•  Györfi-Deák György
•  Victor Martin


sus

Györfi-Deák György


O nouã modalitate de rãspândire a poeziei

 

Bulgakov e de vinã!
În schiþa O nouã modalitate de rãspândire a cãrþii un mare comerciant de peºte sãrat cumpãrã cincizeci de exemplare din Istoria universalã de la Centrul de librãrii din Harkov ca sã-ºi asigure necesarul de hârtie pentru împachetat marfa. Aºa trebuie înþeles ºi titlul de sus, în sensul de: „unde dai ºi unde crapã!”

Ca toþi cei crescuþi pe graniþa de vest ºi racordaþi la antene YAGI cu 15 elemente, am beneficiat atât de filmele cu subtitrare difuzate de TVR (pânã când Ceauºescu a luat-o razna ºi a inventat programul „parþial color” format din 1001 de seri ºi Telejurnal) cât ºi de peliculele „sincronizate” (dublate) transmise de MTV, care pe atunci era sigla Magyar TV (televiziunea maghiarã de stat) ºi a nu binecunoscutului post american de muzicã.

Dupã Revoluþie, când ne-am plictisit de cele 16 canale pe care se înghesuiau 22 de posturi livrate de reþeaua Astral ºi ne-am cumpãrat prima antenã de satelit, am descoperit cã se poate împãca varza cu capra ºi ne-am uitat pe Discovery cu subtitrare româneascã ºi sonorul în maghiarã, având libertatea de a schimba partea audio oricând în englezã. Cu subtitrare croatã. Sau slovacã. Nu conta cã nu pricepeam nimic, important era cã ni se oferea posibilitatea. De aceea, m-am alãturat corului care l-au huiduit pe cantautorul Victor Socaciu, „mâini de muncitor ºi de þãran, la mulþi ani ºi soare!/ mâini trudind la fiecare ban, mâini nemuritoare.” Devenit politician, a propus în Parlament renunþarea la subtitrarea filmelor strãine ºi a încercat sã impunã obligativitatea dublãrii coloanei sonore în româneºte, reducând astfel în mod dictatorial alternativele telespectatorului. Dubioasa iniþiativã legislativã a cãzut la vot.

Probabil cã ºi alþii au descoperit avantajele de a beneficia atât de dialogurile originale, posibilitatea de a învãþa o limbã strãinã, cât ºi de subtitrare, o modalitate de alfabetizare a celui mai ascuns cãtun unde se recepþioneazã TVR1. În paralel, desigur, se pot transmite câte coloane sonore doreºte postul de emisie, pentru cei mici ºi cei foarte bãtrâni, care nu le au cu cititul replicilor pe ecran. Parlamentarul cu chitara ar fi trebuit sã înveþe marketing de la dealerii auto. O firmã inteligentã oferã consumatorului cât mai multe opþiuni, ca acesta sã-ºi personalizeze dupã pofta inimii achiziþia ºi sã scoatã (de bunã voie) câþi mai mulþi bani din buzunar. Tehnologiile actuale permit, la acelaºi preþ, alegerea unei soluþii absolut satisfãcãtoare pentru client.

Pe de altã parte, l-am înþeles ºi pe omul de scenã Victor Socaciu, care a încercat sã ofere un loc de muncã artiºtilor ºomeri. Dacã ºi-ar fi formulat cererea fãrã restricþii, optând pentru legiferarea alternativului, ar fi câºtigat. ªi noi avem studiouri de dublare, unde actorii profesioniºti se strãduiesc sã-ºi rosteascã „sincron” replicile din film, astfel sã nu se simtã diferenþã între miºcarea buzelor ºi vorbe. Pe vremea când se difuzau în paralel trei seriale Star Trek, televiziunile ungureºti au recurs la studiourile din Oradea, care lucrau mai ieftin, însã fanii science-fiction au ameninþat cu boicotarea audienþei ºi au obþinut revenirea la vocile cu care se familiarizaserã timp de mai multe sezoane. Desigur, pentru un artist format în teatru, obiºnuit sã cucereascã publicul ºi sã-i smulgã aplauze, dublarea este o corvoadã. Ca sã nu-ºi piardã sensibilitatea interpretãrii, actorii maghiari au nãscocit un mijloc de deconectare ºi, totodatã, de rãspândire a poeziei.

Am descoperit pe Youtube tot mai multe videoclipuri: unul unde „Sharon Stone recitã Vrei sã te joci cu mine de Kosztolányi Dezsõ” pe fundalul unor scene din Basic Instinct,

altul cu Bud Spencer rostind versurile lui Ady Endre: În urma omuleþilor-minut.

Preferata mea este secvenþa unde Sandra Bullock pare sã recite din Weöres Sándor, Despre fericire, un poem filosofic de calibru greu, ca mai toate celelalte texte alese de „dublori”.

Nu mã îndoiesc cã toatã puºtimea maghiarã stã cãlare pe ele: tandemul Samuel L. Jackson ºi Karinthy Frigyes a adunat câteva sute de mii de accesãri.

Tocmai de-aia am scris acest articol. Mi-e dor sã-l vãd pe Sylvester Stallone cu mâna pe mitraliera de companie pe umãr, aia încãrcatã cu gloanþe de calibrul 15,5 mm, cât prunele de mari, recitând: „Maicã, mulþi te-au duºmãnit/ Cã eºti neam blagoslovit...” Aº vrea sã-l urmãresc pe Neo (Keanu Reeves) în Matrix spunând: „,Frumoaso,/ þi-s ochii-aºa de negri încât seara/ când stau culcat cu capu-n poala ta/ îmi pare,/ cã ochii tãi, adâncii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste vãi...” Aº suspina în vreme ce Omar Sharif din Lawrence al Arabiei ni l-ar aduce aminte pe Macedonski: „ªi el e emirul, ºi toate le are.../ E tânãr, e farmec, e trãsnet, e zeu,/ Dar zilnic se simte furat de-o visare.../ Spre Meka se duce cu gândul mereu,/ ªi-n faþa dorinþei — ce este — dispare...” ªi-aº plânge sã-l aud pe Ion Caramitru în chip de Othello: „Ca-n þintirim tãcere e-n cetate./ Preot rãmas din a vechimii zile,/ San Marc sinistru miezul nopþii bate.// Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,/ Rosteºte lin în clipe cadenþate:/ Nu-nvie morþii - e-n zadar, copile! " Am împuºca astfel trei iepuri dintr-un foc: tinerii ar urmãri un montaj de scene cu mare impact dintr-o „peliculã kult”, l-ar asculta recitând pe un mare actor ºi i-ar redescoperi pe cei pentru care, de la Nichita Stãnescu citire, limba românã le este patrie.
Haideþi, maeºtrilor, ce mai aºteptaþi?
Sincronizaþi-vã!
Sincronizaþi-ne!

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Icoane pe pereþi

                                                                          

Un activist de partid comunist povestea, la un moment dat, cã, atunci când s-a apucat de muncã, în tinereþe, nu avea nici o convingere. Cu timpul, a început ºi el sã creadã ceea ce propovãduia în rândul altora. Aºa e ºi cu simbolurile religioase din sãlile de clasã. La început, copilul nu le bagã în seamã, dar, cu timpul, subliminal, îi intrã în cap, fãrã sã vrea. Asta e o reclamã nedoritã, ca oricare alta. Spre deosebire de reclama proastã, când poþi compara singur produsul cu laudele, în cazul religiei e mai complicat. Asta e îndoctrinare. Forþatã sau nu, ca ºi în cazul comunismului, tot îndoctrinare se numeºte.

În armatã, lecþiile politice erau adormitoare. Dacã aþipeai în timpul lor, erai pedepsit, lucru care îþi mãrea rezistenþa la îndoctrinare. Fin psiholog, un colonel îi lãsa pe toþi soldaþii sã doarmã în timpul expunerii sale. Întrebat de superiori de ce face asta, a rãspuns cã, atunci când se trezesc, ascultãtorii ºtiu mai bine lecþia decât dacã se chinuie sã nu adoarmã. E verificatã metoda învãþatului în somnul uºor, numit ºi semitrezie. Somnul raþiunii copiilor naºte un mic monstru: intoleranþa. Unii sunt dispuºi sã aibã un monstru în suflet, alþii nu. E absolut adevãrat cã toleranþa se învaþã în ºcoli, dar ºi intoleranþa.

Ca ºi activiºtii de partid, la început, preoþii vãd religia ca o meserie oarecare, mai potrivitã cu firea lor contemplativã. Chiar dacã propovãduiesc unor mase de oameni docili, chiar dacã predicã în deºert, ocupându-se mai mult cu sfinþiri de bucate, automobile sau stabilimente, ei sfârºesc prin a se autoîndoctrina.

Pânã la urmã, doctrina nu e altceva decât o deformaþie profesionalã, cum dragostea nu e altceva decât obiºnuinþã. Totul e reflex condiþionat, mai mult sau mai puþin dus cãtre conºtiinþã. Nu poþi lãsa un copil sã se pãtrundã, subliminal, de o religie, la un moment dat, oficialã. E o discriminare. Mai târziu, când se coace la cap, e posibil ca elevul sã vrea altceva. Când unul face o prostie, urmãtorul nu vrea sã facã aceeaºi prostie. Dacã o face, nu vrea sã o facã la fel. Inteligenþa estompeazã spiritul turmei.

Sã nu uitãm cã, pânã mai ieri, singura „icoanã” din clasele ºcolilor era portretul unui dictator. Nu avem nevoie de nici o altã formã de dictat. Nu existã dictaturã durã sau mai catifelatã; dictatura durã e un pleonasm. Dictatul cãtre altul, de la indicaþia preþioasã  cu arãtãtorul la tablã, pânã la aplicarea forþei generalizate asupra unui popor, nu e altceva decât o mãsurã intolerabilã. Nu existã icoane bine realizate sau kitsch-uri; existã doar idei pe care vrei sã le accepþi sau nu, materializate pe perete.

Unii se închinã la ziduri, ca la niºte icoane, alþii îºi agaþã icoane pe toþi pereþii, sã aibã. Fãcând asta, omul sfârºeºte prin a crede cã el ºi nu altul e viitorul omenirii. Comunitatea pãrinþi-copii nu poate fi îndrituitã sã hotãrascã dacã trebuie sau nu sã fie puse icoane pe pereþi. Aºa cum o mie de medici sunt de o mie de feluri ºi nu poþi sã-i aduni într-un sindicat, pentru a-ºi hotãrî soarta ºi salariul, nici o mie de comunitãþi locale parinþi-copii nu pot lua o hotârâre privind icoanele. O mie de capete, o mie de idei. O mie de idei, o mie de interese. Ministerul educaþiei sau învãþãmântului aruncã pisica în curtea comunitãþilor locale. De ce? Pentru cã sunt prea multe necunoscute, amplificate ºi de faptul cã un minister are, la rândul lui, o mie de departamente, servicii ºi birouri, cu o mie de feluri de salariaþi, cu mii ºi mii de convingeri, credinþe sau tabuuri.

E uºor sã-l pui pe profesor sã explice unora religiile altora, în loc sã-i lase în pace. Poate unii sunt mai înclinaþi spre latura sportivã a lucrurilor; nu trebuie sã-i umfli ºi pe ei cu zeii Olimpului, pe motiv de olimpiade. Ecumenismul nu e luminos sau întunecat. E o imposibilitate. Nu pot fi unite religiile, orice fuziune lãsându-se cu degajare inutilã de energii. Am vãzut, de-a lungul secolelor, religiile s-au scindat continuu, în funcþie de condiþiile sociale, politice ºi istorice, nu s-au unit. Omenirea nu avanseazã; doar calculatoarele.

Problema simbolurilor religioase în clase nu este decât faptul cã se acordã unei religii, zisã oficialã, prea mare importanþã ºi se afiºeazã doar semnele aceleia. Nu existã religii importante sau mai puþin importante, nu existã religii mari sau mici. Existã doar religii ºi sã afiºezi toate simbolurile pe pereþii clasei, pentru cã elevii sunt de mai multe confesiuni, e ridicol. La un moment dat, cei de o confesiune oarecare pleacã. Ce faci, scoþi simbolurile? La un moment dat, vin în clasã reprezentanþi ai cine ºtie cãrei religii. Ce faci? Adaugi simboluri?

Aºa cum tâmplãria e o meserie oarecare, preoþia e o meserie oarecare. Tâmplãria nu are nimic sfânt prin faptul cã a fost practicatã de tatãl lui Iisus. Nici preoþia nu are ceva sfânt; e o meserie ca oricare alta, dobânditã în cadrul strâmt al unei ºcoli. Nu e ºcoala de popi un simbol religios, iar ºcoala de ºoferi unul antireligios, sã-i pui simboluri pe toþi pereþii. Dacã vrea simboluri, elevul poate deschide uºa laboratorului de religie, unde poate consuma religie câtã vrea, cum lordul poate deschide uºa clubului, unde poate consuma cât whisky vrea. Nu existã discriminare mare sau micã, sfântã sau nu, pozitivã sau negativã.

Existã discriminare doar pânã la nivelul înfruntãrii dintre mâncãtorii de ouã de gãinã, mâncãtorii de ouã de raþã ºi mâncãtorii de ouã de struþ. Da, vor spune cârcotaºii, dar, dacã nu mai funcþioneazã discriminarea între tot felul de mâncãtori de ouã, înseamnã cã putem pune pe pereþii claselor de ºcoalã tablouri cu ouã de gãinã, cã sunt mai rãspândite pe la noi. E o simplã speculaþie, bazatã pe trecerea omului, de pe un anumit plan, pe un nonplan.

Gândirea dogmaticã, indiferent dacã vorbim de dogma comunistã, de cea religioasã sau alta, permite speculaþii ºi treceri de pe un plan pe altul. Dogma comunistã seamãnã cu cea religioasã prin colectivism. Nu poþi fi tu însuþi dacã vrei sã imiþi pe cel de alãturi.

Gândirea deschisã, la rândul ei, datoritã materialului larg de cercetare, permite ºi ea speculaþii. Din cauza asta, ºi cei care susþin prezenþa simbolurilor religioase în clase, ºi cei care nu susþin lucrul ãsta, se gãsesc într-o groaznicã dilemã. Neputând ieºi dintr-o dilemã, oamenii discutã la infinit, cum se vede, dar o face fiecare pe terenul lui; nu existã comunicare între dogmatici ºi progresiºti. Atâta timp cât dogmaticii cred cã ei sunt reprezentanþii progresului pe Pamânt, iar progresiºtii fac o dogmã din obiectul lor de gândire, nu existã înþelegere.

Cel ce nu se înþelege pe sine, nu-l înþelege pe celãlalt, pentru simplul fapt cã îi lipseºte setea de înþelegere. Pare un truism, dar ce nu pare un truism când se pune problema pãrerii?! Vorbitorii de sine au ajuns, din spirit de originalitate forþatã, de la „a fi sau a nu fi”, la „a fi sau a nu fifi” sau, cine ºtie, la „a fifi sau a nu fifi”. Un subiect aºa banal, cum este cel al simbolurilor religioase în clasele de ºcoalã, consumã prea multã energie, pe la televiziunile de rating, ºi nu lasã þãranii sã meargã la prãºit. Predarea istoriei religiilor în ºcoli seamãnã cu iniþiativa unui ministru al învãþãmântului de a încerca sã introducã disciplina „anticorupþie”. Cât timp unii elevi nu-ºi prea bat capul nici cu religia, istoria oricãrei religii e superfluã, cum superfluã este ºi anticorupþia, într-o mare de corupþie generalizatã. Nu putem nega faptul cã globalizarea vine peste noi cu internetul ºi televiziunea în dinþi, „impunând alte paradigme educative”, ºi faptul cã tinerii trebuie sã cunoascã „mãcar în termeni minori datele ºi axele fundamentale ale celor câteva credinþe ºi religii importante ale lumii”, dar numai dacã vor ºi, bineînþeles, dacã au învãþat mai întâi sã vorbeascã ºi sã scrie corect româneºte. De ce e nevoie neapãratã de ore de religie? De ce e nevoie neapãratã de ore de anticorupþie? Popii cu ale lor, hoþii cu ale lor.

Toleranþa nu înseamnã sã fii înþelegãtor când þi se bagã pe gât simbolurile altei religii. Toleranþa înseamnã sã-l laºi pe altul în pace, în mãsura în care te lasã ºi el în pace. În momentul în care s-a gãsit un profesor care nu fãcea altceva decât sã apere drepturile propriei familii, televiziunile au sãrit în aer, comentatorii s-au inflamat ºi s-a scos de la naftalinã veºnicul oprobriu public. În loc sã se rezolve problema omului, în tacere, punctual, s-a creat o problemã de veºnice discuþii, masivizatã artificial, prin încurcarea noþiunilor de ºcoalã laicã, ºcoalã teologicã, ºcoalã de corecþie, puºcãrie, locuri pe unde s-ar mai putea face prozelitism inutil. Dacã problema ar fi doar minorã, s-ar mai putea dezamorsa, numai cã ea s-a dovedit falsã.

Religia e cum sunt ceaiurile de slãbit; când le vinzi, n-o sã te apuci sã spui cã nu au nici un efect, ceaiurile pentru îngrãºat neavând prea multã trecere. Credinþa e altceva; e modul de a face curã de slãbire, curã bazatã pe teama ca ceaiurile de slãbit sã nu fie cumva ceaiuri pentru creºterea poftei de mâncare. Analiºtii au pus-o cum le-a convenit, adicã pe baza veºnicei confuzii dintre credinþã ºi religie, ajungându-se acolo unde prãpastia se adânceºte, adicã la ateism. Unele definiþii spun cã ateismul este „negare a existenþei lui Dumnezeu ºi a oricãrei divinitãþi”, altele spun cã acesta „respinge religia”, dar toate sunt de acord cã e ºi ateismul o „concepþie”. Orice concepþie, chiar ºi materialistã, se bazeazã pe idei. Atât de mult s-au învârtit filozofii în jurul cozii, încât, pânã la urmã, au împãrþit ºi idealismul în: obiectiv, subiectiv ºi absolut. Oricât s-ar lupta materialiºtii cu idealiºtii, nu se pot despãrþi. Cum lumina e undã-corpuscul, lumea e ºi ea materie-idee. Vulgar, existã popi materialiºti ºi macaragii cu capu-n nori. Fiecare are propria lui credinþã, dar puþini trec pe la bisericã ºi, în ultimul timp, doar ca sã etaleze maºini luxoase sau haine de firmã.

Dacã se lua, ca idee de plecare, frica, lucrurile se simplificau. Credinþa poate fi definitã ca frica ancestralã a omului în faþa necunoscutului, în faþa a ceea ce nu pricepe, în faþa divinului. Aceastã fricã are o paletã completã de manifestare. Nu exisã om care sã nu se teamã de ceva, care sã nu acorde vreunui lucru caracter divin. De la zero, la 100%, toþi oamenii sunt credincioºi, într-un fel sau altul. De la crocodilul din Nil, pânã la reprezentarea lui Dumnezeu ca un bãtrân cu barbã, fiecare se teme de ceva. Unii s-au temut de o grãmadã de zei, alþii s-au temut de ploaie, vaci, balene sau leoparzi. Unii l-au imaginat pe Dumnezeu ºi l-au ratat pe Iisus Cristos, alþii vãd divinitatea lor supremã dupã cum le e felul. Pentru negri, Dumnezeu e negru, pentru albi, e alb. În frica lor de a nu sta pe locul doi, femeile emancipate sunt convinse cã Dumnezeu trebuie sã fie femeie. Frica de sãrãcie, divinizeazã banul, mai ales în rândul tineretului din societãþile unde nu se mai munceºte, ci se trãieºte pentru a câºtiga. Frica de viaþã e, de fapt, frica de moarte. ªi celor care cred în viaþa veºnicã, ºi celor care cred în viaþa de apoi, ºi celor care cred în veºnice plaiuri de vânãtoare, ºi celor care nu cred în toate astea, ºi celor care nu ºtiu ce sã creadã, le e fricã de moarte, lucru care îi face sã creadã în ceva.

ªi atunci, are vreun rost sã ridicãm icoane tuturor acestor angoase? Nu e mai bine sã lãsãm liberã mintea copiilor, dacã vor, sã le creeze ea? E adevãrat, prozelitismul nu se mai face cu sabia, dar ºi sã-l faci pe copil sã suporte, zilnic, dogmatismul tãu, cã e comunist, cã e religios, tot o formã de exercitare a forþei e. Tot ce încerci sã introduci cu forþa se întoarce împotriva ta.

Secolul XXI va fi sau nu va fi religios. Cui, ce-i pasã? Acum, la început, nu prea ºtim pe unde va trece secolul. Stãm, ca proºtii, cu ochii la clepsidrã ºi aºteptãm sã se întâmple ceea ce se prefigureazã.

Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey