•  Cristina Maria Gelep
•  Xenia Karo
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Cristina Maria Gelep

 

 

Person(ele) poetului ºi cearta cu sin(ele) însuºi

       

(Nicolae Coande, Persona, Editura Mãiastra, Târgu-Jiu, 2013, p. 107)

gelepVolumul lui Nicolae Coande, Persona, este unul al unei poezii sau poetici teatralizate, în sensul perfectei stãpâniri a poeziei proprii, a subteranelor sale, a suprafeþei sale exterioare la nivel textual, ºi, respectiv a interioritaþii a simbolisticii sale. Este o poezie în care poetul se ceartã cu sine, se neagã, se renagã, se ceartã cu divinitatea, dumnezeu sau dumnezei, este gnostic ºi agnostic, crede, dar cerceteazã în stil arghezian, urmuzeazã, cu jumãtate de fraze suprarealiste, jumãtate logice ºi uneori, jumãtate experimentale, dar totul în stil propriu, este un melanj de poetici moderne, dupã cum am vãzut, dar formula rãmâne proprie, teatralizatã, certãreaþã, duplicitarã, o formulã a masculinului in care femininul existã voalat.

Dacã femininul apare voalat, aproape controlat de masculinitate, un feminin latent, implicit, senzual portretizat, cu grijã, am putea spune, masculinitatea este exacerbatã, teatralizatã, exuberantã, dar de o exuberanþã controlatã precum formula poeticã: „Îmi numãr anii cum îmi numãr banii – cu scârbã ºi cu duioºie / pe un pat de spital în era tehnocraþilor / pe un pat de spital creierul fiecãruia /  avea forma poeziei lui / avea aura morþii abia întrezãrite /  imensul gol al memoriei..” (Oameni de meserie capete mecanice).

Aºadar, efemeritate, cotidian, lipsã de energie vitalã, scârbã, boalã, moarte, conºtiinþã, creier, ºi o formulã poeticã a creierului, a conºtiinþei, a morþii de la capãtul poeziei, abia mijite, totul într-un imens gol poate nihilist, poate doar liniºtitor al nimicului calm. În acest univers agnostic, cu note de gnosticism, dumnezeu este prezent ºi absent, în tonuri suprareale ºi reale, folosind o frazã urmuzianã, autorul personelor, cu o poeticã jumãtate suprarealistã, jumãtate logicã produce o muzicã interioarã în care credinþa necredinþei, plus ºi minus, dau o neutralitate, un gnosticism asumat.

Apropo de asumare, reprezentarea celor douã sexe în poezie, androginizarea voitã, ca acumulare de masculin ºi reprezentare a femininului prin prisma primului, sã numim acest proces alteritatea celui de-al doilea sex, care îl portretizeazã pe primul ca victimã, ca luare în posesie de fapt, masculinul ºi femininul în oglindã, rãsturnarea voitã sau nevoitã produc alteritate ºi reproduc chipul eului cretor. Deci, ele-le din titlu, feminitatea cripticã, sã o numim aºa, e supusã, dar viziunea oarecum maternã din final, anima feminitãþii implicitã, nu explicitã, e concluzia construcþei poetice: „aºa cum mâna unei femei care încuie pe furiº uºa / dã de gol femeia care se întoarce la ziuã în patul bãrbatului /  doborât de ºnapul de cucutã / Adam m-a fãcut zise ea nevinovatã în vreme ce se dezbrãca. Sã vã spun cã dragostea se împrumutã / nu se oferã? Nu are rost sunt un oracol prost.”

Oracolul nu e prost, cu toatea acestea, e autoritar, autarhic, manipulator, teatral, duplicitar, efeminat subtil, ºi profund masculin, dominator, supunãtor, nu prea lasã loc feminitaþii sã se manifeste nici mãcar poetic, o controlezã, o submineazã, dar ceva senzualitate rãmâne, ceva act senzual, pe care nu-l poate sau nu vrea sã îl controleze, lasã sã-i scape sã se manifeste ºi ea, ea, feminitatea, cum poate sau cum i se dã voie: „ cu milã -  viaþa sau altceva memorabil / în timp ce vã îndoaie grumazul sub talpa ei de cocotã vulgarã, de mostru feminin cãruia sexul i-a intrat de mult în creier /  ºi de acolo fute lumea. Viaþa nimic alceva /  reguleazã de la un capãt la altul lumea ºi lumea nu a spus / niciodatã nu /  a dat satisfãcutã mai departe din picioare /  a belit poezia pielea ei insuportanbilã.” (Amor mic cu literatura) 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Niciodatã fãrã mânie

 

Gabriel Andreescu, Cãrturari, opozanþi ºi documente. Manipularea Arhivei Securitãþii, Colecþia Plural M, Editura Polirom, Iaºi, 2013, 300 pp.

 

karoDupã ce am deschis ochii niþel ºi am cãutat sã aflu ceva istorie, alta decât ce învãþasem la ºcoalã, dupã ce, adicã, am început sã aflu despre ravagiile comunismului, ºtiu cã (mã) întrebam cu stupoare: „Cum de a fost posibil aºa ceva? Cum de oamenii au permis aºa ceva?”. Evident, nu am primit niciun rãspuns. Nici unul care sã mã facã sã tac din gurã, dar ºi din gând. Singurul rãspuns cât de cât logic s-a ridicat pe fricã: „Tu ºtii ce fricã îþi dãdeau tancurile ruºilor?”, mã întreba A, cumva supãrat pe semeþia mea de la 16 ani. Citisem ºi Jurnalul fericirii (care m-a fãcut alt om) ºi nu puteam sã-mi scot din cap cã totul este o alegere. Întrebarea a aþipit cumva, dar nu mi-a dat pace.

În timp, mi-am fãcut rost de un rãspuns, care, însã, mi se pare la fel de îngrozitor precum crimele comunismului (simbolice sau nu). Cum de a fost posibil? Noi am fãcut posibilul. Cã am vrut cã n-am vrut, m-am lovit de urâþenia noastrã, de hoþia noastrã, de laºitatea noastrã. Am vãzut cât de mici, de meschini, de înfometaþi suntem încât nu ezitãm sã lãsãm în urma noastrã, în jurul nostru, câmp de cadavre. Am vãzut frica nu de tancurile ruºilor, ci de aer curat, de luminã. Ne-am vãzut plastilinã în mâinilor satrapilor de ocazie postdecembriºti. Aºa a fost posibil, mi-am zis ºi n-am trecut mai departe.

În urmã cu ceva luni, mi-a cãzut în mânã o carte scrisã, îmi pare, din stupoare. O carte ca o privire amarã asupra noastrã, celor de azi, o carte care propune un rãspuns ceva mai punctual la întrebarea mea: „Ar fi suficient sã facem inventarul ordinelor date de conducerea partidului ºi statului comunist, al obligaþiilor de serviciu ºi activitãþilor organelor de ordine interioarã, începând cu Securitatea ºi continuând cu Miliþia, Procuratura, Presa, sectoare din Armatã, Justiþie ºi Economie, ca sã aflãm cine este responsabil pentru tragedia celor 45 de ani de comunism” (p. 11) spune Gabriel Andreescu la începutul unei cãrþi construite parcã sã rãstoarne aceastã afirmaþie. Cercetãtorul a mers în Arhivele CNSAS ºi a studiat dosarele (ºi consecinþele) unor prigoniþi de Securitate (ºi de contemporaneitate) precum: Adrian Marino sau Nicolae Balotã, dar ºi a unor triºti învingãtori ai istoriei: Constantin Noica sau Alexandru Paleologu.

În cazul lui Adrian Marino, de pildã, acest irepetabil proiect biobibliografic al României, sunt studiate documentele arestãrii, dar se merge ºi pe firul bãnuielii cã marele cãrturar ar fi îngenuncheat în faþa Securitãþii. Este evocat ºi tristul caz al Iuliei Vladimirov, care s-a grãbit sã creadã documentele Securitãþii din prea mare dragoste pentru subiectul propriei cercetãri, Monica Lovinescu. Adrian Marino, prin viaþã ºi prin operã, rãmâne o irepetabilitate ºi o necesitate. Victoria pe care a avut-o asupra comunismului o va avea ºi asupra postumitãþii.

Dacã partea dedicatã lui Marino nu aduce surprize, textul fiind un rezumat al gloriei ºi al rãzboaielor mai mult sau mai puþin cavalereºti pe care acesta le-a traversat, capitolul dedicat lui Constantin Noica produce frisoane statuii ridicate în locul filosofului. Noica ºi-a trãdat prietenii în închisoare, Noica „se dã, naiv, «pe mâna securiºtilor»” (p. 65), în aºa fel încât, prin 1972, „Noica face ce i se cere, atât cât poate fi rezonabil etic ºi stilistic din perspectiva lui, împotriva activitãþii biroului Europei Libere de la Paris. Nu doar cã înþelege implicarea sa într-o acþiune de influenþare, ci dã sfaturi agenþilor de Securitate cum pot fi eficienþi” (p. 79).

O ironie istoricã îi aduce în acelaºi capitol pe Nicolae Balotã ºi pe Alexandru Paleologu. Unul bãnuit de colaborãri cu Securitatea, însã fãrã apariþia niciunui document olograf, celãlalt eroizat pentru cã a recunoscut colaborarea cu sinistra instituþie.  

Multã vreme, foºtii deþinuþi politici fuseserã ocrotiþi de o tãcere pioasã. În scurtul rãstimp din 1989 pânã azi interesele pecuniare sau pur ºi simplu orgoliul i-au aruncat în bãtãliile meschine ale urmaºilor pãcãliþi de istorie. De aceea, un capitol important mi se pare  cel în care este analizatã activitatea CNSAS, în fapt „eºecul” acestei instituþii cãzutã ºi ea în mlaºtina erorilor, gafelor, abuzurilor tipic româneºti. Fãrã sã fi avut curajul celorlalte naþii scãpate din ghearele poliþiei politice, ne-am încurcat în decenii ºi în birocraþie ºi mai ales în adevãruri absolute, deci în minciuni.

Gabriel Andreescu ar trebui sã reuºeascã sã ridice niºte întrebãri, sã ne înveþe un pic de atenþie ºi un pic de îndrãznealã, sã îndrãznim, adicã, sã gândim singuri. Putem sã privim înapoi, spre comunism, fãrã mânie? Cartea aceasta ne spune cã nu. Istoria continuã sã joace feste, atât de mult încât documentele par sã fi ajuns niºte proiecþii capricioase, la mila umorilor oricui.

Gabriel Andreescu însuºi nu face mai mult decât sã-ºi spunã propriul adevãr. Un pas important desigur, dar unul singur. Sã pui sub semnul întrebãrii hârtia birocraticã (fie ea ºi securisticã) devine un reper pentru durerosul ºi greoiul proces de autocunoaºtere ºi regãsire a unei naþii prea înspãimântate. 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Un adevãrat prozator

 (O adevãratã familie, Mircea Gheorghe, editura Adenium, Iaºi, 2013)

 

coperta mircea gheorghePovestirile cuprinse în volumul O adevãratã familie, publicat de Mircea Gheorghe la editura Adenium, în 2013, ar putea fi grupate în funcþie de cele trei „priviri” ale scriitorului: una întoarsã spre spaþiul românesc în regimul comunist, alta spre tema emigraþiei ºi una „independentã”, canadianã”. Dupã cum autorul însuºi declarã, în interviul publicat în numãrul din mai 2014 al Prãvãliei culturale, acestea corespund unei cronologii: „trei tipuri de experienþe, de tipologii, de neliniºti” ºi tot atâtea etape din viaþa sa - româneascã pânã în 1990, canadianã de atunci.

Existã, fãrã doar ºi poate, diferenþe între textele scrise „în momente foarte îndepãrtate în timp”, lumile înconjurãtoare fiind ºi ele altele, dar sunt ºi asemãnãri: ºtiinþa frazei ºi a descrierilor, construcþia atentã a personajelor – principale ºi secundare, umorul, câteodatã amar, crearea suspansului nu atât prin mijloace dramatice abrupte, cât printr-o gradualitate, printr-o dezlegare treptatã, uneori incompletã, a misterului, a lumilor ascunse.

Aºa se întâmplã cu amintirile nu neapãrat agreabile („Amintiri ºi copii în ziua de azi e bine sã n-ai!”) ale bãtrânei din Cabrioleta, proza scurtã ce deschide cartea. Istorioarele vagi ale acesteia nu par tocmai inocente ºi, pe mãsurã ce ghemul verbal se desfãºoarã, ies la ivealã întâmplãri din zilele rãzboiului care „a îngropat multe lucruri” - despre ruºi ºi comuniºti, despre Wanda, cea mai bunã prietenã a ei, dansatoare la Cãrãbuº, care dansase ºi cu Regele Carol, ºi despre iubitul Wandei, preºedintele Curþii de Casaþie. Cu fiecare frazã, apar indicii noi din povestea unui triunghi amoros, din cea a unei crime, nerezolvate oficial, dar ºi din accidentul care îi omorâse bãrbatul iubit („Le dãduse sã bea ºampanie cailor. De bucurie cã i-l fãcusem pe Titi”). Mircea Gheorghe încadreazã cu iscusinþã un soi de Blow-up - fãrã aparate de fotografiat -, într-o atmosferã vetustã, cenuºie, cãlinescianã, delicatã, cu perdele ce tremurã la ferestre în acelaºi ritm cu voalul stranietãþii pe care autorul îl þese ºi-l pogoarã peste lucruri, fãrã a indica o ieºire limpede. În ciuda „spãrturii” care ne oferã un reper temporal precis al acþiunii: noiembrie 1989, cãci ziarele de la Tutungerie (Scânteia ºi România liberã - de dimineaþã, Informaþia Bucureºtiului - de searã) titreazã despre Congresul al XIV-lea al PCR, finalul rãmâne deschis. „Titi e acum ministru, se întâlneºte în fiecare zi cu regele”, spune femeia. „Îl cunosc. Toatã lumea îl cunoaºte”, rãspunde bãrbatul, iar Mircea Gheorghe lasã cititorului libertatea sã aleagã cât real ºi câte fantasme or fi fost, de fapt, în poveºtile bãtrânei.

Împletirea cu fantasticul continuã ºi în Inspecþia de varã, o parabolã la adresa dictaturii ºi a slãbiciunilor care o fac posibilã. Meritul autorului stabilit în Quebec stã, în acest caz, în construcþia minuþioasã, psihologicã, a personajelor, dar ºi a unei atmosfere în care încap ºi cârciuma de þarã ºi funcþionarul rãutãcios-ironic: „Noi n-avem maºini speciale pentru inspectori” ºi un drum prin praf ºi aer fierbinte, cãtre un sat despre care inspectorul – un inadaptat, plictisit, indiferent, ce nu-ºi gãseºte locul printre inºi violenþi, care se înroºesc la faþã când vorbesc - ajunsese sã se întrebe dacã existã cu adevãrat.

Întâlnirea cu un învãþãtor grotesc, o clonã a lui Ceauºescu la scarã micã, dar cu un cult al personalitãþii la fel de obtuz, este punctul culminant al acestei povestiri, în care Mircea Gheorghe îngroaºã tuºele caracteristice unei epoci trecute. Inspectorul ascultã consternat limbajul de lemn al învãþãtorului, constatã cã zvonurile despre ce se întâmpla la ºcoala din sat sunt adevãrate cu asupra de mãsurã – copiii învaþã sã scrie angajamente ºi sã strige „Ura!, „Ura!” la mitinguri ºi marºuri sãptãmânale, agitând portrete ale învãþãtorului. „Oamenii, dacã nu învaþã sã aclame în copilãrie, când devin maturi nu fac faþã cerinþelor”, susþine dascãlul dornic de împliniri glorioase. Mircea Gheorghe împinge la limitã absurdul unui personaj emblematic, despotic, cãruia îi opune un reprezentant al autoritãþii ce ar vrea fie energic, sã rãspundã oficial familiaritãþii agresive, sã ia mãsurile adecvate, dar e obosit ºi are prea mult bun-simþ. Îl chinuie ºi o migrenã, îºi doreºte doar „sã rãmânã singur, sã nu aibã nimic de fãcut”, dar cum asta nu se poate, ispitit de abilul învãþãtor cu un vin rãcoritor, cedeazã. Este unul dintre rãspunsurile literare ingenioase la întrebarea: „Cum a fost posibil?”, iar ecoul-avertisment rãmâne în urechi dupã lecturã: „Se poate întâmpla oricând”.

Satira este o armã pe care Mircea Gheorghe o foloseºte, indiferent de timpul creaþiei, cu îndemânarea unor Bassarabescu ori Caragiale. În Triptic, autorul devoaleazã trei atitudini faþã de sistemul comunist. Indiferenþa ºi acceptarea sunt exemplificate prin George Pufan (Supusul), un tovar㺠care crede despre sine cã are un aer occidental, de capitalist „cu privirea oþelitã în afaceri nemiloase” ºi care nu este interesat nici mãcar de ºtirea datã de Scânteia în decmbrie 1989: „Acte huliganice la Timiºoara”. Nemulþumirea, redusã la un curaj de cârciumã, se vede în Reformatorii. Alcoolul dezleagã limbile, ºi, dupã câteva ezitãri, personajele lasã precauþia de-o parte ºi spun ce gândesc despre politica Partidului sau a lui Ceauºescu, microfonul fiind scos de chelner din scrumierã imediat dupã plecarea lor. Revoluþionara, infirmiera „cu sufletul rãnit” Doina Procopiu, se dovedeºte la fel de uºuraticã în alegerile politice pe cât era în tinereþe, în viaþa personalã, iar cameleonismul, „schimbarea la faþã” sunt caracteristici la ordinea zilei dupã 1989 pe care femeia le iulustreazã.

Mircea Gheorghe „destructureazã”, cu armele ironiei, o întreagã „reþea” de alte cliºee ºi stereotipuri, oglindind ºi realitãþi sociale româneºti sau canadiene. Inventatorul ºi poetul, de exemplu, ne prezintã doi pensionari bovarici, cu merite nerecunoscute. Cel dintâi a nãscocit trotineta pentru adulþi ºi tirbuºonul de scos dinþi, dar aºteaptã zadarnic scrisoarea de admiraþie ºi invitaþia în America. Nici talentul poetului nu e apreciat. „Ca sã te preþuiascã românii, trebuie sã te împingã cineva de la spate. Sã ai pile. Sau sã fi fost turnãtor în timpul comunismului. Ori sã fii ºtab ºi sã se gudure toþi ca sã-þi intre în graþii. El nu era în niciuna dintre categoriile astea publicabile, era doar talentat ºi modest. ªi toþi întreþineau în jurul lui, de ani de zile, un complot al tãcerii”. Evident, personajul nu strãlucea nici în ale talentului, nici în ale modestiei, ºi nu se sfia sã arunce, la rigoare, preopinentului, o paginã dintr-o banalã ºi localã revistã de peste ocean: „Ia citeºte frate, aici, sã vezi ce zic americanii despre mine!”. 

Mândria e persiflatã ºi în Argumentul de autoritate, iar naivitatea ºi credulitatea sunt taxate, cu note de tandreþe, de sentimentalism, în proze precum În rândul lumii, O adevãratã familie sau O poveste canadianã de succes, în ultimele douã autorul devoalând în manierã deopotrivã agreabilã ºi lucidã falsitatea, poleiala ipocritã ºi limbajul de lemn capitalist. În Gafa, personajele din România ºi Bulgaria s-au luat cu sine în Canada. N-au uitat acasã niciuna dintre obsesiile lor: evrei, Mossad, Papa care „spiona cu sateliþii”. Observator de fineþe al mecanismelor sufleteºti ºi al relaþiilor umane, Mircea Gheorghe plaseazã ici-colo – nu ºtiu în ce mãsurã strategic sau dintr-o spontaneitate a harului de prozator – caracterizãri concise, dar edificatoare, care potenþeazã întregul. Familia Bonev nu se înþelege cu fiica „din cauza vederilor ei”, Eremia lucrase în „alimentaþia publicã”, fusese chelner, de aici „natura serviabilã, onestitatea ºi francheþea cu care aprecia oamenii cu bani mulþi”.

Cu ironia detaºatã ºi privire de contemplativ, scriitorul înregistreazã detalii ce asezoneazã „felul principal”, acþiunea propriu-zisã: în vizitã, primele 5-10 minute erau rezervate pentru mirãri, o zi în care bate „un vânt uºor, insinuant” poate deveni dintr-o datã foarte importantã, viaþa unei femei curge în ture de noapte banale, flancate de zile de plictisealã, prudenþa copacilor bãtrâni primãvara º jocul de pinacle al doamnei Bartolomeu, tovarãºul Clipici, securistul care îi cerea „revoluþionarei” sã-l sune doar dacã are „ceva de semnalat”, replica atribuitã lui Ceauºescu:„Pune Radu pe el!” (Radiazã-l!), copiii de opt-zece ani care, la garage-sale, „erau hapsâni, þineau la preþ, nu lãsau un cent de la ei”, tentativa poetului de a-ºi vinde cel mai recent volum în bisericã: „Citiþi ultima mea carte, «Farmecul iubirii»! Cu dedicaþie de mânã”, „Viaþa e miºto în România, dacã eºti turist”.

Dar teritoriul pe care Mircea Gheorghe navigheazã relaxat, cu pânzele în vânt, este acela al relaþiei de cuplu. Fie cã este vorba de o pereche marcatã de egoismul ºi boala lui (Onu, în povestirea Zid), fie de una aflatã la primele certuri (Iubire, bibelou de porþelan) sau mai hârºitã, în care soþia „adoratã ºi vigilentã” e „totdeauna un zid împotriva intruselor” (Vacanþa), Mircea Gheorghe dovedeºte o remarcabilã cunoaºtere a resorturilor intime ºi are experienþa necesarã pentru a pãstra faþã de emoþii distanþa potrivitã. Este de notat mãiestria cu care schimbã eul auctorial în Zid, cum se pune în pielea personajelor: terestra Lavinia ºi Onu, cel tulburat („Rãmânea ore întregi vlãguit, înspãimântat ºi plin de urã. Faþã de toþi...”), nesigur („De când mi-au dat drumul, nu mai ºtiu ce vreau, dar ea cred cã intuieºte”), care are ºi el strãfulgerãri lucide, momente de acuitate luminoasã într-un întuneric ce stã sã-l cuprindã („Atunci când suferi, deznãdejdea celui de lângã tine este mai rea decât deznãdejdea ta, e ca o condamnare”). Este meritoriu felul în care construieºte intriga ºi suspansul în Vacanþa, povestea unui cuplu ce-ºi cautã tinereþea într-o vacanþã de noiembrie în Republica Dominicanã („Noi eram sfioºi, temãtori, inhibaþi – doi oameni porniþi iremediabil spre bãtrâneþe ºi parcã simþindu-se vinovaþi din cauza asta”). Dacã pentru ea, excursia nu iese din tipare – îºi supravegheazã soþul cu ochi atent când e vorba de cealaltã femeie, nelãsându-se convinsã cã interesul acestuia e doar „literar”, dar îi priveºte cu ochi critic ºi activitatea de scriitor („ - E stupid! Cu adevãrat stupid, a zis Ana necruþãtoare. Pentru ce-þi trebuie sã moarã cineva? Ai o pornire spre literatura de gang.”), pentru el, aceastã ieºire într-un loc exotic, cu o furtunã ce pune la încercare nervii tuturor, înseamnã aventurã detectivistã, ispitã, prilej de analizã a relaþiei („Ne-am cufundat în gânduri, fiecare pentru sine, cu deprimarea proprie”, „Se certa cu mine în gând, o sã izbucneascã în curând, mi-am zis puþin enervat. Cine ºtie ce avea sã-mi reproºeze? Poate acelaºi lucru pe care-l observam ºi eu la ea. Nemulþumirea permanentã”). Crima din povestirea de început, apare ºi în textul bine articulat, de final, de data aceasta fãrã dubii, dar imprevizibilã ºi aparþinând doar fundalului ºi unui prezent „insesizabil”, care „de fapt nu exista”. „Ceea ce conta era fragilitatea noastrã”, înþelege personajul-scriitor, mãrturisind un crez pe care Mircea Gheorghe ºi-l asumã, cãci dincolo de înveliºul umoristic, de farmecul liniilor imprecise ºi de subtilitatea agreabilã, existã în acest volum ºi în proza sa un sâmbure tare: al empatiei, al dragostei, al gingãºiei casante ºi triste din gestul amical de despãrþire, spontan ºi inutil, adresat unei tinere femei oarbe. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey