•  Ion Buzera
•  Drd. ªtefan Grosu
•  Radu Marini
•  Dan Nãstasie
•  Mircea Nãstasie
•  Mia Popa


sus

Ion Buzera

 

Panseuri

 

 

Sunt ºi forme (rarissime!) de mimetism genial.

Ipocriþii: aceste pãpãdii ale rãului.

*

Visez (zadarnic?) la un critic literar care, precum Cioran, sã nu se simtã jenat când gândeºte explicit.

Cea mai corectã judecãtoare a faptelor tale este chiar psiheea ta. 

*

Neantul este singura forþã cu adevãrat structurantã.

*

Arhetipul te absoarbe, dar nu te devorã: uneori te lasã chiar sã-þi faci de cap.

*

Eul care scrie este o absenþã vidatã.

*

Marea criticã literarã constã în a putea deosebi ceea ce îþi place de ce este foarte valoros.   

*

Rãsar, uneori, din mlaºtina minþii, gânduri atât de tari, încât nici nu le poþi bâlbâi.

*

Prostul nu are nevoie de nimic altceva decât de un spaþiu de manifestare.

*

Scriind, mã in-st(i)(a)lez.

*

Existã douã entitãþi: un eu ºi un limbaj; oricât s-ar strãdui, niciuna nu o va putea domina pe cealaltã; va fi, mai degrabã, o mârâialã surdã, continuã, ca un ronron heraclitean.

*

A publica înseamnã a cocheta cu libertajul minþii lor.

*

Cei mai mari scriitori din lume (aceia analizaþi de Harold Bloom)  sunt acolo pentru a te învãþa de unde sã porneºti.

*

Am alergie pînã ºi la ideile critice relativ inteligente.

*

Am crezut cã am citit în Livius Ciocârlie. „În toate felurile e detectabilã literatura.” N-a scris asta. (Ci, mult mai acut: „În toate felurile e delectabilã diletantura.”) Eu mã ºi grãbisem sã comentez: uºor de zis, greu de fãcut.

*

Prin onlinul minþii se perindã, vesele, versuri care nu vor fi scrise niciodatã. 

*

Cine introduce zâzanie va culege fructele deºertului.

*

Fragmentul este cel mai oportun spaþiu al arbitrariului meschin-reuºit.

Comentarii cititori
sus

Drd. ªtefan Grosu, bursier al Academiei Române

 

Despre chipul divin în filosofia modernã

 

Trecerea de la filosofia medievalã la filosofia modernã  este marcatã de Descartes care aratã cã nu se poate gãsi viitorul în „nicio altã ºtiinþã în afara celei pe care aº putea-o descoperi în mine însumi în uriaºa carte a lumii” (René Descartes, Expunere despre metodã, Editura Paideia, Bucureºti, 1995, VI, 9). Prin aceastã afirmaþie  René Descartes nu renunþã la ideea de Dumnezeu, religie sau teologie, ci considerã doar cã nu sunt subiecte care trebuie supuse dezbaterii filosofice. Prin doctrina sa el a despãrþit gândirea teologicã de gândirea filosoficã. În acest sens, afirma: ,,îmi doream - cu nimic mai puþin decât oricare altul – sã devin deþinãtor al fericirii eterne” (ibidem). Filosoful cartezian cãuta cunoaºterea raþionalã „a cauzelor prime ºi a adevãratelor principii din care sã poatã deduce raþiunile a tot ceea ce se putea cunoaºte” (idem, Principiile filosofiei, Editura Iri, Bucureºti, 2000, p. 67).  Pentru René Descartes, Dumnezeu constituie „cheia de boltã a metafizicii... ºi cheia de boltã a fizicii” (Étienne Gilson, Dumnezeu ºi filosofia, Editura Galaxia Gutenerg, Târgu Lãpuº, 2005, p. 77). În acest sens, „Dumnezeul cartezian” (ibidem) este  metafizic (ibidem), iar în acest mod filosoful a întocmit „principii adevãratei fizici de care avea nevoie în scopul unei expuneri sistematice” (ibidem).

Dupã René Descartes a venit rândul lui Nicolas Malebranche careprin concepþia sa metafizicã a condus cãtre „apariþia unui Dumnezeu supranatural a cãrui viaþã interioarã a fost conceputã dupã modelul cartezian” (ibidem, p. 83). Chipul lui Dumnezeu în accepþia lui  Nicolas Malebranche „îºi este Însuºi proprie luminã” (Nicolas Malebranche, Entretiens sur la metaphisique et sur la religion, chez Michel David, Paris,1708, vol. I, cap. al III-lea).

La rândul lui, Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, aratã cã Dumnezeu reprezintã fiinþa absolut perfectã (Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, Monadologia, Editura Humanitas, Bucureºti, 1994, prop. 45, 46). Acest Dumnezeu perfect a creat cea mai bunã lume posibilã (idem, Dizertaþie metafizicã, Editura Humanitas, Bucureºti, 1996, cap. I). Ontologia lui Leibniz este orientatã „împotriva dualismului cartezian” (Titus Raveica, Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), în filosofie.3x.ro) în sensul cã acesta îi reproºeazã lui Descartes cã a privit matematica în mod calitatv ºi nu cantitativ (ibidem).  La baza concepþiei filosofice a lui Leibniz este o entitate spirtualã, „monada substanþã simplã care intrã în tot ce e compus; simplã adicã fãrã pãrþi” (Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, op. cit.). Creatorul monadelor este Dumnezeu deoarece fiind existenþã perfectã „poate crea ºi influenþa monadele” (Titus Raveica, op. cit.).

A venit apoi Baruch Spinoza despre care se poate spune cã era „ateu (...) ºi îmbatat de Dumnezeu” (Étienne Gilson, op. cit., p. 89).  Acesta a transformat „cel ce este în ceea ce este” (ibidem). Dumnezeul sãu este o fiinþã infinitã care este „cauzã a ei însãºi” (Baruch Spinoza, Etica, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti,1981, prop. 11).

Analiza raþionalismului modern aratã cã Dumnezeul creºtinismului a supravieþuit unei aºa numite campanii „împotriva creºtinismului de pe poziþiile raþiunii naturale pure”  (Étienne Gilson, op. cit., p. 92). S-a ajuns pânã la o speculaþie filosoficã deistã bazatã pe „fantoma Dumnezeului viu al lui Abraham” (ibidem). Fontanelle, Voltaire , Rousseau  nu au þinut cont de problema realã a existenþei, ajungând la interpretãri superficiale ale cauzei ultime în care: „Dumnezeu a devenit atunci ceasornicarul,... inginer suprem al unei maºinãrii care este lumea” (ibidem).   

Comentarii cititori
sus

Radu Marini 

 

La scara mea  (VI)

    

La noi pe scarã toatã lumea respectã. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ãl mic, pânã la ãl mai mare. Sunt vecini buni. ªi animale rele. Sau invers. Sau...nu ºtiu.  Admirabili, cumsecade, sus-puºi. Cocoþaþi fiecare pe unde au putut.Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajutã între ei. Cei care au, ajutã pe cei care bineînþeles n-au!!! Cu mãrinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurãturã. Fiindcã au: milã, bunãvoinþã ºi înjurãturi la ei. Mereu puºi pe fapte bune, memorabile ºi bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajutã pe cei ce n-au: asiguratã pâinea ºi cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimã înjurãturã, care sã le aducã aminte de mamele lor. Emoþionante gesturi. ªi uluitoare, jenante ºi necizelate trivialitãþi. La grãmadã. Pe etaje. Dupã vorbã, dupã port, dupã etajul de culturã.

Curios

O spun pe-a dreaptã! Cu jumãtate de gurã. Cam strâmbã. Dar o spun, o recunosc, o dau la întors. Când vreþi voi. N-am greþuri, n-am conturi, n-am aruncat gunoiul. Scuze, ºtiu cã pute! Merge cu scuze, sau trebuie sã dau ºi ceva de bãut? De bãut nu prea mai am decât mercurul din termometru’. Dacã nu l-a bãut soacrã-mea. Ieri. Cã azi parcã nu prea mai se zãrea. Nici el ºi nici a bãtrânã. Sã fi dat în bâlbâialã? Nu ºtiu. Dar am impresia cã voi mã iscodiþi, mã bãgaþi la înaintare ca sã mã faceþi sã spun tot. Sã dau tot pe glandã. ªtiu cã ºi voi sunteþi ca mine. Curioºi. Mie îmi spuneþi! Vã înþeleg, vã bag în seamã, vã bag în origini. Ia mai lãsa-þi-mã în pace.

Întotdeauna am fost curios. Foarte curios. Curios de mic. Curios de mare. Curios de curios. Nu vã închipuiþi, nu vã apropiaþi, nu mai râgâi. Curios fapt!

Când eram mic, o idee de om, am vrut dupã 9 luni de studiu, la mititica, sã vãd cu ochii mei libertatea. ªi reciproca. Eu am vãzut-o, ea nu m-a vãzut. Sâc! Sâc ne sâc, m-a cam deranjat aceastã realitate. ªi am luat urgent mãsuri. Necesare, diabolice, punctuale ºi urlãtorii. Spre disperarea unora mi-am impus punctele de vedere. Dar mai mult decibelice. Dotat cu mãsurile aferente, ºi cu aer în plãmâni am dat tonul. La muzicã. Pentru cã ºtiam ce vreau de la viaþã, am început sã mã pun pe plâns, pe urlat, pe gânduri. Nu prea am avut ºanse de a fi bãgat în seamã. Ori pentru cã eram mic, prea mic, ori cã eram ascuns dupã cordonul ombilical. Naºpa rãu de tot. În fine, asta-i altã poveste, fãrã ombilic, fãrã nimic. Gol. Goluþ. Iniþial am bãtut la uºã, ca omu’, respectuos. Cu mâna. Cioc, cioc! Lume, da-þi-mi voie! Vreau sã fiu liber. Nimic. Lume, vã rog...
A, nu vreþi?! Las’ cã vedeþi voi pe dracu’! Gol. ªi l-au vãzut. M-am þinut de cuvânt. Eu nu mã joc cu cuvintele. Mã joc doar cu mândrele. La horã, la club, la integrame. Cã-mi iese ºi mie ceva.

Ca sã am câºtig de cauzã am schimbat tactica, am schimbat macazul, am schimbat foaia. Da, am fãcut gãlãgie, am fãcut versuri, am fãcut vocalize. Recunosc! Dar nimeni nu m-a vrut. Nici mãcar mama mea naturalã. Era închisã. Atunci m-am enervat. Concret, am început sã bat. Cu mine, cu picioarele, cu capul. Sesam deschide-te! Oauu, oauu! S-a deschis!!! Chiar mi s-a deschis. Orizontul cunoaºterii. Normal, le era fricã de cine era la uºã, de viitorul lor, de falseurile mele. Aºa a fãcut lumea cunoºtiinþã cu mine. Dar ºi eu cu ea. Chiar ºi cu mama mea. A plâns de bucurie. Iar eu de necaz. Cã mã þinea în braþe un individ negru, îmbrãcat în alb. Cam urâþel, cam nespãlat, cam tinerel. Ãsta e tata? Câh! Nu era tata. Era medicul ginecolog. Rezident, de origine africanã. Curios ºi el dacã-i iese ceva alb pentru zile negre. I-a ieºit. Ochii. Muncind sã-mi satisfacã curiozitatea. Dându-mi drumul în lumea largã.

Doamne, ce zi!? Ziua mea de naºtere, de libertate, de scos capul în lume. A fost o zi mare. Mai mare decât mine. Era normal sã fac o treabã mare. Am fãcut-o, cu moþ. ªi aºa, din bun simþ, am cinstit-o. Pe prima asistentã din viaþa mea. Au urmat altele, ºi mulþi alþii. Ce n-aveau nimic de-a face cu asistentele. Dar aveam eu. Ca într-un joc de domino. I-am blagoslovit. La grãmadã ºi pe rând. Cu un cacºiunpiº. Curiozitatea m-a împins de la spate sã vãd cum merg, sã mã aud cum vorbesc. De aceea am mers, pe picioarele mele, adesea ºi pe ale altora. Sigur, am vorbit singur despre vrute ºi nevrute. Apoi despre vecini, prieteni, rude, duºmani. Despre toþi am vorbit. Frumos, din partea mea. Urât, de toþi. Defãimãtor, denigrant, de rãu. Între patru ochi, pe la colþuri, pe la Securitate. Chiar ºi pe hârtie. Cu creionul, cu pixul, cu stiloul. Înadins, în ºoaptã, în gura mare, în ciuda tuturor, în necaz, în contradictoriu, în diverse ocazii, în reluare, în felul meu.

Sã fiu un bun samaritean. Pentru cã eram informat de tot ce miºcã în arealul meu. Informaþia mã împingea sã nu-o pãstrez doar pentru mine. Trebuia sã le-o înpãrtãºesc ºi altora. Doar informaþia trebuie sã circule. Sã fie un bun comun necesar obºtei, slujind cauzei ei în societate. Vã ofticaþi?! Nu cred cã e cazu’, necazu’, ºi nici aragazu’ sã nu uitaþi sã-l închideþi. Când plecaþi de-acasã, cã cei de la gaze vã aºteaptã. Sã vã taie. Factura. Încãrcatã, cu neglijenþa dumneavoastrã. V-am zis! V-am avertizat! V-am tãiat factura! Altu’ la rând, la platã, la coplatã, la dracu’! Sã fii curios, ca mine, e:
a)      rãu
b)     
bine
c)     
fãrã importanþã (nesemnificativ) 
Voi ce credeþi? Se va tãia cu o linie rãspunsul corect, dar nu ºi pe titularul acestui demers. Care vã dã de lucru. Cã n-are ce face, cã n-are tatã, n-are mamã. Poate voi aveþi! El nu. Nu-ºi închipuie cum de n-are. Poate pentru cã nu-i închipuit.

Pãrinþii sãi nu erau nici pe departe ºi nici pe-deaproape foarte curioºi. Nici mãcar curioºi. Ca sã aibã motiv, ca sã aibã pretexte, ca sã aibã ºi ei o lumânare. Cã-i moºteneºte. La curiozitate. Ei nu-s de-i de’lea. Sunt doar decedaþi. Cãci sunt morþi. Morþi, ca oamenii. Nu conteazã cum, voi sã fiþi tãietori de frunte. Precum cei din guvern. Adicã tãietori fruntaºi. De drepturi, de salarii, de exemplu. Negativ. Cu ei nu ne mândrim, nu ne fudulim, ºi nu ne mai tãiaþi. Nici la propriu, ºi nici la figurat. Mulþam! Putem ºi singuri. Pentru informarea corectã, subliniez, la modul figurativ cã: eu, nu sunt nici singurul, ºi nici ultimul. Curios. Sunt doar curios. E mai miºto, trendi, cool sã ºtii, sau sã rãmâi în obscurantism, un neica Nimeni? Un fel de Hello Nobody. Rãspunsul corect e sã fii tare. Mai tare decât muºtaru’. Adicã sã ai pe ce te baza.

Sã fii bazat, cu muºchii la tine, ºi cu baze de date la zi. La seral nu mai merge. Acum merge ID-ul. Unde merge? Nu ºtiu unde! Poate pe tastele calculatoarelor. Dar ºtiu cã informaþia pertinentã te scoate din mulþime, din impas, ºi de multe ori ºi din rahat. Dar ieºi. Ieºi mai proaspãt, mai uscat, mai plin de rahat. Fezandat de împuþit ºi bineînþeles puþind a parfum.  Dar ieºi. La liman, la suprafaþã, la... ce dracu’ te-ai bagat? Hai, ieºi! Ieºi ca uleiul. Chiar pe primul loc. Cu tine însuþi. Ce tare eºti?! Mai tare chiar decât rahatul din care tocmai te-ai scremut sã ieºi. Bineînþelea cu brio, cu faþã curatã. Doar de rahat.

Stai liniºtit!  Ai fãcut o treabã mare! Mai corect au fãcut-o alþii ºi pentru tine. De ce? Sã ai tu din ce sã ieºi. Poþi sã fii mândru, sau sanitar, sau inginer, sau lasã. Lasã-i pe alþii sã te facã cum vor iei. Ca la Nufãru’. Adicã: de rahat, de exemplu, de arãtat cu degetul.

Înainte cu arãtãtorul a obrãznicie, a tupeu, a nesimþire. Sau pe obraz. A neobrãzare, a ruºine, a ruºinicã. Asta e! Sau în sus. Cât mai sus. Cu mijlociul. Elegant, cu obstinaþie, ca un frustrat. Nu conteazã ordinea degetului arãtat sau direcþia sa. Tu ieºi mândru ºi demn din mulþime. Aia de rahat. Din cea în care te-ai bãlãcit. Ieºi demn, cu faþã umanã. Chit cã eºti ca un cur de copil nou-nãscut... Nu, nu pute. Doar puþin. Puþin mai mult decât puþi tu. Naturel. De obicei. Ce obicei? Împuþit, ai! Dar toate astea se întâmplã doar când cineva vrea ºi doreºte cu nesaþ, sã iasã. Din altruism. Din marasm. Din neºtiinþã. Din rahatul cotidian al vieþii. Chiar dacã cere sacrificii insurmontabile. Pentru a fi ancorat la informaþie. Slujind un scop nobil.

A fi informat, a fi performant ºi a fi cu o clipã înaintea tuturor. Sã fii cu spiritul ºi cu materia cenuºie la unison. Stãpân pe tine ºi pe cultura ta informaticã. Am zis! De aceea orice e permis. Cãci cine are informaþia, stãpâneºte situaþia.

Aºa îºi întemeiazã discursul-disertaþie pertinent(ã) unul dintre cei mai informaþi vecini de pe scara mea. Alde nea Turturicã Jean, zis ºi Umflatu’, de la 1,caren-are nici moacã ºi nici fizic de pãsãricã. Sau dacã ar exista pe lume o turturicã cam de peste suta de kile, doar pe scara noastrã ar putea sã convieþuiascã, ºi sã ciuguleascã nu câteva firimituri de mâncãricã, ci informaþie en gros.

Invidioºii ar spune cã e doar en detail. Nea Turturicã, n-ar contesta nici pe unii ºi nici pe alþii. Bãiat de oraº. Cu buletin plin de pãmânt. Însã. Ca majoritatea celor cu bãtãturi de la sapã. De slujesc cu obidã ca niºte cãpoºi pãmântul de la vie. Mai ales toamna, dacã-i bogatã în struguri. κi face un rost, îºi face plinu’, îºi face a sa culpa. El se slujeºte dupã dictonul: fiecare pasãre pe limba ei piere. Dar el nu piere. Pentru cã nea Turturicã precum se ºtie el nu e pasãre. Dar nici om nu prea este, cãci aºa s-ar fi pãrut a fi. Unii vecini îl trateazã ca vecin de vecin. Cu deferenþã, alþii cu sictir, alþii cu ceva bun, pus de-o parte pentru zile bune!!! Cu un fãcãleþ, cu o bâtã de baseball, sau cu coada mãturii. Pentru cã umblã nu pe jos ca toþi vecinii mei ºi nici cu maºina ca aceia avuþi. De maºini. Sau cu tramvaiul, ca toþi tramvaioþii sau tramvaiºtii cotizanþi sau blatiºti mergãtori prin oraº. Pe ºine. ªi nu pe picioarele proprii ºi personale.

Nea Umflatu’ merge ºi pe jos, dar ºi pe fier. Pe ºinele de fier ale tramvaiului. Dar cel mai mult ºi mai mult îi place sã umble ca dracu’ sau de-al dracu’. Cu vorba. Grea povarã, grea misie, grea viaþã are ºi el. Sã dea din clonþ, sã bârfeascã vrute ºi nevrute. Adevãruri ºi minciuni. Prostii ºi politicã. Sport ºi reþete. El pe toate le defineºte: informaþie. Pui botu’ la vorbele lui, adicã la trilurile lui, eºti varzã, eºti muci, eºti turturist. Adicã eºti viciat sau virusat. Nu scapã nimeni. Are acoliþi, surse ºi conturi babane. De descãrcat, de transmis ºi de defecat. La foc continuu, la foc mãrunt, la foc de paie, la foc de tabãrã, la foc comanda...

Comentarii cititori
sus

Dan Nãstasie

 

Nota trei la istorie

 

(Craiova, 1977)

Eram în ultimele sãptãmâni, ale ultimului trimestru, ale ultimului meu an de liceu ºi aºteptam cu nerãbdare ca timpul sã treacã mai repede. Dupã 12 ani de stat în bancã aveam nevoie de o schimbare. Crescusem ºi scaunele de lemn rabatabile erau tot mai inconfortabile. Uniforma scorþoasã care ne fãcea sã semãnãm cu niºte gândaci de bucãtãrie, devenise iritantã iar cravata pe care eram obligaþi sã o purtãm zilnic, se decolorase. Nu mai amintesc trista ºapcã cu cozoroc, care merita dubla cacofonie, ce îºi pierduse cãptuºeala, parte din cozoroc ºi în general nu mai semãna cu o ºapcã cu cozoroc ci doar o cacofonie.

Anii de liceu avuseserã farmec, crescusem, învãþasem, ne fãcusem prieteni ºi petrecusem multe momente frumoase, dar la orizont ne aºteptau examenul de bacalaureat ºi cel de admitere la facultate, ca niºte obstacole gigantice. Iar dupã aceea era necunoscutul... viaþa de adult. Ne pregãtisem în mod consistent tot anul ºi ultimele sãptãmâni erau practic de aºteptare, cu ochii la ceas. Majoritatea profesorilor deveniserã mai înþelegãtori, mai relaxaþi ºi într-un fel ne lãsau în pace. În plus, discursurile lor erau deja uºor de anticipat. Iar cel care mã plictisea cel mai mult era profesorul meu de istorie. Tonul monoton cu care povestea evenimente istorice fictive mã fãcea sã adorm. Din când în când exploda în momente teatrale de patriotism sau naþionalism, ceea ce mã deranja ºi mai mult pentru cã mã trezea din somn.

Deºi avea multã experienþa, domnul Pulman nu fãcea niciun efort  sã înþeleagã care e efectul orelor de istorie a Partidului Comunist asupra adolescenþilor plictisiþi. Atitudinea lui de „crede ºi nu cerceta” reflecta cinism ºi aroganþã. Principiul cã „lecþia de azi e importantã pentru cã aºa am decis eu”, nu se potrivea deloc cu subiectele mele favorite, la acea vârstã, muzica rock ºi fetele. Îmi plãcea istoria ºi în mod inevitabil la fiecare început de an era manualul pe care-l rãsfoiam din prima zi. Dar dupã ce am rãsfoit istoria anticã în clasa a 8-a ºi feudalismul în clasa a 9-a, materia a fost înlocuitã cu Socialism ªtiinþific ºi apoi Economie Politicã, materii fãrã sens ºi fãrã cãrþi, ca apoi sã reaparã, surprinzãtor, în clasa a 12-a, ca istorie a patriei ºi materie de bacalaureat.

Dacã prima jumãtate din manualul de istorie era dedicatã celor aproximativ douã mii de ani de civilizaþie pe teritoriul României, cealaltã jumãtate era saturatã de istoria ultimilor cincizeci de ani, când protagonistul era partidul comunist cu Ceauºescu în rolul principal. Congrese, cincinale, programe politice pãreau amestecate într-un amalgam ilogic pentru înþelegerea mea de adolescent.

Cum însã cultul personalitãþii devenise înnãbuºitoar, renunþasem deja sã mai citesc ziarele chiar înainte de a-mi crea obiceiul de a le citi ºi urechile mi se închideau automat la buletinele de ºtiri. Nu pot afirma cã eram anti-comunist, pentru cã la acea datã ºi la acea vârstã nu aveam o perspectivã clarã a gravitãþii cancerului social care e acel sistem politic. Credeam în inevitabilitatea sistemului dar viitorul nu pãrea deloc optimist pentru cã pânã ºi propaganda era de prost gust.

Îmi plãcea istoria ºi citeam revista, relativ recent apãrutã, Magazin Istoric, din scoarþã în scoarþã, cât ºi orice cãrþi care aveau conþinut istoric, dar începusem deja sã-mi pun întrebarea dacã ceea ce ni se predica prin propaganda politicã e real. În clasa a 5-a profesoara mea de limba românã m-a înscris automat la o competiþie ºcolarã în care trebuia sã scriem poveºti despre Lenin. I-am spus cã nu l-am cunoscut pe Lenin dar profesoarei i s-a pãrut un detaliu nesemnificativ ºi ne-a încurajat sã scriem poveºti imaginare. Mi s-a pãrut nedemn ºi nu am participat la aceea competiþie. În librãrii, însã, erau cãrþi despre Lenin ºi, inevitabil, mi-am imaginat, probabil corect, cã poveºtile sunt inventate. Cãrþile despre Stalin, la acea vreme, erau înlocuite cu volume despre Ceauºescu. Cât de reale erau?

Dar dacã pentru mine era doar o bãnuialã, în mod sigur, privind retrospectiv, îmi pot imagina cã domnul Pulman ºtia cã istoria pe care o preda e ficþiune. Nu îl cred atât de naiv încât sã nu fi realizat cã totul era fals ºi rescris dupã dictarea biroului central al Partidului Comunist. ªi dacã asta era realitatea, comportarea lui fanaticã ºi bizarã e ºi mai greu de înþeles ºi de scuzat. Discursul lui era monoton ºi neplãcut, ca zgomotul fãcut de trecerea unui tren de marfã. Încercam sã-l ignor, desenând forme abstracte în maculatorul meu de 65 de bani, cu foaie velinã. Din când în când însã, trenul frâna ºi scârþîitul strident produs de frecarea saboþilor metalici pe roþile de oþel, atunci când profesorul ridica tonul, îmi afecta serios desenele care cãpãtau atunci o notã expresionistã. Aerul teatral era foarte iritant, aºa cã revenirea la tonul plictisitor era aproape o uºurare. Speram ca soneria, care anunþa sfârºitul lecþiei, va pune capãt supliciului, dar profesorul de istorie o ignora complet, de parcã era surd, ºi îºi continua monologul impasibil.

Zgomotul elevilor celorlalte clase, ieºiþi în pauzã, nu avea niciun impact asupra pasiunii tovarãºului Pulman. Minutele treceau ºi pauza, ºi aºa scurtã, se evapora, dar profesorul de istorie nu pãrea impresionat de nimic altceva decât de propriul lui discurs. Continua sã vorbeascã, foarte mulþumit de elocinþa personalã, în timp ce nouã ne creºtea tensiunea arterialã de indignare.

Eram obligaþi sã fim politicoºi ºi ne comportam ca atare, dar unii profesori îºi abuzau privilegiile în mod nejustificat. Aveam dreptul la o pauzã de câteva minute între lecþii, chiar dacã PSMDR-ul se unise cu PSD-ul ca sa formeze PCR-ul în urmã cu patruzeci de ani.

Aveam deja trei note bune la istorie ºi douã erau suficiente pentru încheierea mediilor. Deci, din punctul meu de vedere, manualul de istorie era închis ºi deja acoperit de un strat de praf pe care nu aveam de gând sã-l deranjez. În acea orã profesorul rãsfoia distrat paginile catalogului, alegând elevii pe care urma sã-i asculte. Toþi aveam cel puþin douã note, deci era mai mult o formalitate prin care ne umpleam timpul. Lecþia de zi era despre Naþionalizarea principalelor mijloace de producþie, din 1948, când Partidul Comunist a distrus proprietatea privatã în industrie, ºi a fãcut-o cu multã mândrie, auto-felicitându-se printr-o propagandã imensã.

Deºi trâmbiþat ca o mare victorie, faptul cã frigiderele se vindeau pe bazã de relaþii, automobilele cu liste de aºteptare de ordinul anilor ºi cei mai buni pantofi erau încã fabricaþi la fosta fabricã privatã Guban mã fãcea sã am o oarecare neîncredre în victoria naþionalizãrii. Nu era o atitudine politicã ci mai mult o iritare personalã.

Oricum mã simþeam protejat de lecþia despre naþionalizare de cãtre cele trei note din catalog. ªtiam cã majoritatea colegilor mei aveau doar douã note ºi logica îmi spunea cã anul se va termina înainte de a-mi veni din nou rândul la ascultat. Logica profesorului meu de istorie era însã diferitã de a mea. Tot rãsfoind catalogul pãrea nehotãrît. Nu-l urmãream, desenând liniºtit ºi indiferent ºi când mi-am auzit numele rostit am crezut cã e o greºealã.

-Nãstasie... - a repetat domnul Pulman spre uluirea mea ºi amuzamentul clasei. În cele câteva secunde care au trecut pânã m-am ridicat în picioare am procesat un noian de gânduri ºi am experimentat câteva stãri diferite în ordinea: surprizã, lehamite, enervare, plictisealã, frustrare. Când am atins poziþia verticalã, m-am trezit vorbind fãrã sã fi plãnuit.
-N-am învãþat lecþia de azi.

Deºi nu îmi plãcea sã am note mici, nedreptãþii care mi se fãcea, de a nu fi lãsat în pace, mi se pãrea cã trebuie sã-i rãspund pe mãsurã. Lecþia era foarte simplã pentru cã dincolo de vorbãria propagandistã ºi data la care a avut loc evenimentul, nu exista nimic concret menþionat în manualul de istorie. Era ca una dintre acele poveºti fictive despre Lenin, scrise de elevi din clasa a 5-a. Cred cã pânã în acel moment profesorul avusese o impresie bunã despre mine, aºa cã m-a încurajat zâmbind.

-Chiar dacã n-ai învãþat, sunt sigur cã ºtii câte ceva despre naþionalizare. Invitaþia lui, însã, mi s-a pãrut aproape supãrãtoare. Nu numai cã nu mã lãsa în pace, dar vroia sã ºi avem o conversaþie.
-Nu am învãþat lecþia, din pãcate... am repetat cât de politicos am putut, deºi mesajul meu era „chiar cã n-am chef sã rãspund”.

Din amabil, profesorul a devenit dintr-o datã alert, de parcã intrase într-o ambuscadã. Rãspunsul meu nu era reacþia unui elev care n-a învãþat, ci o reacþie nouã, nemaiîntâlnitã. Încercând, totuºi, sã lege un dialog ºi sã salveze aparenþele, m-a întrebat în continuare.

-Care e data la care a avut loc naþionalizarea? Sunt sigur cã ºtii...

ªtiam dar deja intrasem în pielea de blanã a unui catîr. Insistenþa profesorului chiar cã mã irita ºi am avut revelaþia clarã cã prin atitudinea mea îi transmit foarte exact ce cred despre el ºi nu-i place. Cele trei note bune mã protejau suficient de orice neplãceri. Refuzul sã admit cã ºtiu data naþionalizãrii m-ar fi mutat clar din zona fierbinte „elev ignorant” în zona incandescentã „elev arogant”. Încã nu era prea târziu sã recunosc cã ºtiu acea datã care îmi fusese ºtampilatã pe creier din clasa a 4-a, prin propaganda permanentã.

-Nu ºtiu la ce datã a avut loc naþionalizarea – m-am auzit rãspunzând, cu o oarecare suprizã dar mai ales satisfacþie. Nu mã oprisem ca un catîr în mijlocul drumului ci eram dispus sã mã prãbuºesc în prãpastia din faþã, decât sã-mi schimb direcþia.

Domnul Pulman se înroºise de furie. Ma privea ca pe o gânganie neplacutã, pe care se pregãtea sã o striveascã, ceea ce nu e o degradare de la stadiul de insectã la care ne clasifica oricum.

-Nu ºtii absolut nimic despre naþionalizare...? – m-a mai întrebat o datã cu un ton neîncrezator ºi domolit care era clar liniºtea dinaintea furtunii.
-Nu, tovarãºe profesor, nu am învãþat lecþia – a fost picãtura care a umplut paharul sau, mai bine zis, coctailul Molotov care a explodat.
-Ai nota trei, dã-mi carnetul de note – a urlat tovarãºul profesor de istorie.

Dacã înainte era plictisitor, acum era atât de nervos cã nu se putea stãpâni în faþa clasei ºi era dezgustãtor... I-am întins carnetul de note dar n-am aºteptat pânã mi-a completat nota ci m-am întors la locul meu, ceea ce l-a înfuriat ºi mai tare. A aruncat cu urã carnetul în direcþia mea. Nu m-am miºcat din bancã, spre a-l ridica, dar de fapt cred cã orice aº fi fãcut l-ar fi enervat pe patriotul Pulman. Simpla mea prezenþã îl fãcea sã clocoteascã.

-Ieºi afarã, nu ai ce cãuta în clasa mea... – a continuat cu alt þipãt, dupã ce abia mã aºezasem în bancã...

Întreaga clasã îngheþase de parcã nimeni nu mai respira. Am perceput urletul ca pe o loviturã de ciocan direct în frunte. Am ieºit, clãtinându-mã, fãrã niciun comentariu, îmi simþeam pulsul accelerat, aveam nevoie de mai mult oxigen ºi m-am oprit departe de clasã, în curtea interioarã a clãdirii principale a liceului. Se apropia vara ºi trandafirii îmbobociserã. O zi însoritã, cu ciripit de vrãbiuþe ºi bas-ul îndepãrtat al vreunui guguºtiuc. Era liniºte ºi pace. Fãrã þipete, fãrã urlete, fãrã discursuri bombastice, fãrã naþionalizare...

Întâmplarea n-a avut nicio altã consecinþã ºi nu a fost amintitã sau comentatã niciodatã, ceea ce pare mai degrabã neobiºnuit. Dirigintele meu, care îmi monitoriza purtarea, nu a menþionat-o, spre surpriza tuturor. Trei-ul plus dat-ul afarã din clasã erau douã pedepse foarte aspre separat dar împreunã aveau un mesaj multiplicat. Urlatul profesorului a fost un bonus personal. La bacalaureat am luat nota zece la istorie. Nu-mi mai amintesc subiectul.

Acum, când eu însumi sunt profesor, de vreo 30 de ani, îmi pot imagina scenariile posibile care au decurs în culise. Cel mai probabil e cã alþi profesori sau administraþia au stopat escaladarea incidentului. În mod normal un asemenea conflict elev – profesor era urmat cel puþin de pedeapsa „tunsului zero” al elevului, tovarãºul Pulman avea deja chelie. Fusesem deja pedepsit pentru impertinenþa mea dar pedeapsa putea continua prin trimisul la frizer, informarea pãrinþilor sau suspendarea. Pe de altã parte, eram unul dintre elevii cu multã personalitate ai generaþiei mele, ceea ce fãcea sã am câþiva protectori în rândul profesorilor pe care, probabil, i-a amuzat ºi au simpatizat cu atitudinea mea. Mai puþin probabil dar nu chiar imposibil e cã tovarãºul Pulman a acceptat cã nu am înþeles importanþa lecþiei despre naþionalizarea principalelor mijloace de producþie ºi nu a discutat incidentul cu nimeni în cancelarie.

............................................

ªi trecuserã exact 12 ani, durata completã a unui ciclu ºcolar, incluzând liceul, de la nota trei la istorie, când, în 1989, cãderea comunismului m-a surprins ca profesor de liceu, la catedrã. Luasem vacanþã la sfârºitul primului trimestru în comunism ºi ne-am întors dupã vacanþa de iarnã, în trimestrul doi, în capitalism.

Dintr-o datã materiile tehnice pe care le predam au devenit absolut irelevante dar orele mele de clasã au continuat. ªi atunci mi-a venit ideea ca în loc de tehnologie sã le povestesc elevilor mei istoria României contemporane, în contextul european, aºa cum începusem sã o vãd eu dincolo de propagandã ºi minciuni. Chiar dacã povestea mea se baza pe intuiþie, bãnuieli ºi surse neverificate, era mai corectã decât propaganda oficialã precedentã. Posturile de radio Europa Liberã ºi Vocea Americii au fost adesea citate ca surse de informaþie. Trecuse vremea când doar menþionarea lor într-o clasã ar fi fost consideratã o crimã...

Elevii m-au ascultat în tãcere, cu aviditate. Mi-au pus numeroase întrebãri ºi am dialogat ca niºte prieteni, iarna în faþa focului din cãmin. N-am simþit nici frigul din clasã ºi am uitat cã ne e foame, pentru cã eram liberi. Eram eliberaþi de propaganda mincinoasã ºi, în mod miraculos, viitorul inevitabil nu mai era comunismul. Poate cã au fost unele dintre cele mai bune lecþii din cariera mea ºi au continuat câteva sãptãmâni la rând. Am simþit o mare uºurare sã predau ceea ce mi se pãrea cã e important ºi conteazã...

ªi atunci, pentru prima ºi ultima datã, în mod voluntar am spus povestea naþionalizãrii principalelor mijloace de producþie, aºa cum s-a petrecut în realitate. Am explicat ºi descris abuzul comuniºtilor care au confiscat întreaga industrie pe care mai apoi au reorganizat-o ºi distrus-o în mod sistematic. Am explicat cum intelectualitatea a fost anihilatã prin lagãrele de concentrare comuniste. Am subliniat efectul fatal pe care crearea burgheziei roºii l-a avut asupra societãþii... Efectul proprietãþii comuniste, când nimic nu aparþine nimãnui, era uºor de explicat doar privind la dezastrul economic din jur.

ªi mã întreb ºi acum, ce notã mi-ar fi dat profesorul meu de istorie, din liceu, pentru acea lecþie.

Comentarii cititori
sus

Mircea Nãstasie

 

Nopþi fierbinþi de revoluþie cãlduþã
IX
(Baba ºi mitraliera)

 

Mie, personal, mi-a prins foarte bine Revoluþia. Anticii spuneau cã: mens sana in corpore sano. Eu am fost printre promotorii activitãþii de fitness datoritã vitezei cu care urcam ºi coboram din maºina de serviciu la fiecare colþ de ulicioarã unde erau postaþi vajnici apãrãtori civili sau militari ai izbânzii maselor (nici pe departe  gloate, doar câte o babã mai venea sã strice din fason ºi întreba dacã se dau ºi ouã la liber) în faþa hidrei care încã mai era ceauºistã înainte de a deveni definitiv comunistã.

Punctele de lucru cãrora le controlam activitatea ºi pe care încercam sã le feresc de furia pe de o parte justificatã, pe de alta nu, a celor mulþi ce veneau sã priveascã ºi sã dea cu Huo! dupã care mai puneau mâna pe câte un retevei, ºi fugeau hãulind dupã câte un individ ce arãta a provocator, sau trãgeau cu arma în câte o Salvare ce sigur ascundea teroriºti în misiune, deci punctele de lucru erau dispersate pe întinsul întregului oraº, chiar ºi în afara lui, aºa cã treceam pe la toate. Dar cu ce preþ!

Din neant se ivea câte o gurã sau mai multe de Kalaºnikov aºa cã ºoferul punea câte o frânã care mã dãdea tot timpul cu capul în parbriz (îi felicit pe cei care l-au fãurit cã mult a mai rezistat ºi suferit) ºi cu niºte resurse nebãnuite coboram din maºinã cu mâinile ridicate, fugeam câþiva metri cu vitezã olimpicã (nu olimpianã) dupã care executam un culcat impecabil în faþa câte unui marþafoi proaspãt ieºit de la mititica dar care apucase la împãrþitul armelor sau negociase obþinerea armei cu câte un moº care crezuse cã se dãdea unt si luase mai multe, ca sã fie, cã nu se ºtie la ce pot folosi.

Apoi mã legitimam, îmi exhibam banderola cu ºtampila FSN ºi iar urcam în maºinã, mai mergeam câþiva zeci de metri dupã care o luam de la capãt.

Aºa cã am fãcut mai multe flotãri ºi genuflexiuni câte nu fãcusem în toatã armata ºi în nopþile pierdute pentru societate în care, ca urmare a consumului excesiv de alcool, puneam pariuri stupide legate de numãrul de flotãri pe care le puteam face, adicã mai mult de douã.

Acum treaba era serioasã, sãream cu vitezã dim maºinã ºi fugeam ca un iepure prin în cultura de morcovi ca sã mã dezvinovãþesc faþã de câte un hoþ de buzunare demonstrându-i cã nu-mi doream decât democraþie ºi desfiinþarea odiasei Miliþii .

Pe total a fost bine. Am ieºit cu o stare fizicã excelentã ºi cu nervii la pãmânt.

Comentarii cititori
sus

Mia Popa

 

O simplã pãrere asupra Omului din vis

 

Himera, visul repetitiv ºi halucinant, mistuire în Harul-Abis al clipei de creaþie, l-a urmãrit pe Cezar Petrescu pânã în strãfundurile conºtiinþei, dacã luãm în considerare, de pildã, doar romanele Întunecare ori Duminica Orbului, un anume dat, o fatalitate, destin visceral, mai puternic decât materialitatea, ce fixeazã tiparele creaþiei lui. Universul interior îi macinã ºi îi subordoneazã existenþa imediatã, supusã închiderii într-un cerc al societaþii, ce-ºi neagã, ruºinos, valorile. Înþelegem poate aceasta, mai ales dacã reuºim sã intrãm cu atenþie în lumea prozei lui, ce frizeazã fantasticul eliadesc, aliniindu-se timpului subiectiv…

Tributar, desigur,  speculaþiilor filosofice gândiriste, putem zice, dacã avem în vedere cã în noiembrie 1923 apãrea în revista Gândirea, al cãrei redactor era, halucinanta, dupã noi, obsesie a urmãririi în oglindã al propriului Sine [Omul din vis], negare fãrã putinþã de salvare a alunecãrii în tunelul mistuitor al Idealului Artistic…

Aºadar, Omul din vis îl rupe pe eul auctorial de realitatea materialã pentru cã uitã, visând la propriu, sã îl ajute pe tânãrul confrate în ,,ale Literei”, Iorgu Ordeanu, sã citeascã pachetul cu cãrþi ºi biletul umil, trimis de acesta.

A vrut poate Omul din visul cu soarele cald al amiezii  sã tragã semnalul de alarmã, sã-i facã, pe cei tineri, ca de pildã IORGU, sã nu-ºi mistuie inutil tinereþea pe altarul amar al unei cauze pe care puþini o înþeleg ºi nu o cenzureazã? Fatalitate, vis-întâlnire abracadabrantã cu omul ce îl salutã ºi îl trage, plecându-ºi reverenþios pãlãria, dar fãcându-i, paradoxal, semn sã se aplece ºi sã culeagã cutia cu chibrituri, camuflarea în mâneca negãrii a propriei existenþe, care îl îndemna sã scrie, sã plece, sau sã tacã arzând…!

Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey