•  Andreea Bratu
•  Ionel Ciupureanu
•  Gellu Dorian
•  Ioana Geacãr
•  Mircea Gheorghe
•  Viorel Pîrligras
•  Constantin M. Popa
•  Lorena Stuparu
•  Radu Þuculescu
•  Cornel Mihai Ungureanu
•  Alexandru Ovidiu Vintilã
•  Aprilia Zank


sus

 

 

În septembrie, Prãvãlia culturalã ajunge la numãrul 50. Cu acest prilej, la tejghea, nu am propus o temã anume, cum se întâmplã de obicei, ci i-am invitat pe prietenii noºtri sã ne trimitã fiecare ce doreºte: un gând, o întâmplare, o poveste, un poem, un desen, un fragment de ceva. Contribuþiile, pentru care le mul'umim, se pot vedea mai jos. Mulþumim, de asemenea, cu acest prilej tuturor prietenilor notri, precum ºi colaboratorilor fideli sau ocazionali.

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Second Life bis

 

(Propunerea de a scrie ceva fãrã o temã impusã mi-a amintit de examenele din facultate la care ni se cerea sã scriem ce vrem. Tuturor ni se pãreau cele mai grele, pentru cã odatã ce îþi alegeai tu tema, se presupunea cã o stãpâneai la perfecþie. Uneori chiar aºa ºi era. Uneori.)

Mai deunãzi, douã lucruri m-au fãcut sã mã gândesc mai mult la un subiect oarecum banal: reþelele de socializare ºi modul în care ne acapareazã viaþa. Mai întâi, am auzit pe stradã replici dintr-o convorbire telefonicã (toþi cam strigã la telefon, vrei-nu vrei, e musai sã auzi!): „V-am sunat, nu mi-aþi rãspuns ...    v-am scris pe Facebook, acolo cred cã aþi citit...”. Dupã aia, o individã ºi-a fãcut plângerea publicã pe acelaºi FB: „...de trei zile, nimeni nu a mai dat like la blogul meu!” Cam aºa trebuie sã arate pentru unii sfârºitul lumii!

Din mai mult motive care se pot eticheta laolaltã cu lipsa de timp, mi-am închis contul FB timp de aproape o jumãtate de an, ºi l-am redeschis acum câteva zile (încep deja sã mã întreb de ce). Perioada de sevraj a fost depãºitã cu mult timp în urmã (adicþia nici nu a fost chiar aºa de serioasã), iar acum am sentimentul care probabil îi încearcã pe toþi foºtii pseudo-dependenþi vindecaþi: ce rost o fi avut toatã aventura asta? E ca atunci când o fostã iubire pãtimaºã a cãrei vâlvãtaie moare în propriul ei jar mistuie ºi ceaþa care þi-a acoperit temporar ochii, lãsându-þi vederea mai limpede ca dupã o operaþie cu laser. Iar ceea ce vezi acum e de un banal care te pune pe gânduri. Brusc, devine neinteresant ce varzã creºte în grãdina unora, ce dinþi i-au mai cãzut (ºi unde) copilului colegei de bancã din generalã sau ce castele ºi mall-uri a mai vizitat vecinul de stradã.

În ciuda ºi în lipsa ta, viaþa virtualã merge înainte pentru ceilalþi. Like-urile se adunã la orice miºcare, la fel comentariile, sfaturile, compãtimirile ºi selfie-urile zâmbãreþe care sã dovedeascã faptul cã toþi duc o viaþã idealã, iar tu continui sã auzi în jur „X a postat ieri ...”. În ritmul ãsta, în curând cabinetele de psihoterapie vor da faliment, iar Zuckerescu & Co. vor trebui sã facã faþã unor procese de concurenþã neloialã.

Pe de altã parte, deocamdatã FB e singura sursã de informaþie la zi despre ce se mai pune la cale prin subsolurile oraºului, ce proteste mai rezistã, ce reviste culturale mai apar, ce muzici, cãrþi, citate ne mai scot din apatie (ori din sãrite) ºi mai ales despre ce mai fac prietenii de pe altã faþã a planetei. Deºi, în privinþa asta ne-ar putea ajuta ºi telefonul. Pentru care, ce-i drept, plãteºti dacã te întinzi la vorbã. (Apropo, câtor prieteni de pe FB le (re)cunoaºteþi vocea?)

Înger sau demon? Mai subjugant decât Second Life? Nociv sau benefic, acest FB? Greu de hotãrât, mai ales într-o zi cu ploaie (în real life). Sper doar ca viaþa noastrã virtualã sã nu devinã mai interesantã ºi mai bogatã decât cea realã ºi sã nu ajungem, ca în acea povestire de Bradbury, conservaþi de bunã voie între patru pereþi ºi conectaþi 24/24, în clãdiri aliniate simetric pe strãzi pustii, fãrã copaci. ªi pentru cã în acest mediu virtual Prãvãlia a reuºit sã convingã de 50 de ori cã are marfã proaspãtã ºi furnizori confirmaþi,  mai sper ca pe viitor sã aud numai „am intrat pe FB în Prãvãlia culturalã ºi am aflat cã...”. Sau ceva de genu’ (sic!).

Comentarii cititori
sus

Ionel Ciupureanu

 

 

Sub un bec

 

Am apãsat o manetã

ca sã mai pot merge

spre exteriorul meu stricat

 

mi-am amintit de tine ascuns sub un bec

sã nu fii disperat dupã ce-ai murit

lângã scrumul tãu și-acum mi se ridicã fusta

 

în ziua de sine

te evaporaseși când m-ai atins

eu îți voi cânta din mijlocul instinctelor mele. 

Comentarii cititori
sus

Gellu Dorian

 

 

Malaezia

 

Eu sunt poetul ion mureºan

ºi nu o singurã datã am fost obligat sã-mi prepar singur bãutura,

eu nu m-am plîns de vremuri ºi vremaºi,

ce-mi pãsa mie de ele, de ei,

mie îmi pãsa numai de mine ºi de alambicul meu ascuns

printre lucrurile de nimic,

deºi nu o singurã datã i-am vãzut pe vremaºi cãrînd

în maºinile lor alambicuri peste alambicuri,

unele de tablã de alamã, cu serpentinã din sticlã de yena,

altele improvizate din te miri ce,

cã omului nevoiaº îi ardea gîtiþa mereu

ºi mereu trebuia sã o stingã,

dacã de la alte treburi asunse putea fi oprit,

de la aceastã treabã nimeni ºi nimic nu-l putea opri,

aºa ºi eu, poetul ion mureºan,

cã aºa mi s-a zis din naºtere, pentru cã nu puteam fi oprit din plîns

decît cu un þoc muiat în horincã,

eu nu o singurã datã am fost obligat sã-mi prepar singur horinca,

ºi cum prunii se uscaserã,

merii lepãdau în timpul verii, iar tescovina o dãdeau la porci,

luam un sac de fãinã de porumb,

o opãream pînã se fãcea un cir peste care turnam zece kilograme de zahãr,

iar cînd acesta nu era, mergea ºi fãrã el,

aruncam peste acel borhot un pachet sau douã de drojdie,

depinde cît de iute doream sã bolboroseascã borhotul

ºi cînd începea sã înþepe nãrile cu mirosul lui iute,

trãgeam cu ochiul peste tot satul,

sã vãd de-i liniºte în lanul de porumb,

ºi puneam alambicul la treabã,

cu o atenþie demnã de cel mai bun soldat în plantonul de noapte,

 

pic-pic,

pic-pic – primele lacrimi le puneam într-un borcan

peste care aruncam petale de crin, mitilic

bun pentru frecþii –

ºi iar, pic-pic, pic-pic, pic-pic,

pînã cînd se umpleau vasele cu un lichid uºor albãstrui ºi plãcut,

slab ca diana,

dupã care îl treceam iar prin alambic

pînã ce distilarea se oprea la cincizeci de grade,

ºi cum nu-i puteam spune horicã de prune

sau horincã de mere, de pere, de orice alte fructe

care-mi lipseau din grãdinã,

i-am spus malaezia,

 

vai-vai, nici nu ºtiþi cîte picãturi ºi rîuri mi-au bucurat viaþa,

de nici nu ºtiu cîte ori am ascuns ºi scos alambicul

pe care acum îl port glorios ca pe o cocoaºã

pe care toþi mahmurii ar dori s-o sãrute,

dar eu le ofer

malaezia simplã, tare,

malaezia cu miere de albine,

malaezia cu sirop de afine, pentru cei cu vederea slabã,
cu gust de zmeurã, pentru fetele

care ºtiu sã iubeascã un om experimentat

ºi atît de inventiv ca mine,

malaezia cu sirop de mentã, pentru cei cu stomacul în pioneze,

malaezia cu petale de trandafir,

pentru oricine am tot ce doreºte din lungul raft

plin de sticle cu malaezia,

 

numai de-ar da Dumnezeu sã se facã ºi anul acesta porumbul,

cã moara e tot acolo, la vad,

iar alambicul, acum, la vedere,

ca un exponat la care vin toþi ºi se roagã

sã nu cadã din cuiul din peretele pe care l-am rãstignit

pînã la înviere ºi înãlþare.

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacãr

 

 

humty dumpty

din degetul mare ºi arãtãtor fac un cerc ºi te privesc peste capete

toate se amestecã albastrul cerului ºi frunzele ºi mesele galbene

pânã ajung sã te vâr în cercul meu

mi-e teamã

cã dacã zâmbesc se va spulbera

 

ia-mã cu tine

un maidanez galben

merge în faþa mea

îl cunoºti? Nu habar n-am de unde-mi ºtie drumul

parcã mã conduce întoarce capul din când în când

târãºte ritmat ghearele pe pavaj ca pe mãrgele

pe bulevardul castanilor - un câine pendul

alege câte un trecãtor merge cu el un timp

apoi ºi-alege un trecãtor din direcþia opusã

ºi merge ºi cu el înapoi

 

***

în rama unei ferestre o femeie pregãteºte aperitive

îndreaptã privirile spre mine în timp ce-ºi linge degetele

 

***

de pe balcon

privesc cum obiectele se scufundã

în întuneric - un catarg în vârtej

câteva luminiþe mai clipocesc puþin

 

mestec în cafea cu linguriþa încet

ca-ntr-un trandafir

 

am tot timpul din lume

 

pe oasele de peºte de pe platou

se sparge o bulã de luminã

cândva o sã ajungã la mine

 

barca de hârtie

de dimineaþã

m-am trezit cu faþa spre tine

ºi m-am lãsat purtatã

de respiraþia ta 

mai aproape mai departe

mai aproape mai departe

 

***

în blocul galben

la parter la fereastra galbenã cu jaluzele galbene iese o femeie în galben

ºi eu nu sunt pregãtitã pentru poza asta

 

***

m-am þinut dupã un motan alb cu negru (semãna cu pet-al-nostru)
si el se þinea dupã o fetiþã care se-ntorcea din când în când
si-i zicea:
hai martinicã hai mãi martinicã

 

***

n-ar fi grozav ca

 dupã ce murim

 sã rãmânem pe net

cu conºtiinþã?

lucreazã cineva la aplicaþia asta?!

 

***

un porumbel

s-a izbit de geamul meu închis 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

E trist sã nu mai ai dreptul sã alegi

(din ciclul Întîmplãri vechi cu prieteni și mai vechi)

 

Eram tineri amîndoi dar asta nu l-a împiedicat într-o zi pe bunul meu prieten din copilãrie, Romeo, sã se îmbolnãveascã. Cine știe din ce cauzã, cine știe de unde i s-a tras, dar de la o zi la alta nu a mai putut pune strop de alcool în gurã. Chestia asta era tragicã. Și era tragicã nu doar pentru el care se afla în centrul acțiunii, ci și pentru noi ceilalți care pierdeam focurile de artificii ale spiritului sãu stimulat de vin, de bere, de coniac sau de trascãu - oricare din ele, fiindcã în privința  bãuturii, el era democrat, nu fãcea discriminare. Mintea lui devenea de o bogãție extraordinarã și Romeo ajungea sã mediteze cu profunzime la marile probleme ale omenirii care, ne treceau nouã, ãlorlalți, prin cap, fãrã sã le putem rezolva: Precum: Ce este mai simplu, sã fii cerc sau pãtrat?  Sau: Ce-o sã fie cînd greutatea oamenilor o sã fie mai mare decît greutatea pãmîntului? Sau în sfîrșit: Dacã frumusețea e trecãtoare, de ce urîțenia nu este?

Așadar Romeo s-a îmbolnãvit. Își pierduse total pofta de mîncare, avea grețuri mai puternice decît o mamã în devenire, era tot timpul obosit, nu se putea da jos din pãcat fãrã sã-l apuce amețeala, și orice picãturã de alcool îi dãdea dureri de cap insuportabile: lui care niciodatã, chiar dacã bea pe nerãsuflate o jumãtate de sticlã din țuica ”ochii lui Dobrin” (dupã numele unui fotbalist din Pitești celebru prin performanțele lui pe teren și în cârciumã) nu i se întîmpla nimic altceva decît cã devenea mai deștept.

S-a internat în spital. Nu l-am vizitat, nu i-am dus flori și portocale, nu l-am încurajat și de aceea cînd l-am întîlnit peste vreo lunã m-am simțit atît de vinovat cã aproape nu-mi venea sã-i mai vorbesc.
Dar Romeo nu era supãrat pe mine, nu-mi simțise lipsa și asta m-a jignit puțin. Normal era sã-mi poarte picã, nu sã nu-i pese.
Acum era pus pe confidențe.
Am pus asta pe seama faptului cã nu era beat și deci într-o stare anormalã pentru el, dar nu, nu era asta, nu era trezia de vinã.

- Sunt infirm, mi s-a plîns el. Bandiții ãștia de doctori m-au fãcut infirm. Au pretins cã trebuie sã-mi scoatã splina dacã vreau sã mai trãiesc și gata, au și fãcut-o, mi-au scos-o. Mi-au spus sã fiu prudent...

- Cît de prudent? m-am alarmat eu.

- N-am voie sã stau mai mult de zece minute în cap. Și nici sã merg în mîini n-am voie.

A tãcut deprimat. Am simțit nevoia sã-l ajut:

- Da,  înțeleg, dar poate gãsim o soluție. De obicei cît stai în cap? Și de mers în mîini, cît mergi?

- Ești nebun?! De ce sã stau în cap? N-am stat niciodatã! Și nici n-am mers în mîini.

- Și atunci? Foarte bine dacã n-ai deprinderea asta, n-ai pierdut nimic.

- Cum nu? Dar dacã îmi vine cheful, uite-așa s-o fac? Înainte puteam face ce vreau, acum nu. S-a terminat. E trist sã nu mai ai dreptul sã alegi!

Și prietenul meu Romeo oftã obidit. Apoi comandã un coniac mare.

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

Despre vrãji ºi scamatorii

 

Prin forþa împrejurãrii, am asistat la geneza multor acte de culturã, la demonstraþii de forþã ale cuvintelor, am luat contact direct cu personalitãþi artistice uimitoare prin seducþia pe care o exrcitau, cu opera lor, asupra gustãtorului de artã.

Cantonarea prin mediile artistice mi-a oferit prilejul de a cunoaºte genii ale cuvintelor scrise. Nu voi vorbi despre ele. Unele mi-au lãsat o impresie detestabilã atunci când erau separate de opera lor. Egoism, rãutate gratuitã, laºitate ºi minciunã. Oameni mici cu operã mare. Exemplele sunt la tot pasul ºi cei care nu sunt strãini de uniunile de scriitori ºtiu despre ce vorbesc. Las la o parte comentariile despre aceºti indivizi deoarece, cred eu, carcasele lor umane se vor întoarce, mai devreme sau mai târziu, în pãmânt, iar în urma lor va rãmâne doar opera, adicã ceea ce conteazã.

Voi vorbi doar despre Cuvânt, care mã fascineazã întotdeauna prin puterea ce o poate exercita atunci când mâinile destoinice ºtiu sã-l scrie în fraze. Pentru cã nu am gãsit o explicaþie logicã a acestor „incantaþii”, deºi filologii încã mai studiazã fenomenul ºi scriu, la rândul lor, tone de concluzii – zadarnice, zic eu –, am încadrat acest mister la categoria „vrãjitorii”, cãci, indiferent de poziþie, limbã sau ideologii, influenþa asupra cititorilor a persistat. Lucru de neînþeles pentru mine rãmâne însã faptul cã unii „vrãjitori” nu realizeazã aceastã situaþie, sau poate eu mã înºel asupra indivizilor, poate cã nu sunt vrãjitori adevãraþi.

Am întâlnit cazuri în care persoane cu nume mari, de regulã dascãli la ºcoli înalte, revendicau pentru articolele lor o poziþie privilegiatã într-o revistã literarã. Pretextele au fost întotdeauna ºocante pentru mine: fie indignarea cã unii studenþi i-ar fi devansat cu o paginã sau douã, funcþie de rubricaþia revistei respective, fie cã vecinul de rubricã, al cãrui articol ocupa partea superioarã a paginii, nu ar fi fost de notorietatea domniei sale. În fine, paroxismul-paroxismului mergea pânã la copertã, unde numele sãu trebuia musai sã fie primul în enumerarea autorilor sumarizaþi ºi mãcar dacã acest nume ar fi fost un atú comercial pentru revistã!

Vreau sã-i asigur pe aceºti domni cã vraja cuvintelor, dacã ea existã cu adevãrat la acel autor, se exercitã din orice colþ al suportului material, fie el ºi bine ascuns. Numele ºi textele unor vrãjitori pe nume Nichita Stãnescu, Ana Blandiana sau Mircea Nedelciu nu apãreau pe prima paginã a presei literare din vremurile în culori sumbre, cu toate aceastea nimic nu a împiedicat vraja lor sã se insinueze luminos în sufletele cititorilor care eram, iar astãzi aceºti vrãjitori au templele pe care le meritã.

Dar poate mã înºel, am pãþit-o des ºi o mai pãþesc încã, iar aceºti grijulii pentru poziþia numelor lor nu sunt chiar vrãjitori, ci numai scamatori care ne hrãnesc cu iluzii ieftine. Trecãtoare.

Comentarii cititori
sus

Constantin M. Popa

 

Salonul medieval

 

În casa poetului a rãsãrit

salonul medieval

prin aburul haotic al tulpinelor sonore

se perindã prea cinstite fețe

blânde spectre repetã aleatoriu

ale lor binemeritate de laudã

fapte scripturale

 

când recitã cu gândul întors

ca într-un recent sindrom selfie

superbe decolteuri poematice

foșnete spumoase fâșii de bãrbi

fuioare albastre mânate

mãtãsos din ochi decorativi

se apleacã inutil

urmã a imboldului obligat

al aplauzelor

 

sub piatra din fața scãrilor

vegheazã voios și ricanant

aceeași broascã retoricã și fericitã

sevind drept prag

pentru beciul cãuzașilor

sau, spun unii, pivnița con(in)spiratorilor

 

din pretinse adâncuri

uneori urcã printre ziduri

indispoziții pe alocuri muzicale.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Un fel de-a vorbi în retragere

 

Din rãsputeri trebuie ºtiut:

te citesc ºi ascult
tânguirea mierlei
printre obiectele acestei lumi
tu crezi ce vrei -
atâtea pagini respirã ca din întâmplare
când cuvintele se fac scrum. 

Comentarii cititori
sus

Radu Þuculescu

  

Drumul   melcilor

 

La marginea pãdurii, dealul avea o curburã domoalã. Iarba era înaltã de aproape douã palme. De un verde proaspãt, plin de viațã, moale și mãtãsoasã, fremãtînd aproape senzual sub mîngîierea rãzlețelor pale de vînt. Din loc în loc, se ițeau cãpșoarele colorate ale florilor de cîmp. Parfumul lor atrãgea valuri de fluturi mici și albaștri printre care se rãtãcea și cîte unul cu aripi mari, desenate fantezist în negru, maro și galben aprins.
Pãsãrile cîntau, fiecare în felul sãu și, totuși, într-o uluitoare armonie, dirijate de-o baghetã nevãzutã.
Soarele exulta pe cerul albastru. Nici un nor nu se mișca în jurul sãu. Imensitatea universului încremenit într-o nepãsare de cristal.

Pe pãturã, întinsã pe spate, Despina privea universul printre gene.
Era goalã.
Respira calm iar nãrile-i fremãtau discret, precum iarba din jur.
Pleoapele-i strãvezii se confundau cu aripile fluturilor.
Șuvițele lungi de pãr, se vãlureau molcom, împrãștiate pe pãturã, în jurul capului, ca niște raze arãmii.
Între picioarele molatec desfãcute, buzele umede erau ca o invitație trimisã fluturilor. Sã vinã și sã soarbã nectar cu trompele lor fragile. Sã pipãie mãrgeaua rubinie.

Despina avea menghina moale și fierbinte, perfect epilatã. O copilã inconștientã, purã, convinsã cã tot universul este de partea ei. Sexul unei fetițe, fãrã urme de obosealã în rotunjimi, mîngîiat de adierile vîntului.
Buzele unei gurițe parfumatã ca o floare de cîmp.
Scoicã rozalie. Cupã de rubin.
Graalul. Îmbiindu-te sã sorbi veșnicia.
Pãstaie de fetițã, în contrast nãucitor cu sînii mari, atinși de-o  lene senzualã.

I-am pus cîte un melc pe fiecare umãr.
O vreme, au stat nemișcați în cochiliile lor subțiri, ca de porțelan, cu irizãri transparente. Despina și-a închis ochii cãprui, acoperindu-i cu pleoape fine, trandafirii, dotate cu gene lungi, subtil curbate la margini.
Ca și cum și-ar fi transmis semnale telepatice unul celuilalt, melcii ieșirã, în același timp, din cãsuțele lor. Își mișcarã cãpșoarele într-o parte și-ntr-alta, fãrã grabã. Apoi se ivirã cornițele, ca niște antene gata sã detecteze pericolele. Mici periscoape apoase.

O pornirã într-o alunecare umedã, lãsînd dîre pe epiderma încinsã de soare a Despinei. În urma lor, se înãlțau aburi, ca niște fantasme pitice, transparente, rapid dizolvate în aerul curat și înmiresmat.
Urcarã pantele sînilor, aflați într-o mișcare domoalã și regulatã, atinși de respirația Despinei. Buzele i se dezlipirã, îndepãrtîndu-se puțin, dezvelind vîrfurile dinților albi.
Gura întredeschisã, în  armonie cu buzele umede ale pãstãii netede.

Ajunși în vîrf, melcii se oprirã pe marginile cercurilor maronii din jurul sfîrcurilor. Pãreau derutați. Nedumeriți. Surprinși. Își aplecarã cãpșoarele gelatinoase, pipãind zona cu vîrful cornițelor.
Sfîrcurile începurã sã se înalțe, ieșind, chiar din mijlocul petei maronii de mãrimea unui bãnuț, precum cornițele melcilor, dar mai groase, mai lungi și mai ferme.
Îi cercetarã îndeaproape, atingîndu-i ici colo, mici sãruturi întîmplãtoare. Unul dintre melci, cel de pe sînul stîng, se hotãrî sã-și continue drumul, fãrã a ocoli obstacolul ivit în cale. Escaladã sfîrcul, îndoindu-l, aplecîndu-l în fațã, trecînd peste el cu dezinvolturã. Pentru o clipã, cochilia i se cutremurã. Celãlalt îi urmã exemplul. Respirația Despinei se precipitã, pentru cîteva momente.

Melcii alunecarã în același ritm, pe urmãtoarea curburã a sînilor, descendentã de data asta. Fãrã grabã, cu meticulozitate vîscoasã.
Cel de pe sînul stîng avea un mic avans fațã de colegul sãu. Se unduirã pe relieful ușor denivelat al coastelor, tîrîndu-se spre pîntec, unul dupã altul.

În mijlocul pîntecului, sãlta cãușul buricului.
Primul melc se opri exact deasupra lui, sã-și mai tragã rãsuflarea dupã un astfel de traseu dificil, numai deal vale. Zãbovi peste buric, pînã cînd celãlalt ajunse în spatele sãu apoi îi cedã locul. Sã se odihneascã și el puțin.
Unul dupã altul, o pornirã pe panta catifelatã a pîntecului, atrași de buzele întredeschise care palpitau,  ca un drãgãlaș animal marin. O nevertebratã.
Clitorisul rãsãrise, imaginînd botul unui minuscul submarin purpuriu.
Ca o bobițã de coral.

Cu o mișcare de parcã ar fi intrat în transã ori în mrejele unei promisiuni de vis, Despina își mai desfãcu, puțin, picioarele. În același timp, mîinile i se depãrtarã și mai mult de trup. Palmele îi ajunserã dincolo de marginea pãturii. Degetele întîlnirã firele de iarbã. Le pipãi. Le mîngîie cu potolitã ardoare. Cu mocnitã pasiune.
Un vulcan pregãtit sã irumpã.

Cînd Despina își depãrtase picioarele, cu cei doi melci se petrecu o schimbare surprinzãtoare. Începurã sã se miște mai repede și, aparent, haotic, pe marginea buzelor epilate, cînd în sus, cînd în jos, cînd în zig zag, alunecînd adesea între ele, dispãrînd pe jumãtate în scoica umedã, rotindu-se în jurul clitorisului, încercînd sã se agațe de el, alunecînd iarãși în despicãtura fierbinte, revenind fãrã agitație, continuîndu-și mișcãrile cu o încîntare tot mai evidentã, amestecîndu-și dîrele apoase, calde, în timp ce Despina își înteți gemetele, provocînd mici ecouri în adîncul pãdurii.    

N-am mai rezistat.
Am apucat cochiliile melcilor, fiecare cu cîte o mînã, și i-am desprins, fãrã brutalitate, sã nu distrug vraja. I-am pus mai jos, pe panta coapselor. Imediat, gura mea a luat locul melcilor care își continuarã mișcãrile, în același ritm, puțin nedumeriți de scurtul zbor fãcut prin aer.
Gura mea, o cochilie.
Limba mea, un melc. Mai aspru, mai agil, mai ferm, dar la fel de apos. De fierbinte.

Ecourile pãdurii se întețirã.
Corul pãsãrilor armonizînd, tot mai intens, deasupra capului meu prãvãlit între coapsele Despinei pe care melcii își continuau, imperturbabil, dansul.

 

(Fragment din romanul Mierla neagrã)

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

„Dragii mei,

 

Veþi ºti cã am primit coletul de la voi.

Cornel vine cântând de la grãdiniþã ºi mã strigã de la poartã. Îi dau pachet în ghiozdãnel.

În fiecare zi aduce ceva nou. Azi a fãcut o casã din plastilinã. A fost ºi în excursie. A vãzut multe.

Maica mare ce mai face?

A murit naºu’ ãl bãtrân. A avut mormântare frumoasã. Au fost toþi ai noºtri.

Într-o noapte a venit puþinã brumã.”

 

Bunica scria cu un toc portocaliu ºi cuvintele erau ferme la începutul frazelor, dar se diluau cãtre final.

Comentarii cititori
sus

Alexandru Ovidiu Vintilã

 

***

 

Chiar în timpul nopþilor albe

într-un leningrad strãbãtut
de la un capãt la altul
de un râu de vodkã

tremurãtor ca un ºarpe
sau ca degetele alcoolicilor
dimineaþa

când totul pare a fi sau
chiar este joc ºi groazã

pe un câmp îngheþat

unde ºuierã vântul

un gest zadarnic în duminica pildei
samariteanului milostiv

ºi peste toate monumentul eroilor

lenin cu haina deschisã la piept

în bocancii lui grei

din granit masiv

apele adânci ale nevei

strãzile luminate intens

afarã în dreptul obeliscului din piaþã

cerul  curat ca lacrima

pe un coridor lung de hârtie

mã preumblu

pregâtindu-mã sã mor încã o datã

în acest oraº

înecat în vodkã ºi ceaþã când

pe sus zburau pãsãri negre

în zare se zãreau munþii

celãlalt þãrm

domeniul interior al inimii

tãcerile noastre

la începutul iernii ninge aproape întotdeauna

în aceste castele intacte circulã dintr-o camerã în alta
o luminã fragilã ºi blândã

strigãtul unei ºoapte zgomotul estompat al

unor lucruri

de îþi vine sã urli Doamne

în frigul adevãrat al iernii morþii[1]

printre cuvinte

ninge cu fulgi mari de sânge

la leningrad

pe nevsky prospekt

într-o noapte albã ca asta

anesteziaþi ne locuiam umbrele

ºi anxietatea

singurãtatea ºi frica

doar sobrietatea clãdirilor

bisericile intens colorate cupolele lor aurii

formele sublime ale frigului

într-un leningrad strãbãtut
de la un capãt la altul
de un râu de vodkã

tremurãtor ca un ºarpe
sau ca degetele alcoolicilor
dimineaþa

când totul pare a fi sau
chiar este joc ºi groazã

ºi doar iluzia

gestul unui nebun

o stranie amploare

a unui sentiment indescriptibil

 


[1] Sintagmã a lui Jack Kerouak, Cartea viselor, Bucureºti, Univers, 2007, traducere de Cristiana Viºan, p.180

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

prayer for shadows

 

words fall
like hot wax
on skin

oh, God,
teach us to be kind

teach us to be kind
to the grass under our feet

teach us to be kind
to the shadows
dragging behind us

the half-blind woman
stops the other half-blind woman
tells her
about those bad numbers
creeping under her door
about how they besiege
her place
and grin from the shelves
how they snigger
behind her back –

the other woman
nods sympathetically
takes bread crumbs
out of her pocket
feeds imaginary pigeons

oh God
be good

be good to recycled angels
and to homeless warriors

be good to what is left of the day
and to the darkness to come 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey