•  Dumitru Augustin Doman


sus

Dumitru Augustin Doman

 

Sunt prea bãtrân sã mai am regrete,
adicã sã mai am regrete pe care le-aº putea repara

 

Fac notaþii despre moarte pe hârtiuþe, pe unde mã aflu. Ajuns acasã, le pun într-un plic A4 ºi când acesta devine «borþos» se naºte o carte”, mãrturiseaþi, domnule Dumitru Augustin Doman, la o întâlnire în Craiova, invitat la Scriitori la Tradem. Cum ºi când a apãrut aceastã muzã, aceastã apropiere consacratã deja în Meseria de a muri, Moartea noastrã cea de toate zilele ºi în volumul despre care nu ºtiu dacã e finalizat sau poate chiar a apãrut, Moartea de dupã moarte?

Ultimul este aproape gata. Doamna aceasta platinatã ºi vioaie ºi care ia toate formele apetisante ale existenþei mi-a devenit muzã poate dintotdeauna ºi pentru totdeauna. Ce-mi place sã mã joc cu ea, s-o sâcâi, s-o gâdil, s-o înduplec, hlizindu-mã, sã mã mai lase un ceas, o orã, o secundã, cã – chipurile! – mai am ceva important de zis. Pe naiba! Cred cã-i o prostãnacã dacã-ºi închipuie cã eu chiar mai am ceva important de spus!

Credeþi cã se va rupe la un moment dat legãtura cu ea (cu muza) sau e „pe viaþã”?

E atât de târziu, cã nu ne vom mai desprinde unul de alta pânã… viaþa ne va despãrþi!

 „Dacã moartea e implacabilã, dacã n-avem scãpare, mãcar sã ne luãm libertatea de a ne juca, de a ne hârjoni cu ea”, spuneaþi într-un interviu, dupã ce apãruse Meseria de a muri, „o carte veselã, iresponsabil de voioasã despre moarte”, cum o caracterizaþi. În alt loc, povesteaþi cum a probat bunica dumneavoastrã un sicriu, la 50 de ani, cum s-a aºezat în el cu mâinile pe piept ºi au jelit-o cunoscuþii la o „pomanã de viu” devenitã repede petrecere în toatã regula. Avea sã moarã la 87 de ani, dar întâmplarea mi-a amintit o istorioarã din atelierul de tâmplãrie al bunicului meu, cu un ucenic care a probat ºi el un sicriu pe care tocmai îl fãcuserã pentru cineva. Ucenicul a murit, douã zile mai târziu, într-un accident stupid. Vã e teamã de moarte? (nu neapãrat a dumneavoastrã)

Nu spunea Camus (mã rog, personajul lui!) cã ce conteazã când mori dacã tot trebuie sã mori? Dupã 50 de ani începe coborâºul, cã-þi place sau nu. ªi ce mai conteazã dacã prãbuºirea definitivã e la 60, 70 sau mai ºtiu eu când?! Mama are aproape 80 de ani ºi zilnic o sun la telefon, iar ea-mi rãspunde de la tãiat de vie, de la sãpat de vie, de la cãrat un salcâm cu spinarea din pãdure pentru iarnã. Iar eu mã prefac a o certa, dar mã bucur cã nu are crize de sciaticã aºa cum am eu, ºi o iau de model pentru dinamica ei meritorie.

Ce vã sperie?

Nimic esenþial. Mã sperie, sã zicem, supãrarea pe mine a uneia din cele cinci ºefe ale mele, una din cele cinci ºefe de redactor-ºef, doar una fiind generoasã sau, mã rog, umanã. ªefa/muza aceea fatalã nu mã sperie mai deloc.

Îmi spuneþi o întâmplare care v-a pus la grea încercare? Puteþi imagina una care v-ar face sã vã cunoaºteþi limitele?

Ei, aici sunt în încurcãturã. O adevãratã „grea încercare” nu cred c-am avut ºi mã rogla Bunul Dumnezeu sã nu-mi facã parte de vreuna. Sunt atât de sãrac, trãiesc de pe o zi pe alta, încât dacã aº avea parte de o asemenea încercare, aº avea o singurã opþiune: sã mor. Aº face-o împãcat. De pildã, dacã mi s-ar dezvãlui mâine cã am o boalã incurabilã, dar pe care aº trece-o – totuºi – cu vreo 10 000 de euro, nici nu m-aº deranja sã aflu de unde aº putea procura banii ãºtia. Aº procura mai curând un biberon pe care mi l-aº umple cu o tãrie (palincã, votcã…) ºi aº aºtepta pe doamna aceea lungit în pat ºi meditând la lumea ei, eventual fãcând ºi mici notaþii, dacã mâna-mi mai fi disponibilã.

 „O sun la 7.30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi rãspunde din mijlocul pãdurii din Podiºul Mehedinþi”.  Aþi copilãrit acolo? Ce fel de copil eraþi? Ce era în jur?

Am copilãrit acolo. Plimbam pe câmp o caprã neagrã cu coarne ºi cinci oi, citind în clasa a ºasea Demonii lui Dostoievski. Capra mi-a mâncat ficaþii. Pe cât de blânde ºi de proaste erau oile, pe atât de drãcoasã era capra. Într-o dimineaþã când s-a rãzvrãtit peste poate, de nervi i-am tãiat un picior cu o secerã aruncatã de la distanþã. Am plâns de mila ei vreo sãptãmânã, apoi am mâncat, ca-n Labiº („mãnânc ºi plâng!”), fripturã din ea. Altfel eram un copil prost, care – instruit de vecinul ºi cel mai bun prieten al meu, cu patru ani mai mare – luam câte un sac de cãrþi de la biblioteca din comunã pe care le tocam, precum azi copiii internetul, ºi dãdeam seamã de ce înþelegeam sau nu lui Mihai Dobrescu, prietenul de mai sus.

Cum aþi ajuns sã urmaþi liceul la Iaºi? ªi cum a fost viaþa de licean în regimul comunist?

Ei, aici e mai complicat. Am fãcut liceul la seral, ca mai toþi optzecisºtii, mã rog, în afara lunediºtilor. Am fãcut un an ºi ceva la faimosul Liceu Traian din Turnu Severin. ªi-n mijlocul anului doi, am fost chemat la armatã. Era exact momentul în care debutam în revista Orizont de la Timiºoara. Am mai publicat de la ªantierul Naval militar de la 2 Mai-Mangalia – unde lucram nave militare pentru chinezi – ºi alte povestiri. La liberare, am vrut neapãrat sã plec într-un centru cultural. L-am ales pe cel mai depãrtat de Turnu Severin: Iaºi. Acolo, m-am înscris la un liceu care avea secþie seralã (deºi cred cã toate aveau), un fel de a spune seralã, cã o sãptãmânã mergeam la cursuri seara, o sãptãmânã – dimineaþa, dupã cum aveam serviciul. Am fost coleg cu mulþi viitori scriitori optzeciºti din Iaºi, unii doctori în filologie. Ieºeam la tablã la ora de literatura românã cu revista Luceafãrul în care aveam o povestire proaspãtã ºi doamna profesoarã mã ruga s-o povestesc, s-o analizez. Pe înserat, fãceam ture de Strada Lãpuºneanu ºi urcãri-coborâri de Copou cu prietenul meu Nichita Danilov, alãturi de inenarabilul magistru Mihai Ursachi.

Spuneaþi undeva cã încã de la 16-17 ani aveaþi conºtiinþa cã sunteþi scriitor. Cum aþi ajuns la ea? Ce scriaþi? Ce citeaþi?

De citit, citeam nesãþios. La vârsta aia citeam ore întregila Biblioteca Judeþeanã Mehedinþi, romancieri, îndeosebi români contemporani, de la A la Z. De scris, mare lucru nu prea scriam. Dar, aveam impresia, ce impresie!, aveam convingerea cã sunt scriitor. Bine cã nu mã întreba nimeni, cã altfel aº fi fost un preþios ridicol.

Existã cãrþi ale unor autori cunoscuþi de atunci, pe care le-aþi putea numi nocive? Sunt cãrþi care apar astãzi despre care aþi spune, chiar dacã în alt sens, acelaºi lucru?

Nu, nocive nu! Poþi spune despre cãrþi cã sunt proaste au ba! Dar, cãrþile nu sunt nocive. Totul e sã ai discernãmânt, intuitiv sau analitic, la întâlnirea cu ele. Nocive nu sunt nici mãcar cãrþile Marchizului de Sade.

Ce a urmat dupã absolvire? Cum au fost acei ani, în plan personal? Care era atmosfera?

Atmosfera era tot mai irespirabilã. Publicam tot mai greu, dar scriam încã, nu înþelegeam perfect ce se întâmplã. Din 1985 pânã la revoluþie n-am mai putut publica nicãieri. ªi, mi-am consumat energia, citind integral Balzac ºi scriind un dicþionar al personajelor lui. Dicþionar cu care nu ºtiu ce sã fac acum. Ba, dacã l-aº avea în versiune francezã, aº cam ºti, dar mã rog…

Aþi avut legãturi cu Securitatea? V-au contactat?

Da, sigur cã am avut legãturi cu doamna asta. Dupã patru ani de stat la Iaºi (exact în perioada în care prim secretar a fost acolo tovarãºul Iliescu; parantezã în parantezã: în jurnalul meu din 1978, am gãsit dupã revoluþie o însemnare în genul: „Se zvoneºte în târg cã urmaºul lui Ceauºescu va fi primul nostru secretar!” Cine putea lansa un asemenea zvon cu 11 ani înainte de moartea comunismului, de moartea lui Ceauºescu?!) m-am întors la Severin. Revenit, deci, la Severin, scriitorul Romulus Cojocaru m-a prezentat la un festival literar lui Ilarie Hinoveanu, directorul Scrisului Românesc. Acesta m-a prezentat – la rândul lui – redactorului sãu de prozã cu recomandarea sã-i predau un volum cu povestirile din Luceafãrul, Orizont, Convorbiri literare etc. Dl. redactor, Dumnezeu sã-l ierte ºi sã-l odihneascã!, n-a catadicsit sã-l citeascã timp de un an, iar eu -  tânãr, inconºtient ºi impetuos – l-am ameninþat într-o scrisoare cã-l voi reclama nu ºtiu unde… Iar redactorul mi-a luat-o înainte ºi m-a reclamat ella Securitate ºi m-am pricopsit cu un dosar de 277 de pagini pe care mi l-am vãzutla CNSAS în 2001. Au fost cinci ani de calvar. Singurii care m-au pus în gardã cã am dosar – înainte de a fi luat la interogatorii – au fost poeþii Nichita Danilov ºi Marian Drãghici, care au refuzat sã dea informaþii „pe linie” despre mine, adicã au spus corect, ºi nu în scris, ce cred ei cã e Doman. Cã adevãrul este cã nu eram un opozant al regimului, de ce sã mã dau erou! Dacã am fost contactat? Sigur cã da. Dupã ce m-au percheziþionat acasã, dupã ce m-au dusla Securitate cu toate manuscrisele, au vrut sã mã racoleze. ªi când i-am refuzat a nu ºtiu câta oarã, m-am întâlnit la o sticlã de votcã polonezã cu „turnãtorul” meu sãptãmânal cãruia i-am mãrturisit: „Dacã unul din ãºtia mã mai cautã, îl arunc pe fereastrã de la etajul 3!” El a scris asta în informaþia de a doua zi, iar în dosar am gãsit urmãtoarea notã a ofiþerului care se ocupa de DUI: „Sã înceteze încercarea de racolare. Omul e recalcitrant!”

Pregãtiþi un volum, Scriitorii ºi Securitatea, aþi stat de vorbã cu diverºi confraþi despre o relaþie care încã stârneºte polemici, controverse, dupã ce au avut loc, treptat, în ultimii 25 de ani, deconspirãri - despre care unii spun cã sunt selective sau parþiale. Credeþi cã se mai poate pune o luminã a adevãrului peste aceste lucruri?

Am renunþat la acest volum. Ancheta din revista Argeº este concludentã. Las punerea luminii asupra întunericului din perioada aceea în seama altora.

 „Cu Ileana Roman am încercat sã descoperim turnãtori cu pseudonim din dosarele noastre de urmãrire”. Printre cei fãrã pseudonim au fost ºi prieteni apropiaþi?

Domnule Cornel Mihai Ungureanu, am în faþã o turnãtorie pe care încerc s-o transcriu, deºi e ºi olografã ºi agramatã:

„Sursa: Strãjuicã Petru

Primeºte: Cpt. Radu Gh.

Data: 13 dec. 1982

Dosar 3533/00143

 

Notã informativã

Înainte cu douã zile de lansarea cãrþii lui (bandã neagrã; n.m. DAD; de fapt fiind vorba de chiar Ileana Roman), a avut loc o petrecere ocazionalã la locuinþa acesteia unde au participat: Dumitru Augustin Doman (subliniat; n. DAD), Florin (activist UTC pe linie de propagandã fost tipograf), …, profesor de istorie la muzeu ºi sursa. (adicã, turnãtorul; n. DAD).

Pe timpul petrecerii Doman, aflându-se în stare de ebrietate a jignit mai multe persoane, a aruncat cu un pahar pe fereastrã, iar în cele din urmã a plecat. Tot în casã Doman discutând cu (bandã neagrã dela CNSAS; n. DAD) îi spunea cã a fost vizitat de un securist ºi cã acum n-ar mai accepta o asemenea vizitã decât cu ordinul procuraturii. Odatã cu aceste afirmaþii a adus injurii la adresa securitãþii….” ªi tot aºa…

Adrian Pãunescu?

Dumnezeu sã-l ierte! Cã are pentru ce. A fost o mare canalie. Eu am fost în douã rânduri una din victimele sale colaterale. Cum vine tornada ºi nu te poþi opune nicicum. Am câºtigat concursul de debut dela Editura Albatros în 1983. S-au dat rezultatele în toate revistele literare ale vremii. Eram trei premianþi: eu, Bedros Horasangian ºi Dan Petrescu. Dar, când cãrþile noastre erau culese, pregãtite pentru calandru, cu coperþile fãcute, Adrian Pãunescu împlinea venerabila vârstã de… 40 de ani ºi a vrut sã se sãrbãtoreascã. A venit cu aprobare de la Comitetul Central ºi ºi-a publicat un volum de poezii de 800 de pagini, peste planul editorial fãcut cu un an ºi mai bine înainte. A mâncat automat hârtia ºi drepturile de autor (aproape un milion de lei de pe vremea aia) la 12 cãrþi. Desigur, debutanþii au cãzut primii. Peste un an, s-a dat un ordin de la cabinetele 1 ºi 2 cã nu se mai debuteazã decât în volume colective ºi aºa am apãrut, în 1985, trei prozatori într-un volum.

A doua oarã când m-a spulberat, a fost în septembrie 1990. Venise revoluþia, începuse revoluþia în presã. Eram angajat la Zig-zag, gazetã sãptãmânalã condusã de Ion Cristoiu, care apãrea într-un tiraj între 800 000 ºi un milion de exemplare. Aveam un salariu de  patru-cinci ori mai mare decât al soþiei mele profesoare. Adrian Pãunescu a tras niºte sfori cu o ticãloºie ieºitã din comun pânã l-a convins pe patron sã-l dea afarã pe Cristoiu ºi s-a instalat el acolo. Din cei 25 de redactori, 22 am demisionat. În trei luni, AP a dus gazeta la 100 000 de exemplare ºi a fost dat afarã. Pânã la moartea sa, am scris vreo zece pamflete ºi anchete despre mizeriile lui, în gazete ºi pe blog. Dupã aceea, am încetat. Nu voi mai scrie niciodatã, poate doar în astfel de evocãri.

Paul Goma?

Un scriitor adevãrat, un om profund moral, unul care nu acceptã compromisul, chiar dacã e conºtient de consecinþele grave. Îmi pare rãu cã nu l-am cunoscut.

O întâmplare cu un scriitor, dinainte de 1989?

V-am spus deja mai multe…

Aveþi nostalgii? Vã lipseºte ceva, cineva din acei ani?

Fãrã sã fi avut vreodatã, Doamne fereºte!, convingeri comuniste (titlu de revistã în care au debutat importanþi scriitori ca Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Petre Barbu, Cristian Popescu!...), am nostalgii din vremurile acelea. Aveam un prieten minunat în cei trei ani în care am fost profesor suplinitor în secuime, în orãºelul Baraolt; Nichita Lazãr, profesor de rusã din Carcaliul Mãcinului. Luam un litru de vin, ne puneam undiþele pe umãr ºi plecam dupã-amiaza pe râul Baraolt la pescuit de cleni ºi scobari. Mi-e dor de acele zile de primãvarã-varã. M-am întâlnit cu el la Carcaliu, fiind eu tânãr reporter la Zig-zag ºi documentându-mã în zonã despre o epidemie de holerã. Am mâncat un somn de vreo ºapte-opt kilograme. La câteva luni, am aflat întâmplãtor cã a fãcut infarct pe o stradã a Mãcinului ºi a murit… Mi-e dor de el.

Dacã mã uit pe Wikipedia, vãd cã aþi primit cinci premii pentru literaturã înainte de 1989 ºi numai trei dupã... Pot primi un rãspuns chiar dacã nu formulez o întrebare?

În ce mã priveºte, Wikipedia e depãºitã. Cred cã am primit mai multe premii dupã 1989. Sã încerc un efort de memorie: Premiul de Excelenþã al Direcþiei de Culturã Argeº; Premiul Filialei Piteºti a USR pentru Concetãþenii lui Urmuz; Premiul Festivalului Avangarda XXII de la Bacãu pentru Argeº, cea mai bunã revistã a anului; Premiul Viaþa Româneascã, tot pentru revistã, Premiul Convorbiri literare, tot pentru revistã; Premiul de Excelenþã al Primãriei Turnu Severin… Dar, scriitorii se împart în douã categorii: cei care primesc premii ºi cei care oferã. Eu fac parte îndeosebi din rândul celor care oferã, fiind eu an de an în diverse jurii ºi, pe de altã parte, dând premiile revistei Argeº.

Cum aþi ajuns ºi de ce aþi plecat – dacã aþi plecat – din presã? Cum era viaþa de redactor la Zig-zag, Expres Magazin, Evenimentul zilei? Dar Ion Cristoiu?

De ajuns, am ajuns cum au fãcut-o mai toþi scriitorii tineri în 1990. Toþi voiam sã fim în paralel ºi scriitori, ºi gazetari. La mine chiar se confundau cele douã ipostaze. Dupã ce am fãcut în februarie 1990, împreunã cu Marian Drãghici, o gazetã literarã - Anul 2000 -, în 50 000 de exemplare, ºi dupã ce ne-a confiscat-o peste vreo lunã, împreunã cu contul din bancã, cel de-al treilea partener al nostru, m-am dus la Zig-zag- ul lui Cristoiu. Când un salariu era de 2 000-2 500 de lei, eu primeam 8 000 plus 800 reportajul, plus 3 000 de lei pe sãptãmânã sã merg unde doresc ºi sã vin joi cu un reportaj despre ce-mi trecea prin minte. În fiecare luni la ora 17.00 mã opream la Aeroportul Bãneasa ºi unde gãseam primul bilet de avion, acolo plecam. Joi veneam cu reportajul senzaþional (semnalat de fiecare datã cu litere de-o ºchioapã pe prima paginã), îl predam, îmi încasam salariul (se dãdea sãptãmânal) ºi plecam liniºtit la soþie ºi copii la Curtea de Argeº. La fel au mers lucrurile ºi la Expres Magazin, mai puþin salariul care se înjumãtãþise deja. Am fãcut parte din echipa care timp de ºase luni a pregãtit Evenimentul Zilei, unde am lucrat pânã în 1997, când a plecat Cristoiu. Aici lucrurile nu mi-au mai plãcut. Cristoiu îºi începea cariera lui de curluntrist ºi de trecãtor dintr-o tabãrã în alta cu mare voioºie. Ziarul a ajuns la tiraj de peste 700 000 de exemplare, dar era un tabloid unde trebuia sã scriu doar ºtiri senzaþionale ºi atât. Adio libertate de miºcare. Iar, ultima dezamãgire am avut-o dupã ce am creat de unul singur primul cotidian din istoria Curþii de Argeº, cotidian pe care l-am dus pânã dupã numãrul 1000. Eu am format ziariºtii din profesoare, elevi de liceu, oameni adunaþi de pe stradã. Rãsplata a fost cruntã: turnãtorii la patron, procese intentate de ziariºtii formaþi de mine, daune de 100 de milioane de lei de acum 10 ani… Am stat ºomer vreo trei ani, cultivându-mi grãdina cu legume ºi scriind despre moartea noastrã cea de toate zilele.

V-aþi gândit sã scrieþi o carte ºi despre acei ani?

Mã gândisem sã fac o culegere de reportaje scrise în acei ani, dar sã scriu o carte despre perioadã cui prodest? Am deja patru cãrþi în manuscris ºi nu prea mai am nici posibilitãþi, dar nici chef sã le public. E pe piaþã o avalanºã de cãrþi de toatã mâna, cã te apucã un sentiment de zãdãrnicie sã mai adaugi ºi tu un titlu, douã… Eu am ajuns sã primesc douã cãrþi pe zi. Cum sã te descurci cu cititul lor, nici mãcar cu frunzãritul, cu rãsfoitul… Mi-am propus sã citesc un roman pe sãptãmânã ºi alte câteva cãrþi de poezie ºi prozã scurtã într-o lunã ºi pe care sã le recenzez. Dar, îmi rãmân vrafuri-vrafuri doar rãsfoite în momentul primirii. Plus cã abandonez seara vrafurile astea pentru a mai citi/reciti ºi pentru sufletul meu. Aproape cã mi-e jenã sã mai trimit ºi eu altora propriile cãrþi…

Dar sã scrieþi altceva decât scrieþi aþi încercat? (Teatru, scenariu de film sau mai ºtiu eu ce?)

Poate cã aº încerca dacã mi s-ar comanda, sã fie jucate, regizate etc. Altfel, nu sunt atras neapãrat.

Încã urmãriþi zilnic „presa lu’ peºte”, îmi dau seama din postãrile de pe blog. De ce?

Sã-mi dau seama pe ce lume trãiesc, sã fiu la curent cu ce se mai întâmplã. Dar presa asta a lu’ peºte s-a politizat, a ajuns mai partizanã decât partidele. În fiecare dimineaþã la 5.00, citesc on line, un ziar dintr-o tabãrã, apoi pe celãlalt din tabãra adversã ºi tot aºa, ºi mã distrez sã vãd cum un ziar face, de pildã, subiect de primã paginã din arestarea unui mogul de presã, trec la ziarul celui arestat ºi nu aflu nici mãcar o ºtire de zece rânduri. Nu trebuie sã am în minte tabloul acestei lumi suprarealiste, cu picioarele pe cer ºi cu capul prin ierburi ºi tufiºuri?

Dar pe blog de ce scrieþi? Nu mã refer la rândurile de jurnal online ori la cele în care vorbiþi despre o carte, ci la comentarii despre oameni politici, de exemplu. E o igienã, dar nu e ºi o irosire? „Am plicuri cu sute de începuturi de proze, de povestiri, de nuvele, unele de o paginã, altele de cinci, altele mai stufoase”, spuneaþi cândva. Sunteþi, deci, aºteptat...

Mã descarc, mã defulez. Pe moment, chiar cred cã pun întrucâtva lucrurile la punct cu micile mele pamflete. Vax! Mãcar le dau de comentat unor prieteni sau cunoscuþi sau multor necunoscuþi.

„Nu sunt un scriitor de cursã lungã, precum romancierii adevãraþi. Îi admir pe aceºti salahori ai scrisului”. Dar dacã v-aþi gândi la un mare roman, despre ce ar fi?

Pãi, ar fi o trilogie de vreo 1 200 de pagini despre nimic, mã rog, despre Nimic, despre Marele Nimic, despre Nimicul Absolut. Un fel de istorie a Nimicului, de la Moise pânã la Iisus ºi pânã-n zilele noastre. Aº ambiþiona cel mai mare roman istoric, social, livresc, un roman cu adevãrat de Premiul Nobel. Dar, n-am motivaþie, plus cã mi-e o lene de mã doare!

 „Marele roman are, de obicei, ºi mari dimensiuni”, spunea Llosa. Subscrieþi?

E adevãrat, nu asta zic eu mai sus!?

De ce Ivan Bunin?

Aºa s-a întâmplat, sã fie el scriitorul meu de suflet. Nu e de valoarea lui Dostoievski, nici de cea a lui Tolstoi, pe care l-a vizitat la Iasnaia Poliana ºi de ideile cãruia era pãtruns. Poate cã în viaþã se leagã oamenii prin niºte lanþuri nevãzute. Bunin a trãit modest, îºi lucra grãdina într-un sãtuc din Franþa chiar în momentul când primea telegrama dela Academia Suedezã cã este laureat Nobel. Poºtaºul nu-l cunoºtea. Sunt ºi eu un necunoscutl a Curtea de Argeº. Mã rog, sunt cunoscut nu ca scriitorul DAD, ci ca… soþul Valentinei. Iar Bunin a murit în 1953, exact când mã nãºteam eu…

Canalia cu geniu sau scriitorul mai puþin talentat, dar onest?

Existã ºi, ºi. Celine a fost un trãdãtor de þarã, dar un mare scriitor, la noi Eugen Barbu a fost canalie, dar prozator de forþã… De netalentaþi oneºti e lumea literarã plinã. Prefer categoria de mijloc: genii cu caracter. 

Aveþi regrete? („Ei, dacã aprofundam eu greaca veche...”)

Sunt prea bãtrân sã mai am regrete, adicã sã mai am regrete pe care le-aº putea repara.

La ce lucraþi în momentul de faþã? Ce plãnuiþi a mai scrie sau a mai publica?

Sunt în situaþia cã nu lucrez la cãrþi, dar ele se scriu singure. Am în calculator o carte de tablete intitulatã Republica lui Caragiale, pornitã de la ideea cã România nu existã, ea este o republicã pusã la cale de Nenea Iancu la o halbã de bere la Gambrinus. Am o antologie de prozã scurtã de 500 de pagini solicitatã de Editura Tipo Moldova. Am, de asemenea, un pseudojurnal Akaki Akakievici 2010. Raport de activitate de redactor-ºef. În sfârºit, am terminat volumul al II-lea din Cititorul de roman, vreo sutã de cronici la romane din anii 2000. ªi, încã, Moartea de dupã moarte, pe care am publicat-o fragmentar în ultimele luni în reviste din toatã þara. Dar, nu mã grãbesc sã public niciuna din aceste cãrþi. Nu am nici posibilitãþi certe de a le publica ºi nici nu mai identific bine publicul þintã cãruia sã-i trimit aceste cãrþi.

Un vis literar pe care vi l-aþi dori împlinit? ªi unul din afara literaturii?

Literar/neliterar, visul meu e sã fiu un pensionar bogat (hm!) ºi sã am un loc al meu într-un colþ de cafenea din cartier, unde sã-mi mut biroul între 10.00 dimineaþa ºi 18.00, sã am o carte la mine de citit, ºi un laptop la care sã citesc presa, sã scriu, în timp ce o fatã blondã cu picioare lungi ºi fustã scurtã sã-mi umplã mereu paharul cu whisky, cu gheaþã ºi sã-mi aducã gustãri din când în când. ªi acolo sã mã caute ºi sã mã gãseascã – între orele 10.00 ºi 18.00 – doamna aceea platinatã, dacã se poate cât mai târziu, în cazul în care nu mã uitã. Ei, dar nu mã uitã drãguþa, oricât m-aº iluziona eu, nu mã uitã...

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey