•  Mihai Ghiþulescu


sus

Mihai Ghiþulescu

 

 

 În comunism, oamenii simþeau altfel. Nu ºtiu cum,
dar altfel. Iubeau ºi urau altfel

 

 

Mihai Ghiþulescu, aveai 7 ani în 1989. Se poate spune cã ai trãit “cei 7 ani de acasã” - dar atât - în comunism. Ce a însemnat pentru tine, atunci, comunismul?

În primul rând, am o experiențã senzorialã a comunismului. Mi-au rãmas de atunci gusturi, mirosuri etc. Sigur, toate astea pot fi inocente, dar, datã fiind schimbarea majorã din decembrie 1989, tind, retrospectiv, sã le asociez cu regimul politic. Madlena mea are gust de eugenie sau de ciocolatã cu rom sau de mai știu eu ce. Existã apoi experiența sentimentalã. Copil fiind, sigur cã nu am conștientizat starea de spirit din România anilor ’80, dar am simțit-o. Cred cã, în vremurile alea, oamenii simțeau altfel. Nu știu cum, dar altfel. Iubeau și urau altfel. Pãrinții își iubeau copiii altfel. Cred cã am simțit asta pentru cã, și azi, mai am câteodatã sentimente comuniste. Abia în al treilea rând, existã memoria faptelor. Îmi mai amintesc câte una-alta și mã bucur când mi se leagã cu ce citesc prin cãrți sau documente.

Sincer, mie comunismul mi se pãrea frumos atunci. Era zgomotos, colorat, exact cum îi place unui copil. Butaforia era de efect. Îmi plãceau costumele, cântãrile, serbãrile etc. Nu știam eu ce e dincolo de ele. Totul pãrea benign, așa cum pare și azi în încercãrile de reconstituire edulcoratã, de creare a unui vintage comunist. Mi-e puțin jenã. Îmi dau seama cã joaca asta era practicatã cât se poate de serios și de aici nenorocirea. Mã gândesc cât de hidos și de periculos poate fi un om mare, care se comportã ca un copil și se și ia în serios. Cam așa cred cã a stat treaba cu comunismul.

Mãrturisesc cã mi-a pãrut rãu când au murit ai lu’ Ceașcã. Azi mã gândesc cã aș fi tras și eu în ei, dar atunci el mi-era simpatic. Nu (doar) pentru cã ni se spunea cã e pãrintele nostru. Dar avea așa un aer de tãtãițã tâmp și de treabã. Dacã l-aș fi vãzut pe ulițã la țarã sau pe trotuar, la coadã la lapte, probabil cã i-aș fi cãutat compania. Bine cã nu l-am vãzut.

Am niște întrebãri în ultima vreme. E clar cã raportarea mea la comunism e foarte complicatã. Nici n-are cum sã fie altfel, pentru cã e rezultatul trãirilor infantile, de care am vorbit, amestecate cu destul studiu. Mã tot întreb cât e memorie și cât e istorie în ceea ce gândesc azi despre vremurile alea.

Pentru cã vorbesc destul de des, în public, despre comunism, mi se întâmplã adesea sã aud întrebãri de genul “Cine e bãiețașu’ ãsta și ce știe el? Ce a trãit el?”. Pe logica asta, nu s-ar mai scrie istorie deloc. Cred cã știu și eu câte ceva. Discutabil, sigur, dar știu, mãcar pentru faptul cã m-am gândit mult la subiect.

Dincolo de voaluri mai subtile ºi mai agreabile, unii vãd o simplitate de genul: Yalta, Malta, nu noi am ales comunismul, nu noi am hotãrât sã ne întoarcem la capitalism. Suntem liberi sau am schimbat stãpânul?

Experiența comunistã e atât de încâlcitã încât memoria și istoria ei nu pot fi ferite de simplificãri. E adevãrat însã, simplificãm parcã prea des și inutil. Refuzãm detaliile, nuanțele, semnele de întrebare... Cred cã e vorba aici de o comoditate intelectualã și moralã.

Sigur cã soarta țãrii ãsteia s-a stabilit, mai mereu, peste capul ei. Dar, dacã ne uitãm bine în istorie, majoritatea cazurilor sunt asemãnãtoare. Puțini sunt cei care au stabilit de capul lor ce au de fãcut și chiar și ei au fost obligați sã accepte influențe.

Cã românii nu au dorit comunismul e clar. Dar, la nivel de masã, s-au adaptat repede și s-au complãcut. Cât au putut. Când n-au mai putut s-au rãsculat și ei pentru schimbare. E clar cã, în decembrie 1989, au vrut o schimbare. Ce și cum e greu de spus! Capitalism suna atunci foarte seducãtor. Dar nici socialism cu fațã umanã nu suna chiar rãu. Naiba mai știe care au fost idealurile Revoluției din 1989, de care azi, cu emfazã, vorbește Constituțiunea. Am ajuns într-un fel de capitalism original, șprițuit românește, cum fusese și socialismul. Toate necazurile actuale vin, dupã mine, din lipsa capitalismului de-adevãratelea. Dar, oricum, avem un capitalism. E mai bine decât oricând în trecut. Când aud azi, în (post?)crizã, vorbindu-se despre necesitatea unei revizuiri, a unei a treia cãi, mã apucã nervii. Nu cred în așa ceva... Cred în capitalism, cred în libertatea de toate felurile...

Cât despre libertate, n-are rost sã intru aici în filosofii, nu cã aș fi în stare. Una peste alta, azi suntem liberi, mai liberi decât oricând, mai apropiați decât oricând de nivelul de libertate din Occident. Sigur cã mai sunt bariere de jure și, mai ales, de facto. Astea vin tot din stilul românesc de a nu duce lucrurile pânã la capãt. România e țara unde “Libertatea conºtiinþei este garantatã”, numai  cã “ea trebuie sã se manifeste în spirit de toleranþã ºi de respect reciproc”. No comment!

Apropo de o a treia cale, exista în expunerea – ce pãrea utopicã – a lui Bogdan Ghiu despre Dada-Democraþie (Când a venit la Tradem, în 2012) o idee pe care am mai auzit-o: a prezenta democraþia ºi capitalismul la pachet este doar un truc propagandistic. Pe lângã acest demers ce pare a rãmâne teoretic, avem exemplul Ungariei, „prima þarã din UE care denunþã democraþia liberalã ºi se distanþeazã de ea”, alegând „democraþia ne-liberalã”, ce seamãnã cu modelul Putin: naþionalism, religie, conservatorism social, capitalism de stat, dominarea mediei de cãtre guvern (o analizã recentã a lui Fareed Zakaria, pentru CNN). Ce pãrere ai?

Ei bine, eu nu cred în chestiile astea. Sunt un tip de dreapta, liberal și conservator. Dupã mine, democrație liberalã e un pleonasm. Cum se poate altfel? Nu avem niciun exemplu istoric de democrație fãrã liberalism, fãrã capitalism. Mi se pare cât se poate de evident cã dacã statul se implicã prea mult, în orice, cetãțenilor le rãmâne tot mai puțin de fãcut, deci li se diminueazã puterea, deci se duce pe apa sâmbetei democrația. Statul trebuie sã rãmânã paznic și judecãtor. Atât! Toți cei care au pretins cã inițiazã vreo democrație originalã au picat imediat în ne-democrație. Așa ar sta lucrurile și cu Ungaria, deși am impresia cã acolo e mai degrabã retoricã decât acțiune. Cred deci cã democrația și capitalismul sunt inseparabile. Mã amuzã suspiciunea de “truc propagandistic”. Nu prea vãd propagandã liberalã azi în lume. Dacã e, e foarte subtilã. Se cutremurã însã Pãmântul de propagandã anti-capitalistã.

Cum vezi criza din Ucraina ºi escaladarea noului rãzboi rece, ajuns în „faza pe sancþiuni”?

În materie de politicã internaționalã nu prea îmi vine sã-mi dau cu pãrerea. În comentariile politice, în general, dar mai ales în cele pe externe, întâlnim multã improvizație. Avem acces la prea puținã informație pentru o analizã pertinentã. Tot ce putem face e sã literaturizãm și eventual sã mai nimerim câte ceva. Nu mã surprinde ce se întâmplã în Ucraina, dar nici nu știu la ce sã mã aștept. Poate prin diversele cancelarii existã niște planuri, dar dacã noi nu le cunoaștem, ce rost are sã vorbim?

Cum consideri cã a rãspuns România unor provocãri post-decembriste: Piaþa Universitãþii, dosarele Securitãþii, legea lustraþiei? În ultimii ani, au fãcut valuri deconspirãri ale unor scriitori care au colaborat cu Securitatea. Mai cântãresc ele într-un talger public sau în unul personal? Comunismul a fost condamnat oficial în România ºi, la 25 de ani de la Revoluþie au început sã fie deferiþi justiþiei „torþionari” ai fostului regim. Cam tot atunci, în oraºul nostru a fost amplasatã statuia lui Adrian Pãunescu, iar o stradã ºi o salã a Bibliotecii au fost botezate cu numele lui. N-am formulat o întrebare la acest ultim subiect, dar îmi poþi da un rãspuns care sã îmi acopere cât de puþin nevoia de coerenþã?

Mã gândesc la Mircea Dinescu și rãspund: ca dracu’. De Piața Universitãții s-a ales praful. Poate pe 13-15 iunie sã-și mai aducã aminte de ea știriștii, între douã viituri și un viol. Pãcat, pentru cã, în ciuda mitologiei negative, e un eveniment istoric cu mare potențial simbolic. Adicã, or fi fost bãieții și fetele alea beți, fumați, pastilați, plãtiți de cine știe cine, dar valorile pe care le cântau și strigau ei erau clare și încã se susțin. E încã de falã sã fii golan. Sper cã istoricii viitorului vor restaura Piața Universitãții, îi vor gãsi un loc în vulgata istoriograficã.

În ce privește lustrația, aș râde, dacã n-aș fi intrigat. Cred cã mai bine nu se mai fãcea nimic, se lãsau lucrurile sã meargã de la sine. Ce-a ieșit e un bambilici incredibil, din care eu unul nu pricep nimic. Și mai cred cã eșecul evident al procesului nu vine, în primul rând, din rea-voințã, ci din incapacitate. O astfel de primenire depãșește moralmente capacitãțile românilor. Revenind la prima întrebare, zic cã lustrația în România nu ar fi fost posibilã decât dacã era impusã din afarã. Dar n-a fost. Ce ne rãmâne acum este sã așteptãm sã se ducã unde s-or duce totți cei care erau maturi înainte de 1989. Dar nici așa treaba nu se calmeazã imediat... Cred cã o sã ajungem sã ne acuzãm unii pe alții cã suntem fii de securiști.

Crezi cã a fost condamnat comunismul? Din gurã, dupã 20 și de ani, cu un raport încropit pe genunchi... Sigur, nu e rãu cã s-a întâmplat asta, dar nu e nici vreo mare scofalã.

Chestia cu condamnarea torționarilor nonagenari e și ea în același registru comic-intrigant. Nu servește la nimic și nici prea moralã nu mi se pare. Bine, bine mi se va spune, dar nemții și franțujii încã mai vâneazã naziști și colaboraționiști. Da... Dar ei au început imediat dupã rãzboi și acum o fac doar pentru a duce treaba la capãt, pentru a împlini un principiu... Noi o facem doar de dragul aflãrii în treabã, al show-ului de la tv și al tainei lungi de cârciumã.

Și-l mai avem și pe Adrian Pãunescu... Cã îl avem peste tot, inclusiv pe Facebook, cu vârf și îndesat. Îmi pare rãu cã a murit, cã nu pot sã-l vorbesc de rãu atât cât aș fi vrut. În cazul lui, zic eu cã se vede cã raportarea noastrã la comunism e ambiguã rãu. Nu putem sã condamnãm regimul și sã-l slãvim pe Pãunescu, care a slãvit regimul. Douã reacții întâlnesc: (1) da, a slãvit regimul, dar l-a și înjurat - nu prea ține, dar asta e o discuție moralã prea lungã; (2) o fi slãvit el regimul, dar a fost un mare poet. Aici e o discuție esteticã scurtã. Dacã grohãielile alea fals patetice sunt poezie, eu prefer sã recit din Paraziții. De gustibus...

Cum þi se pare spaþiul public românesc, în 2014? Mai existã exerciþii de sinceritate sau doar de imagine?

Nu-mi place deloc ce vãd. Mi se pare cã românii au culturã politicã precarã și de aici toate pãcatele. Nu sunt catastrofist, îmi dau seama cã România a evoluat și evolueazã, dar parcã prea puțin pentru a recupera sau mãcar reduce decalajele. Facem ce facem și tot în urmã suntem.

Sigur cã preocuparea pentru imagine distruge totul în jur. Avem o culturã a ambalajului, a fondului de ten, a husei de telefon, nici nu știu cum sã-i zic. În afarã vopsit gardul, înãuntru leopardul! Dar viciului ãstuia secular i se mai adaugã un altul: inconsecvența. Și dacã spunem un lucru sincer acum, dupã scurt timp ne sucim, la fel de sincer. Întâlnim prea adesea ceea ce Andrei Pleșu numea sinceritãți de o clipã și care sunt, pânã la urmã, tot niște minciuni.

Cum ai caracteriza momentul actual al literaturii române?

Nu cunosc suficiente lucruri despre literatura actualã, așa cã nu o caracterizez. Știu cã sunt alții, chiar mai neinițiați decât mine, care ar avea ceva de zis. Eu, nu.

Scriitorul canalie, dar genial, sau cel moral, dar cu un pas în urmã în ce priveºte mãiestria?

E o discuție veche și încâlcitã. Dacã e musai sã optez între variantele astea - dar numai dacã e musai - zic canalie. Mã gândesc cã pornirile imorale pot fi cumva limitate prin constrângere, oprobiu etc., pe când lipsa de talent sau prostia nu prea pot fi compensate.

Crezi în scriitorul „angajat” (martor-mãrturisitor – cu opinii ferme)?

Da. De ce nu? Dar cu condiția sã avem mereu în vedere cã adevãrul, binele și frumosul nu sunt interșanjabile. Adicã dacã spui ceva adevãrat sau susții o cauzã nobilã, nu devii automat mare scriitor. La fel, dacã ești seducãtor în formulãri, nu înseamnã neapãrat cã ai dreptate. Avem destule confuzii din astea în spațiul public românesc. Sigur, ideal e sã fii și bun, și deștept, și talentat. Oare s-o putea?

Mergi cu plãcere la serviciu?

Eram încã în comunism când mi-a zis tata: „Bãi, la școalã și la serviciu n-o sã-ți placã niciodatã... Dar mãcar sã nu-ți displacã de tot!”. Cam așa sunt. N-am vreo plãcere, dar nici nu detest. E serviciu, trebuie fãcut. Prefer sã mã agãț mereu de mãrunțișuri frumoase și uite așa fac totul suportabil.

Ce mai scrii?

Din superstiție, nu spun chestiile mari. Oricum scriu destule comentarii, cronici, prostioare. Unii ar zice cã e irosire în foiletonisticã și s-ar putea sã aibã dreptate. Eu mã bucur totuși cã reușesc sã fac asta. Altfel, la cât e de birocratizatã munca noastrã academicã, aș fi fost plin de frustrãri intelectuale. Așa mã țin pe o linie de plutire.

Te-ai gândit sã intri în politicã? Dar în diplomaþie?

Diplomația - vorbesc de cea regulatã, de ambasadã - nu cred cã mã prinde. Politicã sigur o sã fac pânã la urmã, mai mult sau mai puțin. N-am vreo sete de putere și nici nu cred cã aș putea schimba mare lucru. E o chestie mai curând sportivã. Vreau sã vãd și eu cât de seducãtor pot fi pentru un public larg, sã-mi încerc talentul populist. Oricum, aș rãmâne probabil un politician mai degrabã marginal, un tip fãrã implicare fermã în vreo politicã de partid. Zic și eu... Cine știe?

Un vis pe care l-ai vrea împlinit?

Nu visez decât noaptea în somn și, de cele mai multe ori, uit ce am visat.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey