•  Elena Butoescu
•  Nicolae Coande
•  Rodica Mixich


sus

Elena Butoescu

 

Un flâneur la Košice

 

butoescu1Nu îþi alegi oraºul Košice (Caºovia) dacã vrei sã pleci într-o vacanþã. ªi nu îþi alegi Slovacia ca destinaþie idealã pentru a-þi petrece concediul departe de casã. Oamenii vor sã scape de cotidian ºi mai ales de un oraº industrial postcomunist atunci când pleacã într-un bine-meritat ºi mult aºteptat concediu. Dar nu despre concedii ºi modul de petrecere a timpului liber vreau sã vã vorbesc aici. Ci de cum poþi sã ajungi într-un loc la care altminteri nu te-ai gândi. Conferinþele ºi simpozioanele internaþionale pot oferi un bun motiv de a pleca spre o destinaþie mai puþin tentantã în alte circumstanþe. Acesta este ºi cazul meu. Nu ºtiu dacã am ales sã merg la Košice pentru cã acolo s-a desfãºurat cea de-a douãsprezecea ediþie a conferinþei organizatã de Societatea Europeanã pentru Studiul Limbii Engleze (ESSE) sau pentru cã ºtiam cã nimic altceva nu m-ar fi determinat vreodatã sã ajung în Slovacia. Asta nu înseamnã cã, pentru mine, nu existã doar Europa occidentalã sau cã sunt reticentã în privinþa hãlãduielilor prin statele care au suferit ºi înainte ºi în urma divorþului de catifea. Departe de mine un astfel de gând. Curiozitatea mã îndeamnã sã plec pe negândite ºi pe nerostite spre locuri puþin plãcute turistului care nu înþelege sã iasã din obiceiurile lui, deºi spune cã pleacã de acasã doar ca sã schimbe peisajul. Numai cã necesitã suficientã rãbdare ºi bunãvoinþã cu tine însãþi dacã îþi intrã în cap cã vrei sã ajungi la Košice. În primul rând, drumul cu trenul. 26 de ore cu totul, plus schimbat tren în Budapesta. Excludem cãlãtoria cu avionul, care are o duratã de trei ore la ducere ºi de 24 sau 26 la întoarcere, timp în care te bucuri de vreo trei escale. Uimitor, nu-i aºa? Nu are rost sã plãteºti de patru ori mai mult ca sã faci un efort de zece ori mai mare.  Aºa cã am ales trenul, cu atât mai mult cu cât aveam un companion foarte plãcut în colega ºi prietena mea Daniela Rogobete. Dacã nu ai mai avut timp sã citeºti în ultima vreme, alege o cãlãtorie îndelungatã cu trenul. Dacã nu ai mai avut rãgaz pentru fotografii, urcã în primul tren spre Europa Centralã ºi de Est. Dacã îþi lipseºte un taifas straºnic, cautã un compartiment confortabil ºi ia-þi un prieten cu care sã împarþi o zi ºi o noapte de cãlãtorie domoalã. Aºadar, sfârºit de august, sfãrºit de vacanþã, un bun început de vremelnicie.

Implicarea mea în anglistica româneascã, precum ºi apartenenþa la aceastã societate europeanã de studii anglofone m-au împins spre participarea la aceastã uriaºã conferinþã ESSE, înfiripatã din efortul unor oameni extraordinari, cadre didactice la Departamentul de Studii Britanice ºi Americane al Facultãþii de Arte a Universitãþii Pavol Jozef Šafárik din Košice. Dacã aº fi ales pentru prima oarã Parisul sau Londra, aº fi avut o imagine deja construitã a ceea ce aveam sã gãsesc acolo. Dar nu ºtiam ce aºteptãri aº fi putut avea de la Slovacia, de la oamenii ei, prin cotloanele ei ºi alãturi de aromele ei.

butoescu2La o primã privire, Košice apare ca un oraº industrial ponosit, însã atunci când ajungi în centrul vechi, care este complet diferit de macheta postcomunistã din afara graniþelor acestuia, ai impresia cã ai ieºit din cadrul bântuit de istoria recentã ºi cã te întorci în timpuri medievale. Hotelul Akadémia, aºezat într-un peisaj urban înþesat de blocuri de apartamente, mi-a amintit de hotelurile noastre din reþeaua UGSR, cum ar fi actualul hotel Dacia din Herculane sau Complexul balnear din Slãnic Prahova, arhitecturi ce amintesc încã de o construcþie totalã a socialismului. Pãrãsind hotelul, recurgeam la un exerciþiu nãucitor de echilibristicã istoricã: la 50 de metri distanþã de hotel dãdeam cu nasul de un foarte vizitat supermarket, iar la nici o sutã de metri gãseam un discurs arhitectural complet diferit de zona în care locuiam, adicã un mall copleºitor, Aupark Košice, devenit deja centru cultural ºi social al oraºului. Mã refer la discrepanþa cu care ne-am obiºnuit deja în Europa Centralã ºi de Sud-Est: anume aceea a ulicioarelor medievale ºi a aleilor cu piatrã cubicã sau de granit, aceea a arhitecturii gotice ºi a blocurilor termoizolate sau a palatelor baroce ºi a centrelor comerciale moderne. Capitalã culturalã în 2013, Caºovia veche se învârte în jurul strãzii numite Hlavná ulica, complet pietonalã ºi ticsitã de terase felurite. Ceea ce mi-a plãcut în Košice ºi simt cã îmi lipseºte în Craiova sau aiurea, în România, sunt terasele ºi restaurantele cu ofertele lor culinare pestriþe: de la specialitãþile slovace, care te îmbie cu gãluºte de cartofi ºi brânzã sãratã (Bryndzové halušky) alãturi de un pahar cu lapte bãtut (®inèica), supã de varzã acrã (Kapustnica), câteodatã cu ciuperci, altãdatã cu cârnaþi sau carne afumatã, supã de usturoi, sau clãtite cu mac, pânã la preparate provenite din mariajul cu specialitãþile ungureºti (Lángoš, Gulaš) ºi de la restaurante de tip mediteranean sau croat pânã la cele cu specific indian, asiatic, evreiesc, cehoslovac, etc. Am apreciat calitatea culinarã pe care o oferã aceste restaurante, bunul gust ºi savoarea preparatelor, care nu sunt fãcute doar pour la bon bouche, ci sunt autentice, respectând eticheta asiaticã sau indianã pe care o poartã. Nu uit nici pub-urile, care depãºesc veºnicele „fresh de grapefruit ºi portocalã” îndoite cu apã, pe care prea bine ºi prea obositor le cunoaºtem ºi care îþi oferã un smoothie proaspãt de spanac ºi cãpºuni sau piersici, vanilie ºi banane, pentru a vã povesti doar despre câteva dintre multele posibile combinaþii. Nu sunt o bãutoare de cafea, dar aromele erau mai mult decât ameþitoare. Berile cehã (Krušovice, Urquell Pilsner sau Budweiser) ºi slovacã (Zlatý Ba¾ant Premium) dominau barurile, dar asta nu înseamnã cã nu gãseam ºi alte mãrci de bere din alte pãrþi ale lumii. ªi, ca sã rezum, spun cã se manâncã ºi se bea bine în Caºovia, extrem de variat, gustos ºi convenabil. Un triptic care te poate convinge sã mergi într-o vacanþã la Košice.

butoescu4O altã zonã care nu meritã a fi trecutã cu privirea este cea istoricã. Catedrala Sfânta Elisabeta, ctitorie a secolului al XIV-lea, este nu mai puþin copleºitoare prin goticul ei flamboaiant ºi impresionantã prin clopotniþa sa în stil rococo. Istoria oraºului ºi a zonei provoacã intersecþii de religii: Biserica Dominicanã, sinagoga de pe strada Zvonárska, Capela Sfântului Mihail ºi altele. Am intrat în Casa Cerºetorului, despre care se spune cã ar fi fost construitã din banii pe care un cerºetor i-ar fi strâns în timpul vieþii lui ºi unde i-a adãpostit pe alþi cerºetori. A fost construitã în secolul al XVIII-lea, ca de altfel ºi statuia barocã Immaculata, care aminteºte de epidemia de ciumã din anii 1710-1711. Tot baroc este ºi Teatrul de Stat, iar muzeele, deºi sunt numeroase, nu sunt spectaculoase. Muzeul de cearã, Muzeul Tehnic, Muzeul Aviaþiei, etc. Muzeul Slovaciei de Est mi-a pãrut neglijat ºi pãrãsit, n-am avut ghid, aºa cã am dedus povestea zonei doar din ce am putut vizita.

butoescu3Plimbãrile pe uliþele medievale ale oraºului au fost cele mai pline de idei ºi de neprevãzut. Aºa ne-au ieºit în cale restaurantul 'A Passage 2 India', unde am mancat cel mai bun curry, tot umblând labirintic ºi fãrã hartã am gãsit ºi ulicioara cu cele mai frumos decorate baruri ºi buticuri de niºã, cu tot felul de nimicuri lucrate manual ºi pãpuºi de cârpã care atârnau din tavanele cojite. Ulicioara se numeºte Kováèska ºi este potrivitã pentru oricine vrea sã stea de vorbã cu localnicii care au prãvãlii acolo – poþi cumpãra cãteva produse slovace, pe care nu le gãseºti niciunde altundeva, bijuterii lucrate manual sau muzicã experimentalã localã, cum ar fi teatralul Jaroslav Kocián, care a înregistrat albumul Drakard în camera sa, ori aºa spune. Apoi, Mlynska, Hrnèiarska, Františkánska ºi Zvonárska.

Toate ulicioarele se îmbrãþiºau ºi izbucneau brusc în cãte o împrejmuire lãturalnicã. Ici intram într-o curte interioarã ºi gãseam o prãvãlie cu viniluri înghesuite ºi discuri parcã puse la dospit, colo gãseam iar o arcadã din care curgeau umbrele deschise ºi colorate.

Pe slovaci i-am prins în plinã vacanþã ºi lejeritate. Terasele erau pline, iar noi, participanþii la conferinþe, ieºeam dupã sesiuni sã bem câte o bere sau sã savurãm o îngheþatã. À propos, am aflat aci una dintre cele mai cremoase ºi gustoase îngheþate. M-am bucurat de compania colegilor mei din toatã lumea, dar ºi de košiceni. Greu sã ne înþelegem, fiindcã nu prea vorbeau nicio limbã strãinã, altminteri dornici sã ne îndrume. Am gustat oraºul. Mi-a picat bine. M-am bucurat cã ezitarea mea de început n-a durat, ci s-a transformat într-o nouã experienþã care m-a ajutat sã mai cresc un pic. Cum aº descrie Caºovia în douã cuvinte? Depinde de ceea ce vrea fiecare când pleacã de acasã. Pentru mine, este un oraº care seamãnã ºi nu seamãnã cu restul Europei. Cãutaþi-l ºi voi.

butoescu5

Comentarii cititori
sus

Nicolae Coande

 

Jurnal de quartier-Viena 2014-2015

 

coande2Am sosit la Viena pe 2 decembrie 2014, la o rezidenþã numitã quartier21*, deºi cu o sãptãmânã înainte nici mãcar nu visam c-o sã ajung pe aici. Daniel Bãnulescu a fost cel care mi-a spus de locul ãsta, vorbeam la telefon ºi, foarte prietenos, mi-a dat un pont. Asta aratã o anume magnanimitate a poetului. Mi-a povestit cã reuºise sã fie invitat astã toamnã la „quartier21”, rezidenþã culturalã care funcþioneazã în cadrul MuseumsQuartier Wien (http://www.mqw.at/) un centru cultural impresionant, cu muzee, sãli de expoziții, sãli de teatru pentru tineri și copii, de dans (faimosul „Tanz Quartier” îºi are aici sediul), centru de arhitecturã și altele. Sunt masate aici vreo 60 de entitãþi culturale, iar „quartier21” a primit pânã acum peste 500 de artiști din toatã lumea – forþã financiarã ºi managerialã considerabilã.

Îndemnat în mai multe rânduri de Daniel i-am scris Elisabethei Hajek, coordonatoarea rezidenței, dupã ce amânasem câteva luni. Aveam o stare de nemulþumire, nu mai ieºisem de câþiva ani din þarã, nu reuºisem sã fac un proiectat festival de poezie, mã izbisem de un zid de indiferenþã româneascã ºi de lipsã de loialitate faþã de ceva ce asumasem în comun. Tipic româneºte, sau mã înºel ºi aºa e peste tot? Ei bine, în amorþeala de final de an am avut baftã, cum se zice. Într-o zi din noiembrie i-am scris Elisabethei Hajek, cu gândul cã îmi va spune poate ceva pentru 2015, dar, spre surpriza mea, mi-a scris imediat, ba chiar mi-a telefonat: nu vrei sã vii în decembrie, respectiv ianuarie 2015, aici? Am fost surprins și i-am spus cã aș vrea sã vin, doar sã pot rezolva la serviciu și acasã. Mãi, dar norocos mai eºti, mi-am zis! Nici nu gândeam ca în atât de scurt timp, dupã ce i-am trimis o scurtã biografie ºi un proiect, sã dea un semn. Bun, e clar cã-i plac românii. Pe 30 noiembrie l-am sãrbãtorit pe Andrei de ziua sfântului, iar pe 2 decembrie am decolat de la Otopeni spre Schwechat. De acolo, tren S7 pânã la Wien Mitte, apoi, spre Ottakring, metrou spre Volsktheater, iar la doi paºi MuseumsQuartier Wien. Acum când explic pare uºor, dar eram încordat când am venit aici, mai ales cã detest metroul. De ce îl detest nu ºtiu, cã în Craiova nu avem.

coande5A doua zi am întâlnit-o pe Elisabeth, care a invitat rezidenþii la un mic restaurant din incinta MQ, artiºti din SUA, Germania, Cehia, Olanda, Africa de Sud, Turcia, iar acum în ianuarie vin alþii din Germania, SUA, Elveþia ºi Camerun I-am salutat pe unii, nu cred cã le-am reþinut numele, sunt teoreticieni culturali, artiști plastici, iar eu sunt singurul scriitor din serie. Cumva neplãcut, dar am în Viena amici scriitori cu care mã întâlnesc ºi pot vorbi. Deschisã din anul 2002, rezidenþa „quartier21” a gãzduit pânã acum inclusiv ºapte-opt scriitori români (grupul de prozatori de la Polirom, în special), ceea ce aratã un anume interes al organizaþiei pentru literatura românã, graþie generozitãþii Elisabethei Hajek, luminoasã, destinsã ºi cât se poate de deschisã. În zilele cât am cãutat sã mã acomodez îmi venea în minte spusa lui Ion D. Sîrbu, într-o scrisoare din 1988 cãtre Olga Caba: „În strãinãtate devin prost, ageamiu ºi nu mai pot scrie ºi nici povesti ca lumea. În Craiova asta cretinã ºi fanariotã, în schimb, lucrez ca un înger.” Deºi poate suna ridicol – dar nu e –, pare sã fie de înþeles, rostul scrisului e legat inclusiv de habitudinile zilnice ºi chiar de ambient, de mica ta lume. În locuri noi cauþi sã cunoºti ceea ce se aratã ca noutate, iar scrisul se „îndepãrteazã” corespunzãtor.

De curând, am reuºit sã ajung la expoziþia Giacometti, de la 'Leopold Museum', nu înainte de a vedea tablourile lui Egon Schiele, iar cele douã ore cât m-am învârtit pe acolo au fost extraordinare. Unde mai pui cã am putut vedea iarãºi un Brâncuºi (Muza adormitã II), dupã lucrarea expusã la mumok (Negresa blondã II). La 'mumok', un alt muzeu din cadrul MQWien, este deschisã expoziþia Die Gegenwart der Moderne, unde sunt expuºi câteva zeci de artiºti, nume importante ale artei moderne, de la Picasso ori Victor Brauner pânã la Daniel Buren sau Iza Gensken. Mãºtile (1962) lui Victor Brauner sunt situate în imediata apropiere a unor mãºti africane, dar ºi a unei mici sculpturi a lui Joan Miró, a cãrui expoziþie de la 'Albertina' mã pregãtesc de mult s-o vãd, dupã ce am vãzut picturi ale sale expuse la Münster de faimoasa Fundaþie Maeght.

Artist al lumii, nãscut în Elveþia într-o familie de italieni, Giacometti a lucrat din 1926 pânã la moartea sa, în 1966, într-un atelier de 18 metri pãtraþi, în rue Hippolyte-Maindron, în Paris, cãruia i-a ºi dedicat un album de graficã, Paris sans fin, din care sunt aici expuse desene. A fost stimat ºi iubit de Sartre („sculpturile sale pot fi privite doar de la o respectuoasã distanþã”) ºi de Simone de Beauvoir (a cãrei statuetã minusculã, executatã în 1946-47, este expusã acum), care l-au sprijnit ºi au scris despre el, iar formele lucrãrilor sale, elongate în mod straniu, l-au fãcut celebru în toatã lumea. Una dintre ele, L’homme qui marche I, a fost vândutã de galeriile Sotheby’s în 2010 cu 74 de milioane de euro, cea mai mare sumã oferitã vreodatã pentru o statuie. A fost influenþat de Brâncuºi, pe care l-a cunoscut la Paris, ºi a cãrei Muzã adormitã – II am putut-o admira în sala dedicatã contemporanilor sculptorului de geniu, alãturi de lucrãri de Picasso, Magritte, Miró, Lipschitz, Max Ernst. Artistul, ale cãrui portrete foto sunt expuse aici, în vreme ce un film-interviu cu el ruleazã neîncetat, a fost uluitor în travaliu, neodihnit, bolnav, sãrac multã vreme, cãci nu dorea sã expunã oricum ºi refuza gloria facilã. Nu am cu mine cartea lui Pandrea despre Brâncuºi, dar cred cã într-unul dintre cele trei volume existã povestea cu sculptorul român propunându-i sã lucreze undeva la soare, în aer liber, sã iasã din chilia lui sãrãcãcioasã pentru a descoperi o artã solarã, cu refuzul lui Giacometti: vreau sã fiu aºa cum sunt, nu te pot urma, pentru mine izolarea conteazã. ªi-a urmat propriul destin, pânã la moartea prematurã din 1966, dar arta sa „merge” printre noi, încã.

*

coande10Însã am ºi prieteni printre poeþi, aici la Viena. Printre ei se numãrã Peter Waugh și Hanane Aad. Peter este poet ºi profesor englez, stabilit din 1981 la Viena, iar Hanane este poetã libanezã. Astã varã, cei doi au fost la Festivalul 'Tudor Arghezi' de la Târgu Jiu, apoi la Festivalul 'Mihai Eminescu' de la Craiova, iar Peter, adept al sound-poetry, a participat ºi la Festivalul de Slam Poetry de la Craiova, în toamnã – aºadar e deja un devot al României. Împreunã, am stabilit sã susþinem aici un recital poetic, în spaþiul 'RaumD' din incinta MuseumQuartier, pe 22 ianuarie – o searã de poezie în care vom citi poeme în românã, arabã, englezã ºi germanã, susþinuþi ºi de ICR Viena, inclusiv logistic, sper, mai ales cã Peter îl are ca invitat pe Sandro Miori, un excelent saxofonist. Am fost recent invitatul lui Peter Waugh la o searã de poezie ºi improvizaþie muzicalã susþinutã la '7*Stern', pe Siebensterngasse 31. 'Vienna Improviser Orchestra', condusã de reputatul Michael Fischer, cel care conduce un grup de 40 de artiºti, vocaliºti, violoniºti, saxofoniºti, flautiºti, contrabasiºti, ºi care realizeazã în colaborare cu poeþii momente de realã vibraþie artisticã, a dat tonul serii. Cei care au fost atenþi la palpitul vieþii craiovene, l-au putut asculta ºi vedea pe Fischer în plinã acþiune la workshopurile organizate la Festivalul de Slam Poetry de la Craiova. Fischer este un improvizator redutabil, iar cei care se îndoiesc de acest termen ar putea fi aduºi „la ordine” de spusa unui mare actor: „pentru câteva minute de improvizaþie se cheltuiesc ore ºi zile în ºir de muncã”. Poeþii Peter Waugh ºi Sophie Reyer au rezonat cu muzica neliniºtitoare a orchestrei lui Fischer, care îmi amintea pe alocuri de cantatele lui Anatol Vieru sau György  Kurtág – vibrante, de o intensitate care ascute simþurile ºi forþeazã pragurile minþii. Publicul stã instalat în atmosfera de cafe-bar, într-o salã unde pot intra 50 de persoane, cu o cafea sau cu o bãuturã în faþã, dupã ce a plãtit ºi modica sumã de 7 euro la intrare.

*

coande11De sãrbãtori am redescoperit (mai trecusem pe acolo anul trecut, în fugã) capela româneascã din Löwelstrasse 8, la nici cinci minute distanþã de Cancelaria Austriei, paralel cu Volksgarten, în clãdirea palatului Dietrischstein, unde se mai aflã inclusiv ambasada statului Liechtenstein. E o clãdire care cuprinde apartamente particulare, iar capela s-a amenjat în 1906, când la Viena erau, oficial, câteva sute de români ortodocºi care simþeau nevoia unui loc de rugãciune. Primarul de atunci, Karl Lüger, a ajutat micuþa comunitate româneascã pentru a primi acest sediu, dar cum capela devenise cu timpul neîncãpãtoare, deºi întreþinerea ei a fost mai mereu prilej de poticnire, mulþi se gândeau la una mai încãpãtoare. Era un impediment, însã: nu erau bani. Românii sunt mici la Viena, amintiþi-vã drumurile lui Mihai Viteazul pentru a primi sprijin de la curtea imperialã, dar ºi cãlãtoriile lui Tudor Vladmirescu, pe vremea când lucra la boierul Glogoveanu, în interes negustoresc. 

Capela din palatul Dietrichstein a fost bombardatã în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial ºi a fost refãcutã, culmea, cu sprijinul statului comunist în 1951. Pictorul Eugen Profeta este cel care a fãcut o picturã muralã, iar cardinalul Franz König a numit-o „capela sixtinã a românilor”. Regele Carol, Regina Maria, principesa Ileana, dar ºi Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ioan Alexandru sau Tudor Gheorghe s-au închinat acolo (informaþiile le am din lucrarea Românii de pe Ringstrasse, trasee de ieri prin Viena de azi, de Gabriel Kohn ºi Peter Schubert, editatã de ICR în 2011, un valoros compendiu despre artiºtii români de seamã care au evoluat pe aici). Trebuia sã mai treacã ani pânã la momentul construirii unei biserici a românilor ortodocºi în Viena ºi acel an a fost 2001, însã în primãvara lui 2014 credincioºii români din Viena au primit un dar neaºteptat (însã bine „negociat”): spaþiul din catedrala catolicã 'Sf. Anton de Padua', care risca sã fie închisã din lipsã de enoriaºi. Aici, în Occident, credinþa pare sã fie din ce în ce mai „timidã”, sau cel puþin biserica este în involuþie. Trãim în vremea unui „umanism secular”, în care diferitele religii par sã coabiteze, dar ºi sã devinã doar „o afacere personalã” interpretatã dupã cum crede fiecare de cuviinþã, legiferatã, poate surprinzãtor pentru noi, de o Curtea Supremã a SUA, aºa cum aratã Richard Dworkin în ultima sa carte, Religia fãrã Dumnezeu: „Curtea, solicitatã sã interpreteze garanția Constituției la «exercițiul liber al religiei” în alt caz, a declarat cã existã multe religii care înfloresc în Statele Unite, dar care nu recunosc un dumnezeu, incluzând ceva ce Curtea a numit «umanism secular». Mai mult, oamenii obișnuiți au ajuns sã foloseascã «religie» în contexte care nu au nimic de-a face cu dumnezei sau forțe inefabile. Ei spun cã americanii fac o religie din Constituția lor, și cã pentru unii oameni baseball-ul este o religie.” E drept cã baseball-ul e unul dintre sporturile preferate ale Domnului...

coande12E bine, am fost în ajunul Crãciunului la aceastã nouã bisericã româneascã din Pouthongasse, nr. 16, unde au venit poate 70 de persoane, adulþi ºi copii. Pentru o clipã am crezut cã am greºit adresa: interiorul era cât se poate de catolic, masiv, oarecum rece, dar cu icoane ºi un altar ortodox, chiar dacã acestea nu dau încã amprenta definitivã a bisericilor tradiþionale româneºti. Dupã slujba de utrenie, copiii au cântat colinde româneºti, cu vocile lor pure care aduceau þara aici, au primit cadouri ºi chiar bani de la preot ºi se bucurau dupã ce colindaserã o zi întreagã prin oraº. O suprizã plãcutã a fost prezenþa actorului Silviu Biriº (el nu m-a recunoscut), soþul Irinei Corniºteanu, directoarea ICR Viena, care a participat la slujbã ºi chiar a citit o frumoasã urare trimisã de o mãicuþã din România, pe iPad. Ce þi-e ºi cu tehnica asta, arde distanþele mai rapid decât arde o lumânare...

*

coande4Viena a întâmpinat noul an cu o hainã subþire de zãpadã ºi cu multã veselie în pieþele sale amenajate, în forfota oamenilor care gustau glühwein sau punsch, alãturi de cântãreþi pe numeroasele scene montate în centrul oraºului. Din Rathausplatz pânã în Stephansplatz, de la Universitätsring spre Freyung, în Graben, Neuer Markt sau Karsplatz mulþimea era cernutã în sita Ringului vienez de un duh al sãrbãtorii care îi face pe oameni mai toleranþi ºi mai predispuºi la a împãrtãºi bucuria cu ceilalþi. Însã ardoarea cu care oamenii petrec la limita dintre ani þine, parcã, ºi de o imperceptibilã teamã faþã de ceea ce le poate rezerva viitorul – de aici imensa capacitate de „uitare”, de abandon, pe care o includ astfel de sãrbãtori trãite sub semnul lui carpe diem.

Cu câteva zile înaintea finalului de an fusesem la 'Albertina', muzeul construit în 1744 la extremitatea unei fortificaþii a Palatului Hofburg. Clãdirea ca atare a aparþinut ducelui Albert, guvernator al Habsburgilor la Bruxelles, unde i-a venit ºi ideea de a înfiinþa o colecþie de artã. Ajutaþi de un conte genovez, el ºi soþia sa, Maria-Cristina, fiica Mariei Tereza, au creat o colecþie în 1776, adunând  opere de artã. În 1919, dupã implozia Imperiului Habsburgic, palatul a intrat în posesia statului ºi a fost ulterior extins. Structura clãdirii din Albertinaplatz cuprinde douãzeci și una de încãperi, pe douã etaje, scãri interioare și holuri unde abundã oglinzile, dar ºi un subsol unde poate fi vãzutã expoziþia renumitului pictor austriac Arnulf  Rainer. Palatul a fost redecorat în 1802 în stilul Empire francez de cãtre arhiducele Carl, învingãtorul lui Napoleon în 1809 în bãtãlia de la Aspern. Restaurarea sa în forma actualã a început în 2000, cu ajutorul MAK (Muzeul de Arte Plastice) ºi a fost finalizatã în 2007. 'Albertina' are numeroși sponsori ºi donatori, iar Fundaþiile Batliner ºi Forberg au donat dupã anul 2000 colecþii remarcabile care includ mari maeºtri ai secolelor XIX ºi XX: Monet, Picasso, Braque, Brâncuºi, Munch, Renoir, Max Ernst, Arp, Modigliani, Signac, Malevich, Andi Warhol, Roy Liechtenstein, Francis Bacon, Javlensky, Kirchner, Maria Lasnig. Este o încântare pentru ochi sã vezi reunite atâtea capodopere ale maeștrilor expresioniști, dar și neoexpresioniști, într-o exuberanțã a stilurilor și a culorilor care tonificã ochiul și învioreazã spiritul. Brâncuși este prezent cu lucrarea Pasãrea în spaþiu, una din seria de douãzeci ºi ºapte, unic semn al geniului universal care a sculptat în bronz lumina, cu splendida formulã a lui V.G. Paleolog. Însã þinta vizitei mele a fost expoziþia Joan Miró, De la pãmânt la cer, care cuprinde peste  o sutã de lucrãri din toate perioadele artistului. Miró îmi pare clasicul mereu proaspãt, care nu îºi pierde defel acuitatea, cu acea tuºã caldã a unui mod indicibil de a propune o lume de fiecare datã alta, aceeaºi niciodatã, fie cã este vorba despre priveliºti, femei, animale, ghitare sau „metamorfoze” ale vieþii. Undeva, într-una din sãlile care alcãtuiesc expoziþia, pot fi citite cuvintele artistului nãscut în Catalunia, influenþat de suprarealism, potrivit cãrora pictura sa a aspirat la efasarea unei arte menitã sã fie o esenþã a universalului, o respiraþie caldã a vieþii.

*

'Burgtheater', faimosul teatru vienez, respirã un interior calm, aristocratic, punct de reper cultural ºi turistic, în imediata apropiere a Hofburgului. Artiºti ca Johann Nestroy sau Max Reinhardt ºi-au legat numele de gloria acestei instituþii fondatã de împãrãteasa Maria Tereza, în 1741, când se numea 'K.K Theater and der Burg', iar mai târziu, pânã în 1918, 'Hofburgtheater', Teatrul Curþii Imperiale. Am vizitat în ultima zi a anului trecut venerabila instituþie ghidat de o competentã doamnã care a fãcut o succintã, rapidã dar eficientã prezentare a istoriei teatrului. La intrare, pe plafon, încã se mai pot vedea picturile lui Gustav Klimt, pictorul cel mai în vogã al oraºului, prezent pe majoritatea materialelor de promovare turisticã. 'Burgtheater', condus actualmente de Karin Bergmann, prima femeie numitã ºef al acestei prestigioase instituþii, a fost bombardat în 1945 și multe dintre picturile sau decorațiunile vechi s-au pierdut, dar unele continuã sã existe. Foaierul circular încadrezã o salã elegantã, cu scaune roșii, loji, care se pregãtea în acea ultimã zi a anului sã prezinte spectacolul Cum vã place, în regia lui Matthias Hartman. Scena (largã de 28,5 m, adâncã de 23 m, cu o înãlþime de 28 m), printre cele mai mari din Europa, este dotatã la cel mai înalt nivel, cu o excelentã tehnicã de sunet ºi lumini, poate fi glisatã ºi este computerizat asistatã. Mã gândeam la toate aceste aspecte, care poate nu intereseazã publicul cititor, pentru cã încercam sã îmi imaginez dacã aici ar putea fi gãzduit spectacolul Rinocerii, al Naționalului craiovean, o producție ce necesitã o tehnicã impecabilã, ca și un spațiu corespunzãtor. Bãnuiesc cã da, poate cu câteva mici ajustãri. Sala („auditorium”) are 1175 de locuri, la parter ºi în lojele elegante.

coande7Repertoriul actual al 'Burgtheater' cuprinde Regele Lear, în regia lui Peter Stein, cu reputatul Klaus Maria Brandauer în rolul principal – ºi i-am scris lui Emil Boroghinã propunându-i sã-l invite la viitoarea ediþie din 2016 a Festivalului Internaþional Shakespeare de la Craiova. Însã aici se joacã ºi un Hamlet, de cinci ore ºi jumãtate, în regia lui Andrea Breth, cu August Diehl în rolul principal. Fiindcã veni vorba despre Klaus Maria Brandauer, actorul austriac cel mai faimos la ora actualã, acesta joacã ºi în Ultima bandã a lui Krapp, de Samuel Beckett, în regia lui Peter Stein. Spectacolul se joacã la 'Akademietheater' cu deosebit succes, cãci biletele sunt deja epuizate pentru 4, respectiv 6 ianuarie când sunt programate primele douã spectacole ale anului. Un bilet foarte bun costã aici 60 de euro (dar poate fi ºi mai scump la un spectacol de Shakespeare), însã pot fi gãsite bilete ºi la preþuri modice, între 4 ºi 8 euro. Din repertoriu nu lipsesc piese clasice austriece sau strãine, enumãr câteva spectacole: Pescãruºul, de Cehov, Prinþul Friedrich von Homburg, de Heinrich Kleist, Povestiri din pãdurea vienezã, de Ödön von Horvat, Mutter Courage, de Bertolt Brecht, Omul fãrã însuºiri, o adaptare dupã romanul lui Robert Musil, Strãbunica, de Franz Grillparzer, Parsifal, de Tancred Dorst, Cãlãtorie la Petuºki, de Venedikt Erofeev, Casa spiritelor, de Isabel Allende, Ultimele zile ale omenirii, de Karl Kraus, Bãrbatul ideal, o adaptare de Elfriede Jelinek dupã Oscar Wilde, Moartea lui Danton, de Georg Büchner, Dorian Grey, de Oscar Wilde, La cãderea nopþii, de Peter Turrini, sau Claus Peymann cumpãrã o pereche de pantaloni ºi merge cu mine la masã, de Thomas Bernhard. La data la care trimit aceastã corespondenþã, mi-aº dori sã pot prinde un bilet la spectacolul lui Klaus Maria Brandauer, acel de neuitat Mefisto din filmul cu titlu omonim. Biletele sunt epuizate, însã, încã de anul trecut, iar pentru a mai spera la un loc ar trebui sã fac coadã la începerea spectacolului pentru unul din acele bilete de favoare care se acordã pe ultimii metri. Poate cã am s-o fac, se meritã.

coande9NOTÃ
*
Nicolae Coande este invitat la „quartier21”, o rezidenþã literarã care i-a fost oferitã de Bundesministeriums für Europa, Integration und Äußeres (BMEIA) în perioada decembrie 2014-ianuarie 2015.

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

Întrebãri fãrã rãspuns

 

Am descoperit Il Camino din cãrți: El Camino de Judit Pelea, Camino a lui Shirley Mac Laine, Jurnalul unui mag a lui Coelho. În toate se povestește despre pelerinajul la Santiago de Compostella. Se descriu stãri, obstacole, dar rãspunsul clar la întrebarea ”de ce ai face azi un astfel de drum?”, nu îl primești.

mixich1Aceeași întrebare fãrã rãspuns o poți pune unui temerar care pãrãsește scaunul din fața calculatorului și pleacã în Nepal, riscând sã se târâie amețit și fãrã suflare pe Annapurna, pânã la 5416 m. Dorințã de aventurã sau testarea limitelor fizice?

În copilãria mea ne petreceam sfârșitul sãptãmânii cu ”ranița” în spate pe drumul anevoios spre cabana Pietrele și împrejurimi. Era o aventurã plãcutã care te lãsa fãrã puteri.

Ce îl determinã pe om ca, în ciuda efortului fizic dus uneori la extremã, sã porneascã pe drumuri ce îi depãșesc puterile? Pasiunea pentru ceva este atât de aproape de suferințã?

Tainele nu se dezleagã de pe mal.

Am plecat cu mașina pe Il Camino pentru a ne convinge, cu speranța cã într-o zi vom îndrãzni.

Perioada de glorie a pelerinajelor a fost cea a evului mediu, mai cu seamã spre Ierusalim, Roma și Santiago. Camino de Santiago, Il Camino, este un drum de pelerinaj de 830 km, care parcurge peninsula ibericã de la est la vest. Începe la Saint Jean Pied du Port, în Pirineii francezi și se terminã în Santiago de Compostella, punctul final fiind catedrala barocã ce îi poartã numele. Drumul este strãbãtut, de cãtre pelerini de vreo 1300 de ani. Numãrul celor care parcurg Il Camino a crescut semnificativ în ultimii ani, iar din 1987 acesta este declarat ”Drum Cultural European”. Astãzi, când tindem sã ne deplasãm tot mai puțin pe jos, care ar fi motivul unei astfel de cãlãtorii? Pentru cã, pentru a parcurge Il Camino, înseamnã sa mergi pe jos 830 km.

mixich2În trecutul creștin omul era vãzut ca pelerin în aceastã viațã și definiția lui era de homo viator. În evul mediu englezii traversau Canalul Mânecii, francezii Alpii, italienii Pirineii și orice obstacol, în speranța iertãrii pãcatelor. Se spune cã drumurile de pelerinaj ar fi creat cultura europeanã. Itinerariul clasic spre Ierusalim trecea de-a lungul Rinului și Dunãrii, traversa câmpia Panonicã, trecea prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, Constatinopol, Asia Micã, pânã ajungea la Ierusalim; cei din sudul Franței traversau Alpii, nordul Italiei, pânã la Bari și Brindisi, de unde se îmbarcau și ajungeau la Durazzo și Ochirida. Pelerinii spre Roma admirau catedrale celebre, unele în construcție, ruinele antice și erau adãpostiți în aziluri pentru pelerini susținute de papalitate sau de persoane particulare. Din nord, spre Roma se putea alege ruta Aosta, peste pasul St. Bernard, sau ruta Susa, peste Cenis. S-a dezvoltat o întreagã rețea de servicii care sã susținã pelerinajul, inclusiv spitale, și exista chiar un ghid al pelerinului în care erau descrise siturile prin care se trecea. De frica hoților și din multe alte motive, pelerinajele se fãceau în grupuri mari, de obicei conduse de un preot.

Cu certitudine, nu sentimente religioase mobilizeazã pelerinul modern, poate cele culturale sau sprituale. Azi, pe Camino, pe drumul spre Santiago, se pornește singur. Drumul spre ”sine” se face de unul singur. Așa i-am vãzut, singuri, rareori câte doi. În ghidul de azi, preocuparea este pentru echipament și cazare, iar documentarea pentru aspectul cultural este opționalã. Însã, pe mãsurã ce kilometrii sunt parcurși, pelerinul secolului XXI se identificã cu pelerinul evului mediu. La capãtul drumului nu îți sunt iertate pãcatele, ci ți se îmâneazã o compostella, adicã o hârtie care face dovada cã tu, cetãțean în secolul XXI, ai ales sã mergi pe jos 830 km. Se spune cã pelerinajul începe în inimã, acolo unde pelerinul simte chemarea drumului. Drumul este asociat cu transformarea, dar înseamnã și fuga, îndepãrtarea de ceva.

mixich3Numãrul pelerinilor a crescut semnificativ în ultimii ani. Zbori spre Pamplona, ajungi la Saint Jean Pied du Port, un orãșel modest din Pirineii Franței, și cauți o tutungerie în care ți se înmâneazã un ”credencial” care îți permite accesul la locurile de cazare de pe drum. Apoi pornești la drum. Singur. Întâlnești oameni cu care socializezi, sau nu, ești liber. Poate cã spaima de necunoscut te învațã camaraderia, sau nu. Vechile adãposturi pentru pelerinii evului mediu se numesc azi alberque, iar aici poți dormi în schimbul unei sume modice și a ștampilei puse pe ”credencial” la adãpostul anterior de pe traseu. ”Alberques” sunt curate, dar cu multe paturi și cu oameni de toate felurile și naționalitãțile. Oamenii pot fi amabili, sau nu, dar dupã atâtea ore de mers pe jos poate cã înveți bucuria de a avea un acoperiș deasupra capului. Când m-am apropiat de un astfel de adãpost, eu nefiind pelerin, am fost imediat politicos alungatã. Nu m-am întristat, chiar dinpotrivã. Este atât de mult spectacol în viața noastrã și suntem atât de puțin autentici, încât am uitat cine suntem cu adevãrat. Traseul este marcat cu sãgeți galbene. Pentru orice greșealã în orientarea ta, plãtești cu ore de mers. Greutatea rucsacului este calculatã la gramaj, iar mâncarea este cumpãratã pe parcursul drumului la prețuri mici. Poți sã trișezi, sã dormi la hotel, sã mãnânci la restaurant, dar pe Camino nu se trișeazã, altfel de ce l-ai face?! Pentru o hârtie fãrã importanțã, emisã de biserica catolicã din Galicia? Am zãrit la Astorga un domn gras care nu-și mai putea cãra rucsacul și își improvizase un cãrucior pe care îl trãgea legat cu o eșarfã legatã de brâu. Cei care au fãcut Drumul povestesc cã reînveți cã a cãlca cu piciorul pe iarba moale și rãcoroasã este o favoare binecuvântatã.

Pelerinul din Evul mediu era îmbrãcat într-o pelerinã, cu o pãlãrie pe care era prinsã scoica Sf. Iacob, însemnul pelerinului spre Santiago, o tãrtãcuțã pentru apã, și un toiag în mânã. Pelerinul secolului XXI este la fel. Strictul necesar. Toți își vãd de ”drumul lor”, iar pe tine, om obișnuit, nu te vãd și, poate cã pentru un timp, au lumea lor, în care valorile sunt cele pe care umanitatea le conservã de douã mii de ani.

mixich4La sfârșitul drumului, în piața mare din fața catedralei din Santiago, se întâlnesc pelerinii care au reușit sã ajungã pânã aici. Nimic ceremonios, pentru cã conteazã drumul și nu destinația. În fiecate zi, la ora 12, se oficiazã o liturghie pentru pelerini, când o cadelnițã uriașã, vestitul botafumeiro, sfințește locul și pelerinii. În bisericã, bãncile sunt pline de pelerini, în bermude, prãfuiți și transpirați, femeile fãrã urmã de cochetãrie, cu rucsacurile trântite pe jos. Se predicã în toate limbile europene, iar o cãlugãrițã face bilanțul: azi au sosit 3 pelerini români, 12 polonezi, 20 francezi... Tu traduci: au învins și s-au regãsit profund umani, 3 români, 12 polonezi, 20 francezi... Preoții sunt peste tot, sãritori și zâmbitori, extrem de respectuoși fațã de pelerini.

Dintre cele trei mari catedrale ale creștinãtãții europene iubesc Santiago de Compostella pentru cã aici am simțit cã truda preotului pe drumul lui se împletește cu truda omului pe drumul sãu. Și, din respectul reciproc pentru efortul fiecãruia, rezultã o minunatã fraternitate pe care o poți trãi doar aici.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey