•  ªtefan Diaconu
•  Haugh Béla
•  Clelia Ifrim


sus

ªtefan Diaconu

 

Tovarãșa Despa

 

Femeia trecu strada. O priveam și nu știu de ce eram așa trist. Eu aveam 17 ani, ea 44. O uram de moarte. Aș fi vrut sã dea o mașinã peste ea, apoi din urmã sã o calce un camion cu o cisternã plinã de benzinã care sã explodeze, sã fiu sigur cã nu mai rãmâne nimic. Îmi doream sã-l vãd pe tata cum îi poartã doliu, la o bere cu vecinii care se adunã conștiincioși la tejgheaua bufetului de la parter. Sã le asculte bancurile porcoase cu profesoare blonde și asistente medicale; ar fi râs, ar mai fi luat o bere, apoi un vin, o vodkã, s-ar fi îmbãtat crițã și ar fi plâns dupã ea în mijlocul lor, ca un copil de țâțã.

Femeia trecu strada și se opri în stația de autobuz. Acolo era o mulțime de oameni, cu șepci de piele, haine murdare, duhnind a transpirație și a vaselinã din secțiile de lucru și vestiare. Nu te-ai fi așteptat sã auzi nimic de la ei, nici mãcar n-ai fi vrut asta. Cu fețe trase, hãmesite de foame, galbene ca ceara, mustãcioși, bãrboși, femei zgribulite de frigurile epilepsiei. Se sui în cursa care veni cu întârziere, plinã de cãlãtorii pe care nu-i puteai deosebi de cei din stație. Formau o masã completã, ca borhotul din butoaiele de la fabrica de bere. Pe jos, întins pe pereți, peste tot e același!!! O auzisem seara, înainte sã plece a doua zi, când vorbea cu tata. Fusese tovarãșa Despa pe la ea, mama îi umpluse o sacoșã de carne, din ce-a adus de la abator, de la serviciu. Îi fãcuse și o cafeluțã. Tovarãșa i-a zis cã are sondã, cã se rezolvã fãrã nici o complicație. Sã mai dea vreo douã sticle de vin, din ãla alb, de la cuscrii de la țarã. Tata era de acord, nu spunea nimic, sta cu capul prins în podul palmei ascultând-o pe mama.

Autobuzul trebuia sã o ducã în Canta, unde locuia tovarãșa Despa. Sâmbãta aceea, mama nu era în turã. Eram scutit de la școalã, mã doborâse o gripã cumplitã. Am vãzut-o de la geamul din bucãtãrie cum a ieșit din scarã, cum a ajuns în stradã, a trecut, și s-a oprit în stație. Mama nu avusese niciodatã vreo boalã. Ne îngrijea, pe mine, pe frate-meu și pe sor-mea; pe tata care de cele mai multe ori era tratat de mahmurealã. De ea nu se ocupa nimeni. Pentru cã nu se-mbolnãvea, era o femeie de fier, dacã ar fi știut-o Ceaușescu ar fi bãgat-o în vreun laborator, sã-i afle compoziția omului de fier. Cum fac americanii cu extratereștrii, în Zona 51.

Am bãut ceaiul pe care mi-l pregãtise, în bucãtãrie. Aburii s-au lipit de geam. O vãzusem ca prin ceațã. Înainte sã plece s-a uitat în oglindã, pe hol. Își privea abdomenul ca pe o groapã de gunoi. Dacã mã gândesc cã de-acolo am ieșit noi, cred cã avea tot dreptul. Mi-a zis de pe hol, din fața oglinzii, cã se duce pe la tanti Licuța, o mãtușã de-a ei, și apoi trece sã-mi ia niște haine rãmase mici, de-ale lui Mișu. Un verișor mai mare plecat în armatã. Mi-era de-acum indiferent, nu știam cum aș fi putut sã o opresc. Nici n-am încercat sã-i vorbesc, mãcar sã o întreb. Am fost martor la tot ce s-a petrecut și n-am scos nici un cuvânt. Capul meu era un ghețar pus la fiert într-o oalã, pe foc. Curgea apa de pe mine, deși nu era deloc cald în casã. Știam de discuția pe care o purtase cu tata, noaptea. Îi auzisem prin pereții subțiri ai apartamentului. Tata venea din tura de dupã-masã, fãcea un duș cu apã rece, uneori mai gãsea apã caldã în cadã, când mama era la serviciu de dimineațã. Mânca și se bãga în pat. Începeau sã-și povesteascã, despre una, despre alta. Chițcãia când îi istorisea tata despre colegii lui de la muncã. Lucra la Ceramica, la fãcut cãrãmizi. Era salahor, mânuia la lopatã pãmântul în cuptoare. Maicã-mea era mãcelar.

Iuda era unul din colegii tatãlui meu, de care râdea mereu. Și ea întreba de dânsul. Înainte sã se apuce de povestit, tata trântea câte-o înjurãturã la adresa lui. Tache era un bãdãran, alt coleg. Într-o vreme se împrietenise cu tata, fiind amândoi specialiști în degustatul vinului, fusese acasã la noi și tot uitându-se la mama și la sor-mea, i-a zis lu’ asta micã o prostie. S-a uitat drept în ochii ei și cicã : - Tu nu ești de-a lu’ tat-tu! De atunci, mama nu l-a mai lãsat pe tata sã-l aducã la noi. Tata nu era vorbãreț, dar noaptea îi povestea lu’ mama tot ce vedea și gândea într-o zi. Și mama la fel.

În dupã-amiaza aceea mama s-a întors acasã. S-a pus în pat și nu s-a mișcat de acolo pânã ce n-a venit tata. I-a pregãtit ceva de mâncare. Îi era rãu. Nu am vorbit cu ea, știam cã nu fusese nici la tanti Licuța, nici la Mișu dupã haine. Noaptea, în loc sã discute și sã sporovãiascã așa cum fãceau înainte, a gemut. Și tata nu zicea nimic. Stãtea lângã ea, nu fãcea nimic, cã nu îl auzeam. Era mut, dracu’ știe. Duminicã a vrut sã o ducã la spital, dar ei îi era fricã. Ce-o sã zicã lumea? Ce-o sã zicã doctorii? Or sã cheme miliția. Luni am plecat la școalã. Și eu, și frati-miu, și sor-mea. Când ne-am întors acasã, era pustiu. Marți dimineațã ne-au adus-o pe mama de la morgã. În procesul verbal era trecutã cauza decesului, blocaj renal.

Nu mi-a venit sã cred. Aflasem de la niște rude care vorbeau încet în bucãtãrie, sã nu cumva sã auzim ce se întâmplã. De parcã rezultatul n-ar fi fost același, de parcã mama ar fi putut sã se trezeascã și sã spunã cã gata, a trecut, a murit puțin, din greșealã, dar acum e bine. Aveam doar 17 ani. Ea 44. Au înmormântat-o. Ne-au luat pânã și cuverturile de pe pat ca sã le dea de pomanã. Pentru cã era de-a lui Tudurache, pentru cã muncise, pentru cã trebuia sã-l lase pe tata în curul gol. El era inert. Nu putea sã spunã sau sã facã ceva. Era femeia lui. Dânsul nu s-a gândit nici o clipã cã ce bine ar fi sã dea mașina peste ea. Eu da, pentru cã o chemase pe tovarãșa Despa la ea. Pentru cã bãnuiam ce avea de gând sã facã tovarãșa Despa. Ar fi încercat sã-i provoace un avort, ilegal la acea vreme, în condiții insalubre, clandestin. Ceea ce s-a și întâmplat.

Nu am putut sã o iert pe mama pentru prostia asta. Pe tovarãșa Despa nici atât. Chiuleam de la școalã și o urmãream zilnic. Divorțatã, era asistentã medicalã la Spitalul de Copii Sfânta Maria. Avea douã fete mai mari, studente la medicinã. Le știam programul pe de rost, la toate trei. Într-o searã fata mai mare, Paula, s-a dus la discoteca tineretului; venise un coleg de-al ei și o luase cu mașina. Avea sã se-ntoarcã, nu erau obișnuite, nici una dintre ele, sã rãmânã peste noapte. Tovarãșa Despa era strictã cu ele. Am așteptat-o cu un cuțit pânã s-a întors. Era beatã, singurã, în întunericul de pe scara blocului. Îmi era la îndemânã, puteam sã-i iau gâtul într-o secundã. Puteam sã-i întorc favorul tovarãșei Despa, care nu se arãtase la înmormântare, deși mama îi umpluse sacoșele cu carne. Puteam sã-i pun capãt. Eram atât de pornit, încât nu mã putea opri nimeni. Nici mãcar Dumnezeu, pe El L-am hãcuit și am lãsat-o pe Paula sã intre teafãrã în casã.

Dumnezeu a supraviețuit, ca prin minune, atacului meu. Medicii L-au resuscitat și L-au ținut în viațã, spre deosebire de maicã-mea care a avut ghinion. Am întâlnit-o pe tovarãșa Despa la o nuntã. Ironia sorții. Sau poate doar un semn divin. Trecuserã mai bine de 15 ani de când maicã-mea fusese îngropatã. Am invitat-o la dans. Habar n-avea cine eram. Dânsa era în culmea fericirii, nepotu-sãu se însura cu nepoatã-mea. Și mama ar fi fost bucuroasã, și maicã-mea ar fi dansat, ar fi mâncat, ar fi bãut și s-ar fi veselit. Sunt sigur de asta. Cãlãul ei n-avea nici un resentiment. Chipul ei emana o voioșie și o poftã de viațã care m-au scos din sãrite. I-am prins mâinile în clești și i-am șoptit la ureche:

- Tovarãșã Despa, matale nu mã știi, dar eu te cunosc!

- Dar de unde, mãi? mi-a zis ea intrigatã, poate și puțin speriatã.

- Matale ai fost coșmarul vieții mele!!! Matale m-ai ruinat. Prin 86’, i-ai provocat un avort spontan lu’ mama, și la trei zile dupã aceea a murit. Aveam 17 ani.

- Du-te, mãi, de aici! Nu vorbi prostii! Eu n-am fãcut din astea. Și mã urmãrea de parcã aș fi lovit-o, toatã roșie la fațã. Lumea ne vedea și nu știa ce se întâmplã între noi.

- Tovarãșã Despa, ține minte, te-am urmãrit zile la rând și aveam în cap o mie și una de feluri prin care sã-ți fac rãu, ție și fetelor matale. La 17 ani eram atât de disperat cã ți-aș fi putut da foc într-o noapte și nu afla nimeni, cine sau pentru ce. Tata e singurul care știe de ce-a murit mama. N-ar fi scos o vorbã.

I-am dat drumul din mânã ca și cum ai lãsa un pai sã cadã de la înãlțime. S-a dus la masã și nu s-a mai ridicat de acolo pânã dimineațã, când am plecat acasã. Nici n-am mai întâlnit-o.                  

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

Isprãvile lui HÁRY JÁNOS (1914)
IV.
I-am dus dascãlului o stea cãzãtoare

(Povestea precedentã, în numãrul 47)

Odatã, cu prilejul mirungerii tinerilor, episcopul a venit la noi în sat ºi cineva i-a spus cã sunt un copil faimos. Imediat l-a chemat pe taicã-meu ºi l-a îndemnat sã mã trimitã la învãþãturã, deoarece numai aºa voi deveni cu adevãrat un om vestit, poate chiar arhiepiscop de Esztergom, adicã primat al Ungariei. La început, tata s-a împotrivit, spunând cã fiul unui nobil maghiar n-are de ce sã studieze, oricum va deveni un domn, însã episcopul nu s-a lãsat ºi a tot insistat pânã când l-a convins ºi l-a determinat sã mã înscrie la ºcoala cãlugãreascã din strãvechiul Strigonium. Poate astfel chiar îmi voi dobândi primatul.

Pot sã vã spun cã nu m-a bucurat hotãrârea, deoarece ºi eu socoteam cã ungurul a fost fãcut sã þinã sabia, puºca ºi frâul în mânã - cu scrisul, las' sã se necãjeascã neamþul. Pentru cã, v-o spun verde în faþã, buchiseala nu mi-era pe plac. Dar asta a fost cândva, tare demult - de atunci, regret întruna. Lovi-m-ar trãznetul, oricum nu mai pot schimba nimic.

Deci, m-au înscris la ºcoala mãnãstirii din Esztergom. Tolna e departe de Esztergom, dar în vremurile de atunci se vãdea a fi o cale mult mai lungã, deoarece se cãlãtorea cu carul. Dar când cineva doreºte sã devinã primatul Ungariei, n-are altã alegere decât sã meargã în Esztergom. N-am devenit arhiepiscop, dar am adunat oleacã de experienþã pe malul Dunãrii, în citadelã ºi chiar ºi-n ºcoalã, pentru cã am rãbdat cumva graiul latinesc, cu greutate, vreme de câþiva ani, dar ºtiinþele naturii mi-au trântit capacul.

S-a întâmplat sã avem un dascãl bãtrân cãruia i s-a pus pata pe mine. Ori l-am luat eu la ochi, e totuna. Important este cã moºneagul ne-a povestit odatã despre stelele cãzãtoare ºi ne-a mãrturisit cã i-ar place sã ne arate una, dar n-are de unde, deoarece încã n-au gãsit niciuna în împrejurimile oraºului.

Las' cã-þi aduc eu, m-am gândit, doar sunt pruncul care a bãut din Calea Lactee ºi chiar aº fi putut sã mã hurduc în Carul Mare. Dacã-mi pun mintea cu ea, ºtiu cum sã prind o nenorocitã de stea cãzãtoare.

Dupã cãderea serii, am ºi urcat în cetãþuie, deoarece vãzusem cã, de obicei, acolo picã cele mai multe stele. Însã toatã osteneala mea a fost în zadar, întrucât toate steluþele au cãzut în Dunãre. Nu merita sã mã arunc în fluviu dupã ele, deoarece în bezna nopþii ar fi fost foarte dificil sã le gãsesc în adânc ºi sã le pescuiesc. În plus, în contact cu apa se stingeau, iar eu voiam sã duc la ºcoalã una strãlucitoare.

Mi-am sfãrâmat creierii toatã noaptea - cred cã mi s-a ºi înmuiat oleacã tãrtãcuþa - ca sã aflu mijlocul de a prinde o stea. În sfârºit, cãtre dimineaþã, am elaborat ºiretlicul. Imediat cum am scãpat de la ºcoalã, m-am dus la meºterul Bandij, covaciul ºi i-am cerut potcoava cea mare, de firmã, atârnatã în faþa fierãriei. Am magnetizat-o, deoarece auzisem la ºcoalã cã stelele cãzãtoare conþin mai cu seamã fier. Magnetul atrage fierul, deci urma sã-mi apropie considerabil ºi stelele cãzãtoare. Desigur, pentru reuºita deplinã, e nevoie de un magnet foarte puternic, a cãrui producere nu presupune nici un fel de greutate. Orice copil poate s-o facã. Am frecat bara curbatã a covaciului ºi am magnetizat-o atât de tare, încât seara abia am putut trece prin oraº cu ea. Imensa putere de atracþie nu numai cã a oprit cãruþele din mers, dar a scos din buzunarele trecãtorilor feluritele obiecte fãurite din fier. De potcoavã, s-au lipit atâtea chei ºi cuþite cã nu mai pridideam cu smulgerea lor. Când am trecut pe lângã o feronerie, era cât pe ce sã provoc o nenorocire, deoarece toate mãrfurile puse pe poliþe au sãrit de la locul lor ºi s-au pregãtit sã se rostogoleascã afarã, în stradã. Noroc cã negustorul a apucat sã trânteascã uºa la timp.

Ca sã nu provoc o dandana mai mare, am vârât degrabã potcoava în hainã ºi am început sã gonesc cât mã þineau picioarele. Când am ajuns sub colina fortãreþei am observat cã tot venea un om dupã mine, deºi el se strãduia din rãsputeri sã se întoarcã. M-am gândit, o fi unul care mã pândeºte, aºa cã i-am strigat sã-ºi vadã de treburi. Dar fârtatul mi-a rãspuns icnind, cã asta nu se poate, deoarece ceva l-a prins cu mare forþã.
- Atât de mult mãrunþiº aveþi în buzunare? l-am întrebat.
- N-am nici mãcar un afurisit de creiþar, mi-a rãspuns omul.
Pentru cã pe atunci creiþarii erau cea mai mãruntã monedã din Esztergom. I-am explicat cã nu la ei m-am gândit, ci la bãnetul bãtut din nichel ºi fier, drept care m-a lãmurit cã n-are nicio para chioarã, doar dacã n-o fi numele lui de vinã, pentru cã-l chema Miºu Wass, adicã Mihai Fier.

M-am dumirit pe loc. Magnetul meu avea atâta forþã, cã atrãgea pânã ºi numele de Fier. Ca sã-l slobozesc pe sãrmanul om, am vârât ambele capete ale potcoavei în pãmânt, rãstimp în care Miºu Wass a apucat sã fugã. Iar eu am pornit sã urc pe colinã ºi nu mã îndoiam cã voi captura o stea.
Am ºi prins una. Magnetul meu era atât de puternic, încât a provocat o asemenea ploaie de stele cum nimeni n-a vãzut vreodatã. Cãdeau ca poamele coapte dintr-un pom scuturat cu înverºunare. Picau una ici, alta colo - cele mai multe în Dunãre. Într-un sfârºit, una a cãzut chiar în faþa picioarelor mele - noroc cã nu m-a nimerit. Era de mãrimea unui mãr, avea toate cele ºase colþuri, deºi se cam turtiserã la impact. ªi strãlucea de-þi lua ochii.

Când am dat s-o ridic, mi-a ars mâna, aºa cã a trebuit s-o trag cu potcoava magnetizatã în batistã, numai aºa am putut s-o duc acasã.  Chiar ºi aºa, strãlucea prin pânzã ºi a luminat aºa de tare încât n-a fost nevoie sã aprindem lãmpaºul. Însã dimineaþa, dupa ce a rãsãrit soarele, stelei i s-a stins sclipirea.

Chiar ºi aºa, i-am dus-o bãtrânului dascãl, care avea mari probleme cu vederea, cu toate cã purta ochelari. În ciuda stãrii, a recunoscut cã-i o stea, deºi n-a putut sã-i precizeze tipul. Mi-a mulþumit ºi a luat-o acasã, ca s-o studieze temeinic.

Ci a doua zi s-a prezentat la ºcoalã foarte supãrat. M-a fãcut cu ou ºi cu oþet într-atâta, încât mai cã m-am scufundat în pãmânt de ruºine, noroc cã m-a prins un coleg de brâu. Moºul a urlat îndelung la mine, cum cã l-am tras pe sfoarã ºi cã-mi voi cãpãta binemeritata pedeapsã. Degeaba m-am jurat cã eu însumi am prins steluþa, cu propriile mele mâini, cã s-a mâniat ºi mai tare ºi m-a dus în faþa consiliului profesoral, unde a început cumplitul interogatoriu.

Eu le-am povestit tot, de-a fir-a-pãr, dar nimeni n-a binevoit sã mã creadã. M-au acuzat cã am cules o pietricicã obiºnuitã din prundul Dunãrii ºi am dus-o bãtrânului dascãl, ceea ce ar fi fost un gest mârºav, lipsit de recunoºtinþã; cã am abuzat de încrederea lui ºi am sãvârºit o ticãloºie. Drept pedeapsã, m-au exmatriculat. Poate cã a fost mai bine aºa, deoarece niciodatã nu m-a atras cariera ºtiinþificã - ºi nici primat n-aº fi dorit sã devin.

De fapt, m-am bucurat de neaºteptata întoarsãturã. Un singur lucru regret pânã azi, faptul cã nu mi-au înapoiat steaua cãzãtoare, întrucât mi-ar fi fost adesea de folos atunci când aº fi vrut sã-mi aprind luleaua.

Traducere de Franciscus Georgius
(Povestea urmãtoare în numãrul 49)

Ediþia de bazã:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiatã cu menþiune la concursul Szehér de cãtre Societatea literarã Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

Clelia Ifrim


Muntele Privighetorilor
(Fragment din romanul
în lucru Cartea de Oaspeþi)

 

Copilul trecuse de Poarta Pãsãrilor și urca ușor cãrarea care ducea spre Cãtunul Verde. Cãrarea devenise mai largã și brazii erau tineri, semn cã pãmântul era nou. Copilul ridicã colivia cu  privighetoarea în ea și vorbi cu ea în limba pãsarilor.
- Îmi spunea mama acasã, cã am sã dau peste aceste pãmânturi, dar nu știa sã le descrie.
- Uneori seamãnã cu o ceațã.
- Cu o ceațã?
- Da, cu o ceațã de primãvarã. Sunt ușoare.
- Și cui aparțin?
- Ție.
- Sunt ale mele?
- Da, cum mã vezi și cum te vãd. Sunt ale tale. Le-ai primit în dar înainte de a te naște.
Privighetoarea tãcu. Cântecul ei mai strãluci o clipã în lumina dimineții, apoi copilul deschise ușița de lemn alb și privighetoarea zburã în largul muntelui. Puse colivia într-un brad și în ea un pumn de semințe.
Privi largul muntelui și largul cerului și spuse în limba privighetorilor și în limba mamei lui:
- Am sã vin sã te caut.

Lumina dimineții deveni  mai strãlucitoare  și privighetoarea ajunse în largul cerului, la ai sãi. Copilul urcã mai departe. Muntele Privighetorilor nu era prea înalt și orașul se vedea la picioarele lui. Locurile nu se schimbserã prea mult de când fusese ultima datã aici. Poate orașul se mai lãrgise  și  o parte din mare devenise Orașul marin.

Copilul ajunse la casa pe care o știa  demult. Ușa era deschisã ca întotdeauna. Rãmase o clipã în pragul ei. Razele soarelui de dimineața îi aureau și mai mult pãrul pânã la umeri.
- Rabbi, eu sunt.
Tânãrul ieși  din lumina  camerei de la intrare și spuse:
- ªtiu cã tu eºti.
- ªtiu cã tu ºtii cã eu sunt. Am zis așa în loc de bunã dimineața. Mama spunea cã eu sunt o dimineațã.Așa este?
- Așa este.

Rabbi desfãcu rucsacul din spatele copilului și-i privi pletele aurii.
- Aºa este. Te-ai nãscut într-o dimineațã de iarnã, cu mult soare. Doctorul a spus, ai nãscut o aviatoare.
- Adicã?
- Adicã au crezut cã vii de foarte departe. Când te-a ținut cu capul în jos, ți-ai întins mâinile în lãturi, te-ai legãnat, și doctorul care te ținea strâns de cãlcâie a spus din nou, ai nãscut o aviatoare. A fost primul gest pe care l-ai fãcut. Acela de a zbura.
Era o dimineațã de iarnã ca și acum, și soarele invadase toatã sala de naºteri.
- Erai acolo?

Rabbi se aplecã și ajutã copilul sã-și descalțe ghetele de munte. Îi scoase șosetele și privi monogramele de pe ele. Copilul desculț stãtea în fața lui, așteptând rãspunsul.
- Erai ºi tu acolo?
- Da. Soarele invadase toatã sala de naºteri. Eram ºi eu acolo.
- Ce fãceai?
- Stãteam acolo și te priveam.
- Ca ºi acum?
- Da, ca și acum. Erai o razã de soare care ajunsese pe pãmânt.

Copilul râse și privi raza de soare care invadase toatã camera. Ieșirã amândoi în foișorul casei de munte și privirã orașul de pe malul mãrii. În lumina soarelui erau nedespãrțiți.

Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey