•  Franciscus Georgius
•  Victor Martin


sus

Franciscus Georgius

 

Fiii lumii ºi fiii luminii


Pentru prima oarã în istorie, duminicã, 15 septembrie 2013, Patriarhul României a vizitat Jiboul. Preafericitul Pãrinte Daniel a sfinþit biserica ortodoxã din oraº cu hramurile "Sfântul Prooroc Daniel" ºi "Sfântul Mucenic Gheorghe". În avanpremiera evenimentului, au fost montate mozaicurile laterale cu "Naºterea Domnului" ºi "Învierea Domnului", s-a netezit solul din parcarea adiacentã ºi s-a acoperit cu zgurã, pentru a permite credincioºilor sã vinã în numãr cât mai mare. Fiind un prilej unic de sãrbãtoare, au venit ºi localnici de alte confesiuni. Slujba a fost transmisã în direct de postul RegioTV.

În primãvara anului urmãtor, jibouanii au avut surpriza sã audã clopotele bisericii ortodoxe bãtând sferturile ºi ora exactã, iar apoi sã descopere pe fronton cadranul luminat al unui orologiu.
Vreme de decenii, singurul ceas de turn din centrul nodului de cale feratã someºean a fost cel de la biserica reformatã, a cãrui istorie poate fi cititã în mai multe lucrãri, printre care ºi Curiozitãþile sãlãjene. Dar, ca orice maºinãrie lipsitã de suflet, el n-a ticãit încontinuu. Au fost veri, cum a fost cea din 2012, când furtunile au încremenit arãtãtoarele orologiului, de aceastã datã la ora 7 ºi 48 de minute.

Cabaliºtii cred cã Dumnezeu le vorbeºte oamenilor prin cifre ascunse în textul biblic, dar poate cã o face ºi în alte feluri, tot prin numere. Feþele de ceas poartã douãsprezece cifre inscripþionate vizibil, lucru de care unii preoþi au profitat ca sã atragã atenþia asupra mesajului Evangheliei. De exemplu, biserica ortodoxã 'Sfântul Ioan Botezãtorul' din Surducul sãlãjean (construitã în 1913) are cadranele pictate astfel încât ele aratã ora 12:27. Citim în Sfânta Evanghelie dupã Ioan 12:27: „Acum sufletul meu este tulburat ºi ce sã spun: Tatã, salveazã-mã de ceasul acesta? Însã tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta.“

În cazul bisericii reformate din Jibou, s-a nimerit sã fie perioada de "interregnum" dintre pensionarea vechiului preot ºi sosirea celui nou.
Vechiul consiliu bisericesc tocmai începuse construcþia noului sediu al parohiei, o clãdire pe care o parte a comunitãþii n-o socotea neapãrat necesarã cât timp cea reclãditã în 1886 stãtea bine-mersi în picioare. Cifrele de pe cadranul încremenit la ceas de mare urgie se potriveau de minune cu situaþia de pe teren ºi cu versetul 48 din capitolul 7 al Faptelor Apostolilor: „Cel Preaînalt nu locuieºte în casã fãcutã de mânã de om.“ Cum sunt doar câþiva ceasornicari specializaþi în repararea mecanismelor de asemenea dimensiuni, a durat pânã când orologiul a fost repus în funcþiune. Problema a fost rezolvatã abia în toamnã, dupã instalarea pãrintelui Hõgye-Gál Roberto.
Prezenþa a douã orologii într-un orãºel poate fi beneficã: dacã unul se opreºte, atunci celãlalt continuã sã indice ora exactã. Dar aceasta numai dacã ambele sunt sincronizate ºi bat la unison, ca douã inimi de îndrãgostiþi.

Un caz în care diferenþa în mersul ceasurilor de turn a provocat dezbinarea localnicilor este cel povestit cu mult umor de ziaristul italian Giovannino Guareschi în cel de-al doilea volum din seria Don Camillo. Rebelul ºi mustãciosul condeier s-a nãscut la 1 mai 1908 în Fontanelle di Roccabianca. Traducãtorul Geo Vasile îl caracterizeazã astfel: „Caracter nestãvilit ºi sanguin, autor satiric prin definiþie (amintind în multe privinþe de dramaturgul-caracterolog Caragiale, dar ºi de Flaubert), Guareschi n-a pregetat sã ironizeze toate partidele, regimurile ºi guvernele care s-au succedat, începând cu Mussolini.“

Ca ºi Tudor Arghezi, scriitorul a fost deþinut politic în lagãrele de concentrare din Cehoslovacia ºi Polonia, ca urmare a opiniilor politice clar exprimate. Alteori, a fost obligat sã îndure regimul de detenþie la domiciliu, ceea ce, de la Ioan Slavici sau Jókai Mór citire, ºtim cã nu-i un lucru plãcut, dar favorizeazã producþia literarã.

Cel mai îndrãgit personaj creat de Guareschi este Don Camillo, un preot romano-catolic de o staturã herculeanã, paroh într-o comunã din nordul Italiei, de pe valea fluviului Pad, unde, dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, comuniºtii italieni conduºi de primarul Giuseppe Bottazzi, cunoscut de toatã lumea ca Peppone (Iosif cel Mare, ca tãtuca ruºilor), au câºtigat alegerile ºi au preluat puterea. Din punctul de vedere oficial al „roºilor“, pãrintele este un „negru“, un „reacþionar clerical“, un „exponent al capitaliºtilor exploatatori“, „reprezentantul unui stat strãin“ (Vaticanul). Fanatismul membrilor de partid frizeazã absurdul, iar în lumina ordinelor de la Moscova „comunismul prevaleazã asupra comunitãþii“.

Nici pãrintele nu este „mai catolic decât Papa“, nefiind deloc ceea ce am numi o „uºã de bisericã“. Fumeazã ºi, când i se oferã ocazia, îl buzunãreºte pe Peppone ºi-i sustrage un trabuc în numele „distribuirii egale a bunurilor“. Ce-i drept, duce o viaþã castã ºi nu exagereazã cu bãutura, dar tot el dã foc vechiului conac unde „tovarãºii“ au ascuns armele ºi muniþia adunate în timpul conflagraþiei mondiale, în aºteptarea ceasului când va izbucni revoluþia proletarã. Când are loc meciul de fotbal dintre echipele 'Gagliarda' (în italianã: „viteaza“, „voinica“, „voioasa“) ºi 'Dynamos', este primul care încearcã sã-l mituiascã pe ceasornicarul Binella, arbitrul partidei, iar când acestavede cã însuºi standardul moral al comunitãþii doreºte sã mãsluiascã jocul, acceptã fãrã mustrãri de conºtiinþã oferta mai generoasã a comuniºtilor.

În altarul bisericii se aflã o rãstignire, de pe care Fiul Domnului îi vorbeºte impulsivului pãstor sufletesc al turmei padane. De obicei, îl îmbãrbãteazã, îl sfãtuieºte sau îl dojeneºte. Când Învãþãtorul tace, e semn cã Don Camillo a cãlcat pe bec ºi trebuie sã þinã un post sever pânã când Mântuitorul i se adreseazã din nou. Referindu-se la El, Guareschi preciza:
„Dacã preoþii se simt ofensaþi din cauza lui Don Camillo, au tot dreptul sã-mi facã cucuie cu o lumânare din cele groase, dacã se simt ofensaþi comuniºtii din cauza lui Peppone, aceºtia au tot dreptul sã rupã un baston pe spinarea mea. Dar dacã altcineva se simte ofensat de vorbele spuse de Cristos, nu mai e nimic de fãcut; cãci cel ce vorbeºte în povestirile mele nu este Cristos, ci Cristosul meu: adicã glasul conºtiinþei mele, un lucru care mã priveºte numai pe mine ºi sufletul meu. Prin urmare: fiecare pentru sine ºi Dumnezeu pentru toþi.“

În mod interesant, nu toate povestirile îl au ca protagonist pe Don Camillo, iar în unele nici nu apare. S-o amintim pe aceea unde comunitãþile în conflict sunt douã sate  învecinate. Fiecare dintre ele ar dori sã aibã o ºcoalã proprie, ceea ce, cu ajutorul localnicilor, s-ar putea construi, dar bugetul oraºului nu permite angajarea a douã colective de cadre didactice. Peppone dã dovadã de o înþelepciune comparabilã cu cea a mãreþului Solomon când trage la mal o moarã plutitoare, la o distanþã egalã de fiecare aºezare ºi amenajeazã într-însa unitatea de învãþãmânt.

În Occident, seria a fost larg popularizatã de cele cinci filme încare au jucat Fernandel ºi Gino Cervi: Don Camillo (1952, regizor Julien Duvivier), Întoarcerea lui Don Camillo (1953, regizor Julien Duvivier), Don Camillo (1955, Carmine Gallone), Don Camillo ºi onorabilul parlamentar Peppone (1955, Carmine Gallone), Monseniorul Don Camillo (1961, Carmine Gallone) ºi Tovarãºul Don Camillo (1965, Luigi Comencini). Îmbolnãvirea ºi moartea lui Fernandel au fãcut ca în cel de-al ºaselea film, Don Camillo ºi tinerii de azi (1970, Christian Jaque) sã joace Gastone Moschin ºi Lionel Stander. În 1983, s-a încercat o reluare a seriei cu Terence Hill în rolul titular. La vremea respectivã, nici una dintre aceste pelicule n-a rulat pe marile ecrane din România ori în celelalte þãri ale Tratatului de la Varºovia. În prezent, ele pot fi vizionate online pe situl gloria.tv,
cu coloana sonorã originalã (în italianã) ºi subtitrare spaniolã. [Pe YouTube, versiuni în germanã, francezã, italianã, etc-N.red.]


Episodul cu noul orologiu care bate orele în avans (sau în întârziere) faþã de vechiul ornic al bisericii se aflã în volumul Don Camillo ºi turma sa (Don Camillo e il suo gregge, 1953) ºi a fost dezvoltat în cel de-al patrulea film, unde Excelenþa Sa, episcopul Don Camillo, se confruntã cu senatorul Bottazzi. În cele ce urmeazã, vom urmãri doar intriga din carte.

Dobândind puterea, „roºii“ au construit Palatul Poporului, întreprindere finanþatã din comoara jefuitã de nemþi ºi recuperatã de partizani. Ca sã înlãture „monopolul Reacþiunii asupra timpului“, reprezentat de strãvechiul ceas din turla bisericii, Peppone instaleazã aici un nou orologiu, care are un cadran enorm, luminat toatã noaptea ºi e uºor de desluºit de la mare depãrtare. Numai cã „ceasul Primãriei“ începe sã batã ora exactã cu douã minute înainte de bãtrânul mecanism din turnul alintat La Rocca.
În mod normal, la þarã, mai ales în partea meridionalã a Europei, timpului nu i se acordã prea multã atenþie - precizia este un moft al orãºenilor. Dar adversitatea politicã, eterna confruntare dintre „roºii“ ºi „negri“, cere o tranºare radicalã a nou-ivitei "probleme".
Duelul replicilor excaladeazã conflictul. Lunganul Smilzo, unul dintre aghiotanþii lui Peppone, afirmã rãspicat cã, atunci când La Rocca va anunþa începerea revoluþiei proletare, reacþionarii vor constata cã nu sunt rãmaºi în urmã cu douã minute, ci cu douã secole. Din pãcate, fãcuse declaraþia în timp ce-ºi flutura degetul arãtãtor pe sub nasul preotului.

Italienii adorã bufonadele, iar Guareschi le cultivã. Ca-n commedia dell'arte ori în filmele cu Bud Spencer, Don Camillo i-a tras revoluþionarului pãlãria pe ochi, moment când a izbucnit bãtaia, la care Peppone, ca funcþionar al autoritãþii publice, n-are voie sã participe. Oricum, preotul, care l-a învins cândva pe campionul regional de box, se descurcã bine pânã când îi vin în ajutor bãtrânii þãrani cu palmele bãtucite de coarnele plugului. Când lucrurile tind sã ia o turnurã tragicã, intervine Deus ex machina: cele douã orologii încep sã batã ora unsprezece simultan. ªi totul se rezolvã ca prin minune.

Citesc întâmplarea aºezat pe o bancã din parcul cu tei ºi râd cu poftã de pãþania italienilor. E vreme de varã, nici vântul nu adie, e prea cald sã mã opintesc la muncã.
La un moment dat se aude: dong-dong-dong...
Urmat imediat de un: dang-dang-dang...
Apoi, e din nou liniºte.
Trãiascã dulcea pace a Jiboului, orãºelul unde ceasurile celor douã biserici s-au înþeles sã batã la fel! De fapt, e normal, pentru cã acolo, sus, clopotele se aflã cel mai aproape de Dumnezeu.

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Starea naraþiunii

 

Apar cãrþi interesante care se citesc greu. Chinuiþi de idei, unii oameni simt nevoia sã se afirme ºi se apucã de scris cãrþi. Când nu apar cãrþi bune, fluent scrise, naraþiunile încâlcite sunt preferabile miilor de pagini de apã de ploaie. E ca ºi cum te-ai apuca sã citeºti fãrã sã înþelegi; dupã un timp, începi sã înþelegi. Nimic nu e strãin inteligenþei, dacã aceasta e dublatã ºi de transpiraþie. Vine o vreme când din frumuseþe nu mai rãmâne decât inteligenþa, când orice beþiv se crede regizorul viselor, spunând cã inteligenþa e o stare de beþie a cuvintelor.

Se trece tot mai rar, de la isteria colectivã, la istoria colectivã. În loc sã luãm decizii colective proaste, le luãm individual. Prezentul, tot mai continuu, transformã viitorul într-o ninsoare de intimitãþi, nu în turnuri de fildeº, ci rulote sau garaje.

Când e vorba de un stil care þi-e strãin, se mai poate face ceva. Te poþi obiºnui, când e vorba de atitudine, sau poþi citi câteva cãrþi de stilisticã, atunci când stilul þi-e strãin. Cum nimeni nu are chef sã citeascã îndrumare de citit cãrþi, ca ºi atunci când stilul e foarte greoi, rãmânem la varianta modului deosebit al autorului de a spune lucrurile, pânã ne obiºnuim cu el. Se mai poate citi greu ºi din cauza faptului cã un cititor nu se ridicã la înãlþimea textului sau nu e familiarizat cu terminologia. E posibil sã nu poatã sã se ridice la înãlþimea stilului, sã nu înþeleagã anumiþi termeni tehnici sau sã nu facã parte din profilul ºtiinþific abordat de autor. Un mare gânditor nu va construi niciodatã o bombã atomicã; el doar o va gândi.

Nu vom putea edifica niciodatã un sistem democratic de gândire, decât dacã ne lãsãm de bãuturã, nu facem exces de E-uri, nu ne umflãm cu pâine, ocolim dulciurile, carnea neecologicã sau drogurile. ªi nici aceste lucruri nu ajung. În timp ce poeþii mor în condiþii groaznice de trai, nu se ºtie ce se naºte. Azi, editurile nu mai publicã orice; publicã numai prostii.

Fiind vorba de ºtiinþã ºi de ficþiune, din orice direcþie ai veni, cea tehnicã sau cea filologicã, se poate ajunge la un numitor comun. Privind atitudinea autorului faþã de text ºi cititor ºi a cititorului faþã de text ºi autor, se mai poate face câte ceva, în sensul unei reconcilieri. Totul depinde de orizontul de aºteptare al fiecãruia. Unul urmãreºte psihanaliza, altul speculaþia ºtiinþificã, altul cadrul psihologic, altul stilistica, altul politica, altul eroticul, îmbinate toate, în proporþii diferite, pe fundalul imaginaþiei ºi gadget-urilor ei.

La un moment dat, din cauza evenimentelor sociale ºi politice, reþeta succesului a fost: speculaþia ºtiinþificã-politica-sexul implicit, dar nu peste tot; în timp ce în Anglia reþeta vindea milioane de exemplare, în România nu vindea nimic. Deoarece creºterea noastrã economicã a avut loc mai mult în sondaje, suntem încã în preistoria reþetelor verificate. Când se formeazã o nouã societate, care tranziteazã spre ceva indefinit, nu existã reþete verificabile. Reþetele pot fi aplicate când o societate e stratificatã ºi ºtii cui sã te adresezi. La noi, încã nu e cazul, dar avem avantajul cã, dacã într-o societate îmbãtrânitã cultural, cum este cea occidentalã, se merge cãtre negarea oricãror valori, la noi acestea nu s-au format ºi nu s-au stratificat încã. Deºi, atât sugarul, cât ºi bãtrânul, se carecterizeazã prin lipsa reperelor, sugarul mai are o ºansã, sã creascã. Da, dar ºi creºterea trebuie sã se facã dupã anumite repere.

În funcþie de evoluþia societãþii, ingredientele succesului se vor amesteca, firesc, în proporþii pe care nici nu le visãm. Succesul, am vãzut, nu e cuantificabil, nu poate fi anticipat. Ca ºi în politicã, unde e þara cuvintelor, pânã la plictis, cum laudele te pot desfiinþa, gafele te pot compune ca scriitor; depinde de public. Viaþa a devenit un teatru prost.

Ideatica, tema, subiectul, construcþia narativã, jocul de planuri, limbajul, frazarea, felul cum curg cuvintele, unele dupã altele, sunt elemente care pot fi deprinse cu timpul. Nici haosul stuctural al textului nu ne poate rãmâne strãin; orice paginã albã poate fi un poem, dar nu e.

Dacã ar fi sã-þi iei viaþa de la capãt, te-ai plictisi îngrozitor. Totuºi, lectura scurteazã viaþa, ca pe o cãlãtorie cu trenul.Viaþa fiind astfel scurtatã, nu ne permitem sã citim câte cãrþi am vrea. Dupã ceea ce ne-au spus unii sau alþii, dupã ceea ce am citit în reviste, dupã ceea ce spune un critic sau altul, strângem câteva zeci de metri de cotoare de cãrþi bune.

Colecþionarea de cãrþi, de la limita bibliofiliei pânã la limita bibliomaniei, se face mai repede decât cititul. Dacã eºti biblioman ºi colecþionezi în prostie, nu-þi ajung banii. Doar bibliomanii þipã cã e scumpã cartea. Cel care colecþioneazã pentru a citi îºi alege raþional autorii, îºi alege doar cãrþile bune ale acestor autori ºi îºi programeazã cheltuielile exact pânã la limita de jos, care începe cu o primã carte cu valoare îndoielnicã.

Sommerset Maugham, cel care a preferat mai bine sã fie un genial scriitor de mâna a doua, decât un mediocru autor de mâna întâi, spunea cã e posibil sã nu înþelegem ideile profunde din spatele frazelor, dar vom descifra perfect fiecare frazã. Odatã cu înþelegerea, fraza capãtã limpezimea cristalului.

Dacã o naraþiune se încãpãþâneazã sã rãmânã „de niºã”, dispare. S-au vãzut mai mulþi scriitori care au fugit spre alte modele de manifestare intelectualã, decât pasionaþi de literaturã venind spre literatura fugarilor. În acest caz, singura soluþie este publicarea unor cãrþi care se apropie tot mai mult de literaturã. Epoca proletcultistã a activismului sau a culturalizãrii maselor a murit.

Amalgamate sau fluent scrise, cãrþile interesante rãmân interesante.

Necazul e când apar cãrþi slabe, care nu strãlucesc decât prin scriiturã, prin talentul scriitorului de a scrie frumos despre nimic. Aceºtia sunt de douã feluri: cei care scriu foarte scurt ºi cei care scriu foarte lung. Efectul e acelaºi, disecarea microcosmosului fiind asemãnãtor cu disecarea macrocosmosului. Egocentrismul se întâlneºte cu exocentrismul, undeva, într-un infinit imprevizibil, cum e însãºi noþiunea de infinit.

Aici avem un paradox al editurilor române: de fricã sã nu comitã vreo discriminare, acestea protejeazã ºi prostia. Nu e adevãrat cã inteligenþa nu trebuie condiþionatã de prostie, îºi spun ei, amalgamând procente. Pe de-o parte, în setea lor de profit, vor sã publice mai multe cãrþi decât se scriu. Pe de altã parte, editurile nu prididesc cu publicarea unor scriitori, aceºtia scriind mai mult decât suportã editurile. De unde vine paradoxul? Din faptul cã editurile de raporteazã la scriitorii români versus scriitorii strãini.

Neavând prea mulþi duºmani, editorii vor bani de la prieteni. Dacã în mainstream lucrurile nu sunt atât de grave, mainstream-ul românesc având tradiþie ºi putând da cãrþi, care pot sã acopere mulþumitor planurile editoriale, în genurile minoritare, lucrurile sunt grave. Scriitorii români de science-fiction, de exemplu, nu pot acoperi pretenþiile editurilor nici dacã li s-ar cere sã scrie ºi ar fi bine plãtiþi anticipat pentru asta. Nu au tradiþie, nu s-au confruntat cu o concurenþã realã, a scris fiecare ce a crezut de cuviinþã, au publicat la întâmplare, participând mai mult la concursuri de împrejurãri. S-au format grupuri de interese, dar nici mãcar acestea n-au dãinuit, miºcarea literarã brownianã fiind de bazã. Golul s-a umplut cu literaturã strãinã, predominant americanã.

Sã iubeºti necondiþionat un gen literar marginal ºi sã nu vrei sã ieºi la malul mãrii, e ca ºi cum ai spune cã îþi iubeºti þara ca pe o bucatã de pãmânt; e o perversiune aproape metafizicã. Mulþi scriitori considerã cã mulþumirea cititorului constituie un insucces pentru ei ºi doar succesul lor trebuie sã mulþumeascã potenþialul cititor, textul nemaicontând.

În mare, literatura traducerilor a cunoscut douã perioade. Perioada postbelicã, prosovieticã, romantic-socializantã, bazatã pe idei, visare, anticipare, cu o scriiturã mai mult sau mai puþin onestã. Perioada postciberneticã, proamericanã, care continuã ºi azi, se bazeazã pe mii de pagini ce iau mediul ambiant ca pretext pentru istorisire plicticoasã, un fel de buildingromane. Aceste perioade au avut între ele o punte cyberpunk, abandonatã când tehnica, anticipatã de postbelici, a depãºit orice imaginaþie, numai cã cibernetizarea n-a apus de tot. Ca atitudine generalã, a rãmas.

Genurile „de niºã” au urmat, la nivel mai mic, aceastã împãrþire, cu douã racile, care au fãcut-o sã nu aibã tradiþie: nu am avut dezvoltarea tehnicã americanã, care sã ne facã sã visãm ca aceºtia, ºi am trãit în douã sisteme politice diferite. Sistemul prosovietic ne-a alimentat cu o literaturã tare ca vodca. Sistemul proamerican ne-a alimentat cu o literaturã tare ca whisky-ul. Aceste sisteme nu sunt unitare, literatura românã fiind o literaturã a convulsiilor. Chiar ºi viaþa literarã româneascã e una a convulsiilor.

E ºi un paradox de sistem. Nu existã organizare care sã scoatã la luminã autori de valoare. Nu avem nici o editurã profilatã pe un gen anume. Se amestecã, haotic, literatura numitã de unii „de drept comun”, datoritã caracterului sãu memorialistic-concentraþionar, cu horror-ul, cu fantasy-ul, cu basmul modern, cu cyberpunk-ul, cu religia..., de nu se mai înþelege nimic. Criticii români, încercând sã caute literaturii române rãdãcini tradiþionale, au creat ºi mai mare confuzie. Când nu mai ºtie ce sã creadã, cititorul poate crede orice.

Nefiind nimic bine definit, o ia fiecare dupã cum îi vine. Oricine calcã legile bunului simþ literar, crezând cã acestea trebuie sã existe doar pentru alþii. Cântând, nu devenim decât cântãtori, confundând încântarea cu o neo-„cântare a României”.

Cãrãmizile de câte o mie de pagini publicate azi, pline cu apã de ploaie, nu adorm doar prin obosire, ci, mai ales prin senzaþia de déjà-vu pe care þi-o dau, indiferent dacã e vorba de fapte trãite intens, romanesc, filmate sau scrise. Scriitorii de talent se citesc pe nerãsuflate, indiferent de numãrul de pagini, numai cã nu se prea mai nasc în România; nu au condiþii. 

Dacã nu ai plãcerea lecturii, eºti handicapat, dar dacã îþi place sã citeºti, e bine sã urmãreºti tot timpul sã nu ajungi la un mod pervers de a citi, la exacerbarea lecturii. Fericiþi sunt bibliomanii; ei nu sunt nevoiþi sã citeascã, plãcerea lor fiind colecþionarea de cãrþi. Dacã ai nefericirea sã te întrebi la ce îþi foloseºte sã citeºti atâtea cãrþi, ai douã posibilitãþi, la fel de nefavorabile: fie îþi spui cã lectura nu þi-a folosit la nimic, fie îþi spui cã puteai reuºi în viaþã ºi citind mai puþin.

Sclav al propriilor preferinþe, pasionatul de lecturã e un om fericit; nu trebuie sã stea la cheremul nici unui „mogul al presei”, „baron”, „mafiot”, „baiat ºmecher” sau „întreprinzãtor”. E sclavul propriilor sale capricii. Gândirea lui devine confortabilã, numai cã, dacã se întreabã ce carte ar lua cu el pe o insulã pustie, trebuie întâi sã vadã ce îi este de prisos.

Scriitorul rãmâne cel mai priceput ºi consecvent cititor, dar nu putem avea decât declarativ milioane de autori. La sfârºitul romanului Îngerul de gips, al scriitorului Nicolae Breban, personajul principal îl întreabã pe un domn Goe mai recent: „Tinere, esti sportsman?”, aºa cum un profesor de fizicã din Botoºani spune unui elev: „Tinere, eºti atât de tâmpit, încât nu pot nici sã vreau sã-þi dau mai puþin de nota 10”. Între timp, împletind personajul real cu cel romanesc, „tânãrul” ajunge scriitor, îºi bãtãtoreºte drumul la o revistã bucureºteanã, încearcã marea cu degetul prin strãinãtate ºi, întors ca Iisus din deºert, se plombeazã la redacþia unei edituri de succes. De acolo, ne dã lecþii, scrie ºi publicã ce vrea, când vrea. Denigratorii au tot timpul dreptate; sunt singurii care se exprimã. 

Sciitorii citesc foarte mult; pãcat cã au obiceiul de a citi în public. Dacã nu are talent, nu-i cere nimeni sã sfinþeascã locul, ci numai sã-l încãlzeascã. Dacã are inspiraþie, aceasta nu trebuie sã-i vinã în momente nepotrivite. Dacã vãd cã nu mai pot sã producã, scriitorii încep sã se reproducã. Timpul dã dreptate celor puþini ºi putere celor mulþi; puterea de a citi.

Fiecare scriitor stã ºi se gândeºte: dacã nu era el, ce era? Uneori, scrie prost de fricã sã nu fie imitat.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey