•  ªtefan Diaconu
•  Haugh Béla


sus

ªtefan Diaconu

 

mã fugãrește cu mãtura,
de când i-am spart peștele bibelou de pe televizor

 

M-am strecurat de afarã, pe lângã vecinele noastre dragi, purtate de povara grijilor, nu mai mult decât cea a bârfelor, nici nu s-au sinchisit de mine. Calc pe pernuțe, fãrã sã fac vreun zgomot, sunt încã în starea aia vigilentã de vânãtoare și încã nu știu exact ce-mi poate cãdea sub nas, mai ales cã-n bucãtãrie miroase a ceva bun, a carne proaspãtã cumpãratã de curând din mãcelãrie. Am alergat prin parc dupã porumbei, i-aș fi dezosat cu plãcere dacã nu mi-i speriau hipsterii ãia bicicliști, idioții, habar n-au cât e de sufocant sã stai ore în șir la pândã. Nu m-am sincronizat, aș fi putut sã-mi învãț demult lecția, sã pun laba pe ei când stau noaptea și dorm cu ciocurile scufundate-n aripi. E adevãrat cã am avut chef de mișcare, dar m-am lãsat alintatã alãturi de copiii mici care se dãdeau pe trotinete și cãluți cu rotițe de cauciuc. Mã sui pe pervazul geamului de la bucãtãrie care e semideschis, adie mirosul de copac înfrunzit, de castan poleit cu praf și nisip de la lucrãrile de renovare a strãzilor, de pe șantiere. Vecinele noastre s-au așezat pe scaune. Toate trei aduc parcã a vrãjitoare alcoolice, cu mãturi ruginite lãsate de izbeliște într-un service auto în faliment unde care nu mai lucreazã nici un mecanic.  

Ibricul e pe foc, un vas alb cu bulinuțe roșii cum obișnuiesc bunicuțele sã-și cumpere din piațã, tanti Lina nu poate sã-și bea cafeaua fãrã sã-și aprindã o țigarã, zice cã nu-i chique, cã nu se cade sã strice bunãtate de cafea mãcinatã adusã boabe în saci taman din Columbia, oricum, poate sã nu fie din Columbia, dar în telenovele și-n reclame mereu se zice cã de acolo se importã de când hãul și pãmântul, cea mai bunã cafea cu aromã de limbã portughezã sau spaniolã, gitano e gitana îți pun sângele-n mișcare ca dragostea și te fierbe când ești tânãr, nu știi, te aprinzi și dai în foc de la orice.

Tanti Lina știe sã ghiceascã-n cafea, știe sã tragã-n cãrți, sã-ți spunã dacã te-nșealã bãrbatul sau nevasta, i s-aratã-n caimac ca la televizor cu full hașde, și-ți spune în șoaptã cu o voce rãgușitã cã de colo, dupã colț, pe bãrbatu-tu’ îl așteaptã una blondã cu fuste lungi și cu poșetã din piele-ntoarsã de girafã adusã din Antarctica, girafele din Antarctica sunt hiene braziliene care ies din cãrțile de tarot și stau cu gâturile-n jos ca sã-ți tulbure sufletul. Vânãtorii africani le suflã prin tuburile lor de bambus sãgeți cu scuipat de viperã, le blãnesc gențile europencelor care îi plãtesc în mãrgele, biluțe și câte-un falus de sticlã cu care sparg copchilașii negrilor, cu sfințenie naivã, nucile de cocos.

La tanti Lina vin mai des vecinele de scarã, de pe palier, câteodatã mai aduc ele cafeaua lor ca s-o îmbuneze adicãlea, la cât de des vin le mai ia pe fugã cã-i fac pagubã la borcan și cã vorba multã sãrãcia omului, oricum n-are ce face altceva, înafarã dacã e patru sau șase sau opt când e Il destino du muerte pe Acasã TV, o datã în direct, apoi tot în direct, de la opt în reluare. Nu se uitã la știri sau la vreme ori la sport, trage cãrțile și ghicește-n cafea, aflã noutãțile pe calea ortodoxã, nu diluate și amestecate de tot felul de intrigante țâțoase machiate care se terminã în escu sau esca.

De jos, de pe scaunele peticite de la masa din bucãtãrie, rãsuflã a etanol și-a aspirinã tanti Catinca, mereu se plânge cã o dor șalele, cãlcâiele, ghebul, coatele, varicele, cauți cu lupa un loc unde sã pui acul și nu gãsești cã nu o doare, mai uitã din când în când care-i paharul de apã și care-i cu spirtoasã, dar pentru dânsa diferența nu-i, cã amândouã lichidele te ung pe suflet ca pe cãmilã-n deșert, tanti Varvara o freacã și-i face masaj când mai are timp, nu prea des, are și dumneaei vreo câteva emisiuni preferate și niște seriale pe care nici în ruptul capului nu le-ar pierde, nici mãcar de dragul durerilor lu’ tanti Catinca.

De altfel, dacã ar pierde mãcar un emison sau barem un program de-al lui Mãruțã de la hepi auãr, atunci s-ar afla în dilemã și n-ar ști pe ce poziție sã se situeze de fațã cu tanti Lina, cãruia-i place sã disece firul în patru și sã dezbatã cele mai calde amãnunte, sã propunã noi teme de discuție legate de cum Bianca l-a suportat pe Bote. Celãlalt o aștepta la Maiami înfierbântat de soare, de tinerețe, se plictisea flãcãul trimițându-i mesaje invitând-o undeva cu priveliște sau fãrã, pe bancheta mercedesului decapotabil, ori la piscinã, în fine, temele sunt diferite de la o emisiune la alta, amândouã femeile urmãresc cu sufletul la gurã.

Azi nu se discutã decât lucruri serioase, adicã cele care nu-s de ordinea zilei, cele care țin de viațã și de moarte, strâns legate de vreo cunoștințã comunã pentru care au puterea și bunãvoința de-a face afirmații mai mult sau mai puțin verificabile. Vorba asta, sã fie cunoștințe verificabile, e discutabilã, nici una dintre doamne nu s-a interesat de validitatea sau de presupusa lor formã aprioricã, apetitul pentru flatus vocis e și el considerat o activitate umanã care în unele cercuri poate urca pânã la rangul de artã, unde creativitatea se îmbinã cu tehnica, imaginația trebuie sã ținã cont de veridicitate. Într-un singur cuvânt: era cu totul și cu totul vorba de lucruri serioase, datoritã acestui fapt nu s-au mai fãcut referiri la nici o telenovelã sau emisiune, nici n-au tras în cãrți, ceea ce deja aflase tanti Varvara impunea de la sine o anume sobrietate și-un aer meditativ, presupus pe seama destinului, se-nțelege.

 - S-a-ntors Ion din Anglia! sparge liniștea de-un sfert de secundã doamna Varvara, așteptând ca tanti Lina și tanti Catinca sã cearã mai multe detalii; nerãbdãtoare sã spunã povestea mai departe, continuã, lãsând întrebãrile sã musteascã în mintea vecinelor sale.

- Ion Mihai, invitatul cuscrilor de la bairam, bãiatul ãla care a venit acum doi? trei? ... ani, când s-a mãritat fiicã-mea; era la nuntã un tinerel cu barbã, cãmașã neagrã, costum negru, abia terminase facultatea, profesor de religie la un liceu, la industrial, unde-a terminat Titel, nepotu-meu. Tanti Lina și-l aminti imediat, nu de dânsul neapãrat, nu-l bãgase de seamã, dar partenera lui era ciudat de veselã, nu-și putea imagina în momentele respective ce-o împinge sã stea cu bãrbosul acela morocãnos, cu Ion Mihai adicã, tânãrul profesor de religie.

- Da, l-o fi chemat fata înapoi, tânãrã, frumoasã, greu cu bãrbatul plecat. Sau a luat-o și pe dânsa în Anglia? se interesã scepticã tanti Lina.

- Ei, de unde, nu erau luați. A plecat de capul lui, cred cã datoritã ei; pesemne vroia sã-și înceapã viața altfel, cã la școalã erau probleme și fata avea alte prioritãți, nicidecum cununia. Era din aia, trãgea cu subînțeles tanti Varvara, mai de Doamne-ajutã, completã companioana și fãcu din sprâncene.

- Nu mai e ce-a fost odatã, când fetele nici nu se uitau la bãieți când mergeau la horã, și purtau fuste lungi și le luau flãcãii de la pãrinți de-acasã ... oftã tanti Catinca.

- Așa erau vremurile pe atunci, cã deh, dar tot mai vedeai câte-o muiere care se miruia cu Vasilicã, cu Ionicã, de la Adam încoace tot o poamã. Și bãrbații la fel, nu zic nu, conchise tanti Lina cu vestita-i înțelepciune.

- Ziceam de Mihãițã, bãiatu’ ãsta a avut de tras prin cele strãinãtãțuri, zãu așa. Când a ajuns acolo, la engleji, dar stai sã vezi cum a plecat, cu chiu cu vai! Cã n-avea sãrmanu’ bani, trebuia sã-și plãteascã mai întâi și-ntâi cazarea, cã nu-l primeau dacã n-avea unde sta. Nu-i fãceau actele, hârțoagele pe care le fac ei acolo, mare necaz a avut, oftã de douã ori tanti Varvara și simțea nevoia sã fie aprobatã cu-n of și de tanti Lina, pentru credibilitate. Exact asta se și-ntâmplã. Lina oftã și ea, iar pe Catinca parcã o amușinau din nou durerile.

- Ne mãnâncã zilele cu uniunea asta a lor, îi chinuie pe sãrmanii tineri de nici nu-ți trece prin cap, precizã Lina ca adevãr general valabil și universal.

- Zãu cã da! Dupã ce-a strâns bãnișorii vreun an de zile, s-a dus acolo la ei, la cules mere. Citise anunțul într-un ziar, a plãtit dinainte cã i-au gãsit loc, s-a dus la interviu, era cerere mare, se bãtea lumea ca sã culeagã merele englejilor. A doua zi, dupã ce-a ajuns-n Anglia, la muncã, ce sã vezi? rãmase așa o vreme tanti Varvara, ca sã facã efect, sã vadã mãcar dacã-și pot închipui nãzdrãvãnia ce-o pãțise Mihãițã.

- L-au trimis acasã? întrebã Catinca știind ea, de la știri, de țiganii din Franța. La ãștia le dau bani de drum și bilete de avion. Gratis! E de-ajuns sã te duci pânã acolo, sã le zici sãru’ mâna, te primesc cu brațele deschise și cu flori, îți bagã niște franci în buzunar și gata – te așteptãm și data viitoare! Pe curând! Or’voar! A-bian-tot!

- Taci fã! Ãia-s francezi, oameni cu bun simț, da’ crezi cã englejii sunt ei în stare de așa ceva? La ãștia nu le pasã, îți dau cu piciorul în fund și hait!!! În stradã, ca câinii! N-au pic de suflețel în ei. N-au nici cât negru sub unghie credințã! Oleacã de omenie!! Îs de altã religie, zise descumpãnitã.

- Tot în Iisus cred și ãștia, Varvaro! o atenționã Lina. Ia, în sfârșit, ibricul de pe aragaz, apa a scãzut de la clocotealã și rostogolește bulbucii din care iese aburul ca la locomotive și vapoare. Toarrnã în ceșcuțele albastre cu floricele, toporași albi cu frunzulițe verzi dedesubtul torții, toate din același set, semn cã le prețuiește pe prietenele sale, dar și pe ceșcuțe de a avut grijã sã nu se spargã și sã le strice perechea.

Casc a lehamite și mirosul de carne îmi sfredelește nãrile, mustãcesc și m-aș arunca la chiuvetã unde se scaldã pulpele de pui în lighenașul roșu, la spãlat, înainte de-a le amesteca cu borș, morcovi, ardei și zarzavaturi, în oala albastrã, pentru supã. Varvara își aranjeazã pe genunchi capotul gri, pe suprafața picioarelor butucãnoase rãzbat urcușuri și coborâșuri prin ciorapii verzi ca frunza de alun, spãlãciți și scãmoșați. Tanti Lina, amfitrioana, a terminat de lulit țigara, chiștocul parcat în scrumierã scoate dârele de fum ca o cãrare întortocheatã spre tavan, scoate o alta din pachet, subțiricã și parfumatã, o aprinde cu bricheta primitã la promoție când și-a cumpãrat douã pachete la același preț, sfãtuitã de-o domnișoricã cu picioare lungi gâtuite de fustița strâmtã, vopsitã în culoarea budincã-i de ciocolatã cu lapte.

- L-au dat afarã. Erau mulți, câțiva de-ai noștri, o droaie de polonezi, pakistanezi, marocani, și nu l-au ținut decât o zi. Profesor de religie, trebuie sã ai îndemânare, sã umpli lãzile la minut, nu e de ici de colo. Și oameni erau destui care sã-l înlocuiascã. Varvara aștepta reacții. În special de la tanti Lina, pe Catinca o lãsa deoparte, era mai mocofanã, se pricepea ca nimeni alta numai la povestit ce o doare.

- Vai de capul lui, și el acolo și-a gãsit sã se ducã? La cules de mere? E muncã de zdrahon, nu de om cu minte, cu facultate, cum e dânsul …

- Ei Lino, când e sã faci un ban, ce mai conteazã? Munca nu e niciodatã rușinoasã. Încercã Varvara sã o combatã.

- Sãrmanul Mihãițã, la cules de mere e nevoie de putere, cari toatã ziua-n spate greutãțile. Te dor șalele, faci cocoașã, faci hernie. Catinca începu sã simtã cã se poate bãga în discuția partenerelor sale, în sfârșit.

- Și cum a dres-o pânã la urmã? Și-a gãsit alt loc de muncã? întrebã Lina, scrumând din țigarã și apoi sorbind din cafeaua care între timp se rãcise.

- Aici e baiul, Lino! Ca sã vezi cât de hurdumani îs englejii ãștia. Nu și-a gãsit Mihãițã de lucru, a umblat zile-n șir prin gãri sã caute anunțuri și l-a apucat disperarea când i-a ajuns cuțitul ca foamea la os.

- Bãiat bun de muncã, tânãr …

- A-ntrebat pe unul, cã știa sã vorbeascã englezã, dacã nu poate sã-l împrumute cu bani, sã se-ntoarcã-n țarã, cã e greu și la ei cu munca așa cum e și la noi. I-a povestit de-a fir-a-n pãr cum a venit sã facã un ban, cum l-au alungat, și ãsta, strãinul, i-a dat bani de drum, de mâncare – nu mai gustase Mihãițã de mult o ciorbițã – i-a dat și de buzunar, sã aibã la nevoie.

- Vezi, Varvaro, ce-ți spuneam eu ție cã și englejii-s creștini!! Li s-a fãcut milã. E și dânsul suflet.

- Suflet, suflet, dar ce minte are Mihãițã, sã vezi. Când a vãzut el cã vor sã scape de dânsul, a mai întrebat când pe unul, când pe altul, sã-l ajute barem sã se-ntoarcã sãnãtos acasã, la copilașii lui, chit cã nu-i avea.

- Ce zici, a fãcut el asta? se mirã Lina. Catinca nu mai schița nici un semn, aproba în gând și se bucura de norocul profesorului.

- Ei, Linã, doar nu-i pãcat. Vrea omul sã se-ntoarcã-n țara lui. Nu ți se face milã? Nu vrei sã-l ajuți? Îi dai acolo niște gologani ca sã se ducã sãnãtos. Și zãu cã a venit așa bucuros înapoi Mihãițã, acuș se-nsoarã și dânsul, și-a fãcut casã, și-a luat mașinã. Un an de zile s-a tot rugat, ba de Dumnezeu, ba de engleji sã-l ajute sã se-ntoarcã în patria lui, și-acum vrea sã intre în învãțãmânt. Eu cred cã e bine, îi învațã pe copilași, la școalã, sã nu-și piardã speranța.

- Halal de dânsul! Las’ cã meritã, zise și tanti Lina, ridicându-se de pe scaun și ocupându-se de oala cu supã.      

Cutiuța cu crãnțãnele e goalã, sar de pe pervaz și încerc sã o îmblânzesc pe stãpânã sã mã serveascã. Îmi dã un picior în fund, capra dracului, cã cicã era sã se-mpiedice cã-i umblu printre picioare. I-aș bãga o ghiarã-n gât, mã simt ca o mâțã proastã halitã de coadã de vreo javrã puricoasã. Fac câteva ture prin casã enervatã, nici mãcar muște-n casã n-are baba, e al naibii de plictisitor înãuntru. Singura distracție e sã mã agãț de tablourile de pe pereți, cu pãuni și pești. Dar nu pot sã fac asta, mã fugãrește cu mãtura, de când i-am spart peștele bibelou de pe televizor. Mi-am înfipt labele-n goblenul de dedesubt și-a cãzut peste mine, era sã mã omoare. Miorlãi.  

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

Isprãvile lui Háry János (1914)
V.
Pãcãleala trasã unui lup bãtrân

(Povestea precedentã, în numãrul 48)

- Du-te încotro vezi cu ochii! mi-au spus cãlugãrii cei docþi, însã aºa, pe nepusã masã, n-am ºtiut încotro sã mã îndrept. Nu prea aveam ce cãuta în amonte, prin urmare am pornit în aval, cãtre Tolna. N-aveam de unde sã ºtiu cu certitudine ce va spune taicã-meu când va afla cã am pãrãsit cetatea de scaun a arhiepiscopului într-un mod atât de zãrpãlatic. Poate cã sosirea mea neaºteptatã îl va surprinde ºi se va necãji cã nu mi-a trimis în întâmpinare o cãruþã. O vreme, am stat pe gânduri încercând sã-mi fac planuri de viitor, dar în cele din urmã întoarcerea acasã s-a arãtat a fi cea mai potrivitã soluþie.

Mi-am strâns catrafusele - asta fãrã prea multã ostenealã - apoi mi-am luat rãmas bun de la vestitul oraº. Ca sã-mi uºurez drumul, mi-am propus sã cobor înot pe Dunãre. Am rãzbãtut cumva pânã la Viºegrad, dar vremea a început sã se rãceascã ºi mi s-a fãcut pielea de gãinã.
Prin urmare, m-am cãþãrat pe o plutã a tãuþilor ºi aproape cã am ajuns la Pesta-Buda cu ea. Din pãcate, am naufragiat în apropiere de Vaþ, mai precis, în loc sã scufunde vasul de care ne-am izbit, buºtenii noºtri s-au desfãcut din legãturi. Bietul slovac s-a agãþat de un fir de brad, iar eu, pentru cã n-am gãsit altul prin preajmã, m-am cuibãrit în pãlãria cu boruri largi a plutaºului, care îi cãzuse de pe cap în momentul catastrofei. Aºa cã am strãbãtut foarte comod ultima porþiune.
Am rãmas câteva zile în Pesta-Buda, deoarece nu prea mã trãgea inima acasã. Însã, când a început sã ningã, am fost nevoit sã pornesc la drum. Cum altcumva? Pe jos. Ici ºi colo am întâlnit câte o sanie, m-am ºi cerut într-însa; dar cel mai mult am umblat pe jos, lucru cu folos, pentru cã nu-mi era atât de frig ca-n sanie.
Am ajuns fãrã prea multã greutate la marele codru din Bakony, însã aici n-am putut sã-mi continui drumul per pedes: stratul de zãpadã era prea gros. Ce altceva sã fac? M-am cãþãrat pe un copac ºi am început sã sar dintr-unul într-altul, ca veveriþele. Cum de nu s-au rupt crengile sub mine? Pãi, explicaþia e simplã, omãtul s-a îndesat pe tot rãmuriºul, astfel încât gerul a cimentat ºi cea mai subþiricã crenguþã, într-atât încât nu putea fi desprinsã nici cu briciul. Astfel, din vârf în vârf, am reuºit sã rãzbat prin fãgetul necuprins ºi am ajuns pe malul Balatonului. Lacul îngheþase bocnã.
Mi-am luat avânt, cu gândul cã-l voi strãbate patinând, dar abia am pornit sã înaintez cã m-am împiedicat într-o crevasã ºi am picat în nas. Am avut noroc, pentru cã nasul mi-a ajuns fix la cealaltã margine a crãpãturii ºi am continuat sã alunec, dar de data aceasta pe vârful nasului. Dacã n-ar fi fost aºa, sigur m-aº fi înecat.
Nu mi-a plãcut sã patinez pe vârful nasului. M-am ridicat în picioare ºi m-am întors pânã la liziera pãdurii, unde am încropit în doi timpi ºi trei miºcãri o sanie. I-am fãurit ºi un catarg, pe care mi-am întins paltonul în chip de velã. Apoi am urcat în ea ºi, dupã ce vela-palton a prins un pic de vânt, a început sã zboare ca o poruncã împãrãteascã. Aºa am cãlãtorit o zi întreagã, ba chiar se înnoptase ºi eu tot nu ajunsesem pe celãlalt mal, dar nu putea fi departe, deoarece în întuneric am zãrit un sat, mai precis, luminiþele ferestrelor sale.
M-am bucurat nespus cã voi ajunge în curând la un cãtun ºi îmi voi putea încãlzi trupul rebegit. Bine-bine, dar întâi a intervenit ceva nemaipomenit, deºi, cum bine ºtiþi, în viaþa mea am trecut prin destule peripeþii.
Pe mãsurã ce sania s-a apropiat de mal, am observat cã pe gheaþã a apãrut o mogâldeaþã întunecatã. Apoi încã douã siluete, ºi altele, ºi altele, de m-am trezit în faþa unei întregi haite. Iniþial, am crezut cã nuntesc câinii pe gheaþã, dar apoi, spre marea mea surprindere am constatat cã nu erau dulãi, ci lupi înfometaþi. Aveau boturile larg cãscate, limba le atârna de-un cot, iar când scrâºneau din colþi, dinþii aruncau scântei pe gheaþã, care sãreau haotic, ºuierând, pânã când umezeala le stingea definitiv.
M-am ºi vãzut condamnat la moarte... Omul se descurcã cu unul, doi sau zece lupi; cu ajutor catargului, aº fi bumbãcit chiar o duzinã; dar când vine vorba de o întreagã haitã, ei bine... ar fi necesare douã catarge.
Atunci mi-a venit o idee genialã. E adevãrat, abia în clipa din urmã, când m-am trezit în fãlcile lupilor, pentru cã lighioanele se pregãteau sã mã înfulece. Nevoia îl învaþã pe om - cu cât situaþia e mai disperatã, cu atât omul devine mai inventiv. E adevãrat, cel puþin în cazul meu.
Am smuls cu îndemânare paltonul de pe catarg. Era unul cãlduros, îmblãnit cu piele de lup, aºa cã l-am îmbrãcat degrabã. dar nu cum îl purtam de obicei, ci întors pe dos, cu pãrul în afarã. Cum am terminat, am pus piedicã saniei, am sãrit din ea ºi m-am pus în patru labe. Lupii au înmãrmurit. S-au oprit cu toþii ºi au pornit sã urle. Am tras ºi eu o hãulitã, într-un fel atât de emoþionant, încât întreaga haitã a rãmas cu gura cãscatã.
Am urlat, am hãulit ºi am rãmas în patru labe. Ce-i drept, îmi îngheþaserã palmele, dar le-am frecat de gheaþã ºi s-au încãlzit, astfel încât a fost mai uºor sã aºtept. Deodatã, una dintre fiare, cea mai mare, s-a furiºat lânga mine ºi a mirosit cãptuºeala de blanã. A simþit mirosul de lup ºi, de bucurie, a tras un strãnut, apoi s-a întors cãtre ceilalþi. Le-a ºoptit ceva, n-am priceput ce anume, dar cred cã ºi-a anunþat tovarãºii cã suntem de aceeaºi teapã.
Însã nemernicii nu l-au crezut, astfel cã au venit cu toþii la mine ºi mi-au mirosit bunda, iar apoi, când s-au convins cã-i din pãr de lup, au plecat care încotro: unii hãis, alþii cea!
În cele din urmã, a rãmas doar fiara cea straºnicã. Pe cât se pare, îi cãzusem cu tronc la inimã. Numai cã pe gheaþã nu puteam sã stau prea mult aºa, pe coate ºi genunchi. Îmi era ºi frig - ºi trebuia sã fac ceva, într-un fel sau altul. Am reînceput sã hãulesc ºi am pornit cãtre mal în patru labe. Lupul s-a luat dupã mine. ªi-am început sã urlãm împreunã, eu pânã aproape cã mi-au crãpat bojocii. Neobiºnuitul stil de deplasare m-a epuizat.
Slavã Domnului! în cele din urmã am ajuns la gardul unei case ºi mi-am aflat salvarea. Într-o clipitã, am sãrit peste împrejmuire ºi, trecut în curte, m-am ridicat în picioare. Însã lupul cel bãtrân a sãrit la rândul sãu ºi m-a urmat. Când a vãzut cã umblu în douã picioare, imediat ºi-a dat seama cã l-am amãgit.
S-a repezit cãtre mine negru de furie ºi mi-ar fi sfâºiat beregata, dacã dulãul de pazã al gospodarului n-ar fi apãrut ca ieºit din pãmânt. Uriaºul ciobãnesc n-a stat de ºagã, a prins fiara de gâtlej ca pe un iepure ºi a scuturat-o, a scuturat-o, pânã când a lãsat-o fãrã suflare.

----------------------------------

(Povestea urmãtoare în numãrul 50)
Traducere de Franciscus Georgius

Ediþia de bazã:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiatã cu menþiune la concursul Szehér de cãtre Societatea literarã Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey