºtie toatã lumea cã Viteazul Háry János provine dintr-o familie nobilã maghiarã. Una strãveche, ale cãrei rãdãcini pot fi duse pânã la Adam. Slãviþii mei strãmoºi au sãvârºit o mulþime de fapte mãreþe, au scurtat capetele unui duium de turci ºi de tãtari, n-au plãtit dãri ºi au avut o moºie atât de mare, încât nu le ajungea anul s-o înconjoare cãlare. E drept, partea moºtenitã de tata a ajuns sã fie mult mai micã, dar cerul l-a binecuvântat cu o droaie de copii. Erau deja ºase bãieþi înfulecã-pâine când mama s-a rugat sã-i aducã barza ºi o fetiþã.

S-a rugat, s-a tot rugat, pânã când pasãrea cea lungã-n cioc i-a auzit rugãmintea ºi i s-a fãcut milã de mãicuþa mea. S-a grãbit sã zboare cãtre Pãdurea Neagrã, unde sã aleagã o fetiþã drãgãlaºã, pe care s-o aducã în casa familiei Háry. Pãdurea Neagrã se aflã hãt acolo, departe, dincolo de Marea cea Mare - iar în mijlocul codrului se întinde un lac minunat, unde creºte o mulþime de papurã, nadã, rogoz, stuf, lotuºi ºi nuferi.

În stufãriº ºi-n pãpuriº, printre tulpinile plantelor fãrã flori, stau bãieþii care aºteaptã sã vinã cocostârcul dupã ei; iar la umbra frunzelor de lotus ºi de nufãr, ca Soarele sã nu le pârleascã obrãjorii, zãbovesc fetiþele.

Deci, barza a sosit în Pãdurea Neagrã. Când a coborât pe malul eleºteului, s-a uitat împrejur, de parcã ar fi stat pe gânduri încotro s-o apuce. Eu am vãzut desluºit pasãrea cu picioare lungi, deoarece mã aflam în apropierea apei, ghemuit la tulpina unui buzdugan ºi mi-am dorit sã mã apuce cu ciocul ºi sã mã ducã degrabã, sã scap de tovãrãºia plângãcioasã a copilaºilor. Dar cocostârcul nu m-a bãgat în seamã, a trecut mai departe legãnându-ºi capul ºi a rãscolit cu hãrnicie balta.

Se pare însã cã n-a gãsit nici un bebeluº pe plac. S-a întors ºi a venit aproape de mine, dar nu mi-a dat nici un fel de atenþie, ci s-a oprit lângã fetiþa care ºedea sub tufa de nuferi galbeni din vecini ºi încerca sã prindã o libelulã cu aripi albastre. Era o bãlãucã minunatã, nici nu m-am mirat cã cocostârcul a luat-o la ochi.

Pe moment, am realizat cã degeaba îmi doresc sã pãrãsesc eleºteul, barza nu mã va duce cu ea. Mi-am aplecat capul cu tristeþe ºi am ascultat cum pasãrea lungã-n picioare îi spune fetiþei:

- Micuþa mea, pe tine o sã te duc la familia Háry.
- Oh, vai! s-a smiorcãit blondina. Vã rog sã aºteptaþi încã un pic, sã-mi aranjez coafura.
- Fir-ai tu sã fii, farmazoanã cochetã! a clãmpãnit pasãrea supãratã ºi a trecut mai departe.

S-a oprit chiar lângã mine.

În minte mi-a încolþit o idee de zile mari, dar am stat nehotãrât preþ de câteva clipe. Apoi, m-am agãþat de piciorul pãsãrii ºi m-am gândit sã-i propun sã mã ducã pe mine în locul fetiþei. I-am zgâlþâit cracul, dar nici cã m-a bãgat în seamã. ªtiam încã de pe atunci cã pãmpãlãii nu se vor descurca în viaþã, lumea aparþine celor îndrãzneþi.

Dintr-odatã, m-am ridicat din ºezut ºi am început sã mã caþãr pe piciorul berzei. Dupã ce am ajuns la aripã, totul a devenit o joacã de copil; mi-am luat avânt ºi hop! am ajuns pe spatele ei. Cãluþul meu cu douã picioare ºi-a dat seama abia acum cã un nechemat i s-a urcat în cârcã; ºi-a întors gâtul cel lung ºi m-a ciupit de coaste atât de tare încât mi-a venit sã urlu.

Dar am strâns puternic din genunchi, iar cu mâna i-am prins pipota ºi nu i-aº fi dat drumul nici pentru un litru de lapte. Cred cã s-a convins cã-i stau þeapãn în spinare ºi probabil cã i-a plãcut purtarea mea îndrãzneaþã. E cert cã n-a încercat deloc sã dea cu mine de pãmânt. Dimpotrivã, s-a adresat bãlãucii:

- Sufleþelule, tu rãmâi aici. Îl voi duce pe acest bãieþel.

ªi s-a ridicat în aer, apoi, imediat ce a stabilit direcþia, a pornit cãtre reºedinþa Háry. Nu ºtiu pe unde a luat-o, nu-mi amintesc defel, pentru cã rãul de înãlþime m-a buimãcit. Dar ºtiu cã familia Háry m-a primit foarte uimitã. Pânã ºi sãrãcuþa mea mamã lãuzã a zâmbit când m-a vãzut cãlare pe barzã. Iar tata ºi-a plesnit genunchii de bucurie ºi a strigat:

- Ei, ãsta-i un copil pe cinste! Va ajunge departe de va continua tot aºa. Jur pe Dumnezeu, nici cã-mi pasã cã-i bãiat. Nu-i aºa, mami, cã nici þie nu-þi pare rãu?

Mãicuþa mea i-a rãspuns cu un alt surâs ºi m-a sãrutat strângându-mã la piept, în vreme ce bidiviul meu înaripat s-a strecurat afarã ºi, cine ºtie, s-o fi întors în Pãdurea Neagrã.

traducere de Franciscus Georgius

(Povestea urmãtoare în numãrul 46)

----------------------------------------------------

Ediþia de bazã:

Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei,Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiatã cu menþiune la concursul Szehér de cãtre Societatea literarã Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey