•  Rita Chirian
•  Mihail Gãlãþanu
•  Ioana Geacãr
•  Eliza Macadan
•  Maria Pilchin
•  Radmila Popovici
•  Sampradana
•  Cornel Mihai Ungureanu
•  C. Zar


sus

Mai existã miracole? Mai sunt întâmplãri cu încãrcãturã magicã?

Exemple, vã rugãm, nu (doar) teorii!

Comentarii cititori
sus

Rita Chirian

 

Nu știu dacã existã miracole. Nu știu nici dacã atunci când am scãpat ca printr-o minune din douã accidente de mașinã - asta, în ultimii ani - cu numai câteva unghii rupte, fiindcã m-am împins în bord, se poate numi miracol. Nu știu nici dacã întâmplarea de la șapte ani - tot legatã de un accident de mașinã - se poate numi așa (un drum fãcut de tata de la Botoșani la Suceava, dimineața devreme, drum la care mama s-a împotrivit cu înverșunare sã pornesc, deși tata promisese sã mã ia și pe mine, drumul încheiat într-o curbã prin care și astãzi trec cu teamã, fiindcã, demult, aș fi putut, din forța impactului, sã mã rãnesc rãu, așa cum i s-a întâmplat copilului luat - și el, și tatãl lui - la autostop). Nu știu nici dacã tot ce mi s-a întâmplat - mai bine spus, nu mi s-a întâmplat - în ultima lunã are vreo sãmânțã de miracol: pe trecerea de pietoni, o mașinã m-a șters numai cu aripa, fiindcã am avut instinctul sã pun brațele în fațã și sã mã împing - cum, Doamne?! -, pentru ca, apoi, în mai puțin de douã sãptãmâni, o ușã pneumaticã & un tren staționat în gara Vama (?) sã fie scenografia pentru un plonjon pe scãrile de acces în tren, de la un metru jumãtate-doi, pânã pe peron, în urma cãruia nu m-am ales decât cu un cot julit, așa cum au, vara, poznașii. Sau, sãptãmâna trecutã, când, gospodãrind bãrbãtește, m-am curentat și m-am trezit admonestând, fãrã sã iau mâinile, sursa: Nu mã mai curenta, dã-o naibii! Și marele miracol - ingestia unor somnifere - cantitate care lesne m-ar fi putut exila de sub cerul albastru - și somnul adânc + trezirea + buimãceala + uimirea, dupã câteva ore. Au fost somniferele expirate, mi s-a spus. Nu, aveam doisprezece ani, (?) era lângã mine. (?) a rãmas lângã mine. Am vise premonitorii, visez date & cifre. Poate, odatã, o sã câștig la loto. Știu când întâlnesc pe cineva care va cânta o partiturã esențialã. Cred în ispãșire & în karmã. Știu cã nu te poți împotrivi nici miracolelor, nici miracolelor în contorsiune. Cred în forța cuvântului & cred în forța cuvântului „cred”. E un fel de țicnealã & nu-mi pasã cã e țicnealã. Sunt miracole/coincidențe/urechi-de-ac, exagerãri pe care le ador. Și vreau sã existe miracole, și vreau sã cred cã nimic din ce e omenesc & neomenesc nu mã ocolește.

Comentarii cititori
sus

Mihail Gãlãțanu

 

Miracolele existã funcþie de subiect, nu de obiectiv. Ceea ce, unora, le poate pãrea profan, poate sã aibã semnificaþii nebãnuite pentru alþii. ªi, încã o chestie, ceea ce se vede dinlãuntrul pielii tale diferã fundamental de acelaºi lucru vãzut de alþii.

Exemplul pe care vi-l dau are sã argumenteze acest lucru.

Pe la treisprezece ani, înainte de a încheia gimnaziul ºi a pleca la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc, intrasem, deja, în pubertate. ªi dobândisem un obicei ciudat, dar stânjenitor: mã apuca leºinul. Dar nu un leºin voit, ci unul aºa, din senin. Nu aveam cum sã îmi dau seama dinainte cã se va întâmpla.

Nu am leºinat o singurã datã, ci de mai multe ori: de cel puþin trei sau patru. Firește cã pãrinþii mei, îngrijoraþi (eram unicul copil la pãrinþi), m-au dus la doctori. Doctorii, dovedindu-ºi, încã de pe atunci, incompetenþa lor crasã – erau niºte ageamii buni, doar, pe post de bãrbieri – au ridicat din umeri. Cicã aºa e pubertatea. Aºa se manifestã pubertatea la unii ca mine. Repet, ca sã arate cât de lipsiþi de orice noþiune despre corpul omenesc sunt, au venit fiecare cu explicaþiile lor halucinatorii. Cã am lipsã din corp nu-ºtiu-ce ºi nu-ºtiu-ce. Leșinurile au plecat, dupã vreun an sau doi (mai puþin, probabil, în total, maximum 16 luni sau un an ºi jumãtate), tot aºa cum au ºi venit. Lãsându-i pe tâmpiþii de doctori cu ruºinea în mânã.

Unul dintre leºinuri, mai amplu, a avut, de data aceasta, ºi o cauzã obiectivã: am cãzut. Eram la Școala Generalã nr. 28 din Galaþi, acolo unde ºi învãțam. Am plecat de la casa în care stãteam, cea de pe strada Militarã, la ºcoalã. Acolo, în timpul unui meci de fotbal, în care nu participam, ci doar chibițam de pe margine, Nick, prietenul meu, s-a urcat pe un pervaz al zidului ºcolii, încercând sã stea drept, în picioare, pe el, pe pervaz, lipindu-se cu totul de zid, fãrã sã se ținã cu mâinile de perete.

- Poþi?, m-a întrebat.

- Sigur cã pot, i-am rãspuns.

ªi l-am imitat.

Sigur cã am putut, dar apoi am cãzut. Capul meu s-a atins de caldarâm. Era o porþiune cu beton.

Am leºinat.

ªi, atunci, am înþeles cã sufletul ºi trupul nu sunt una. Cã pot fi despãrþite. Firește, sufletul meu nu ieºise din trup. Dar, deºi aveam ochii închiºi, puteam vedea terenul de fotbal, puteam auzi, cu mare acuitate strigãtele celor care joacã, dar ºi fiecare vorbã a celor de lângã mine.

Ce e cu el? – a întrebat un copil.

A leºinat, a spus Nick, râzând.

Apoi a încercat sã mã trezeascã.

- Mihai, Mihai...

Eram întins la pãmânt, fãrã sã fac nicio mișcare. Leșinat. ªi, totuși, îi vedeam pe ceilalþi. Deși nu eram întors cu faþa spre terenul de fotbal, îi vedeam pe jucãtori. Vedeam meciul. Totul, însã, ca într-o epurã. Ca printr-un filtru. Impresia lãsatã era cea a lumii vãzutã printr-o hârtie de ozalid. Culorile aproape cã nu mai existau ori erau, cu adevãrat, mult estompate. Sunetele se auzeau cu o acusticã vrednicã de sonorul sensibil al unui film.

M-am trezit ºi am înțeles cã eu am suflet – ºi am ºi trup, cã ele pot fi împreunã sau despãrþite. Asta explica lucrurile. Eram suflet în trup – dar nu va fi, pentru totdeauna, așa.

A fost PRIMA LECȚIE DESPRE METAFIZICÃ.

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacãr

 

Desigur, se întâmplã miracole, uneori chiar se întâmplã, le aºtepþi, ai vrea, dar nu poþi sã le provoci, doar aºtepþi sã se întâmple. Cel mai recent miracol s-a întâmplat pe 24 aprilie. Soþul meu, poetul George Geacãr, era internat la Fundeni, secþia Transplant medular, pentru analize ºi în acea zi, când se împlinea exact un an de la transplantul de mãduvã, ºi-a pierdut cunostinþa, a fãcut un ulcer (de care n-avea habar) perforat ºi a fost operat de un medic tânãr ºi curajos, ajuns erou naþional cu puþinã vreme înainte, Radu Zamfir, cel scãpat din accidentul aviatic din Apuseni. S-a întâmplat sã fie de gardã în ziua aceea ºi sã accepte provocarea, pacientul cu leucemie în remisiune ajunsese cu acea hemoragie internã la 4 grame de hemoglobinã ºi tensiune arterialã 3! A supravieþuit operaþiei soþul meu, dar a stat în comã 8 zile în care ni se spunea cã n-o sã-ºi mai revinã. Am stat lângã el la Terapie intensivã cele douã ore permise, la prânz ºi seara, cu fiu ºi fiicã, ginere ºi cuscrã, toþi odatã, sau cu rândul, zilnic, vorbindu-i sã-i amintim de limba pãmânteascã, sau citindu-i din ultima lui carte de poezie care apãruse chiar în ziua de graþie, i-am citit ºi lunga ºi obositoarea cronicã a lui Manolescu din ultimul RL (nr. 18), "Metoda fãrã criticã", dar splendidã  parafrazã la "Criticilor mei" a lui Eminescu. Prima datã când a redevenit conºtient, în a opta zi de comã, a pus ochii pe fiul nostru care îi arãta cartea “foarte foarte aproape” ºi spiritul lui s-a crezut cã e într-un corp mai tânãr.

Când eram micã credeam în miracol, aºteptam mereu sã se întâmple ceva. Odatã, am visat o pãpuºã mare ºi frumoasã ºi, conºtientã pentru prima datã cã sunt în vis, am strâns pãpuºa în braþe ca s-o trec cu mine în realitate, dar m-am trezit singurã cu braþele încleºtate.

Singura datã când am simþit încãrcãturã magicã a fost tot în somn prin 2000. M-am trezit în capul oaselor cu un sentiment acut ºi m-am uitat în direcþia fiului meu care dormea în aceeaºi camerã. Lângã el, stãtea pe pat ºi-l privea o femeie luminoasã, nu s-a clintit, eu însã am tot clipit ºi speriatã cã nu visez am þâºnit din pat ºi am aprins lumina, singurul element care ne putea salva. Cred cã mi-a fost teamã cã o sã mã priveascã în ochi, o teamã miticã. Forma femeii era ca a Maicii Domnului din icoana pe care o aveam pe perete, însã inversã, ca reflexia ei în oglindã. Dacã ar trebui sã-i dau un sens, m-aº gândi cã era un avertisment pe care nu l-am înþeles atunci, mai târziu, nu mai mult de un an, bãiatul s-a îmbolnãvit, din fericire nu a fost diagnosticul grav pe care medicii îl puseserã inițial. În perioada aceea scriam intens ºi ºtergeam la fel de intens pentru volumul Contre-jour, poezie de la capãtul lumilor, sau dintre lumi, cãutând sã simt cu acel simþ cosmic pe care-l pierdem prin naștere. Experimentul l-am întrerupt în aceeaºi varã când l-am început, deºi volumul a rãmas subþirel. Mi se-ntâmplau lucruri stranii.

Anul ãsta, în iulie, vreme de o sãptãmânã m-a vizitat o prietenã pe care n-o mai vãzusem demult ºi de fiecare datã îmi povestea ce a mai fãcut, ºi aproape fiecare poveste avea o încãrcãturã... magicã. Nu ºtiu de ce, dar Dumnezeu o iubeºte pe Flori. A trecut printr-o boalã chinuitoare ºi a rãmas pe pãmânt, în fiecare zi iese din casã cu bani puþini, sau fãrã bani, dar mai întotdeauna întâmplãrile ei se aºazã între douã lumi. O datã a fost impresionatã cã o cunoºtinþã nu putea avea copii, deºi se chinuise mult cu tratamente ºi s-a rugat la Dumnezeu, dar nu cu distanþa unui ortodox, cu capul plecat, umil, nu, ea parcã L-ar privi direct în ochi, ca pe un prieten, ºi-l roagã prieteneºte: “Doamne, hai fã sã aibã ºi fata asta bucuria naºterii, ajut-o tu cumva” . “ªi ce crezi? N-a trecut mult timp ºi mi-a zis cã e însãrcinatã”. Apoi s-a rugat pentru un prieten bolnav de cancer ºi omul a reuºit sã învingã boala.

Ieri a ieºit cu gândul cã ar face o faptã bunã, ºi, ca întotdeauna s-a rugat: “Doamne, te rog ajutã-mã sã fac o faptã bunã!”. Ajunsese aproape de ruºi (în Târgoviºte, la Pavcom). când a zãrit un bãtrân cu pãrul alb ºi lung ºi barbã albã ºi lungã, orb, cu un baston alb împungând în spaþiul carosabil. Speriatã s-a dus ºi l-a tras înapoi , i-a explicat cã e periculos, l-a întrebat unde se duce, “la Rectorat...”, “pãi, ai greºit, nu e aici” ºi-i explicã ºi el îºi dã seama cã a coborât cu douã staþii mai departe. “Ce mã fac eu, pune-mã dumneata pe direcþie”,”Pãi, e complicatã ºi periculoasã zona pentru nevãzãtori, hai cã te duc eu” ºi l-a dus pânã la uºa Rectoratului ºi el: “Eh, uite cã ai fãcut o faptã bunã!”  

În dimineaþa asta de 7 august 2014, când curãþam cartofii,  am descoperit unul cu o cruce neagrã în interior...

Și Antonia, micuța mea cenaclistã de la atelierul de benzi desenate în care ne-am  petrecut o parte din varã, îmi zice (de parcã ar ști la ce mã gândesc) cã  a fost în weekend la Mânãstirea Cernica și a stat de vorbã cu un preot bãtrân, retras demult, demult, de când l-a vãzut înaintea lui pe Lucifer. “Și s-a întâmplat ceva miraculos, când am ieșit din chilie, aveam mâinile pline de smirnã, avea și mama, dar foarte puțin, mamaia deloc. A smirnã  miroseau și moaștele sfântului din racla la care se-nchinã toți cei care intrã în mânãstire.” 

Comentarii cititori
sus

Eliza Macadan

 

Miracole. Magie. Muzicã. O muzicã pe care o auzim tot mai rar.
Pentru cã urechile noastre și-au pierdut capacitatea de a-i capta sunetele

 

De la începuturile creației și pânã acum, miracolul ne guverneazã. Creația însãși este  miracolul suprem. Creatorul  este un magician. Secolele postiluministe, puține în economia vieții terestre, au adus cu ele combaterea,  cu toate mijloacele și pe toate fronturile, a iraționalului.

Dar nu despre alții ar trebui sã vorbesc aici. Voi încerca sã vorbesc despre mine - :) o mare provocare. Cred în miracole. Cred in magie. Cred deci exist. Gîndirea nu a fost nicicînd punctul meu forte. Gîndirea singurã nu l-a vindecat pe om de ceea ce îl chinuie. Știu, trãim într-o lume a gîndirii, dar gîndirea a luat-o într-o direcție greșitã. Este fioros de agresivã și teribil de descurajantã, în vremea în care trãim, expansiunea ignoranței instruite și a gîndirii proaste. Pe parcursul existenței mele mature am încercat sã înțeleg ideologiile moderne, diversele forme de psihologie, teorii sociale și istorice, filozofiile (pozitivismul logic, naturalismul, existențialismul). Dar nu mi-am pierdut niciodatã simplitatea fundamentalã a ființei și am lãsat liber, pe cît mi-a fost posibil, mentalul meu. Un american pe nume Allan Bloom spunea magnific în cea mai imprtantã lucrare a sa, tradusã și la noi, și o spunea referindu-se la societatea americanã contemporanã, spunea așadar, cã orice francez s-a nãscut, sau devine foarte devreme, cartezian sau pascalian. Descartes și Pascal sunt autori naționali, înainte de toate, care le prezintã francezilor o perspectivã anume, puternicã însã, asupra eternelor probleme ale vieții. Ei ar țese cumva stofa sufletelor. Cã cei doi filozofi ar produce tipuri mentale. Ei reprezintã alegerea între rațiune și revelație, științã și pietate, de unde, de fapt, decurg toate celelalte alegeri umane. Pare-se cã pe cei doi nu-i poate uni nicio sintezã și cã astfel a fost pus în mișcare un dualism ușor de recunoscut atunci cînd auzim vorbindu-se despre claritatea francezã, pe de o parte, și despre pasiunea francezã, de cealaltã parte. Este o observație limpede ca cristalul, dacã ne gîndim cã Franța este țara în care atît Epoca Luminilor cât și gîndirea catolicã și-au gãsit un cãmin primitor vreme de cel puțin trei secole.

Dar despre experiența mea directã intereseazã sã vorbesc. Copilãria mea a stat sub semnul magiei, am crescut pînã la șase ani la bunici, într-un sat românesc arhaic, unde modernitatea nu pãtrunsese încã și unde trãiam ca parte a unui univers guvernat de latura spiritualã a existenței. Bunicii mei erau proprietari de pãmãnturi,  crescãtori de animale, bunicul era un pãtimaș iubitor de cai, dragoste pe care mi-a transmis-o și mie, bunica era o practicantã novice de ritualuri magice prilejuite de diferitele faze ale lunii, momente ale anului solar, o cunoscãtoare in materie de plante și ierburi – avea în gospodãrie o adevãratã microindustrie de medicamente și cosmeticale pe bazã de plante. Trebuie sã spun cã acest sat din Moldova profundã, așezat pe malul unui râu evocat des în literatura noastrã, așa tînãrã cum e ea, a fost decenii la rînd, înainte de primul rãzboi mondial, o destinație preferatã pentru  țiganii nomazi, sau cel puțin o escalã pentru foarte mulți dintre ei. Cînd eram copil, din șatrele instalate acolo rãmãseserã locului unii țigani cãlãtori și primele cîteva bordeie rãsãriserã deja pe malul apei, la ieșirea din sat, iar mai tîrziu, acel nucleu s-a transformat într-un sat țigãnesc, unde sedentarii cei noi și-au cultivat arta interpretativ-instrumentalã. Bunica fãcea toate vrãjile ei - :) bune! - sub atenta îndrumare a unei țigãnci de vîrsta ei, care în ochii mei era o femeie  îngrozitor de bãtrînã și pentru  care nutream cele mai contradictorii sentimente – spaimã, teroare, admirație, bucurie. Eram ținutã, totuși la distanțã de discuțiile lor, iar frînturile de conversație pe care le furam, uneori, erau într-un limbaj de neînțeles pentru mine. Revenind la bunicul, care a fost și continua sã fie pentru mine Regele Magician, avea prietenii în diversele comunitãți de țigani care mai populau la vremea aceea pãdurile aflate în apropierea satelor din Moldova. O copilãrie într-un asemenea spațiu marcheazã, fãrã doar și poate, viitorul adult. Trebuie sã spun cã nu am fost copilul dus la bunici în vacanțe, am fost copilul care a aflat, în cel mai traumatizant mod posibil,  cã cei cu care trãia de cînd s-a nãscut îi sunt bunici și nu pãrinți. Plecarea de la ei, faptul cã am fost smulsã din acea lume fizicã și afectivã, a fost pentru mine o a doua naștere. O naștere care s-a produs în timp ce eram în stare de conștiențã. Încercînd acum, pentru prima oarã, sã gãsesc o similitudine ca intensitate a durerii pe care am suferit-o, cel mai bun exemplu ar fi acela în care la nașterea sa, copilul ar simți durerea din momentul expulzãrii din mediul intrauterin. Nu numai cã ar simți, dar ar și ține minte, multã vreme, acea durere.

Revenind la revenire J da, cred în magie, cred în miracole. Ele mi se întîmplã continuu. Existența mea ar fi de neconceput în afara acestor dimensiuni. Ar fi de neîndurat. Magice sunt, de pildã, pentru mine, metafore pe care Creatorul mi le trimite în gînduri și miraculoasã este pentru mine trecerea, materializarea  acestor imagini în cuvinte. Magicã e iubirea și miraculoasã puterea ei. Natura este cartea nesfîrșitã de magie și miracole. Numai cã noi avem privirea îndreptatã în altã parte. Societatea, așa cum o cunoaștem noi, este de datã recentã. Și este fix pe dos fațã de cum a fost de-a lungul mileniilor știute sau imaginate. De-ar fi numai acest izolat aspect, și tot ar trebui sã-i dãm brînci, sã-l scoatem pe înfumuratul Rațional din existența noastrã. Atît de scurtã aici, atît de nesfîrșitã acolo de unde venim și unde ar trebui sã așteptãm cu bucurie și seninãtate sã ne întoarcem.

Comentarii cititori
sus

Maria Pilchin

 

„Iliada”, Eliade, aeroportul din Moscova ºi gara din Bãlþi.
Ghiocul mãreþiei

 

Citind Iliada, la facultate, mã tot întrebam de unde îºi lua oracolul rãspunsurile. Îmi amintesc de glumele noastre pe seama ierbii fumate în preajma acestuia. Profeþiile lui pline de echivoc se înrolau numai bine în armata poveºtilor halucinogene.

Magia în spaþiul nostru este legatã de stereotipurile populare ieºite din ghiocurile romilor. Aici îmi amintesc de o naraþiune semnatã de Eliade, de un poem al lui Puºkin, de Carmen al lui Prosper Merimée etc. Doar cã nu prea ºtiu dacã mai sunt politic corecte aceste texte, aºa cum ele folosesc acel lexem care astãzi nu îl mai aplicãm romilor. Dar aceasta e o altã temã.

Aveam vreo 22 de ani, era varã ºi aºteptam trenul în gara din Bãlþi. S-a apropiat de mine cu fustele ei colorate ºi multe, exotismul lor mã surprinse, era vorba de un design aparte, diferit de cel al fustelor lungi pe care ºi le cumpãrã ele de pe la Odessa, de la Piaþa „Kilometrul 7”. M-a privit în ochi ºi mi-a zis cã nu sunt fricoasã. Chiar nu eram, o anunþam cã nu-i dau bani, cã nu mã intereseazã trecutul ºi viitorul. A râs. S-a uitat la mine ºi mi-a povestit de-a fir a pãr multe, ca la Proust, cu fluxul memoriei... Pe unele le ºtiam doar eu, mi-a dat nume ºi date ºi locuri, de mã uimea cronotopul... a plecat fãrã sã-mi cearã bani. Era un master-class oferit mie. M-a lãsat confuzã, mã întrebam de unde ºi pânã unde.

Acasã mama îmi povesti despre Indii, popoare migratoare, secrete egiptene, spaþii iberice ºi multe altele. Altceva însã înþelesei atunci, cu toate misteriile lor, nu sunt tentatã sã-mi cunosc viitorul, mã deranjase cã mã cufundase în el, mi l-a tulburat ca pe o apã în albia ei. La ai mei 4 ani, în aeroportul din Moscova, alta i-a spus mamei cã toþi ai mei trãiesc în norocul meu. Norocul... Cineva s-a uitat în cafea ºi a enunþat cã voi fi om mare.

De atunci trãiesc tot mãsurându-mã, sã vãd dacã nu am crescut, de atunci trãiesc în aºteptarea mãreþiei...

Mãria Ta, nu vrei sã treci sã-ºi faci menajul?!

Comentarii cititori
sus

Radmila Popovici

 

Miracol

 

Asemeni borcãnașului cu sos, cãzut de pe pervaz de la etajul cinci în anii de studenție (un prânz pe cinste atunci) și, culmea! rãmas întreg cu sos cu tot; asemeni cãțelului cu intestinele târându-i-se prin praf pe care l-am zãrit mai dãunãzi cum și-a înfipt colții în blugii slimoși ai portarului niciodatã treaz de-a binelea (i-o fi ars vreodatã un picior în coaste); asemeni bãtrânei sub o sutã, cu o carte groasã în poale, care zilnic vinde semințe prãjite în stație - fie soare, fie ger, pentru bucata de pâine de mâine; asemeni domnului cu chipiu alb care învațã în parc mersul de la zero timp de doi ani dupã accidentul vascular cerebral și iatã cã azi pãșește fãrã baston; asemeni unui șir lung de „asemeni”, mi se aratã nici prea des, nici prea rar, miracolul - îmi face cu ochiul, mã ghiontește, deseneazã urme sau pur și simplu respirã.

Azi cineva mi-a spus cã se roagã pentru mine, ba mai mult, cã i-a vorbit duhovnicului despre… Cum? De unde? Nu ne-am vãzut niciodatã! Încerc sã mã mir și aflu cã mi-a citit sufletul în poeme - suficient pentru a aprinde lumânarea unui gând. Gura mea, de fapt degetele i-au rãspuns toate într-un glas: „miraculos!”, înainte sã aprobe mintea. Da, miraculos…

Poate pentru unii el știe sã umple buzunarele peste noapte sau e cel care îi așeazã de pe brânci direct în fotoliul de piele? Poate e un prinț aterizat pe calul tãrcat la poartã? Poate e levitația unui cãlugãr tibetan sau, poate, - descântecul tãmãduitor al lelei Ninica? Miracolul poate orice, prin definiție! Pânã și firescul ține sã-i ia locul. Un zâmbet sincer, o vorbã blândã, o mânã de ajutor, un gest dezinteresat - toate se vor miracole și, din pãcate, ajung a fi. Încerc, în plinã zi, sã caut firescul cu lumânarea și dau doar de miracole. Visez sau sunt o „Alice în Țara minunilor”? Doar cã… visele care se îndeplinesc sunt rupte de miracol, fãrã iubire. 

Comentarii cititori
sus

Sampradana

 

Mai existã miracole? Mai sunt întâmplãri cu încãrcãturã magicã?

 

S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie sã te înveþe cineva
cum sã le priveºti, ca sã ºtii cã sunt miracole. Altminteri, nici mãcar nu le vezi.
Treci pe lângã ele ºi nu ºtii cã sunt miracole. Nu le vezi...

                                                      (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)

Ca sã scrii despre un anumit subiect îþi este necesarã o anumitã calificare, cum se spune, trebuie sã prezinþi un gir. Îmi pare rãu, deci, sã dezamãgesc, poate, pe unii din acest punct de vedere, dar singura validare pe care pot sã o aduc în acest sens este una de ordin preocupaþional - da, singura autoritate de a vorbi pe acestã temã vine din faptul cã pretind o relaþie stabilã cu miracolul ºi mã ocup de a-l lãsa sã mã ocupe. Atemporalul? O preocupare zilnicã. Întâmplãri cu încãrcãturã magicã? Mai sunt ºi altele?

Când mi-a fost facutã propunerea de a scrie despre miracole, firescul m-a lovit atât de frumos, cã am realizat instantaneu ºi fascinat cum asistam chiar prin aceasta la o altã manifestare a miraculosului [Nu, nu spun asta dintr-o poftã excesivã ºi gratuitã de dramatizare - promit sã justific aceasta alegere de cuvinte pânã la finalul articolului]. Aºa cã în acest moment scriu cu o mare recunostinþã vechii mele prietene X care m-a aþâþat narativ înspre magic atât de inspirat, dar ºi acelei Forþe subtile ce ºade regeºte în spatele tuturor uºilor care se deschid uneori aºa discret cã le poþi cu uºurinþã neglija mai ales în lipsa unui exerciþiu serios într-ale miracolelor. Aceastã Forþã se va dovedi chiar protagonistul acestei mici luãri în seamã a extra-ului din faþa ordinarului. Vã invit nu sã lecturaþi o incursiune filozoficã sau mãcar pseudo-intelectualã în supranatural ori o povestire cu tâlc despre miracole, vã invit sã fiþi martori unui miracol. Nu e rolul meu sã-l destãinui, dacã el se va produce, îl veþi simþi, veþi ºti despre ce este vorba ºi veþi zâmbi. Sã purcedem deci miraculos sau nu prin cuvinte cãtre ceea ce nu poate fi încãput în cuvinte…

Cum definim miracolul? Ce anume este el? Hai sã o luãm aºa þestoºeºte sau ºcolãreºte de la definiþia pe care ne-o oferã îngãduitorul DEX: 1). Fenomen supranatural, minune; fapt, fenomen uimitor, extraordinar, eveniment, întâmplare contrarã legilor naturii, inexplicatã raþional 2) fig. Lucru cu calitãþi extraordinare ºi imprevizibile, care provoacã admiraþie; minune. /<lat. miraculum, it. miracolo, fr. miracle

Un posibil punct de început ar fi, deci, notorietatea pe care miraculosul a cãpãtat-o prin aparenta imposibilitate de a fi împãcat cu ceea ce a fost stabilit ca raþional, posibil, normal, ºi prin imposibilitatea de a fi despãrþit cumva de religios - cu precizarea cã este vorba de acel religios perceput foarte reducþionist, asociat de asemenea superstiþiilor ºi unui nivel de cunoaºtere ºi unei capacitãþi de acceptare ºi adaptare reduse (Ah, ironia!) Astfel, în mod firesc pentru cei care se focuseazã pe neajunsurile religiei ºi pe semnalarea lor semenilor - deºi confundarea religiosului, sacrului, spiritualului, oricum am vrea sã-l numim, cu instituþiile religioase sau religia ca instituþie ºi putere politicã, nu va mai putea fi prea mult timp o scuzã pentru acestã negare a ceva-mai-marelui-decât-noi, adicã, pe ºleau, pentru aceastã teribilã ignoranþã - miraculosul este din start fie unealta celor cu agendã manipulativã, fie refugiul celor impotenþi intelectual sau supra-potenþi demenþial.

Dacã îmbrãþiºezi miraculosul aderi la o tabãrã care ridicã atât de multe întrebari ºi sprâncene încât te trezeºti cã o arzi mai extra-ordinar decât ai vrea – adicã acilea este ordinarul – viaþa de zi cu zi cu toate ale ei ºi tu te gãseºti un pic cam extra, în afara lui, exclus de pe moºia-i din cauza tendinþelor de… centru (cã, de, acolo ºade Miracolul). Mã amuzã de fiecare datã când îmi amintesc momentul în care colegii de birou (lucram pe atunci copywriter într-o firmã) au început sã mã suspecteze de dumnezeialã. Sã mai ai vreo pornire spiritualiceascã în mileniul trei, în plinã înflorire ºtiinþificã ºi tehnologicã sub care încã atârnã un religios demult epuizat li se pãrea curatã smintealã. Nu pot decât sã sper cã sminteala-mi a sporit proporþional cu înflorirea tehnologicã. De fapt, o legãturã este ºi aici, dar nu face obiectul articolului nostru.

Sfântul Augustin spunea ceva de genul „Miracolele nu sunt contrare naturii sau a ceea ce este natural, ci doar contrare a ceea ce ºtim noi despre naturã ºi natural.” O primã datorie, deci, pe care am avea-o faþã de noi înºine este permanenta chestionare a propriei percepþii despre adevãr, a propriei realitãþi, a ceea ce credem cã este natural, a ceea ce luãm, cum zice englezul, for granted, de-a gata.

Hai acum sã traversãm un pic graniþele propriei limbi ºi sã facem o scurtã vizitã unei alteia, puternic înrãdãcinatã în ritual. O limbã care îºi revendicã esenþa tocmai din încapsularea elementului sacru în topica umanã, a aducerii în concretul limbajului a (aºa-zisului) abstract(ului) divin. În ebraicã termenul folosit pentru „miracol” este „nes’ (scris - נס), iar traducerea trimite la o acþiune fãcutã de divinitate, deci o acþiune supranaturalã. Pe lângã acest înteles, cuvântul „nes” îl mai are ºi pe acela de lucru elevat/elevator sau ridicat (la propriu, cum ar fi un steag, de exemplu, sau stâlpul pe care este ridicat steagul); miracolul, deci, vine cu acestã însuºire, de a eleva, de a ne ridica la o altã stare de a fi ºi, la fel cum steagul nu are valoare per se, ci acþioneaza într-o dimensiune simbolicã, ca semn, „instigând” la o percepþie a unei realitãþi „mai mari”, miracolul se comporta ºi el ca semn ce îndeamnã la o reconsiderare a vieþii însãºi ºi la luarea în considerare a unei alte Forþe ce depãºeºte puterea noastrã de înþelegere sau acceptare. Alte surse indicã încã un alt sens al cuvantului nes – pe cel de catarg, acel lucru esenþial pentru o ambarcaþiune care face posibilã deplasarea ei într-o direcþie sau alta. Se poate astfel uºor dezvolta acea nuanþã semanticã a miracolului, vãzut ca un catarg mânuit de o forþã divinã care face lucrurile sã curgã într-o anumitã direcþie al cãrei rost ne poate scãpa de multe ori, mai ales dacã nu corespunde cu direcþia pe care noi ne-am fixat-o ca fiind cea potrivitã pentru noi. De fapt, aici este Marea Bubã - deºi nu cunoaºtem acest teritoriu pe care s-ar putea gãsi ceea ce þine de ceea numim noi miraculous ºi nici nu suntem de cele mai multe ori interesaþi de a-l cunoaºte, „reuºim”, în acelaºi timp, sã avem un criteriu atât de sigur de el, fix, rigid, neiertãtor, cu care apreciem magicul în existenþã încât negãm dreptul la miraculos aproape by default oricãror elemente sau evenimente din viaþa noastrã ce nu respectã acest criteriu. Poate primul lucru care ar trebui vãzut este cã acest criteriu este construit pur ºi simplu tocmai pentru asta - negarea miraculosului. Singurul lui rol este suprimarea magicului. Cine l-a construit? Noi. ªi o facem din nou, de fiecare datã, în fiecare zi, când ne trezim doar pentru a ne continua somnul celor fãrã poveste, marºul metalic al celor vrãjiþi a nu mai crede în Vraja Lumii, exilul în Nerost al celor care, ucigând Mitul, bântuie ei înºiºi robotic ºi demitizaþi într-o hologramã ce le ascunde, orbindu-i, cu strãlucirea Imediatului, nemurirea. În fiecare zi gãsim atât de convenabil puse la dispoziþa noastrã uneltele cu care sã ne construim ºi sã ne fortificãm celula. Aici, în celulã, ne creºtem nebunia, apare acel masochism feroce cãci ne punem la adãpost de miracol, lacomi de chiar realitatea care ne doare, care ne sufocã prin exactitatea indiferenþei ei. Apoi, ca sã-i facem faþã, ne cãlim cu ºi mai multã indiferenþã ºi egoism.

Poate cel mai ironic ºi trist lucru legat de miracol ºi miraculos este faptul cã cei mai mulþi dintre noi, chiar ºi în foarte rarele cazuri când ne mai deschidem mintea, trupul ºi sufletul cãtre acceptarea miraculosului ca posibil, o facem cãutând cu percepþia în afara „obiºnuitului”, în afara vieþii noastre interioare, în afara singurului sentiment care ne poate sparge celula - Iubirea. Cum spunea cineva, tot ce vine din iubire este miracol. Dacã miracolul este absent în viaþa ta, nu înseamnã decât cã iubirea este absentã în viaþa ta. Suntem vii, dar nu trãim miracolul de a fi vii. Sã percepi miraculosul în infinitul fiecarei zile…iatã adevãrata magie, iatã alchimia internã, iatã dovada unei practici care a dat roade, a unei iubiri ce-ºi împlineºte rostul eliberatã de teamã ºi condiþionãri.

Pentru cei care ºtiu deja „care-i treaba cu viaþa” ºi pe care ea nu mai are puterea de a-i surprinde sau fascina (asta se întamplã când sufletul a ridicat catedrale Fricii) ce urmeazã sã spun va avea doar ecourile neputincioase ale unui cliºeu. Toate miracolele nu fac decât sã ne aminteascã Marele Miracol - Acela al vieþii însãºi. Destul de previzibil, probabil, pentru mulþi dintre voi, nu am cum sã nu-l invoc pe Einstein cu faimoasele cuvinte:

“There are only two ways to live your life. One is as though nothing is a miracle. The other is as though everything is a miracle” (Existã doar douã moduri de a-þi trãi viaþa. Unul este ca ºi cum nu existã aºa ceva precum miracole. Celãlalt este ca ºi cum totul ar fi un miracol). Ei, bine, mie, unul, aceste opþiuni îmi convin de minune ºi nu mã pun o clipã în vreo dificultate de a alege. Am fãcut-o deja în deplinãtatea facultãþilor sufleteºti ºi învãþ sã o fac în fiecare zi, cu mare rãbdare, nu din partea mea, ci din partea Maestrului, care stã foarte bine la capitolul timp ºi omniprezenþã.

Ne refugiem într-un cotidian ce se refuzã miraculosului cu planurile noastre de „reuºitã în viaþã”, vânând în acelaºi timp metode de a scãpa lui ºi de a ne satisface fantezii mai mici sau mai mari, mai vinovate sau mai puþin vinovate, mai dãunãtoare sau mai puþin dãunãtoare aproapelui ºi nouã înºine. Jocurile video, filmele, muzica, alcoolul, cãrþile, drogurile nu reclamã decât nevoia atât de puternicã a omului de miraculos ºi apartenenþa sa atât de fireascã la realitatea noastrã. Atât de ironic le folosim pentru a nega aceastã apartenenþã, pentru a înãbuºi aceastã nevoie, de fricã sã nu rãmânem în urmã cu „realitatea”, prizonieri într-un „basm” în care nu crede nimeni. În aceastã realitate, dovada maturitãþii pare sã o facã refuzul „sãnãtos”, pãzit de artileria intelectualã, a tot ce iese din þarcul dovezilor ºtiinþifice ºi al socialului secularizat ºi secularizant. Singurã, existenþa acestei teme - Mai existã miracole? Mai sunt întâmplãri cu încãrcãturã magicã? - existenþa acestui semn de întrebare, remarcã o mare absenþã în planul sensibilitãþii perceptive, a sensibilitãþii sufleteºti. Cãutãm magicul oriunde altundeva, dar nu în faþa noastrã, dar nu în noi. Avem nevoie de o certificare externã, legitimã, de o autoritate recunoscutã pentru a admite natura propriei realitãþi.

Îmi vine aici în minte acea anecdotã cu cele douã prietene care se reîntalnesc dupã o perioadã lungã în care nu mai pãstraserã legãtura. Vãzând ce copil mare ºi chipeº are prima, cealaltã nu mai contenteºte cu mirarea ºi laudele: „Vai, dar nu-mi vine sã cred cât de mult a crescut ºi ce frumos s-a fãcut copilul tãu!” Foarte promptã ºi deloc tulburatã de complimente, cealaltã îi rãspunde: “Aaa, asta nu-i nimic, ia sã-l vezi în poze!” Ne-am obiºnuit sã trãim viaþa prin intermedieri ºi intermediari - sã o privim printr-o lentilã mare, care o deformeazã în fel ºi chip.

Miracolul este esenþial fiinþei umane – el este cel care face cu adevãrat completã fiinþa umanã – el este reminder-ul de a nu te opri în primul strat existenþial, de a cãuta un scop ºi o misiune, o cale, de a nu te confunda cu propriile limite, este sonarul care îþi semnaleazã partea cufundatã în apã a icebergului, este reclama nevãzutului, a nevizibilului. Miracolul e hrãnit de ºi cu rãbdare, perseverenþã, cu nerenunþare - Oricine ar oferi ajutorul unui altuia dacã ar ºti cã urmeazã sã fie rãsplãtit din plin pentru asta; cum ai mai deosebi atunci ajutorul real, necondiþionat, sincer? La fel cu miracolul - el se lasã vãzut, se reveleazã acelora care îl înlesnesc altora necondiþionat, care oferã fãrã certitudinea recompensei. Paradoxal, suntem în stare de miracole chiar înainte de a le vedea ºi conºtientiza noi înºine pe deplin. Exemplu? E musai sã inserez unul aici, mai ales cã atunci când mi-a fost propusã, tema specifica zgomotos (exemple, nu teorii!).

Acum câteva zile m-am întors de la un festival în plinã naturã verde (Ozora), unde oamenii vin sã întâlneascã Omul - fiecare cum ºtie, cum poate, fiecare cu ce are ca practicã, deschidere, curiozitate, cãutare, dar ºi poftã de dezlãnþuire. Se cântã, se danseazã, se joacã, se fac workshop-uri, se fac o grãmadã de lucruri, incluzând rãtãciri ºi pseudoînchegãri spirituale, dar, dacã propria-þi deschidere ºi venire în întâmpinare a Celuilalt e autenticã, nu ai cum sã nu întâlneºti oameni frumoºi ºi frumosul în oameni. Vreau sã împãrtãºesc aici doar o micã pãrticicã dintr-o trãire pe care, fãrã vreo ezitare sau îndoialã, o pun sub semnul miraculosului ºi a ceea ce-l „sponsorizeazã”.

Mie îmi place sã dansez, de fapt nici nu consider cã dansez (las asta în seama celor care se pricep), consider cã pot intra într-un dialog trupesc cu sunetul. La acest festival I did a lot of talking, aº putea spune. Dar hai sã o pun de o coerenþã narativã acilea ºi vedem ce treabã are dusul la festivalul ãsta cu Miracolul, El, Miracolul. Eram, deci, pe acest vast tãrâm de joacã – zi sau noapte, efervescenþa umanã ºi coloristica nu scãdea, totul urmãrea un ritm mereu prezent ºi precis, chiar ºi vremea: ziua soare, soare, soare, noaptea - ploaie, ploaie, ploaie… Deºi avusesem programul festivalului în mânã de câteva ori, plãcerea lãsatului evenimentelor în seama aºa zisului hazard biruise tendinþa de a mã organiza participativ în functie de line-up-ul afiºat. Mai simplu spus, nu prea aveam habar cine, când ºi unde o sã cânte. Alþii, însã, aveau. ªi astfel, cum stãteam cuminte aºteptând înfometat în plinã noapte la o coadã cu pretenþii de Marele Zid Chinezesc sã iau ceva de îmbucat sau cum bântuiam prin ploaie în cãutare de noroi, iatã cum venea la mine câte un personaj fantastic, care, fãrã necesitatea nici unei alte introduceri în afara unui zâmbet vindecãtor de firesc, privindu-mã direct în ochi mã înºtiinþã (în universala englezã, bineînþeles) - „Scuzã-mã, nu ºtiu de ce, dar m-am gândit sã-þi spun cã Ott cântã la scena Dragon’s Nest într-o jumãtate de orã.” ªi ce bine se gândise! Treaba asta s-a întâmplat de 3 ori într-o noapte (adicã de 3 ori mi s-a comunicat în felul acesta, „la nimerealã”, cã urma sã se întâmple ceva muzical fabulous la una dintre scene ºi de fiecare datã a fost vorba de ceva ce-mi doream foarte mult sã vãd) ºi m-am gãsit martor al unei desfãºurãri fascinate de „întâmplãri” fericite care m-a adus în faþa a 3 mari artiºti pe care îi urmãream de mult ºi care mã inspiraserã enorm (îi numesc de dragul celor care aderã la aceastã expresie muzicalã, dar ºi a celor care o pot astfel descoperi) Ott, Sphongle ºi Carbon Based Lifeforms. În toatã acea efervescenþã emoþionalã ºi trupeascã cu sute de oameni, sute de corpuri animate de aceeaºi muzicã spaþialã ºi aceeaºi dorinþã de conectare sursa comunã, aceeaºi dorinþã de a-ºi exprima pofta de comuniune ºi libertate prin miºcare (mã refer aici doar la scena unde eram în momentul respectiv, altfel vorbim de mii de corpuri dãnþuind încoace ºi-ncolo, peste tot, în vãi ºi pe dealuri), în toatã aceastã efervescenþã, deci, m-am dedat neclintirii preþ de un timp irelevant. Am simþit cum acel dans descãtuºat ºi descãtuºant, acea miºcare brownianã supusã totuºi acestei hrãnitoare simetrii de simþire, care pentru cineva care ar fi asistat neimplicat interior ar fi dus probabil cu gândul doar la o mare risipã de energie, acea miºcare genera însã un alt tip de energie colectivã de o forþã inspiraþionalã extraordinarã – pentru cã acþiona la rândul ei ca nes, ca semn, simbol, ca steag ce flutura frenetic anunþând prezenþa unei energii încã ºi mai mari. M-am oferit ei, iar dansul s-a schimbat. A devenit un schimb de tãcere interioarã. Trãiam conºtient ºi dansam în doua tempo-uri diferite – unul era cel extern, extrem de dinamic, cel al muzicii, celãlalt era tempo-ul unui dimensiuni subtile care îþi este ºoptitã în meditaþie, în rugãciune. Se dansa desculþ, pe pãmânt, pe nisip, în noroi, în ploaie. Se dansa crud, a bucurie de a fi Împreunã. Se dansa cu foc, se dansa în aer, se dansa pe apã, se dansa din pãmânt. Era un dans crud, organic. Se dansa a bucurie de a fi Împreunã.

Cuplat orgasmic la acea energie întregitoare de viu, am dansat, adicã, am dialogat… ºi am dialogat… ºi am tot dialogat… ºi m-am tot inserat în poveºti ancestrale despre întrupare. Timpul extern îºi vedea de treabã, dar la fel ºi cel intern - afarã se luminase de mult, oamenii se împuþinaserã pe ringul de dans ºi continuau sã o facã. De fapt, la un moment dat, mi-am dat seama cã eram singurul care mai folosea muzical trupul din dotare. În jur descopeream, redescopeream oameni - gustau dintr-un ceai, dintr-o prãjiturã ºi din dialogul pe care eu încã nu-l încheiasem. Ne priveam în ochi… ne priveam în zâmbet. ªtiam ºi unii ºi alþii. ªtiam cã nu suntem unii ºi alþii. Ne priveam în Unul. Eu mã odihneam prin ei, ei dansau prin mine. Dupã 12 ore de zbenguialã neîntreruptã eram dincolo de putinþele mele fizice - ceva însã continua sã mã miºte, o forþã dincolo de mine, îmi dãdeam seama cã, dacã încetam sã dãruiesc, nu aº mai fi fost în stare sã mai fac vreo miºcare, aº fi picat ca un catarg rupt de o furtunã teribilã, realizam cã, daca acel dans ar fi fost al meu, pentru mine, acea energie s-ar fi oprit din a mã hrãni… dar dansul nu-mi aparþinea, aºa cã dãruiam încontinuu ºi primeam încontinuu. Dialogul renãºtea mereu chiar dacã încercasem de câteva ori, de frica epuizãrii, sã mã smulg din acel loc la intrarea cãruia stãtea scris pe o bucatã mare de lemn Ωm in the Dome - artistul care elibera caii sonici pe acea imensã pãºune senzorialã, subsemnatul care se încãpãþâna bucuros sã-i cãlãreascã, ºi fraþii de trãire care mã însoþeau sufleteºte prin lumina prezenþei lor totale. ªi astane întoarce, în sfârºit, la subiectul articolului nostru. Eram martorul unui miracol. Mai mult, de fapt, participam la un miracol. Oameni pe care nu-i întâlnisem vreodatã veneau sã mã þinã în braþe, sã îmi aducã apa, sã îmi ofere un fruct, sã îmi mulþumeascã… Adevãratul dialog abia acum începea… dialogam în lacrimi ce nu se sfiau sã se deconspire în timp ce ochii ni se îmbrãþiºau…

Îmi dansasem mãºtile jos. Aveam în respiraþia acceleratã povestea unui vârf de munte tocmai urcat. Acoperit din cap pânã în picioare de sudoare ºi þãrânã eram asemenea unei statui proaspãt însufleþite, aflând miracolul Viului. Un copil care mã privise cu cea mai fireascã curiozitate posibilã s-a apropiat cum numai un copil poate sã se apropie de un altul ºi mi-a râs. Ãsta a fost cadoul sãu. Mi-a deschis chirugical inima ºi m-a inundat fizic o mare cãldurã în acel loc. ªi dansul a reînceput. Carnea mustea a spirit trezit. Îmi observam corpul povestind despre fratele suflet. Miºcãrile urmau logica unei bucurii sfinte. A venit apoi lângã mine un tânãr de 20 de ani ce-mi amintea de Ultimul Mohican râzând ºi el cum n-am vãzut pe nimeni râzând - cu ochii, cu toatã faþa, cu tot trupul, cu ceva dincolo de trup, cu nevãzutul. Mi-a luat mâna, mi-a deschis palma ºi mi-a pus-o în dreptul inimii sale, apoi a tras-o uºor ca o delicatã smulgere, mi-a strâns-o în pumn, mi-a dus-o cãtre piept, a desfãcut pumnul ºi mi-a aºezat palma în dreptul inimii mele. Capetele ni s-au plecat ca într-o rugãciune ºi frunþile ni s-au unit asemenea frunþilor a doi fraþi ce fuseserã pierduþi ºi s-au aflat dupã foarte mulþi ani. Solidaritatea celor prezenþi, aºezaþi în cerc, complici prin zâmbet, privire ºi mâini împreunate fãcea ca totul sã parã un ritual de mult uitat, pe care ni-l aminteam acum cu smerenie ºi recunoºtinþã. Respiram þãrânã ºi miracol. Mã îndrãgosteam din nou de oameni. De Om. Am ºtiut atunci cã voi dansa mereu sã onorez aceastã dragoste.

Cum la începutul articolului promiteam cã voi „justifica” de ce am numit „miracol” chiar ºi faptul cã mi s-a aruncat aceastã temã în poalã – iatã-mã în încercarea de a-mi respecta aceastã promisiune – sã fiu sincer, de când am venit de la aceastã întâlnire cu oameni minunaþi ºi vii, mã tot bãtea gândul ºi îndemna inima sã scriu ceva, sã împãrtãºesc din dragostea pe care am primit-o acolo ºi sã am un fel de confesiune scrisã la care sã mã întorc atunci când uit sã invit magia în propria viaþã ºi uit sã mã opresc din a nu observa Miracolul Fiirii. Pentru mine unul nu aº fi ºtiut s-o fac ºi nu aº fi avut energia, dãruirea ºi motivaþia necesarã - fãcând-o însã ca ºi în cazul dansului, sub semnul comuniunii ºi împãrtãºirii, am primit un binemeritat ºut în cur ºi un deadline - uneltele perfecte, atât de necesare unui procrastinator perfect. Am putut astfel sã înfãptuiesc ce pentru mine este acum miracolul de a scrie despre miracole. ªi ºtiþi ce? Îmi dau seama cã s-ar putea sã-mi placã ºi sã vreau sã continui aceastã temã ºi aceastã…mãrturisire într-o formã sau alta.

Poate cã te aºteptai la ceva mai mult, poate cã miracolul pentru tine, cel care citeºti acum are o altã însemnãtate, un alt înþeles… asta e doar parte din frumuseþea sa… aceea de a putea îmbrãca o infinitate de forme… ca un veºtmânt ce þi se potriveºte perfect þie, miracolul aºteaptã sã te îmbrace, sã te primeneascã pentru Marele Spectacol al Fiinþãrii. Miracolul existã fie cã îl recunoaºtem sau nu, fie cã ne deschidem lui sau nu, dar atunci când îl mãrturisim, îl sporim, atunci când ne lãsãm locuiþi de Iubire fãrã a ne fi necesare reþete pentru asta, ºi ne „încãpãþânãm” în iubirea pentru ceilalþi ºi pentru noi înºine, fãcând-o prioritatea noastrã cea de toate zilele, îl udãm ca pe un copac imens ce poartã chiar fructele care ne hrãnesc. Nu e nevoie sã înfãptuim miracole sau sã fim martori „supranaturalului”, Noi suntem Miracolele. ªi, crede-mã (sau nu), oricare dintre noi are autoritatea necesarã de a investiga miraculosul existenþei ºi de a vorbi oricând, oricui despre el. Lasã-te sã-þi fii Miracol ºi îngrijeºte Miracolul Celuilalt. Namaste! 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Miracolul este personal, bântuie prin cotloanele vieþii interioare, dar nu depinde de tine, nu-l poþi controla, stã în puterea altcuiva, presupune o participare. Poate fi darul pe care îl primeºti când nu îl aºtepþi sau împlinirea unui vis latent, ceva care nu þi-a trecut prin minte sau altceva, pe care þi-a cãºunat, la care te-ai gândit, iresponsabil, în fiecare zi, o fantasmã cãreia i-ai tot dat ocol, refuzând sã o agãþi în ºirul renunþãrilor.

Miracolul nu þi se cuvine ºi nu vine pentru cã e râvnit sau pentru cã faci ce trebuie. Nu are sens ori explicaþie, nu rupe brusc þesãtura de neglijenþã ºi stânjenealã, de principii ºi cumpãtare, de rezerve ºi inhibiþii, de prudenþe ºi precauþii, de eschive ºi crispãri, de inerþie ºi restricþii cotidiene pentru a irumpe intens ºi exploziv în gloria unui moment irepetabil. Dimpotrivã, e uºor de respins sau de ridiculizat de oricine, dar mai ales de  deþinãtorii adevãrului ºi ai dreptãþii, de judecãtorii cu argumente ºi alte arme. O întâmplãre magicã se reflectã de cele mai multe ori strâmb în oglinzi exterioare, cinstite sau corecte, ºi, despuiat de firul fermecat, sub priviri de “opinie publicã”, miracolul e sabotat, îºi pierde semnificaþia, devine sordid. De aceea, nu poate fi ostentativ, ci discret, ca orice formã de curaj ºi generozitate, atât de discret încât uneori e doar o vagã complicitate, acceptarea tacitã a unei posibilitãþi, absenþa refuzului, promisiunea repede retrasã a accesului la o tainã. Când nu eºti forþat sã îþi reprimi, ai senzaþia cã zbori deasupra lumii, iar aceastã anticipare a miracolului, e tot miracol, nu mai e nevoie ca el sã se împlineascã. Miracolul existã ºi atunci când nu se întâmplã.

Comentarii cititori
sus

C. Zar

 

Miraculoasã, exis1enþa memoriei. 2rãdina timpului oprit, al3ãtuirea luminii. Miraculoasã, 4umea copiilor, 5chimbarea inimii, 6ragostea noastrã.

Amintirea, tangentã la eternitate, amintirea ca formã de artã. Locul unde ceea ce a dispãrut rãmâne. Amintirea ca punere pe crucea sentimentelor. Viața lor fãrã de moarte. De aceea zic: nu timpul, memoria face poezia creației posibilã.

Încã puțin. Mai stãm adormiți dimineața, dãm apoi cu niºte apã pe suflet. Nu ºtiu alt loc mai frumos, în umbra gândului liniºtit. E o grãdinã în venele noastre, în care copilãria nu s-a sfârºit nici o clipã; iar brațele pãrinților nemângâie încã. Locul în care visele mele spalã picioarele tale. Sã vindecãm acest loc ºi împreunã cu el, lumea.

Creator nu a fost primul glas. Creator a fost glasul care a cerut sã se facã luminã. L-am mângâiat pe barba murdarã, pe bãtrânul tristeþii care ieºise din mine. În fiecare mãr, o bombã atomicã. În fiecare bombã, o carte sfântã. Am vrut noi sã ºtim, credeam cã e bine. Ceva îmi spune. Cã nici nu ne-am spãlat pe mâini, când am muºcat din Sine.

Ce sã asculți în cuvinte, dacã nu inima? Aºa m-a întrebat: „Câte pagini are Dumnezeu?” Nepoțica mea de 3 ani, ce logicã, mi-am zis, fireºte cã are dreptate: nu fãcuse nici o afirmație... Asta este, aºa începem toți, vehicule ale miracolului. Punem noi un volan mai târziu, mândri apoi pierdem motorul. Aºa era sã stric tot: învãțasem sã teoretizez. Mã credeam taare deºtept, trãgeam câte o mie de concluzii ºi nu învãțam nimic. Prostule, mi-am zis într-un final, ce ai învãțat, a fost fãrã concluzii.

N-ai fost tu niciodatã limitat de idee, doar ideea de tine. Am înțeles. Aºa sunt clipele noastre finale, au calitatea asta de îți fac mintea sã se concentreze într-un fel minunat. Aºa sunt clipele noastre ireversibile, îți deschid uºile, ochii. Stãteam în prag ºi vedeam pentru prima oarã trecerea ºi venirea, norii de pãsãri colorate trecând prin vitralii; cum se spãrgea sfârºitul lumii în bucãți ºi cãderea din turnurile inimii.

Sufletul se oprise, mirat de eternitatea luptei.

De atunci, tot ceea ce scriu este despre schimbarea inimii omului. Cã nu se ºtie cine deschide fereastra. Dinãuntru, dinafarã, aripa atinge. Apoi lumina începe sã intre. O mulțime de alte lucruri încep sã se întâmple. La început, foarte mici, ca vorbitul acela încet cu tine însuți ori precum cuvintele sincere. Parcã ºi vezi mai bine, e o chestie de orizont ºi nu de nori. De atunci nu mai nori, niciodatã.

Sunt locuri în care se întâlnesc mãri cu oceane ºi fiecare pãstreazã culoarea sa. Țin la ele, cum ar veni... ºi unite cum sunt, nu se amestecã. În locurile astea se poate vedea clar linia care separã o singurã întindere de ape. Aºa ºi cu dragostea noastrã.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey