•  Andrei Codrescu
•  Cristina Isal
•  Dan Nãstasie
•  Sever Negrescu
•  Veronica D. Niculescu
•  Florin Oncescu
•  Doina Ruºti
•  Lorena Stuparu


sus

Mai existã miracole? Mai sunt întâmplãri cu încãrcãturã magicã?

Exemple, vã rugãm, nu (doar) teorii!

Comentarii cititori
sus

Andrei Codrescu

 

Faptul cã întrebaþi acest lucru e miracol. ªi probã cã mirarea stã cu noi de la dinozauri încoace. Pãi, nu-i ºi miracol faptul cã Papa de la Roma se ocupã full-time sã descîlceascã circulaþia din jurul Pieþei Navona? Sau cã dormim pînã ne trezim?

Comentarii cititori
sus

Cristina Isal

 

T. face limonadã, a stors și douã portocale. Eu sunt pe terasã, beau cafea, citesc, mâzgâlesc și brusc mã invadeazã și copleșește mirosul unei vacanțe în Turcia. Am vizitat Efesul și eram doborâți de cãldurã. Respiram fum cu miros de cetinã arsã, pietre dogorind, pãmãnt în cuptoare antice. Clocotea totul într-o exaltare confuzã: „Drumul de marmurã” spre biblioteca-mormânt a lui Celsus ºi bazarul de la intrare. Portocalele ne-au salvat. Mirosul era divin, atât de puternic cã memoria a stocat în sepia tarabele și gãlãgioșii comercianți turci, rudele, soțul, chiar și copilul moleșit, pe care-l trãgeam de mânã. Pânã nu demult parfumul portocalei însemna Crãciunul, coaja în formã de floare, uscatã pe calorifer. Dar o zi de iulie se suprapune altei zile de iulie.

În timp ce povestesc aici, T. mi-a adus sã gust din limonada pregatitã pentru prânz. Am încercat sã-i spun ce nostalgie mi-a provocat mirosul. Pe scurt, desigur. „Hai bea, nu mã ține aici!" Nici un interes, nici rãbdare. Ani buni, de la începutul cãsniciei, eram intimidatã de apropierea lui când citeam ori scriam, acum nu mai conteazã, nu mai am de ce sã închid caietul. Nici de ce sã deschid gura. Și totuși, mã surprinde acum un soi de fericire. Fericire cu nasul în paharul gol, cu privirea pe un punct de coajã de lamâie. Cu cãștile pe urechi, cu „Liniște-n cer"! Iau cu degetul coaja de pe pahar, are o aromã magicã. Sunt în varã-iarnã, acum și ani în urmã, Crãciun, mama, Efes, camera copilãriei.

* „Ãsta-i magic, momentul ãsta", mi-a spus prietena într-o searã. Noi douã priveam de la etajul patru peste copaci și Parcul Circului, în timp ce muzica și întunericul ne înlocuiau. Într-o altã searã, cu o altã prietenã, eram pe acoperișul unui mall, la terasã, ascultam un concert, savuram capuccino.
Mai existã miracole, sunt dupã chipul și asemãnarea noastrã, dupã stare, educație, vârste și zile, credințe și epoci.

Comentarii cititori
sus

Dan Nãstasie

 

Conþinutul termenului miracol poate avea mici variaþiuni în funcþie de timp ºi de poziþia geograficã de la care îl observãm, dar trei caracteristici par sã fie constante. Ordinea conteazã.

În primul rând miracolul e o surprizã ºi produce mirarea, ceea ce pare sã fie reflectat de originea etimologicã a cuvântului.
În al doilea rând miracolul încalcã o lege naturalã sau un curs al evenimentelor normal, mai mult decât o excepþie.  O excepþie poate fi anticipatã, un miracol nu.
Existã alte evenimente care pot avea  caracteristici similare dar majoritatea nu sunt miracole ci catastrofe.
Cee ce face miracolul unic, este caracterul lui pozitiv, e o schimbare în bine.
Toþi trãim miracole, în limitele definiþiei. Voi menþiona douã exemple, la douã nivele de percepþie personalã  diferite.

Spitalul de boli contagioase din Drãgãºani era o clãdire veche de aproape o sutã de ani, când a ars în iarna lui 1973. Structura  bazatã pe lemn ºi stratul gros de trestie, acoperit de tencuialã, au ars mocnit din cauza focului fãcut în sobe fãrã ca nimeni sã observe. Tavanul din dormitorul principal, cu cel puþin douãsprezece paturi, s-a prãbuºit în flãcãri la ora opt fãrã cinci minute, seara. Faptul cã nimeni nu a fost nici mãcar accidentat, e un miracol pe care l-am trãit ºi îl voi relata într-o poveste viitoare.

Cãderea comunismului a fost însã, probabil, cel mai mare miracol la care am fost martor. N-am bãnuit nicio clipã cã se va petrece în timpul vieþii mele, din cauza contextului specific României. Dacã te naºti într-o cuºcã, îþi imaginezi cã e normal sã trãieºti toatã viaþa închis. Acum, privind în urmã  e uºor de înþeles dinamica prãbuºirii acelui sistem politic falimentar, dar, la aceea datã, a fost o surprizã care pãrea cã sfideazã realitatea unui stat poliþienesc închis ermetic.

Da, miracolele existã… chiar dacã apa nu se mai transformã în vin.

Comentarii cititori
sus

Sever Negrescu

 

Patru minuni din Eºelniþa

 

Între miracol ºi minune, duhovniceºte vorbind, existã o deosebire clarã. Fãrã a insista, dau un exemplu: victoria Germaniei asupra Braziliei, cu 7-1, poate fi consideratã un miracol, o întâmplare, ceva ce þine de domeniul magiei, dar nu o minune, nu o petrecere. Când vorbim despre o minune este bine sã folosim verbul a se petrece, când vorbim despre un miracol, corect este a folosi verbul a se întâmpla. Minunile s-au petrecut, se petrec ºi se vor petrece; miracolele se mai întâmplã, din când în când. În limba românã petrecerea are o cu totul altã conotaþie decât întâmplarea. ªi moartea este o minune, de aceea oamenii care mor se petrec de cãtre oamenii care trãiesc. Miracolul aparþine morþii, minunea aparþine vieþii. Miracolul cuprinde în sine ceva din larga sferã a hazardului, minunea cuprinde în totalitate Pronia lui Dumnezeu.

Patru minuni petrecute (ºi în curs de petrecere) în parohia mea:

  1. Sfânta Grijanie. Faptul cã de sute de ani pâinea ºi vinul se transformã în Trupul ºi Sângele lui Hristos, oamenii (bolnavi, sãnãtoºi, þigani, români, cehi, sîrbi) împãrtãºindu-se din acelaºiu potir cu aceeaºi linguriþã. Sfânta Împãrtãºanie este purtarea de grijã a omului pentru sufletul sãu, cea mai puternicã minune care se petrece cu omul, faptic, nu teoretic, fãcându-l Hristofor (purtãtor de Hristos).
  2. Baba Chiva – vecina Sfintei Paraschiva. A fost o minune a Eºelniþei. Un om de o demnitate sfântã, de fapt, demnitatea Babei Chiva reprezintã minunea care a lãsat urme adânc înfipte în uliþele ºi-n sufletele unei comunitãþi. Un om demn nu poate fi niciodatã subjugat. Este un om liber. Libertatea este o minune pe care, de cele mai multe ori nu o vedem, nu o înþelegem, nu o trãim.
  3. Moº Tudoricã – vecinul lui Dumnezeu. Este un bãtrân de aproape 90 de ani, trãieºte singur în creierul munþilor, acolo unde a existat satul Ogradena, aproape de locul numit La Arie. Lângã casa lui creºte un mãr, poate are aceeaºi vârstã. Toamna, jumãtate din mere le culege Moº Tudoricã, jumãtate le lasã unei ursoaice care vine cu puii. Dacã aceasta ajunge înainte, nu se amestecã în partea moºului. Vecin îl are pe Dumnezeu. Dacã-i pronunþã Numele, îºi descoperã capul, fiind convins cã Dumnezeu este Marea Minune de care nu te poþi apropia cu gândurile acoperite de atâtea griji.
  4. Winetou de Eºelniþa. Este un fapt real. Îl vezi toatã ziua pe uliþele satului, fruntea sus, mâinile la spate. Aºa îl cheamã: Crãciun Winetou. Nu are nicio grijã. Nu este dator nimãnui. Ce libertate mai mare decât aceasta, ce minune mai vizibilã azi, când nu exiºti decât dacã figurezi ca debitor în baza de date la canal, apã, cãldurã, bãnci º.a.m.d. L-am întrebat ce crede despre sfârºitul lumii, s-a auzit cã vine, se apropie... Mi-a rãspuns cã nu se teme, mai dureazã pânã ajunge la noi, o ia ºi el de la capãtul lumii, de la marginea ei.

În concluzie, continuând gândul domnului Winetou de Eºelniþa, putem afirma cã miezul oricãrei Minuni este Dumnezeu, marginea oricãrui miracol este omul. Distanþa spune totul, sau vorba poetului: eu nu strivesc corola de minuni a lumii.          

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

Magie cu mãnuºã albastrã

 


Mi se întîmplã întotdeauna lucruri stranii atunci cînd trãiesc într-o carte, cînd traduc ceva ºi aproape nimic altceva nu mai are loc, viaþa se mutã acolo, ºi-atunci apar înaintea ochilor lucruri din acelea mãrunte, pentru alþii nevãzute, pentru mine de-o stranietate precisã, tãioasã, concretã, incontestabilã, acele mici întîmplãri aparent imposibile, ºi totuºi iatã sub ochii tãi, aici, acum, nimicul esenþial, nuca-n perete care vorbeºte. Ca o confirmare materializatã din senin, dincolo de flexibilitatea alunecoasã a percepþiei ºi interpretãrii. Mici, de-o precizie durã, ca niºte rezolvãri de ecuaþii, semne presãrate ici, colo, semne cum cã drumurile se intersecteazã, se suprapun pe alocuri; semn cã e bine, sã crezi, tu, cel fãrã religie ºi fãrã superstiþii, sã crezi în asta ºi sã te sprijini, semn mititel ºi doar aparent întîmplãtor, cãuº de palmã în care sã te cuibãreºti deodatã, din mers, ºi-apoi sã te tot legeni fãrã ca nimeni sã aibã habar.

Altfel ce sã fie, de data asta, mãnuºa albastrã cu un deget, de lânã, aruncatã ieri pe trotuar lîngã cãþeloiul Pulovãrache? În povestea de iarnã, mãnuºile fetiþei, albastre, cu un deget, de lînã, apar în fiecare capitol, sînt parte esenþialã a intrigii. ªi iatã în orãºelul meu, în faþa magazinului meu, sub ochii mei, într-o zi de la începutul verii, o mãnuºã, doar una, suficientã - un semn, un zîmbet.

Mai întîi am rîs de Pulovãrache – ia uite cã nu mai ai pulover, dar þi-a dat cineva o mãnuºã albastrã! ªi-apoi deodatã, îndepãrtîndu-mã, cu imaginea mãnuºii de pe trotuar, cu albastrul intens încã zvîcnindu-mi în ochi, am încremenit. Iarãºi se mutase povestea în viaþã. Cît de straniu poate sã fie, ºi cît de firesc a devenit deja! Se întîmplã mereu. ªi mereu este la fel - pur ºi simplu magic.

(Postare de pe blogul Floribunda, mai 2012)

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

Bolovan sãrit miraculos

 

Miracol de necontestat. Sã fii prizonier la Mauthausen, lagãrul nazist de muncã ºi de exterminare de lângã Linz, pe care tocmai l-am vizitat, ºi sã vinã americanii când încã mai eºti în viaþã.

Miracol personal, dar tot de necontestat. Vacanþã de iarnã la cabana Valea Sâmbetei, în anii de liceu. Zi de schi, în tovãrãºia colegului Marius. Frig extrem, zãpadã puþinã, lãsând bolovanii la vedere. Urcat pe jos, schiat printre bolovani. Cãzãturã în plinã vitezã. Dau cu capul de zãpadã, am în faþa ochilor un bolovan. Sub impactul percuþiei cap-zãpadã, primul sare peste bolovan. Asta-i explicaþia inginereascã. Am trecut întâmplarea la categoria miracole mai târziu, când am auzit, nu o singurã datã, de accidente de schi similare, terminate cu o catastrofã.

Mici miracole, de la care te aºtepþi sã nu te ocoleascã întruna. Sã gãseºti un magazin alimentar deschis dupã ora 8 seara, în Austria, ori în Germania. (Încã aºtept). Sã gãseºti un loc de parcare în centrul Vienei, cu 20 de minute înainte de începerea concertului de la Filarmonicã, în timp ce biletul e în posesia amicului care þi l-a oferit ºi care te aºteaptã la intrare. (N-am gãsit, a intrat cu biletul meu în buzunar, am ratat). Sã gãseºti un bar deschis, dupã miezul nopþii, la Passau. (Am gãsit, dar eram cu prieteni care ºtiau unde sã caute). Sã þi se lege câteva fraze, pentru un articol. (Mã amãgesc cã tocmai mi s-a întâmplat).

Comentarii cititori
sus

Doina Ruºti

 

Întâlnirea din Pãdurea Râioasa

 

1. Pãdurea Râioasa

tejghea1Când mã gândesc la un miracol îmi vine imediat în minte Pãdurea Râioasa. E un loc protejat de lege (UNESCO), în marginea dinspre Bucureºti a oraºului Buftea. De la Intercontinental pânã la Pãdurea Râioasa sunt 25 de km. Acolo mi s-a întâmplat ceva miraculos, atât de inexplicabil, încât mi-am cumpãrat un teren nu departe, pe care visez sã-mi construiesc o casã. Cândva. Ce cãutam acolo? Pãdurea este neobiºnuitã din cauza lichenilor rari care acoperã trunchiurile copacilor (de unde ºi numele), iar eu m-am dus special pentru acei licheni, care au transformat-o în monument al naturii.  În pãdurile de câmpie, mai ales în cele de pe lângã oraºe, mai toate plantate în ultimii 50-100 de ani, cum pui piciorul, îþi ºi fuge privirea printre copacii rari, ºi eu, cel puþin, sunt de fiecare datã cuprinsã de o tristeþe totalã: pãdurile plantate nu vorbesc, n-au foºnete ºi nici nu suspinã, aºa cum suspinau pãdurile copilãriei mele (de exemplu, Pãdurea Zãvalului). De aceea am intrat în Râioasa fãrã emoþii, cu un interes absolut ºtiinþific. N-am mers mult. La câþiva metri în spatele meu se vedea încã ªoseaua Bucureºti-Târgoviºte.
Chiar de la-nceput m-a izbit un parfum care nu avea nicio legãturã cu pãdurea. Era un abur cãlduþ, de aprilie, în care se topise carnea unor fructe de varã.

 

2. Legãturi subtile ºi percepþii banale

Sunt locuri în care auzi cum bat inimile celor care au trecut pe-acolo înaintea ta, cu minute sau cu ani înainte de tine, iar sentimentul e atât de real, încât ai impresia cã ºtii dintr-odatã toatã istoria acelei geografii. De exemplu, pe la Precupeþii Vechi e un loc fericit. Când trec spre strada Eminescu am realmente impresia cã prin intersecþia aia au trecut sute de inimi extaziate. În nordul oraºului mi se face rãu. E o ceaþã malignã care creºte peste Piaþa 1 Mai, spre Bãneasa. La Unirii e un spirit de libertate, mai ales peste Dâmboviþa, pe podul din dreptul strãzii Franceze. Evident, nu mai e acolo un pod, dar a fost sute de ani, iar picioarele care au trecut peste el, încã mai lipãie pe imaginare podele de lemn. La intrarea în Lipscani e un manaf cu satârul ridicat de-asupra turbanului, în Obor e sãmânþã de viaþã, pe Strada Maica Domnului au trãit cei mai senini oameni. De-a lungul Schitului Mãgureanu plutesc gânduri sinucigaºe, iar la Craiova, în faþa hotelului Minerva, poþi sã simþi ºi acum gustul deziluziei ºi al pãrãsirii. Ca sã nu vã mai spun cã în pãrculeþul central din Ploieºti se simt urmãrile domesticirii forþate, în Brãila foºtii oameni sunt încã lipiþi de casele albe, iar la Iaºi, morþii mai þes chiar ºi-acum cele mai ipocrite dorinþe.

 

3. Întâlnirea

În Pãdurea Râioasa m-am simþit ca ºi cum m-ar fi aºteptat cineva. Nu departe de mine, de sub frunzele toamnei trecute, a crescut un fir de fum, ca dintr-o nevãzutã þigarã. Era un firicel verde, care urca netulburat cam de-o palmã, ca pe urmã sã se risipeascã fãrã grabã în aerul cãlduþ al pãdurii pustii. Dacã mã credeþi, primul meu gând a fost la Zogru, ceea ce deja sunã a ficþiune. Am pus mâna pe-o creangã ºi-am rãscolit frunzele. Din pãmântul încã apos, fumul subþire îºi continua drumul. M-am apropiat sã examinez sursa ºi m-a izbit din nou acelaºi miros de struguri ºi de piersici rãscoapte. Fumul dispãruse fãrã urmã. Apoi am început sã mã gândesc la pungile de gaz pe care le ascunde pãmântul, la fluorul din orele de chimie, imaginându-mi imediat cartierele ridicate peste pãdurea care este încã un monument universal declarat. Mi-am amintit un articol de pe net în care se spunea cã fluorurile din canalizarea urbanã deregleazã creierul ºi creeazã obedienþã. ªi pe când înþepam pãmântul cu vârful bãþului, am început sã am senzaþia aia cã mã aºteaptã cineva. Nu se vedea nimeni, dar ºtiam cã nu sunt singurã. ªtiþi cum e: când te vede cineva de dincolo de lume nici nu-þi trece prin cap sã cercetezi adevãrul unei astfel de întâmplãri. De regulã faci pânã la capãt show-ul, cu speranþa penibilã cã între tine ºi omul invizibil circulã un fluid fãrã moarte. Te miºti pentru el, zâmbeºti pentru el, uneori vorbeºti atât cât sã-þi simþi buzele în acel moment de înfiorare cretinã, când se despart una de alta, încãlzindu-þi aerul de sub nas. Dar în Pãdurea Râioasa chiar era cineva, un bãrbat nãscut acolo, care a trãit toatã viaþa lui în acea pãdure, unde a iubit ºi mai ales unde a aºtept pânã la sfârºit ca acea fiinþã care îl fermecase într-o varã sã se întoarcã ºi sã-ºi lase suspinele pe pieptul lui. ªtiam foarte bine cã totul venea din închipuirea mea, dar era în acelaºi timp o percepþie subtilã asupra unei vieþi pe care o trãiam chiar atunci ºi care nu era viaþa mea. Mai mult decât atât, deºi ºtiam cã omul din pãdure este o fiinþã rudimentarã, mã simþeam legatã de el, înruditã de fapt, ca ºi cum ar fi fost o parte din mine. Era atât de multã amãrãciune în sufletul lui încât îmi regenera propriile nefericiri, starea aia disperatã ºi mocirloasã pe care o trãieºte orice om pãrãsit. N-o sã vã spun cã am avut viziuni. Pur ºi simplu mã cuprinsese intuiþia cã prin acel loc trãise cineva care-mi semãna mult, producându-mi o simpatie pe care nu eram în stare s-o anulez. Îi simþea emoþiile ca ºi cum ar fi fost ale mele. Lui îi era fricã de ochii care licãreau în tufiº, iar eu eram frisonatã de adevãratul animal a cãrui hãmesire îmi intrase în oase. Iar peste toate acestea fierbea o dorinþã a cãrei teroare o mai simt chiar ºi-acum.
Am petrecut o orã în Pãdurea Râioasa, dar fiecare secundã se lega de alte secunde, devenite instantaneu zile ºi ani, trãiþi de cineva necunoscut, în singurãtatea totalã a acelei pãduri.

 

4. Paznicul invizibil

Întâmplarea m-a obsedat multã vreme. Într-o toamnã am scris-o fãrã sã mã grãbesc, retrãind fiecare moment al acelei poveºti. Mai mult, bãrbatul din Pãdurea Râioasa devenise parte a vieþii mele. Plecam la piaþã, el era în spatele meu. Mã duceam la facultate ºi-l descopeream pãzind liftul. Îmi zâmbea înainte s-adorm, mã privea critic când greºeam, îmi netezea hainele, iar în ultima vreme ajunsese o chestie de necesitate sã mã descotorosesc de el, de obsesia acelei poveºti din pãdure. Când am terminat nuvela mi-am dat seama cã nu eram în stare s-o public. De câte ori voiam s-o trimit la o revistã, mã apuca o tristeþe de moarte ºi în mod neaºteptat îmi aminteam amãnunte pe care le uitasem între timp.
În primii doi ani am tot adãugat câte ceva, mai ales în momentele mele grele, când faþa sfidãtoare a fricii mi se posta sub fereastrã.
Dar nu mult dupã aia, am constatat cã obsesia mi se mai diluase. Silueta lui, care îmi devenise atât de familiarã, s-a risipit într-o zi printre blocuri.

 

5. În urma poveºtii

Cam atunci am dat peste o carte în care era menþionatã în treacãt existenþa unui bãrbat care ar fi trãit în Pãdurea Râioasa. Autorul era un biolog român, care a trãit la Paris si-a scris o singurã carte.
În cel de-al treilea an mi-am cumpãrat un teren în fâºia îngustã dintre pãdure ºi Buftea, unde au început deja sã aparã ºi case. Cum am ocazia mã reped pânã acolo ºi trag în nãri mirosul viu care este singura dovadã a unei vieþi irosite.
Anul trecut m-am hotãrât sã public povestirea la care am lucrat 4 ani. Am trimis-o Gabrielei Gheorghiºor, la Ramuri. Nu era nici pe departe completã, dar mã gândeam cã, revista fiind ºi pe net, poate o va citi cineva care ºtie mai mult despre istoria acelui bãrbat din Pãdurea Râioasa. Evident, nu mi-a scris nimeni. Cu toate acestea nu pot încã s-admit cã nu exisã niciun om care sã nu fi auzit nimic despre el. Din cauza unei bacterii, pielea lui era complet verde, ceea ce a fãcut sã fie subiectul mai multor investigaþii medicale. Numele lui era Liliac Pantelimon, iar eu am scris povestea vieþii sal
e atât de particulare.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Iertarea

 

Dupã zile istovitoare când ajungea în sfârșit acasã, de cum aprindea lumina în dormitor îl ºi zãrea, prin perdea, pe necunoscutul din blocul de peste drum, cu coatele sprijinite de pervaz, uitându-se adânc, fix în casa ei ºi parcã în ea însãºi. Avea expresia aceea oarecum insolentã, în acelaºi timp seninã ºi provocatoare a indivizilor din cauza cãrora, împingând fanteziile democratice pânã la paroxism, îþi vine sã iniþiezi o miºcare  contra delictului de privire îndrãzneaþã.

Cu toata educaþia ei in spiritul toleranþei, nu putea sã treacã peste aceste apucãturi ale semenilor fãrã o micã istovire interioarã ce-o chinuia încã din copilãrie. N-o liniºtea nici mãcar replica zâmbitoare a bunicii dupã ce-i povestea indignatã cum vreun trecãtor se-ntâmpla s-o priveascã mai amãnunțit: „Ei, mamã, la o fatã mare ºi un mãgar rage, da’ tu fã-te cã nu bagi de seamã ºi mergi în drumul tãu”. Dar cum sã meargã-n drumul de-aici, printr-un apartament la conceperea cãruia nu contribuise cu nimic?

Dimpotrivã, acum pur ºi simplu îi venea sã iasã aºa, în pijamaua ei imprimatã cu pisici albastre, „numai ochi ºi lãbuþe, numai ochi ºi lãbuþe”, ºi de la balcon la balcon sã ridice mãnuºa peste alee, prin aer, pe deasupra trecãtorilor din ce în ce mai rari ºi absolut indiferenþi: „Domnule, cum vã permiteþi sã mã priviþi searã de searã cu atîta indiscreþie, cã nu mã pot miºca în voie prin casã cu lumina aprinsã? Chiar nu aveþi altã ocupaþie? De cum se lasã întunericul sunteþi acolo, la geam, ca sã-mi inhibaþi orice activitate fireascã! Și nici mãcar nu-nþeleg ce doriþi de la o femeie oarecare cu viaþa ei banalã într-un oraº ca oricare altul din aceastã lume... Vã place atât de mult cum spãl geamurile ºi frec parchetul, cum aºez aºternuturile ºi hainele de noapte, cum ºterg praful ºi cum adorm, într-un târziu, cu-n copil sau o carte în braþe? Cred cã ne ºtiþi deja fiecare piesã a mobilierului ºi fiecare cutã a cuverturii… nu vreau sã-mi pun jaluzele pentru cã-mi plac seara luminile oraºului ºi apoi perdeaua este destul de deasã, practic nu se vede prin ea de-afarã, am verificat eu când am trecut special pentru asta prin faþa blocului, nu se vede decât dacã te benoclezi ore în ºir dintr-un unghi potrivit, așa cum faci dumneata...”. 

Chiar ieºise cu copiii la plimbare, lãsând luminile aprinse în toatã casa. Se uitase la geamuri câteva minute bune ºi la plecare ºi la întoarcere, într-adevãr, mare lucru nu se vedea. Atunci, cine e ºi ce vrea omu’ ãla?

„Goghe” nu putea fi, din moment ce tocmai se-ntorcea de la „club”, înaintând în ºerpuiri halucinante pe alee, tras înainte mai mult de câine. Ca de fiecare datã, copiii se aliniaserã în ºir indian în spatele ei, dar de data asta „Goghe” se adresase grupului cu o neaºteptatã cãldurã în glas, îndreptându-ºi þinuta: „Nu, nu, cã nu le face nimic”... Apoi schimbând brusc intonaþia, în chicotelile micuþilor încurajaþi de atitudinea lui grijulie, zâmbi galant și complice: „Ppe tine te muºcã”..., moment în care a ºi virat la dreapta, tras de câine ca o sanie de prin ținuturile Laponei Enigel, înainte ca ea sa izbucneascã la rându-i într-un râs imposibil de controlat ºi calificat.

Era totuºi mai bine decât într-a V-a, în aprilie, când Mugurel Rãducanu o fugãrise cu o pisicã moartã din curtea ºcolii, de pe Vasile Alecsandri, pânã în Piaþa Centralã ºi de-acolo, înapoi, pe Dezrobirii, pânã la F8, unde nu mai îndrãznise sã pãºeascã, gândindu-se cã ai ei i-ar putea sesiza exaltarea ºi sensibilitatea ieºite din comun.

Cine-ar putea fi totuºi persoana aceea ºi ce doreºte, de fapt?, „...da, trãim ºi noi, e cumva interzis? Nu meritãm ºi noi puþinã liniºte ºi un minim confort?”.

ªi multe altele ar mai fi adãugat, dar perspectiva scandalului pur ºi simplu o îngrozea. Când i se plângea mamei cã e un domn la fereastra dinspre apus a dormitorului, care searã de searã apare atunci când se aprinde  lumina ºi pe deasupra nici mãcar nu se strãduiește sã spioneze mai discret, aceasta comenta: „Ei, dragã, eu am vãzut ºi-am auzit de mulþi detracaþi din ãºtia... cã nu-i pot numi decît detracaþi... mai toate colegele mele au pãþit câte-o chestie asemãnãtoare. Da’ tu fã-te cã nu-l observi ºi vezi-þi de treabã. Pânã la urmã, dacã te vede femeie serioasã, are sã te lase în pace”.

Dar el, nici gând s-o abandoneze, oricât de indiferentã s-ar fi strãduit ea sã parã, ba, mai mult, îºi luase obiceiul de-a se înfiinþa de cum se însera niþel, în momentul acela de calm când plãcuta indistincþie dintre obiecte animã dorinþele de intimitate. „Mãi omule, tu nu-nþelegi cã mã stresezi? Eºti maniac, eºti... iresponsabil, eºti...?”, se certa de una singurã, încercînd totuºi sã-ºi ducã la capãt datoriile zilnice, plus cã din niºte strãfunduri aflate pe linia unor mãtuºi paterne îi veneau unele tendinþe contrare sfaturilor bunicii ºi ale mamei, pe care se strãduia sã le reprime prin fel de fel de ocupaþii pe care nu le putem cataloga decât ca fiind livreºti.

Pânã ºi copiii ajunseserã s-o-ntrebe, vãzând-o abãtutã printre vase, mobile, ºi fel de fel de obiecte casnice decorative: „Ce, mami, iar apãru aberantu’ la geam sã se uite la jucãriile ºi la hãinuþele noastre?”.

„Domne, mã plictiseºti ºi mã enervezi, lasã-mã-n pace, lasã-mã sã trãiesc, chiar vrei sã ne vezi mutaþi de-aici ºi n-ai gãsit altã soluþie? Ce-ai cu noi? Ce þi-am fãcut? Nu eºti pe treaba ta, ai cu capu’?” se rãstise la el într-o searã când la capãtul rãbdãrii stingând lumina se trezise dintr-un salt pe balcon, hotãrîtã sã punã capãt acestei situaþii.

Numai cã în blocul de peste drum nu era nimeni la nici-un geam. Intrase din nou în dormitor ºi se întorsese spre fereastrã aºa, cu lumina stinsã... La fel, nici þipenie.

Atunci, ca ºi cum ar fi întins o capcanã, aprinse brusc lumina. Necunoscutul se instalase iar, uºor înclinat peste pervazul lui, ºi se reflecta calm, uitându-se fix în dormitorul ei ºi în ea însãºi, aproape rãnind-o cu privirea.

Epuizarea care de-atâtea ori o scotea din minþi ºi din casã, ca ºi cum plecând ar fi fãcut ceva iremediabil, lua acum forma anestezicã a inexplicabilului. Þesutul prins cândva atât de bine în microscopice plãcuþe lucitoare se destrãma acum dureros în unitatea cranianã ºi ea nu avea nici-un instrument, nici-o idee ºi nici-o cunoºtinþã ca sã prindã la loc firele ºi sârmuliþele ce se deºirau, împletindu-i-se grotesc pe dupã urechi ºi legîndu-se stupid sub bãrbie, ca o cãciuliþã cum nici mãcar nu se mai gãsesc în magazinele cu articole pentru nou nãscuþi.

Era pe punctul de-a izbi cu peria de pãr ecranul pe care se proiecta aceastã imagine nespus de caraghioasã, când o neaºteptatã mângâiere îi domoli furia. Deodatã liniºtea coborâse ca atunci când, împleticindu-se între oglindã ºi pat nu mai avea decât o singurã dorinþã: aceea de a se ascunde în perne ºi cearºafuri numai cu spaimele ºi dorinþele ei uitate.

Ridicând cuvertura, ferindu-ºi obrazul de inutila catifelare a faldurilor ce nu se lãsau adunate într-un pachet, îºi ridicase ºi fruntea: icoana era acolo, pe peretele de rãsãrit, Domnul ºi Dumnezeul meu!

                                               *

                                         *         *                                                  

Așadar, dupã aceastã prozã foarte scurtã, ca sã rãspund și mai pe scurt la minunata întrebare a Prãvãliei Culturale:

Miracolul este prin excelențã supranatural, dar ceea ce vedem noi din el este cât se poate de natural: faptul cã în acest timp al maximei emancipãri de Dumnezeu (a se vedea „revolta maselor”, incapacitatea funciarã a omului lipsit de noblețe de a crede de bunãvoie și de a se supune unui principiu care îl transcende) unii continuã sã creadã, iar alții descoperã credința. Acesta din urmã este un miracol.

Așa cum un miracol este faptul cã în fiecare dimineațã reușesc sã mã pun în mișcare (cã mã trezesc în aceastã lume), deși într-o primã instanțã am senzația cã am fost cãlcatã de motocompresor (și abia acum înțeleg, dureros, vorba asta adânc-detașatã a lui Florin). Faptul cã organismul meu și toate celelalte din jur funcționeazã (și, Doamne, îmi dau seama ce miracol este acesta când se înfundã chiuveta de la bucãtãrie și abia o desfund, când mașina de spãlat pufãie, dupã ce a luat și balsamul, ca și cum și-ar da duhul, scoțând ultimele urme de apã stoarsã).

Faptul cã m-am cãsãtorit acum 18 ani și sunt mama a trei copii, deși nu mã concepeam decât rãscitind cãrți și presând frunze ofilite.

Faptul cã sunt înconjuratã de prietene fragile, delicate, bune, în care regãsesc toatã vulnerabilitatea mea din trecut - eu devenind o ființã puternicã (gen „grasa ține casa”). Faptul cã într-o bunã zi am ajuns la Biserica Sapienței din București și-am început sã cred și în Tainele Bisericii, nu numai așa, sã „am eu credința mea”… Faptul cã dincolo de ritual și dogmnã, putem iubi și crede intelectual.

Dragostea dintre soț și soție când unul dintre ei nu mai este, dar cãsãtoria rãmâne: trãinicia unirii care devine din ce în ce mai strânsã pe mãsurã ce se îndepãrteazã timpul ruperii legãturii pãmântești și se apropie acela al desãvârșirii legãturii cerești.

Faptul cã ființa care mi-a dat viațã nu a putut muri pânã când nu s-a spovedit și nu s-a împãrtãșit, deși de câte ori chemam salvarea ni se spunea cã organimul este epuizat, iar manevrele de resuscitare sunt doar o formalitate obligatorie. Faptul cã atâta timp cât am strigat-o s-a întors ostenitã la viațã, mai mult din datorie, pânã când am fost rugatã politicos-imperativ sã o las în pace.

Faptul ca m-am întâlnit dupã 23 de ani cu un bun prieten din facultate pe care nu credeam cã am sã-l mai revãd pe aici, care și-a câștigat libertatea în mod eroic, trecând Dunãrea înot într-o noapte de toamnã și nu face caz de asta, așa cum nu a fãcut nici de dizidențele și detențiile lui. Cãruia o bunã bucatã de vreme nu i-a fost ușor, dar a rãmas același om bun, deschis, iubitor, zâmbitor, tratând cu umor și fãrã obidã trecutul. Care nu privește înapoi cu mânie și știe sã se bucure de sãrbãtoarea unei revederi cu foști colegi și prieteni. Un miracol: un om cald, atent, prevenitor, discret cu realizãrile proprii într-o lume în care tot mai mulți s-au nãscut ofensați, o lume de încruntați plictisiți și absurzi care nu își mai încap în piele sentimentul superioritãții, veșnic dezamãgiți de alții, dar care nu-și pun niciodatã problema dacã ei au dezamãgit sau nu.

Din pãcate am atins și zona miracolului negativ: aceeea în care oameni sãraci sufletește și intelectual dețin puterea, dau tonul sau cel puțin se strãduiesc sã acapareze monopolul într-un domeniu, fac parte din comitete și comisii, îți explicã problema apei calde ca și controlorii de pe autobuz cu buze groase, ochi holbați și haine slinoase cãșunând pe o biatã bãtrânicã din provincie sau pe o tânãrã visãtoare care nu și-au validat cum trebuie cardul de cãlãtorie. Și tot mai puțini cãlãtori se solidarizeazã cu victimele. Atât mai spun, cãci nu vreau sã zãbovesc în zona miracolului negativ: nu aș fi crezut cã dupã miracolul unei revoluții care a înlocuit un regim detestat de majoritatea populației cu un regim al libertãții, o revoluție în care au murit tineri viteji ca cei trei tineri din Babilon și ca cei patruzeci de mucenici din Sevastia, țara noastrã cu instituțiile ei mai mari sau mai mãrunte va fi condusã mai mult sau mai puțin direct de bãtrâni care își pãstreazã privilegiile, fãcând legea și care pe noi, cei care eram tineri pe atunci, își permit sã ne considere bãtrâni și totuși sã ne aplice criterii de promovare la care ei nu ar face fațã în nici-un fel. Octogenari care își comandã volume omagiale, uitând lecțiile istoriei și sancționându-i pe cei care și-au permis rezerva de a nu contribui, care cresc pe lângã ei tineri purtãtori de servietã și de alte servicii, fațã de care uteciștii aprigi și disprețuiți din trecut - fãrã mamã, fãrã tatã - erau niște îngeri fiindcã unii dintre ei cel puțin aveau un crez idealist și colectiv.

Miracol este cã în ciuda acestei tristeți și destrãmãri generale (exact ca în Fantazia lui Ende) mai sunt printre noi încã atâția oameni minunați.

Miracolele sunt posibile cu condiția sã crezi în ele. Iar faptul de a crede este un miracol în acest timp al secularizãrii, în care tot mai mulți prin ceea fac, spun, gândesc, produc și oferã - ofenseazã însãși ideea de viațã. Eu una prefer sã fiu luatã de proastã sau de naivã de unii în entuziasmele mele lucide, decât sã-i indispun pe cei buni prin figura mea posacã, ursuzã, veșnic nemulțumitã.

Și ca sã închei cu cel care acum foarte mulți ani mi-a deschis ochii asupra acestei dimensiuni a realitãții prime și ultime: „Poate existã undeva o posibilitate deschisã miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu reuºim încã sã-l descifrãm. (…) ceva care sã plece tot de aici, dintr-o dragoste, dar care sã ducã în altã parte ” (Mircea Eliade). 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey