•  Haugh Béla
•  Clelia Ifrim
•  Costel Stancu


sus

Haugh Béla



Isprãvile lui Háry János (1914)
VI.
Cum i-am cetluit pe panduri

 

(Povestea precedentã, în numãrul 49)
Auzind gãlãgia, gospodarul în curtea cãruia sãrisem a ieºit cu puºca-n mânã ºi aproape cã m-a gãurit cu ea; dar l-am lãmurit asupra celor întâmplate ºi i-am dãruit blana lupului ucis, aºa cã s-a domolit, m-a chemat în casã ºi m-a ospãtat. Mi-a prins bine sã ajung într-o camerã încãlzitã, sã înfulec cârnaþi proaspãt prãjiþi ºi sã beau un delicios vin vechi. Am sporovãit cu multã veselie ºi când voia bunã ne-a dat pe spate, l-am întrebat pe „slãbãnogul” de buflea cum de s-a ales cu ditamai burduhanul. Omul cel bun s-a înroºit, ba chiar s-a mâniat, dar l-am împãcat degrabã ºi atunci mi-a destãinuit cã ºi-a dorit sã ajungã primarul satului. Ori, o asemenea funcþie publicã necesita ºi un pântec pe mãsurã - în cazul lui, lipsã. Ca sã-l dobândeascã, a înghiþit o bucatã de drojdie, ceea ce într-adevãr i-a umflat burta, atât doar cã a pierdut alegerile ºi a rãmas cu ea revãrsatã peste curea, deoarece stomacul nu i-a putut digera maiaua. ªi-i tare ruºine aºa, deoarece a ajuns în gura lumii ºi oamenii râd necontenit de el.
- Uite un caz uºor de doftoricit, mi-am liniºtit gazda. Înghiþiþi degrabã vreo douã-trei kilograme de fãinã ca sã se amestece cu drojdia ºi sã se preschimbe în pâine. Aluatul va fi digerat fãrã probleme ºi aºa burta va scãdea.
Ca urmare a sfatului înþelept, i-am devenit atât de drag gazdei mele încât, în cele din urmã, m-a dus pânã acasã cu propria-i sanie.
Bineînþeles, ai mei au fost foarte surprinºi, dar s-au bucurat la fel de mult sã mã vadã. Iar dupã ce mi-am povesti aventurile, tata a înþeles cã nu eram croit pentru o carierã preoþeascã - ºi a ajuns la concluzia cã mi s-ar potrivi cel mai bine o funcþie publicã. I s-a pãrut cã sunt anume croit pentru aºa ceva - doar am stabilit de comun acord, în consiliul de familie, cã în tot judeþul nu existã cineva mai deºtept decât mine. Chiar dacã nu voi deveni arhiepiscop, cu siguranþã Dumnezeu mã va ajuta sã devin un subprefect sau un judecãtor.
Ci, pânã sã mã aciuiesc ca grãmãtic pe lângã judele din satul nostru, mai întâi a fost nevoie sã-mi revin dupã osteneala cu învãþatul ºi sã mã familiarizez cu meºteºugurile dresãrii copoilor, jucatului de cãrþi, vânãtorii, cãlãritului ºi golirii paharelor cu bãuturã. Nu cã nu m-aº fi priceput la aceste îndeletniciri strãbune - nemeºii dovedesc un talent înnãscut la toate acestea -, însã în perioada studiilor m-am cam lãsat pe tânjalã, aºa cã aveam nevoie de un pic de exersare suplimentarã, fãrã de care n-aº fi atins nivelul de calificare necesar.
Ei bine, vorba multã, sãrãcia omului. Cine nu ºtie sã tragã la mãsea, sã-mperecheze popii ºi sã mâne bidivii? În tot judeþul, unul singur era în stare sã înghitã pe nerãsuflate o gãleatã de vin, sã conducã un atelaj de patru armãsari fãrã ajutorul frâielor, numai fluierându-le ºi sã piardã necontenit la ºaiºase - ºi ãla eram eu! Într-un interval de timp relativ scurt, am dobândit o asemenea mãiestrie în toate aceste îndeletniciri, încât n-a mai rãmas nici un impediment sã încep serviciul public.
Într-o prea frumoasã zi de varã, m-am pregãtit ºi, împreunã cu tata, ne-am dus la cancelaria judelui ca sã-mi fac intrarea festivã în administraþia provincialã. Când am ajuns în curte, unde strãluceau prin alãturare plugul, caleaºca, grapa, cãpiþele de fân, cocina ºi ghivecele cu muºcate, a apãrut de undeva un ogar prost-dispus ºi m-a atacat. Pe mine, cel care a înfruntat fãrã sã clipeascã ditamai haita de lupi! Bineînþeles cã n-am luat în serios o jigodie descreieratã, însã pacostea n-a stat la poante, ci ºi-a înfipt colþii în carâmbul cizmei mele.
Atât ºi a fost suficient. I-am tras un ºut în coaste, de s-a trezit picând cu un icnet în cealaltã parte a ogrãzii ºi a dispãrut urlând de durere. Când colo, ce-a urmat? A apãrut judele, roºu ca racul ºi, supãrat nevoie mare, s-a apropiat mânios ºi s-a interesat urlând, cine a îndrãznit sã-l molesteze pe cel mai drag dintre câinii sãi?
M-am prezentat liniºtit în faþa lui ºi am recunoscut cã îndrãzneþul respectiv am fost chiar eu, deoarece potaia m-a muºcat. Mãreþul reprezentant local al judeþului a slobozit o salvã de înjurãturi care a terfelit toatã ascendenþa noastrã pe linie maternã de la strãbunicã încoace, apoi a scos puºca. Ajunºi aici, mi-am dat seama cã nu-i de glumã, am sãrit ºi, pânã sã percuteze cuiul, am prins cocoºul flintei, i l-am rupt, apoi i-am curbat þeava pe genunche. În continuare, i-am smuls puºca din mânã ºi am ridicat-o ameninþãtor deasupra capului, ca pe o mãciucã ºi l-am avertizat cã aici îºi va afla sfârºitul dacã îndrãzneºte sã se atingã de mine, un nobil maghiar.
La auzul tãmbãlãului, a apãrut o mulþime de slugi, rândaºi, lachei, vizitii ºi panduri, care s-au îmbulzit în jurul nostru. Judele a poruncit sã fiu prins ºi legat. Puhoiul de oameni s-a aruncat spre mine, iar tata, vãzând primejdia, m-a îndemnat sã fug, altfel mãritul jude îmi va atârna ºtreangul de gât. Ci eu am pornit vitejeºte sã-i bumbãcesc ºi cum îl nimeream pe careva, cum pica jos fãrã sã se mai ridice. Din nefericire, careva dintre panduri a aruncat un laþ peste umerii mei ºi l-a strâns atât de tare încât mi-a blocat braþele. Astfel, celorlalþi le-a fost uºor sã-mi încãtuºeze mâinile, dupã care, purtându-mã cu alai, m-au încuiat într-o temniþã.
Nu m-au þinut prea mult pe-acolo. Judele l-a pus pe un iobag sã înhame caii ºi m-a trimis la reºedinþa de judeþ, sub paza a doi panduri cu baioneta la armã. Am chicotit în barbã, atât de sigurã îmi vedeam scãparea. I-aº fi putut pocni oricând pe cei doi gardieni, dar lucrurile s-au aranjat în aºa fel, încât n-a trebuit sã-i rãnesc pe sãrmanii oameni.
Cãtre asfinþit, am ajuns la o ceardã [han - n.t.], unde pandurii poposeau de obicei. A intrat ºi vizitiul, aºa cã am rãmas singur în cãruþã. Se distra lumea în draci: lãutarii mai cã rupeau strunele ceterelor, în vreme ce chefliii rãcneau din toþi bojocii.
Cãtre miezul nopþii mi s-au întors ºi pandurii, ºi þãranul. Umblau destul de împleticit. Am pornit mai departe. Între timp, eu îmi scosesem cãtuºele de pe încheieturi ºi, cu un surâs înþelegãtor, mã uitam cum se reazãmã umãr în umãr cei doi viteji aghezmuiþi. Peste un pic de timp, deja sforãiau ºi suflau ca douã goarne. Nici n-au bãnuit cã le-am cetluit picioarele cu cãtuºa mea ºi cã le-am ºterpelit din desagã o altã cãtuºã, cu care le-am legat mâinile. Am azvârlit în colb puºtile - cu baionete cu tot, apoi i-am ºuºotit vizitiului la ureche sã se opreascã, altminteri o sã dea de bucluc.
Dar ºi þãranul dormea. Ce sã fac? L-am ridicat încetiºor de pe caprã, i-am luat pãlãria ºi sumanul, apoi l-am legat cu priponul cailor de un copac de la marginea drumului. Când am terminat cu el, mi-am aruncat pãlãria-n cap, m-am înfofolit în suman, am urcat pe caprã, am pocnit din bici ºi am ajuns atât de repede în Szekszárd, cã pandurii n-au ajuns sã se trezeascã din beþie. S-au deºteptat abia în curtea prefecturii ºi s-au minunat sã mã audã cum dau raportul cãpitanului cetãþii: judele v-a trimis aceºti doi delicvenþi, care i-au omorât câinele ºi au ameninþat cã-l vor ucide ºi pe el.
Comandantul a vãzut cât de beþi erau pandurii - deci a crezut cu uºurinþã povestea cã, la matolealã, n-au ºtiut ce fac.
Gardienii au încercat sã se apere ºi sã se jure cã eu sunt vinovatul. Atunci am dus mâna la buzunarul sumanului ºi m-am prefãcut cã încerc sã scot scrisoarea judelui. Cum însã n-aveam nimic asemãnãtor, am scornit cã am uitat-o acasã. Sever, cãpitanul mi-a poruncit sã mã întorc imediat acasã ºi sã-i aduc actul de întemniþare.
Am sãrit imediat sus, pe caprã ºi am dispãrut atât de repede încât nu m-au revãzut în veci. Desigur, pe cei doi candrii i-am lãsat acolo. Nu ºtiu ce-au pãþit ei, dar eu i-am înapoiat þãranului cel legat de pom, care dormea dus în continuare, toate lucrurile: carul, caii, sumanul ºi pãlãria.
Apoi am întins-o.

----------------------------------

(Povestea urmãtoare în numãrul 51)

traducere de Franciscus Georgius

Ediþia de bazã:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiatã cu menþiune la concursul Szehér de cãtre Societatea literarã Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

Comentarii cititori
sus

Clelia Ifrim

 

Stele și case

 

 

Într-o zi au venit de la oraș sã facã numãrãtoarea caselor, oamenilor și animalelor.

- Câte familii sunt în sat?

- Câte case.

Inspectorul îl privi pe cel care-i rãspunse și crezu cã nu știe ce sã spunã. Întrebã pe altul:

-  Câte case  sunt în sat?

-  Câte pietre am luat din prima casã pe care am gãsit-o aici.

Și îi arãtã casa de la poalele muntelui, din care ei luaserã câte o piatrã și o puseserã la temelia casei lor, sau o zidiserã în peretele de rãsãrit.
Inspectorul privi casa de la poalele muntelui din care nu mai rãmãseserã decât pietrele de la intrare, câteva trepte, de unde începea cãrarea muntelui.

-  Nu știți sã numãrați?

-  Ba da, dar stelele nu pot fi numãrate.

Inspectorul nu spuse nimic.Merse toatã ziua prin sat, pânã spre searã, apoi se întoarse în oraș. Terasele muntelui, unde oamenii își fãcuserã case, strãluceau în lumina albastrã a stelelor abia rãsãrite. Fata lui Avva ieși în curte și începu sã cânte, și cântecul serii se auzi, coborând din munte pânã în locul unde erau adãposturile oamenilor, și pâna în lanul de floarea soarelui care despãrțea adãposturile oamenilor de adãposturile câinilor, și învãlui marea și portul unde vapoarele veneau de la celãlalt capãt al lumii, pline de oameni care cãutau aur.

(Fragment din romanul în lucru Cartea de oaspeþi) 

Comentarii cititori
sus

Costel Stancu

 

Dihania

 

L-ai botezat Floran. Era alb, înflorat cu pete maroniu-roºcate. Ziua nu-l vedeai niciodatã. Noaptea, însã, te aºtepta în mijlocul uliþei. Nu fusese acolo dintotdeauna. Apãruse dintr-odatã, un morman inutil, neutru, inabordabil. Doar ochii îi sclipeau amintind de nasturii lustruiþi îndelung ai unei uniforme de soldat.

Întotdeauna þi-a fost fricã de cîini. Nu de cei dezlãnþuiþi, ci de aceia impasibili, nemiºcaþi cu orele din mijlocul drumului. Ziua, ori treceai pe lîngã ei cu inima strînsã,  ori, cum se întîmpla adesea, îi evitai, ocolind prin alte uliþi sau grãdini. Dar strategia nu-þi folosea defel noaptea cînd - îþi imaginai - pentru fiecare om de pe pãmînt rupe lanþul un cîine.

La prima întîlnire, te-ai oprit descumpãnit, ai aºteptat cîteva clipe cum aºtepþi la barierã sã treacã trenul. Nici o miºcare. Animalul te fixa indiferent. „Îmi mãsoarã îndrãzneala, gîndeai”. Ai fãcut cîþiva paºi nehotãrîþi. Nu prea mulþi, cãci nu-þi mai simþeai picioarele de la genunchi în jos, parcã traversai un pîrîu îngheþat. Te-ai lãsat pe vine. Zadarnic. Animalul nu se miºca, dîndu-þi de înþeles cã acela era locul sãu, loc din care odatã desprins ar fi încetat sã existe. Ai azvîrlit o piatrã în ogaºul ce mãrginea, în dreapta, drumul, închipuindu-þi cã, flãmînd sau curios, se va repezi sã o caute. Te-a privit mustrãtor. Urmãtoarea piatrã ai aruncat-o în el. Nu s-a ferit, a lãsat piatra sã îl loveascã, nici mãcar n-a mirosit-o. Te sfida? Îþi adulmecase frica?

Noaptea þiuia. Luna se golise de propriu-i sîmbure. Dacã n-ar fi clipit din cînd în cînd, ai fi jurat cã animalul din faþa ta e mort. N-avea rost sã cauþi  altã rutã, erai sigur cã fiecare uliþã a satului avea acum, în mijlocul ei, un cîine înflorat, ce te-ar fi întîmpinat cu aceeaºi periculoasã indiferenþã.

În stînga, casele vecinilor. Potãile lor lãtrau înnebunite, desprinzînd cu dinþii fragmente din întuneric. Dulãul nici nu-i auzea.       

Atunci þi-ai dat seama cã rãmãsese o singurã cale: gardurile. Sã te caþeri pe uluci ºi sã te tîrãi cu dosul pe ele, încet-încet, pînã în curtea ta.   

Cînd ai trecut prin dreptul sãu, fantomaticul cîine s-a ridicat ºi te-a însoþit, pas cu pas, pe lîngã rãdãcina gardurilor, parcã ar fi fost umbra ta clandestinã. Nimic altceva. Nu a încercat nici sã te ajute, nici sã te încurce. Cînd ai coborît în curte ºi ai descuiat uºa, s-a retras mulþumit, parcã îºi fãcuse sîrguincios datoria.

N-ai putut dormi, gîndindu-te cum sã scapi de neplãcerea ivitã din senin.

Devenise un ritual: noapte de noapte, cãlãreai gardurile vecinilor alãturi de nelipsitu-þi companion. ªi ca umilinþa sã fie desãvãrºitã, uneori te intersectai cu cîte un pisoi. Acesta te mãsura curios, neînþelegînd, probabil, de ce îi invadai teritoriul. ªaptesprezece minute ºi treizeci ºi douã de secunde îþi lua, în medie, inedita expediþie. Atunci ai ºi început sã porþi ceas.     

Dupã cîteva luni de echilibristicã, într-o noapte ce nu dãdea semne sã se deosebeascã de celelalte, cîinele lipsea de la întîlnire. Ai zãbovit puþin, poate se ascunsese ºi voia sã te muºte pe furiº. Pentru jocul acesta nu erai pregãtit. Preferai monotonia deja instauratã.

Ai ezitat. Sã urci pe gard sau sã-þi continui drumul? Unde dispãruse Floran? Îl alungaserã? Îl otrãviserã? Se mutase în altã uliþã? Trãdãtorul! Absenþa lui te intriga. Ciudat. În loc sã rãsufli uºurat, simþeai nevoia sã-l ai în preajmã. Te-ai aplecat deasupra ogaºului ºi ai fluierat uºor, chemîndu-l. Nici un rãspuns. Doar întunericul s-a rãstit la tine, nu-i convenea sã-l vezi despuiat. Te-ai tras înapoi. Erai descumpãnit ca un deþinut eliberat, pe neaºteptate, înainte de termen, din puºcãrie,. Nepregãtit, deocamdatã, sã-þi înfrunþi brusca libertate. 

Aºteptai în mijlocul drumului, atît de încordat cã auzeai cum se roteºte pãmîntul.  Apoi, ai înaintat înspre locul unde dormita, de obicei, cîinele. Ai încercat locul cu palma, era cald. Aºadar animalul fusese acolo pînã nu demult.

Ai hotãrît sã nu riºti. Te-ai cocoþat, sprinten, pe poarta din apropiere. Te usturau palmele, gardurile scîrþîiau ascuþit.

Înaintai greoi prin liniºtea cenuºie a nopþii cînd i-ai simþit colþii pãtrunzîndu-þi în gleznã. Ardeau. L-ai privit nedumerit, ochii animalului se tulburaserã de plãcere. De unde apãruse dihania asta mare ºi neagrã ca o sosie a întunericului? S-a repezit din nou, sã te doboare la pãmînt. Dintr-odatã, þi-ai simþit trupul uºor, aproape imponderabil, pluteai deasupra ulucilor, o forþã nebãnuitã, de sus, te apucase de subsuori ºi te purta ca pe un fir de praf. Oricît te împotriveai, sforile invizibile care te manevrau se dovedeau mai puternice decît sforþãrile tale. Deveniseºi o marionetã în mîinile unui pãpuºar malefic? Ajuns în dreptul casei tale, ai încercat sã cobori, n-ai putut, ai lunecat în gura lacomã a unui tobogan întunecat, sinuos ca un intestin al cãrui capãt nu se întrezãrea.

Te propteai, disperat, cu mîinile ºi picioarele de pereþi, aceºtia erau alunecoºi, parcã fuseserã unºi cu grãsime. Ai întors capul, uliþa nu se mai zãrea, satul întreg dispãruse. Încotro te îndreptai? Cît timp trecuse de cînd cãlãtoreai, fãrã voie, pe acest, misterios, traseu? Þi-ai verificat ceasul, acum o podoabã inutilã, cãci cadranul ºi þagãrele lui, altãdatã fosforescente, îºi pierduserã complet strãlucirea. Ai vrut sã spui, în gînd, o rugãciune, însã nu îþi aminteai nici un cuvînt. Muriseºi?

Pe malul rîului, copilul îºi muºca buzele ºi da drumul în apã cãþeilor, unul dupã altul, cum fãcea cu bãrcuþele din hîrtie. Tatãl sãu îl asista liniºtit, fumîndu-ºi þigara. Hai, încã unul! îl îndemna. Cãþeii aveau boturile rozalii, umede ºi scînceau. Nu deschiseserã încã ochii. Mai bine, gîndea copilul. Atunci nu ºtia cã moartea nu poate fi vãzutã cu ochii. Iatã-l ajuns la ultimul: alburiu, pãtat pe alocuri cu petice maronii. ªi-a convins tatãl sã-l cruþe de înec. L-au abandonat într-o tufã de scaieþi. Oricum va muri de foame ori o sã-l mãnînce sãlbãticiunile! l-a avertizat tatãl. Nu, nu va muri, a gîndit copilul, o sã treacã zilnic pe acolo sã-i aducã lapte. La întoarcere îi dãdeau lacrimile. κi ascundea faþa, promisese sã îndeplineascã aceastã neobiºnuitã sarcinã fãrã sã plîngã, bãrbãteºte, altfel nu îi cumpãra bicicleta. A doua zi s-a întors la rîu. Cãþelul dispãruse. A plîns în voie, aplecat peste bicicleta cea nouã.

Ai clipit greu parcã ai fi avut monede pe pleoape. Te dezmeticeai. Leºinaseºi ºi cãzuseºi de pe gard. Þi-ai pipãit piciorul rãnit, sîngele dãdea sã se închege. Ai legat rana cu batista. Te-ai ridicat ºi ai vrut sã pleci, însã te-ai oprit uluit. De-a latul uliþei, o patã neagrã, parcã burduful nopþii  fusese înþepat cu un cuþit ºi se scurseserã din el stropi de întuneric. Te-ai apropiat curios, dar neîncrezãtor. Doamne, Dumnezeule! Acolo zãcea, cu beregata sfîºiatã, bestia care te înºfãcase de picior. Nu pricepeai. Doar nu te luptaseºi cu ea…

Cum stãteai nedumerit în mijlocul drumului, ai simþit o arsurã în ceafã. Te-ai întors. Erau ochii lui Floran. Cîinele te-a mãsurat din cap pînã în picioare ºi, asigurîndu-se cã eºti întreg, s-a îndepãrtat.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey