•  Bogdan Suceavã


sus

Bogdan Suceavã

 

Într-o lume mai aºezatã, mai bine precizatã,
ne putem dedica unor probleme de mai mare consistenþã

 

Bogdan, ai publicat anul trecut, la Polirom, Memorii din biblioteca idealã. De când „germina” ideea ºi de ce te-ai simþit dator (o datorie de care te achiþi cu plãcere - poate fi o impresie), sã faci asta?

Sunt întâi de toate scriitor. E poate surprinzãtor cã am fãcut matematicã aºa de multã vreme, ºi nu mã refer la predarea matematicii, ci la cercetare. Memoriile descriu, între altele, ºi experienþa aceasta. Am fost întrebat de multe ori când m-am gândit prima oarã sã plec din România ºi dacã gândul acesta a jucat vreun rol în alegerea matematicii ca profesiune. Nici vorbã: eu am urmat ideile care mi s-au pãrut interesante, le-am urmãrit în mod constant ºi, în pofida multor dificultãþi, nu am renunþat pe parcurs. Pentru cã domeniul geometriei mi s-a pãrut incitant, frumos prin conþinut ºi frumos ca poveste. Acum am scris povestea. Atunci când am studiat în detaliu anumite aspecte ale geometriei diferenþiale sau ale geometriei metrice, am avut sentimentul cã ajung la istorisiri pe care nimeni altcineva nu le-ar putea spune. Unde mai auzim despre episcopul Nicole Oresme ºi despre prima apariþie în literatura academicã a vremii (în domeniul teologiei!) a conceptului de curburã? Iar descrierea contribuþiilor originale ale lui Dan Barbilian în domeniul geometriei metrice nu mai apare în altã parte în literatura româneascã de specialitate. Nu îmi propun sã scriu o monografie pe acest subiect, am descris o datã despre ce este vorba, ºi capitolele relevante sunt în Memorii. Exemplele de demersuri necesare pot continua: o investigaþie care þine de un soi de arheologie a matematicii a scos la ivealã felul cum Gheorghe Þiþeica a contribuit la apariþia geometriei diferenþiale afine. Toate aceste lucruri trebuiau povestite. ªi am fãcut-o în ordinea în care am descoperit eu aceste istorii: la Universitatea din Bucureºti nu se predã nimic din geometria metricã a lui Barbilian ºi se aminteºte doar în treacãt cercetarea lui Þiþeica. Nu e oare acesta un exemplu al felului cum ºcolile româneºti produc eforturi lipsite de continuitate? Iar dacã nu aº fi povestit despre aceste lucruri, nu ar fi fost ca ºi cum aº fi pãrãsit câmpul de bãtãlie? Dificultatea de a comunica ce se petrece pe teritoriul matematicii rãmâne, ºi sper ca demersul sã fie continuat ºi de alþii, care ar putea povesti mai frumos ceea ce au vãzut ei...

„Pentru lumea românescã sunt doar scriitor”, spuneai într-un interviu, ºi spui ºi aici. Poþi trage câteva linii suplimentare? Presupun cã, în lumea româneascã a matematicienilor, eºti un nume cunoscut. Colegii tãi americani ºtiu cã eºti ºi scriitor?

Nu ºtiu dacã sunt cunoscut ca matematician sau ca scriitor ºi nu cred cã acesta este scopul. De fapt, mi-e indiferent orice rezultat care trece printr-un proces de relaþii publice. Scopul nu e sã devii celebru, ci sã pricepi ce se petrece, iar pentru asta ai mai multe ºanse într-o chilie decât sub luminile rampei. Prefer sã stau cât mai departe de epicentrul zgomotului ºi sã înþeleg cât mai mult (la modã e contrariul). Existã colegi matematicieni americani care sunt la curent ºi au citit paginile mele de literaturã, acele pãrþi care s-au tradus. Am prieteni matematicieni care mã încurajeazã sã scriu literaturã. Am colegi care îmi sugereazã sã scriu pentru diverse periodice unde experienþa mea literarã sau editorialã ar putea fi utile. E vorba fie de lucrãri de istoria matematicii, fie de educaþie, deºi eu nu sunt un istoric al matematicilor, nici un specialist în educaþie. Dar la ce ar putea fi util un scriitor?  Unii dintre colegii mei cred cã aº putea contribui la astfel de proiecte. Atunci când particip la evenimente editoriale, colegii din Departament mã sprijinã, înlocuindu-mã la cursuri ºi lucrând cu studenþii mei. Mi se pare extrem de important ca studenþii mei sã nu aibã vreodatã de suferit de pe urma cãlãtoriilor mele, fie cã e vorba de evenimente matematice sau de evenimente literare. Lucrurile trebuie separate ºi fiecare aspect trebuie sã iasã perfect, sub imperiul celor mai înalte exigenþe profesionale.

„Literatura rãmâne bucãþica de patrie la care matematicianul nu vrea ºi de aceea nu poate sã renunþe”, scria Xenia Karo, într-o cronicã la cartea ta amintitã mai sus. În ce mãsurã crezi cã are dreptate? În ce mãsurã poþi spune cã se înºalã?

Are dreptate. Cultura careia aparþii nu e doar un detaliu la care sã poþi renunþa fãrã efort. E o naivitate sã încerci asta. Am spus mereu cã tot ceea ce scriu aparþine, din punctul meu de vedere, spaþiului literar românesc. Paginile pe care le scriu sunt mesaje pentru prietenii mei, pentru cei care încã citesc.

Ai vorbit uneori despre mediul românesc – universitar, spaþiul public – mult tensionat faþã de cel american, despre emisii toxice de care nu duce lipsã nici mediul literar. Care ar fi „sursa rãului”? Crezi cã e posibilã schimbarea? Relaxarea?

E posibil ca societatea româneascã sã fi trecut printr-o traumã profundã pe care multã vreme noi nu am înþeles-o. Poate acum, la începutul lui 2014, când privim dezastrul cu care se confruntã Ucraina, ne dãm seama câtã suferinþã ar putea produce o schimbare majorã în societate. Marea majoritate a emisiilor toxice de care aminteºti tu au toate o rãdãcinã comunã: lipsa de obiºnuinþã a lumii româneºti cu regulile jocului. Faptul cã orice reguli se aplicã foarte aproximativ, uneori la întâmplare. Fie cã vorbim despre alianþele politice, fie cã e vorba de Statutul USR, pe care unii-l schimbã dupã cum vor, fie cã e vorba de condamnãrile pentru fraudã fiscalã ale unor eroi ai strãzii, problema e aceeaºi, acel gândãcel lãuntric care ne ºopteºte atât de româneºte: „decât lege, parcã-ar merge mai degrabã un pic de tocmealã“. În sensul acesta, nu, mulþumesc, nu doresc sã fiu parte a acestui proiect. Nu vreau sã fiu la cheremul celor care fac legea la Bucureºti ºi mi se pare foarte trist cã mulþi oameni de bunã credinþã depind de acest etern balans al barterelor. Sau cum ar trebui sã numim acel spirit care face atât de mult rãu prin devastatoarea lui aproximaþie ºi prin îndemnul la negociere fãrã de moarte?

Cu ce sentimente vii în România? Cum te simþi când pleci? Ce înseamnã pentru tine „acasã”?

Cândva îmi fãcea mare plãcere sã vin în România. Dar cum ar putea sã-mi facã plãcere când vãd atâþia oameni de cert talent ºi excelentã calitate prinºi într-un mecanism care-i face sã fie mai puþin decât ar putea fi?

Când ai fost ultima oarã la Curtea de Argeº? Dar la Nucºoara?

La Curtea de Argeº am fost în iunie 2013 ºi am stat câteva zile. Atunci am ajuns ºi la Nucºoara. Deºi nu mai e demult ceea ce a fost. Prea mulþi dintre cei pe care i-am iubit s-au mutat într-un loc unde nu mai putem povesti nimic între noi.

„În toamna lui 1985 am urmãrit cu amãrãciune cum centrul vechi al Târgoviºtei a fost dãrâmat, casã dupã casã. Într-o searã m-am uitat ceasuri în ºir cum cad zidurile”, spuneai undeva. Ce bucurii ºi ce frustrãri ai trãit înainte de '89, unele legate (altele nu) de regimul comunist? Ce privilegii ºi ce restricþii ai avut faþã de un copil (adolescent) ai cãror pãrinþi erau sudor ºi, respectiv, coafezã?

ªtii ceva? Mulþumesc pentru întrebarea aceasta. Ai dreptate sã întrebi acest lucru: existã o imagine bine înrãdãcinatã a nomenclaturii care trãia în opulenþã, care locuia în vile ºi dispunea de resurse materiale superioare celorlalþi oameni. Tatãl meu a devenit ºef al miliþiei judeþene Dâmboviþa când eu eram în clasa a VII-a. Pe atunci locuiam într-un apartament cu douã camere pe Bulevardul Castanilor. Nu am locuit într-o vilã, ci într-un apartament cu douã camere la etajul doi al unui bloc construit în anii cincizeci. Eu mergeam pe jos la ºcoalã, circa 30-35 de minute. Am învãþat la ªcoala generalã Nr.2, iar apoi la Liceul „Ienãchiþã Vãcãrescu”. În tot timpul claselor mele a IX-a ºi a X-a am locuit în acelaºi apartament cu douã camere. Acolo m-a prins finala câºtigatã de Steaua la Sevilla în mai 1986, ºi acolo am început sã devorez literaturã în cantitãþi uriaºe. Din 1977 ºi pânã în 1988 tata a avut o Skoda S 100 verde. Cu ea mergeam sã ne vizitãm rudele din Argeº. Dupã 1981, mama a lucrat la Casa de copii din Târgoviºte. A fost directoare acolo din 1981 ºi pânã în 1987. În ianuarie 1986 tata a devenit ºeful direcþiei transporturi din cadrul Inspectoratului General al Miliþiei. Eu ºi mama ne-am mutat în Bucureºti în iulie 1986. Pentru mama nu a existat nici un post în învãþãmânt în Bucureºti, aºa cã în anul ºcolar 1986-1987 ea a fost nevoitã sã facã naveta de la Bucureºti la Târgoviºte. A fost un regim de viaþã dur. Am cãlãtorit de câteva ori cu ea ºi îmi aduc aminte foarte bine totul, naveta aceea cu trenul. Se trezea dimineaþa foarte devreme, lua autobuzul 182 care o ducea din Dorobanþi la Gara de Nord, se urca în acceleratul de 6:20 dimineaþa ºi ajungea la Târgoviºte când începea ºcoala. Seara se întorcea cu un personal. Partea proastã e cã pe acele trenuri era îngrozitor de frig. De multe ori ajungea la 11 noaptea acasã, se odihnea câteva ore ºi apoi pleca înapoi. În Bucureºti, am locuit într-un apartament, aproape de Piaþa Floreasca, în acelaºi loc unde pãrinþii mei locuiesc ºi acum. Probabil istoria asta te dezamageºte, nu am nimic spectaculos sã-þi spun. Nu am avut acele avantaje ale nomenclaturii de partid ºi nu m-am întrebat niciodatã de ce nu le am. În perioada liceului, nu am mers cu pãrinþii mei la casele de odihnã ale partidului. Când am împlinit 18 ani, nu mergeam cu maºina la liceu. Probabil marele meu avantaj a fost acela de a fi avut o familie extraordinarã, care m-ar fi ajutat la fel de mult în orice regim politic ºi în orice context economic. Eu înþeleg prin ajutor cu totul altceva: o atitudine de seriozitate a profesiunii bine fãcute, o grijã pentru munca dusã pânã la capãt. Nu conteazã dacã pãrinþii sunt sudor ºi coafezã, vorba ta, dar conteazã enorm dacã, de pildã, sudorul bea ºi o bate pe coafezã, ºi dacã amândoi îºi neglijeazã copiii. Marele meu avantaj a fost acela al unei familii extraordinare. Sã dau un exemplu; într-o perioadã mai tulbure pentru pãrinþii mei, când eu aveam opt ani, ei se îngrijeau ca eu sã am lecþii private de francezã. Cum spuneam, mama a lucrat în casele de copii, ºi câþiva dintre prietenii copilãriei mele au crescut acolo. ªtiu foarte bine ce înseamnã un context familial adecvat ºi cât de devastatoare poate fi absenþa lui pentru formaþia unui tânãr. Am crescut alãturi ºi am discutat mult cu copii care proveneau din familii despãrþite. Era pentru ei o continuã traumã. Mai târziu, pãrinþii mei au înþeles repede cã nu voi face nici medicinã (cum ºi-ar fi dorit mama), nici drept (cum ºi-ar fi dorit tata) ºi nu au intervenit asupra opþiunilor mele profesionale. Cred cã de la 13 ani ºtiam cã voi deveni matematician: atunci am primit la o olimpiadã naþionalã de matematicã prima mea diplomã. Asta nu se uitã niciodatã. Prima conteazã, pentru cã se poate întâmpla sã facã diferenþa. Am avut meditatori foarte buni la matematicã, în privat, ºi ãsta da, a fost un avantaj care se datoreazã familiei. Conteazã foarte mult când ai o culturã matematicã începutã la 13 ani. Dar ºi mulþi alþii au avut acelaºi context cultural. Am avut o bibliotecã extraordinarã acasã. Am descoperit autori ca John Fowles ºi Mario Vargas Llosa pentru cã tata mi-a dat cãrþile lor. Aveam 17 ani, când într-o zi mi-a dat douã volume ale acestor autori; era perioada când începusem sã citesc mai multã ficþiune decât el. Dar nu literatura a fost perla adolescenþei mele. În perioada liceului (dupã „Ienãchiþã Vãcãrescu”, din Târgoviºte, unde am învãþat doi ani, am trecut la „I.L. Caragiale”, în Bucureºti, unde am susþinut bacalaureatul în iunie 1988) am avut o ocupaþie de bazã: m-am pregãtit pentru olimpiadele de matematicã. E adevãrat cã jucam fotbal, cã ascultam muzicã ºi cã aveam prieteni extraordinari, cu care pãstrez legãtura ºi azi, cã îmi trãiam adolescenþa, dar ore ºi ore în ºir eu lucram matematicã. Era un calendar anual al olimpiadelor bine definit. La începutul anului era faza localã, în martie era faza judeþeanã a olimpiadelor, în aprilie era faza finalã. În august, era Concursul Anual al rezolvitorilor Gazetei matematice, ºi apoi o luam de la cap.Acesta era calendarul meu personal. Nu aveam ultima marcã de blue jeans, nici pantofi sport ultimul rãcnet, nu m-a interesat niciodatã asta. Am avut la olimpiade momente bune ºi momente proaste, nu am fost un concurent cu parcurs egal. Pe vremea aceea am lucrat culegeri întregi, am studiat cu asiduitate ºi încãpãþânare. De foarte tânãr am fost disciplinat, iar obiectul studiului, matematica, mã disciplina ºi mai mult. Pe mãsurã ce timpul trecea, deveneam tot mai exact în raþionamente ºi în calcule. Au fost capitole întregi din culegerea lui Þiþeica lucrate în clasa a IX-a, o experienþã culturalã care azi nu ºtiu dacã mai intereseazã sau impresioneazã pe cineva, dar despre care am povestit în Memorii. E doar o amintire. (Scriu ºi azi cu mare plãcere materiale pentru Gazeta matematicã sau pentru publicaþii similare). Faptul cã nu aveam televiziune a fost excelent pentru ocupaþiile mele: parcã eram la mânãstire cu toþii, 23 de milioane. Zic asta cu amãrãciune ºi tristeþe, pentru cã simt cã am fost privat de informaþie, ºi asta e frustrant. La 12 ani am realizat cât de util e sã ºtii o limbã strãinã, precum bulgara: meciurile care m-ar fi interesat cel mai mult nu se mai dãdeau la TVR. Aºa a fost. Nimeni nu m-a împins sã mã izolez în matematicã ºi nu am privit alegerea mea ca pe o izolare, ci mai degrabã ca pe un instinct, o alegere din dragoste, dar o alegere care te imuniza faþã de realitatea aceea. Refugiul meu în matematicã a avut o importantã funcþie formativã. Când am ajuns în 1996 la Michigan State, am descoperit cã unul dintre profesorii mei avea o poveste similarã: familia lui ºi l-ar fi dorit economist sau diplomat, ºi au fost dezamãgiþi sã vadã cã s-a apucat de matematicã. Crezuserã cã o sã-i treacã, dar lui nu i-a trecut deloc; când începi sã înþelegi, matematica ajunge sã imprime asupra ta o viziune din ce în ce mai profundã. Categoric am avut parte de un suport important din partea familiei ºi fãrã susþinerea lor în perioada ºcolii elementare ºi a liceului, nu ºtiu dacã aº fi ajuns vreodatã sã produc matematicã mai târziu. În felul acesta, pentru atmosfera de acasã, sunt profund recunoscãtor familiei mele. ªi nu ºtiu dacã ceea ce þi-am spus aici are vreo legãturã cu regimul comunist. E doar o istorie personalã. Am crescut într-o familie în care tatãl meu a fost ofiþer de miliþie, iar formaþia mamei era de profesoarã de limbã ºi literaturã românã. Mi-am dorit sã profesez matematica ºi acum se întâmplã asta. Mai târziu am început sã scriu literaturã. Mi-am susþinut teza în geometrie diferenþialã la Michigan State University în 2002. Am scris câteva cãrþi de prozã. Asta e istoria mea personalã.

Ce ai fãcut „de Revoluþie”? Ce au însemnat pentru tine evenimentele din decembrie 1989? Te aºteptai sã se întâmple ºi la noi?

Aveam 20 de ani când a cãzut regimul comunist, m-am bucurat enorm cã s-a întâmplat asta. Nu eram membru de partid, nu am avut niciodatã funcþii de conducere în U.T.C. ºi nu am fost vreodatã interesat de asta, deºi ºtiu destul de mulþi oameni care au vãzut în accesiunea prin organizaþiile comuniste o formã de parvenire socialã. Nu m-ar fi interesat. Poþi vedea ºi azi în spaþiul politic oameni de vârstã apropiatã mie care au debutat în politicã prin pepiniera de cadre a U.T.C.-ului. Un lucru ºtiu sigur: indiferent de cursul istoriei aº fi fãcut matematicã ºi aº fi scris literaturã. Unul dintre episoadele din decembrie 1989 a inspirat romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine, unde m-am strãduit sã comunic cât de mult am putut din tensiunea din zilele Revoluþiei. Povestea aceea e foarte apropiatã de ceea ce am fãcut eu în viaþa realã. Ce credeam atunci? Nu credeam cã regimul lui Nicolae Ceauºescu va cãdea vreodatã. Pe 16 decembrie 1989 mi-am ars jurnalul personal, în care consemnasem multe inadecvãri ale lumii de atunci. Pe 16 decembrie nu credeam cã va cãdea. Þin minte cã nu am vãzut deloc ceea ce va urma. Þin minte cât de serioasã poate sã ne fie orbirea.

Pentru tine, ca scriitor, dupã Imperiul generalilor târzii ºi Venea din timpul diez tema relaþiei cu fostul regim este una epuizatã?

Sunt convins cã tema literarã a relaþiei României cu fostul regim nu e epuizatã ºi nu cred cã va fi epuizatã nici peste 60 de ani. Vom avea tot mai multe date, vom afla tot felul de informaþii importante stabilite de istorici calificaþi, asta va fi util ºi clarificator. Nu mã intereseazã cã unii spun cã nu mai existã interes editorial pentru aceste teme, cãci cine are viziunea de a stabili de pe acum care va fi interesul peste câþiva ani?

Au fost ºi apar mereu diverse discuþii legate, de exemplu, de premierea sau nu, a unui scriitor deconspirat între timp ca fost informator al Securitãþii. Se vorbeºte despre deconspirãri selective, despre minciunã, falsificare... Crezi cã e o mãcinare în gol?

Da, categoric: mãcinare în gol. Nu asta conteazã, ci dacã e vorba despre o carte vie sau despre o petardã.

Ai avantajul perspectivei, al privirii de la distanþã. Cum vezi, din California, spaþiul românesc?

Nostalgia a fost demult învinsã de datele reale. Nuanþele de sarcasm din Venea din timpul diez, bine sesizate de unii dintre critici ºi comentatori, erau în 2004 tot ceea ce mai rãmãsese din dragostea mea de altãdatã pentru spaþiul românesc. Era un mod literar de a spune cã nu mai cred, mai precis cã nu cred cã lucrurile se vor repara vreodatã în mintea, stilul, aspiraþiile ºi reacþiile unora dintre contemporanii noºtri. Îi vedeam pierduþi din pricina ideilor lor, ºi le-am reprezentat acþiunile sub forma unui balamuc frenetic. Venea din timpul diez a fost o carte care m-a ajutat sã mã despart de România. Mi-ar fi greu sã adaug ceva acelor pagini. De atunci înþeleg tot mai puþin despre România ºi nu ºtiu ce ar mai putea schimba situaþia. Pentru cã 18 ani de depãrtare m-au schimbat mult.

Ai mai publicat o carte anul trecut, cu un titlu care îmi stârneºte nostalgie – a fost primul text al tãu pe care l-am citit, cândva, pe internet: Sã auzi forma unei tobe. Am fost cumva surprins sã vãd cã la o editurã din Satu-Mare... De ce nu la o editurã mare?

E vorba de antologia nuvelelor mele. Mi-am dorit sã colaborez cu editorul Horia Nicola Ursu ºi mã bucur cã mi-am respectat promisiunea. 

Probabil cã exigenþa cu care abordezi proza ºi matematica e invariantã, în ce priveºte construcþia, exactitatea, rezultatul. „Drumul” þi se pare mai permisiv, mai amuzant, mai „la alegere” în vreunul dintre cazuri?

ªi în matematicã, ºi în literaturã, existã o cale uºoarã de a termina treaba. Dar nu cred cã aceastã cale uºoarã interseazã pe cineva. Cel mai mult conteazã treaba bine fãcutã, munca menitã sã rãspundã unei întrebãri, unei probleme de o anumitã dificultate. Dacã e sã le comparãm, în acest sens ºi matematica, ºi literatura, pot genera provocãri de dificultãþi comparabile. Marea diferenþã e cã în matematicã publicul e mult mai redus numeric, dar ºi mai calificat profesional sã-ºi dea cu pãrerea. Despre literaturã opineazã mai mulþi. E normal sã fie aºa.

Te gândeºti la prozã ºi în vremea matematicii sau asta se întâmplã numai când vin momentele literaturii (vacanþele tale de la Universitate)?

Sunt perioade când predau, cam nouã luni pe an, ºi atunci dau tot ce am mai bun orelor de curs. În timpul acesta citesc istorie sau literaturã, mã documentez, strâng materiale. Uneori scriu scurte scene, anumite pasaje, fac muncã de documentare. În spatele unui roman intrã multã cercetare. În perioada de vacanþe trec la operaþiuni de amploare. Nu e bine sã ai prea multe întreruperi într-o perioadã când ai de scris un text de 500.000 de semne. Ai nevoie de liniºte ºi mare concentrare ca sã produci un ansamblu de mari dimensiuni, sã te asiguri cã proporþiile pãrþilor componente se asorteazã bine. Nu-mi plac romanele disproporþionate, ci acelea a cãror mãsurã are o bunã coordonare a proporþiilor. Cred cã dacã lucrezi în perioade când eºti împãrþit între mai multe proiecte egal de interesante poþi face erori de calcul al proporþiilor sau al nuanþelor.

Spuneai, la un moment dat, într-un interviu, cã ai o cantitate uriaºã de proze pe care nu le vei publica niciodatã, dar care ºi-au împlinit rostul lor de exerciþiu. Sunt texte care îþi ies din prima, fãrã sã fie nevoie de rescriere?

Au fost câteva nuvele care au ajuns la tipar fãrã prea multe schimbãri la vreuna dintre cele douãzeci de recitiri ulterioare. Dacã proza e autenticã ºi dacã îºi propune un subiect netrivial, care are un oarecare grad de dificultate, atunci rescrierea devine în mod natural o parte a scrierii. E extrem de important sã faci exact ceea ce Mihail Sebastian îndemna: sã laºi manuscrisul deoparte pentru câteva luni ºi, dupã ce l-ai uitat, sã revii asupra lui cu un ochi proaspãt. Stephen King spune cã la rescriere, din textele pe care el le lucreazã, ºterge cam 10% din materialul scris iniþial. Mario Vargas Llosa, comentând despre numeroasele adãugiri ºi modificãri fãcute de Flaubert pentru Doamna Bovary, spune cã elaborarea textului pare sã nu se termine niciodatã câtã vreme autorul trãieºte. Sunt alþi autori care înlocuiesc scene la rescriere, sau refac anumite pasaje. Oricum, cu riscul sã supãr iar pe câte cineva, nu am încredere în autorii care spun cã lasã proza aºa cum le-a ieºit la prima mânã. Cred cã e o atitudine lipsitã de profesionalism, lipsitã de respect faþã de cititor. Mai mult, privesc cu suspiciune autorii care spun cã nu ºtiu cum sã refacã o anumitã lucrare, cã au nevoie de editor sã le sugereze cum sã dea ultimele tuºe pe text. Cred cã ºi ideea iniþialã, ºi scrierea, ºi rescrierea sunt responsabilitatea autorului. Când e vorba de proiecte de mari dimensiuni, e important ca pãrþile componente sã fie bine echilibrate, bine balansate, sã existe un raport de naturã esteticã între capitole. Asta e destul de greu de nimerit din prima încercare, ºi de aceea e nevoie sã se revinã la manuscris. Cât despre paginile pe care nu le-am publicat, ele includtrei romane, mai multe nuvele, o piesã de teatru. Pentru mine au fost un foarte util exerciþiu, a fost ºcoala mea de scriitor. Nu mã intereseazã sã public tot. Nu am o pãrere chiar aºa de proastã despre lumea din jur.

Ai fost foarte activ ºi chiar polemic pe forumuri de discuþii sau în unele reviste, dupã anul 2000, mai ales. În ultima vreme, pari a fi renunþat la astfel de dispute (în principiu, de idei). Ce te-a fãcut sã te implici ºi de ce eºti – dacã eºti – mai apatic, din acest punct de vedere, astãzi?

Aici e o întregã discuþie. Nu e vorba de apatie, ci de o ordonare a prioritãþilor. Prefer sã scriu un roman de 300 de pagini decât sã þin trei sau patru rubrici în periodice. Dacã aº fi dat curs tuturor invitaþiilor pe care le-am primit în ultimii ani, m-aº fi risipit. ªi multe dintre intervenþiile noastre din presã duc la polemici. Cea mai importantã polemicã în care m-am implicat a fost cea generatã de Studiul Forumului Academic Român, publicat de Observatorul cultural în numãrul de Crãciun din 2003. E vorba despre importanta sincronizare a evaluãrii performanþei academice în universitãþile româneºti cu evaluarile similare din universitãþi din alte spaþii culturale. De atunci, multe s-au schimbat. Am fost un sincer susþinãtor al perioadei de început a ministeriatului lui Mircea Miclea. Aceste opþiuni au fost pentru mine o chestiune de onestitate intelectualã ºi de precizare a valorilor academice în care eu cred. Multe intervenþii ulterioare au fost extensii ale acestei semnificative luãri de poziþie. Parafrazându-l pe regretatul Nicolae Teodorescu, aº spune cã singura politicã pe care o fac e cea a culturii. Ca o consecinþã a acestei atitudini, era normal ca în 2005 sã îmi alãtur semnãtura unor colegi din alte universitãþi nord-americane atunci când am citit cu surprindere cã un universitar român s-a referit cu bine calculatã lipsã de respect la universitãþile americane din Midwest. Care e problema cu Midwestul? Sunt universitãþi excelente acolo. Acestea au fost polemicile la care probabil te referi tu. Aºadar nu e vorba de apatie, e vorba de faptul cã într-o lume mai aºezatã, mai bine precizatã, ne putem dedica unor probleme de mai mare consistenþã. Nu aº ezita niciodatã sã deschid o discuþie dacã aº crede cã o intervenþie a mea ar putea aduce o clarificare. Dar vezi – ºi tu ai receptat aceste intervenþii drept polemici. Existã o mare parte a publicului deja insensibilã la aºa ceva. Au fost prea multe scandaluri, unele foarte urâte, cu ieºiri lipsite de orice mãsurã. S-a creat o situaþie de saturare ºi indiferenþã, oamenii resimt multe intervenþii drept polemicã ºi atât, adicã un fel de ceartã aºternutã pe hârtie din care nu rezultã chiar nimic. Oare meritã timpul nostru investit în aºa ceva? În plus, chiar nu îmi propun sã stric ziua nimãnui. Aºadar, intervenþii utile sunt pregãtit sã fac oricând; polemici de dragul polemicilor – în nici un caz.

Îmi poþi da exemple de irosiri, prudenþe, compromisuri, regrete – ale tale?

Regret cã nu am venit la Michigan State University în 1995, de când am terminat masterul la Bucureºti, ci din 1996. Am pierdut un an încercând sã-mi gãsesc locul în România. Când eºti tânãr ºi vrei sã faci cercetare matematicã, fiecare minut de dinainte de 30 de ani e important. În sensul acesta, da, am irosit timp când am fost tânãr. Am citit prea multe ziare în Bucureºti, în prima parte a anilor nouãzeci, în loc sã fac matematicã. Dar, cu toate acestea, nu am regrete. Trãiesc cu sentimentul cã de la 20 de ani mi-am anticipat viitorul ºi cã multe lucruri mi-au ieºit aºa cum le anticipasem. Aº fi dorit sã scriu mai mult. Am mai multe poveºti decât am scris pânã acum.

Un interviu este pentru tine în primul rând un exerciþiu de sinceritate sau unul de imagine?

Dacã ar fi un exerciþiu de imagine, ar trebui sã rãspund cã e unul de sinceritate. Dacã ar fi un exerciþiu de sinceritate, ar trebui sã rãspund cã e unul de imagine.

„Important cred cã e momentul când îþi gãseºti vocea literarã, când începi sã ai o bine formulatã opþiune esteticã, când ºtii ce urmãreºti”, îmi spuneai cândva. În ultimii ani, pare cã þi-ai gãsit-o. Unde eºti acum, ca scriitor?

Înainte de câteva proiecte majore. Am scris mult ºi mai am încã mult de scris. Asta e tot ce aº spune deocamdatã.

(Interviu realizat de Cornel Mihai Ungureanu)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey