•  Iulia Badea Guéritée


sus

Iulia Badea Guéritée

 

Pot pune pariu cã oamenii de pe ambele 'maluri' ale Europei
au aceeaºi atitudine faþã de timp: rãbdare

 

Pe de-o parte informaþia, opinia ºi comentariul la ceea ce se întâmplã în realitatea imediatã, pe de o alta, ficþiunea, poezia, povestea. Cum te poziþionezi faþã de toate acestea?

Îmi place sã cred cã scriitorul franco-libanez Amin Maalouf are dreptate atunci când argumenteazã, în Identités meurtrières, teoria multiplelor identitãþi personale. Cred cã avem cu toþii capacitatea (ºi necesitatea) de a ne permite jocul de a avea mai multe capacitãþi, mai multe posibilitãþi, fãrã a juca teatru. ªi pentru mine este foarte important acest lucru. Am devenit jurnalist din întâmplare, vroiam de fapt sã fiu avocat, la bazã, sau teoretician literar. Urmasem cursurile lui Gheorghe Crãciun, la Braºov, ºi visam cu ochii deschiºi la aceastã carierã. Încã de atunci, de fapt, Crãciun îmi spunea cã pot face mai multe lucruri deodatã, asemeni lui Napoleon, ºi, de altfel, lucrarea mea de licenþã încerca sã demonstreze faptul cã romanul Modificarea, al lui Michel Butor, este construit asemeni unei simfonii...Ulterior, pe mãsurã ce avansam în meserie, mi-am dat seama cã, astãzi, a fi un jurnalist serios nu înseamnã doar studii de jurnalism ºi ceva practicã. Am realizat cã am nevoie de cunoºtinþe de drept penal (deci am fãcut doi ani de Drept), de criminologie (cursuri de jurnalism în domeniul mafiei est-europene, la Maastricht), de cunoºtinþe în domeniul instituþiilor europene (deci cursuri în consecinþã) ºi aºa mai departe. Mi-am urmat calea, profesional, ºi, acolo unde am simþit cã am lacune, le-am completat de fiecare datã, mai ales cã jurnalismul s-a transformat între timp, de când am debutat eu, acum 20 de ani: vorbim de multimedia, de crize economice ºi transformãri geopolitice. Singura ºansã de fi pertinent ºi competent în aceastã meserie înseamnã, pentru mine, sã ai umilitatea ºi înþelepciunea de a recunoaºte cã nu ºtii totul. Dar cã drumul se face mergând...Neuitând totuºi cã la bazã am fost o studentã în literaturã ºi o iubitoare a sportului. ªi, de fapt, mi-am început cariera ca jurnalist sportiv, la Rolland Garos, deci...

Cum receptezi evenimentele? Cum dozezi subiectivismul în interpretarea acestor evenimente, în relatarea lor?

Subiectivitatea este un mare pãcat în jurnalism. Mã feresc din toate puterile sã cad în capcanã acceptând faptul cã ºi ceilalþi pot avea dreptate. Nu îmi este foarte greu sã fiu obiectivã pentru cã am avut norocul de a urma o foarte bunã "ºcoalã de jurnalism"... Deci, nu cursuri la facultatea de jurnalism, ci ºcoala practicã a unor jurnaliºti importanþi din regiunea Transilvaniei, a Braºovului, unde am locuit înainte de a emigra în Franþa. Mã refer la Eduard Huidan, directorul "Gazetei de Transilvania", la Adrian Teacã, Cornelius Popa, Flavius Obeadã, Ioan Popa, redacþia acestui prim cotidian unde am lucrat. Pe viu, cu texte respinse ºi iar respinse, cu foarte multã muncã de teren, am învãþat cã o ºtire are regulile ei, cã un reportaj nu are nimic de-a face cu un editorial, cã un titlu nu se dã niciodatã în glumã. Apoi, la "Transilvania Expres", am învãþat de la ªtefan Tudor ºi Marius Oprea, importanþa adevãrului ºi a detaliului, a preciziei, a sursei, a corectitudinii. Iar când am fost datã în judecatã pentru prima oarã, ºi a trebuit sã mã apãr singurã, am aflat cã prezumþia de nevinovãþie este vitalã.

Eºti curioasã? Cum evolueazã, în timp, curiozitatea?

Am rãspuns la aceastã întrebare, mi se pare, puþin mai înainte. Sunt o întrebare permanentã asupra lumii, dar pentru mine este o condiþie sine qua non a jurnalistului. Dar nu acesta este aspectul cel mai important, ci dacã aceastã curiozitate are urmãri sau dacã rãmâne în stadiu incipient. Sunt capabilã sã stau ore în ºir în faþa ecranului sau la discuþii pentru a mã lãmuri ºi a-mi face propria opinie asupra unui subiect care nu îmi este clar.

Un arbitru de fotbal, ca orice alt arbitru, este într-o posturã ingratã. Cum l-ai perceput pe tatãl tãu în incercarea sa de a menþine dreapta judecatã într-un meci de fotbal? Acolo unde probele sunt doar imaginile întipãrite pe retina fiecãruia dintre privitori.

Mergeam cu tatãl meu la toate meciurile sale de fotbal, dar nu am avut niciodatã ocazia de a dezbate o anumitã decizie cu el. Eram ºi prea micã ºi atunci, sincer, eram mult mai interesatã de latura spectacularã a meciurilor: excitaþia din tribune, bucuria golurilor, aºteptarea...bine, ºi seminþele mâncate pe bandã rulantã. Mai puþin înjurãturile...Mi-aduc aminte de ele, arbitrul era mereu tratat în fel ºi chip. Pentru mine, arbitrul este înainte de toate o fiinþã umanã, care poate greºi. Asemeni tuturor. Decizia sa poate fi nedreaptã ºi atunci este extrem de frustrant pentru jucãtori. La rândul meu am jucat mult timp handbal, eram pivot sau aripã stângã ºi nu o datã am suferit pentru cã eram sau mã credeam nedreptãþitã. Pe de altã parte, am avut mereu impresia cã breasla arbitrilor ar trebui sã fie, asemeni celei a juriºtilor, mai presus de orice bãnuialã de corupþie. Din pãcate, nu este aºa. Fotbalul devine din ce în ce mai mult o afacere... Iar arbitrul, ca orice om, este coruptibil. Mã întreb dacã existã un cod deontologic al breaslei... În fine, sunt pentru existenþa unui al patrulea arbitru ºi al înregistrãrilor video, în fotbal. Ar fi un mare pas înainte.

Cum percepi fotbalul?

Fotbalul, ca ºi fericirea, ar trebui sã fie permis tuturor. ªi ca joc ºi ca spectacol. Este inacceptabil faptul cã unele meciuri sunt interzise sine die spectatorului de rând, din cauza preþului prohibitiv al biletelor. Ca ºi faptul cã unii jucãtori sunt plãtiþi o avere pentru a nu face de fapt nimic pe teren. Fotbalul este un sport, dar ºi o laturã importantã a unei diplomaþii. Cea a fotbalului. Fotbalul a fãcut ºi desfãcut rãzboaie. Dar ºi pace. Este un mod de petrecere a timpului liber, dar este ºi o filosofie, o artã. Care ar trebui sã fie permisã tuturor. Dacã aº avea cât de puþinã putere aº sparge monopolul canalelor de televiziune cu platã, care furã practic acest drept elementar la fericire.

Cum a fost viaþa ta în Covasna?

Ca într-o bulã lipsitã de griji. Aºa o vãd acum. Viaþa primelor iubiri, a primelor dezamãgiri, dar ºi a primelor mari dureri. Mama îmi spune cã eram mult ºicanatã de colegii maghiari, care ne-ar fi interzis la un moment dat accesul în liceu... dar, sincer, nu-mi aduc aminte. Bãnuiesc cã sensul ascuns al întrebãrii este legat de ceea ce se spune, acum, ca ºi atunci, prin presã: cã românii sunt asupriþi în judeþele Covasna ºi Harghita. Pentru mine, privind retrospectiv, a locui în Covasna a fost o ºansã: am avut ocazia sã am colegi de clasã români ºi colegi maghiari. Eu însãmi am o mamã maghiarã. Vorbesc ambele limbi. Provocãri ºi escaladãri de situaþie au venit ºi din partea unora ºi din partea altora. Sigur, este greu de acceptat ideea cã în unele magazine, când intri ºi dai bineþe în limba românã, nu þi se rãspunde. Dar este similar în Bucureºti...Oamenii simpli nu se sinchisesc de tensiuni etnice ºi n-au gânduri de autonomie. Dar când intervin atât sãrãcia cât ºi dispreþul din partea celor de la centru - bucureºtenii care debarcã pentru a conduce un judeþ despre care nu ºtiu aproape nimic - poate cã autonomia în sensul unei mai mari descentralizãri ar fi preferabilã. Este cazul în Franþa, în alte state europene, ºi nimeni nu se supãrã. Localitatea în care îmi petrec vacanþele, Arcachon, în zona Bordeaux, are în faþa primãriei trei steaguri, în aceastã ordine: cel al regiunii, cel european, cel francez. ªi totuºi, parizienii vin ºi se simt ca acasã. Idem la Blaj…Este, pânã la urmã, o problemã de percepþie ºi de bun-simþ. Adevãrata noastrã casã este Uniunea Europeanã.

Cum a fost trecerea de la viaþa într-o comunitate multietnica la viaþa într-un oraº cosmopolit?

Parisul este un oraº cu mult mai mic decât pare. Mã simt mai acasã decât în Bucureºti, de exemplu, tocmai din cauza micimii ca ºi a multietnicitãþii sale. Din multe puncte de vedere, viaþa la Paris este ca viaþa în judeþul Covasna: oamenii cu adevãrat inteligenþi apreciazã valoarea, caracterul, cei mãrunþi te vor dispreþui ºi ocoli pentru cã eºti român. Este suficient sã arãþi cã le poþi vorbi limba, franceza, maghiara, în ocurenþã, ºi sã le impui respectul, nu sã-l câºtigi, ºi viaþa merge înainte. Dar nici în Covasna ºi nici în Paris nu te poþi face iubit ºi apreciat de toatã lumea. Rãmâne în continuare important sã te faci iubit ºi acceptat de cei care ºi ei conteazã pentru tine, nu?

Privind la copiii tãi, cum þi se pare cã începe povestea lor? Cu deschiderea multiculturalã de destin, cu impetuozitatea tehnologicã a acestui timp.

Trãiesc într-o familie în care se vorbesc mai multe limbi strãine - pe lângã românã, francezã, englezã, maghiarã...- deci cred cã sunt din start deschiºi din punct de vedere multicultural. Fãrã a fi privilegiaþi, cãci acesta este apanajul tuturor copiilor de astãzi, sunt înconjuraþi încã de mici de desene animate la televizor, în englezã, de copii strãini în parc, cu care comunicã aºa cum pot ºi mai mult prin semne...În schimb, fantastica abilitate de a manipula, înainte chiar de a merge, o consolã Nintendo sau telecomanda la televizor, un smartphone, sunt uluitoare. Este vorba de intuiþie, de agilitate, de acces la obiecte care nu fãceau parte din cotidianul nostru. Generaþia mea nu cunoºtea nici telefonul portabil, nici calculatorul, eu am început prin a avea un ...pager. Prima mea maºinãrie a fost o maºinã de scris ºi am fost fericitã cu ea. Bãteam mingea non stop când apucam ºi mama nu reuºea sã ma aducã în casã. Acum este invers, nu mai ºtiu ce sã fac sa-i scot afara din casã! E pãcat...

Þii un jurnal? Îþi notezi pentru memorii?

Am încercat de mai multe ori, dar nu am reuºit. Sunt o persoanã spontanã, pasionatã ºi pasionalã, am zeci de idei ºi de jurnale, de cãrþi scrise, în minte, dar ca sã le pun pe hârtie am nevoie de un anumit spaþiu, de o anumitã atmosferã... de o anumitã stare. Deci am abandonat ideea. În schimb am câteva caiete în care am scris de-a lungul timpului toate citatele care m-au impresionat atunci când citeam o carte sau o revistã, citate auzite sau aflate din zbor. ªi am un jurnal în care notez titlurile, autorii ºi pãrerea avutã despre toate cãrþile citite în timp. Conteazã?

Cum þi se pare cã evolueazã presa scrisã? Cât mai rezistã hârtia? Care sunt provocãrile internetului ºi ale comunicaþiei prin tot felul de device-uri? Ce se pierde ºi ce se câºtigã prin aceste schimbãri?

New Media, un dictat care provoacã mutaþia (obligatoriu) ºi perfecþiunea versiunii imprimate. Triumful jurnalismului pe Internet a fost însoþit de o ideologie "libertarã" care a dus la obligativitatea unui nou model de comunicare jurnalisticã scrisã: vechile coduri, precepte, conºtiinþe, au fost ºi sunt în continuare obligate sã se adapteze noului dictat impus de jurnalismul web. Pur ºi simplu pentru cã de acum înainte este nevoie de un alt model ºi de mai multã calitate, obiectivitate, pertinenþã, nu neapãrat pentru a fi valoros, ca print, alãturi de formele media, ci pentru a exista în continuare. Modelele jurnalistice ale viitorului nu lasã de fapt loc, în versiunea imprimatã, decât modelelor de foarte bunã calitate ºi chiar jurnalismului "la comandã". În Occident existã deja versiuni imprimate ale unor reviste care trãiesc, care existã, datoritã donaþiilor oferite de terþi. De cititori, de casta lor. De unde ºi o alegere foarte strictã a subiectelor tratate, ca ºi o selecþie la "sânge" printre semnãturile acceptate.

Poþi face o paralelã între cãlãtoriile prin Franþa ºi cele prin România? Ca descoperiri, ca sentiment de apartenenþã, ca ataºament de un detaliu sau altul.

Da ºi nu. Sunt douã tipuri de cãlãtorii - locuri noi ºi locuri vechi - ºi douã motive pentru a le face, profesionale ºi personale. În România merg, de când am plecat, doar din motive profesionale, uneori vizitez locuri vechi, capitala, Clujul, Braºovul, alteori noi, anul acesta a fost Alba Iulia. În timp ce în Franþa merg ºi în vacanþã ºi pentru job. Nu cred cã am spus vreodatã despre o localitate cã nu îmi place, cred cã fiecare localitate are ceva aparte, personal, original, frumos, o frumuseþe care trebuie doar gãsitã. Dacã nu rezidã în clãdiri în ultimã instanþã rezidã în oameni, ºi tot este o valoare adãugatã. În România, spre deosebire de Franþa, am în permanenþã o strângere de inimã atunci când cred cã disting Dunãrea sau trec peste Carpaþi. Deºi am plecat de 14 ani ºi am cetãþenie francezã, România rãmâne legatã de ADN-ul meu. Poate ºi de aceea sunt mai exigentã ºi mai dezamãgitã atunci când vãd cã nu s-a schimbat nimic. Sau nu prea multe. Clujul ºi Braºovul au evoluat fenomenal, dar tot mã doare cã tot nu existã aeroport sub Tâmpa. Bucureºtiul nu mi-a plãcut foarte mult nici când eram în þarã ºi nici acum. Dar sunt unele locuri în care aº vrea sã ma întorc mãcar încã o datã - Iaºi, Constanþa, aº mai vrea sã vãd un rãsãrit de soare (în Franþa la mare sunt doar apusuri...) - ºi altele pe care din pãcate nici nu le-am vizitat vreodatã. N-am fost niciodatã de exemplu la Porþile de Fier sau în Maramureº...

Observ cã urmãreºti cu fidelitate ºi cu ataºament viaþa din Republica Moldova. Cum s-a nãscut aceastã relaþie ºi cum o trãieºti?

Republica Moldova a fost iniþial o relaþie profesionalã, primitã "la pachet" cu România atunci când am început sã lucrez la Courrier International, în 2006. Dar avusesem colegi de facultate din Moldova, la Braºov - Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, ca sã-i citez pe cei mai celebri - iar felul lor ataºant de a fi, generozitatea ºi o anumitã formã de naivitate, de credinþã cã totul va fi bine ºi cã totul se poate rezolva, m-au cucerit. Deci am acceptat cu plãcere sã mã ocup ºi de acest spaþiu românesc. Apoi a urmat primul voiaj, nu mai ºtiu exact în ce an, dar era cu ocazia unui voiaj de presã organizat de Centrul European pentru Jurnalism de la Bruxelles. A fost o descoperire fenomenalã. M-am simþit acasã, mi-am fãcut prieteni ºi, deºi ºtiu cã nu este o þarã perfectã (care este?), ºtiu cã-i doresc din tot sufletul sã intre în UE. Va fi o mare sãrbãtoare pentru mine când se va întâmpla acest lucru. Cum sper sã se rezolve ºi problema Transnistriei... vreodatã. Dar asta este, cred, o altã întrebare ºi o altã discuþie. Moldova trebuie sã se alãture rapid României în UE, o meritã cu prisosinþã. Este o þarã europeanã, elegantã, curajoasã ºi intelectualã. Toate acestea, valori europene.

Presseurop îmi pare o foarte necesarã platformã de informare 'tous azimuts'. Te rog povesteºte despre modul de funcþionare al acesteia.

Presseurop s-a nãscut în 2009, an de curajoase ºi inocente visuri europene: românul Leonard Orban de abia fusese numit comisar pentru Multilingvism (în 2007), se dorea apariþia unei platforme gen Euronews, media, dar scrisã. Munca noastrã constã în a citi zilnic presa din arealul lingvistic de care ne ocupãm, începând cu primele pagini ºi terminând cu bloguri sau caricaturi, sã le propunem în conferinþa de redacþie ºi, dacã sunt selecþionate, sã le traducem în celelalte mari 9 limbi de circulaþie din UE: franceza, germana, engleza, spaniola, italiana, portugheza, olandeza, ceha, poloneza. Avem, pe lângã acest conþinut tradus, ºi conþinut propriu: bloguri, reviste de presã, editoriale, ºtiri. Pagini Facebook ºi conturi Twitter în fiecare limbã. Dar una din valorile noastre adãugate o reprezintã articolele traduse din presa de pe alte continente, Africa, Asia, America, etc., toate având un singur punct comun: importanþa pentru actualitatea europeanã, fie ea culturalã, sportivã, socialã sau economicã.

Cum vezi sentimentul de a te simþi european? Cum îþi pare a fi din perspectiva cuiva care l-a dobândit ºi e pe cale sã-l împlineascã versus din perspectiva celui nãscut deja european?

European este pentru mine cel care, generos ºi multilingv, realizeazã cã apartenenþa sa nu are nimic de-a face nici cu rasismul, nici cu ura, nici cu egoismul sau naþionalismul. Nici cu xenofobia... Cel care este capabil sã se simtã, atunci când i se cere, francez, dar ºi român sau neamþ. Cel care simte patriotismul nu ca pe o datorie impusã ºi strict legatã de un spaþiu lingvistic, ci care simte cã a fi european este a te simþi ca atare nu doar când beneficiezi de liberã trecere sau monedã unicã, ci ºi atunci când este ziua Europei, 9 mai, atunci când participi la o realizare comunã tuturor statelor membre, cel care acceptã faptul cã UE nu este perfectã dar cã poate participa la perfectibilitatea ei. Sigur, cineva care nu este încã european în acte, se poate simþi ca atare. Deºi, ca sã fim sinceri, cine se poate lãuda astãzi cã are cetãþenie europeanã? La mai mult de o jumãtate de secol de la crearea sa, UE încã nu ºi-a îndeplinit încã toate promisiunile.

Un picnic pe malul Atlanticului ºi un altul în lunca Dunãrii, nu departe de Bãrãgan. Ce vorbesc oamenii, ce simþi nevoia sã le spui?

Este deja foarte diferit. Malul Atlanticului, cã este vorba despre Cabourg sau Arcachon, nord ºi sud, este un loc în care oamenii trãiesc 6 luni pe an în aºteptarea celorlalte 6 de vacanþã, aºteptând turiºtii ºi fãcând totul pentru a-i mulþumi. Este o viaþã pe care eu o consider grea, ºi poate aici s-ar asemãna cumva cu cea din lunca Dunãrii. ªomajul este foarte ridicat, tot ceea ce se vede este faþadã, dar o vitrinã bine ascunsã: vara, malul Atlanticului este invadat de turiºti veniþi din toatã lumea, de persoane care ºi-au cumpãrat aici o a doua rezidenþã (casã de vacanþã), de oameni care nu sesiseazã nimic din duritatea unei vieþi ritmate de maree. Foarte importante. Sunt oameni cu care discuþi mult despre pescuit ºi oenoculturã, despre literaturã în acelaºi timp; dar ºi oameni care, surprinzãtor, au o altã filosofie de viaþã decât a parizianului. Nu îi privesc "urît" pe imigranþi, poate cã ºi pentru cã sunt mai puþini. ªi ºtiu sã aprecieze valoarea fiecãrei secunde trecute. La celãlalt "mal" al Europei, în lunca Dunãrii, presupun cã subiectele de predilecþie ar fi tot pescuitul, poate vinul, pepenii, cine ºtie, dar pot pune pariu cã oamenii de acolo au aceeaºi atitudine faþã de timp. Rãbdare.

Informaþia tot mai accesibilã, însoþitã permanent, ca o umbrã, de ponderea de credibilitate, uluitor de variabilã, face oamenii mai fericiþi?

Pe mine, personal, nu. Existã o limitã dincolo de care nu se poate trece, cea a bunului simþ, a mãsurii, a pudorii... cea care face diferenþa de fapt între jurnalism ºi zvon, între jurnalism ºi fals jurnalism. Sunt în tabãra celor care considerã cã faptele diverse nu reprezintã presã, exceptând situaþiile când sunt pretexte pentru o analizã, o concluzie, ceva cu care sã rãmân. Astãzi asistãm la situaþii în care adeseori rubrica de ºtiri a vreunui canal de televiziune este plinã doar de crime, matricide, în diverse feluri... cu ce mã îmbogãþeºte o astfel de ºtire? Dar informaþia accesibilã, reportajele Twitter sau Facebook din anumite zone ale lumii, în timpul unui conflict, insurecþii, competiþii sportive, alegeri prezidenþiale, scrutin, etc. este o adevãratã formã de nou tip de jurnalism. Cu condiþia ca frazele sã nu fie "au murit X oameni", "era îmbrãcat în roºu". Senzaþia, nu cifra.

Septembrie 2013

A întrebat ºi a consemnat, Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey