•  Mihai Lungeanu


sus

Mihai Lungeanu

 

Teatrul este calea regalã prin care ne putem pãstra
copilãria viselor intactã

 

 

Domnule Mihai Lungeanu, au trecut 20 de ani de când sunteþi  regizor la Radiodifuziunea românã. Cum aþi ajuns la teatrul radiofonic?

Deoarece nimic nu poate fi întâmplãtor, nici întâlnirea cu aceastã foarte specialã formã de teatru nu a fost decât urmarea unui mic „eveniment” teatral pe care l-am organizat la Brãila (în foarte scurta perioadã în care am îndeplinit funcþia de director), ºi la care am invitat importanþi oameni de teatru (Valentin Silvestru, Alexa Visarion, Dan Puican) sã fie martorii unui inedit (la vremea aceea) schimb de experienþe artistice cu Teatrul din Cahul (Republica Moldova). Unul dintre spectacolele vizionate era realizat de subsemnatul, la Cahul, pe baza textului lui Matei Viºniec, intitulat Þara lui Gufi. Calitatea montãrii (remarcatã pozitiv de criticul Valentin Silvestru) ºi acurateþea rostirii actorilor moldoveni (prea puþin obiºnuiþi pe atunci cu limba româneascã) presupun cã au fost argumentele care l-au determinat pe regizorul Dan Puican sã propunã înregistrarea spectacolului la Radio, la Bucureºti. Aceastã primã „aventurã”, finalizatã cu sincere ºi împãrtãºite bucurii, m-a determinat sã accept ºi invitaþia regizorului Cristian Munteanu de a descoperi universul fascinant al teatrului radiofonic într-un proiect regizoral independent. Deoarece pofta vine mâncând, nu am refuzat nici urmãtoarele provocãri… inclusiv aceea de a deveni coleg cu mentorii mei.

V-aþi adaptat repede la rigorile diferite de cele ale scenei? A fost o întâlnire conformã cu aºteptãrile sau au apãrut ºi surprize?

Nici aºteptãrile mele nu erau foarte clare (cam ca în starea de îndrãgostit), nici surprizele nu au fost inhibante (totul era nou ºi provocator, totul pãrea uºor, deºi nu înþelegeam încã mare lucru). Îndemnul primit de la dl. Cristian Munteanu de a cãuta întotdeauna idei ºi nu numai forme, ºi de a descoperi vocea umanã ca sursã de creativitate teatralã, nu doar ca instrument, m-a ajutat sã desluºesc atât limitele cât ºi provocãrile genului de teatru numit radiofonic ºi sã pot pune în valoare mica mea experienþã de scenã.

Aþi primit, din câte ºtiu, patru premii Uniter pentru cel mai bun spectacol radiofonic. Împlinirile însã poate cã nu þin numai de premii. Îmi puteþi da un exemplu - sau mai multe - de spectacol(e) sau de întâlniri - cu actori, cu un text - de care vã amintiþi cu bucurie? Au fost ºi „ratãri”? Când este ratat un spectacol radiofonic?

Un spectacol radiofonic este ratat, cred, atunci când nu intereseazã pe nimeni ºi când ascultãtorul (cel real, nu cel virtual) opreºte audiþia sau schimbã postul radioului. Îndrãznesc sã cred cã nu am propus ascultãtorilor producþii care sã provoace asemenea reacþii (pânã acum). Dacã s-a întâmplat totuºi, scuze (retroactive). Aveþi perfectã dreptate: împlinirile nu þin de premii. (Uneori, premiile pot confirma, asta dacã nu derapeazã în subiectivitãþile momentului). ªi aveþi încã odatã dreptate punând semnul egal între „spectacole” ºi „întâlniri”. Deoarece, cel puþin pentru mine, fiecare „producþie” radiofonicã a avut ca punct de plecare recursul la vocea actorului, la personalitatea lui, la lumina glasului, la vibraþia energeticã a timbrului specific, la gândul cã ascultãtorul devine spectator ºi cã îl vede pe actorul din spatele vocii. Toate vocile propun ºi o imagine, ºi o poveste. Nu-l poþi asculta pe maestrul Radu Beligan, sau pe Marcel Iureº, sau pe Victor Rebengiuc, sau pe Constantin Codrescu, sau pe Ilie Gheorghe, sau pe Florin Piersic, sau pe Dorel Viºan, sau pe Dan Puric (ºi iarãºi îmi cer scuze cã îi nedreptãþesc pe cei încã necitaþi), ori pe regretaþii Ion Lucian, Florian Pittiº, Irina Petrescu, Ion Pavlescu, Ovidiu Iuliu Moldovan (ºi, hélas, câte zeci de alte voci inimitabile) fãrã a avea ecranul minþii activat. Recunosc sincer cã absolut toþi actorii care mi-au fãcut onoarea de a rãspunde la provocãrile radiofonice propuse au însemnat „întâlniri” reale, importante, care m-au luminat, îmbogãþit ºi de care m-am bucurat. Sper cã nu singur.

Ce a însemnat pentru dumneavoastrã copilãria în comunism? Primii ani, apoi anii ’60. Ce fel de elev aþi fost? Cum era la ºcoalã? ªi acasã?

Sincer, nu pot sã depun mãrturie despre „ororile” comunismului decât prin prisma elevului de clasa a patra care, deºi premiant notoriu, a fost pedepsit cu neincluderea în primele rânduri ale „armatei” pionierilor. Motivul era condamnarea existentã la dosar a tatãlui meu, actorul Constantin Lungeanu, care deºi reabilitat politic ºi reintegrat în „viaþa artisticã a þãrii”, nu fãcuse gestul de aderare la conjunctura politicã oficialã. Paradoxal, aceastã „nedreptate” (uºor atingãtoare la mândria elevului care nu se ºtia vinovat cu nimic altceva decât cu permanenta grijã de a nu-ºi face numele ºi familia de râs) a fost echilibratã dupã doi ani cu o absolut nemeritatã (ºi uºor absurdã) funcþie de „preºedinte de unitate” care m-a luat total prin surprindere (neavând nici un fel de activitate în domeniu) ºi care m-a pus în faþa unor „sarcini” pe care le îndeplineam fãrã sã le înþeleg, alegându-mã doar cu experienþa voioasã a folosirii „biroului de preºedinte” (printre ziare, tobe, steaguri ºi trompete) alãturi de colegii-prieteni cu care ascultam la radio, zilnic, Vreau sã ºtiu-emisiune pentru tinerii ascultãtori. Niciodatã acasã nu am fost nici apostrofat, nici aprobat, nici îndemnat, nici chestionat decât asupra notelor luate, ca expresie a învãþãturii cu care eram dator propriei mele pregãtiri. Astãzi apreciez mai mult decât atunci neutralitatea caldã ºi civilizatã a familiei care se strãduia sã îmi deschidã ochii ºi mintea, nu drumul social sau politic.

Cum v-aþi defini, ca adolescent? Ce pasiuni ºi visuri aveaþi, în liceu? Ce prieteni? Cum percepeaþi atmosfera din jur, întregul context? Cum vã distraþi? Cum cucereaþi o fatã?

Romantic, visãtor, nerãbdãtor, nonconformist, vesel, mereu vorbãreþ (de timid ce eram de fapt). Liceul (Colegiul Naþional Sf. Sava, din Bucureºti, cu mulþi profesori de maximã calitate ºi responsabilitate) a fost o perioadã „edenicã”, mai ales pentru curiozitatea mea care vizita destul de des biblioteca impresionantã, pe trei sau patru etaje de cãrþi rare ºi misterioase, de care rãspundea încã, la acea vreme, vestitul istoric Alexandru Alexianu. Un exemplu de rarã nobleþe comportamentalã ºi de erudiþie fascinantã, care ne ispitea de multe ori sã chiulim cu folos. Strãduindu-mã acum sã regãsesc starea ºi vremu(i)rile liceului, îmi dau seama cã am fost ocolit (prin grija divinã) de evenimentele dure, susceptibile sã mã scoatã din dulcea percepþie adolescentinã. Scriam poezii cu duiumul, cu vraful de caiete, (unele tipãrite în revista liceului, altele validate pe la cenacluri de „oameni mari”, ºi apoi tipãrite cu recomandare) care îmi dãdeau un curaj inconºtient în abordarea colegelor visãtoare. De multe ori plusam (ºi chiar ºi câºtigam) cu abilitãþile de spuitor de bancuri ºi de dansator neobosit, pe la ceaiurile organizate ºi supravegheate de pãrinþii mai „liberali”. Am admirat sincer severitatea proverbialã a profesorului nostru de fizicã, dl. Geangu, care, alãturi de cinci-ul salvator, ne oferea adevãrate deschideri de minte ºi de înþelegere a vieþii. Scena liceului a fost martora „debutului” artistic, când am transpirat fãrã încetare rostind (într-o limbã francezã deprinsã biniºor de la tatãl meu) un „întreg” poem numit Le réverbère, într-un spectacol ºcolar organizat cu maximã comprehensiune de regizoarea Ada D’Albon. Visam în banca orelor plictisitoare de chimie sau de educaþie cetãþeneascã la vacanþele superlative petrecute la bunica de la Buzãu, apoi la rudele din Nehoiu, în munþii Buzãului, ºi apoi la minunatele excursii de douã-trei zile pe care le fãceam cu decovilul forestier pânã pe cele mai îndepãrtate creste. O copilãrie armonioasã, neatinsã de conflicte, visãtoare ºi ocrotitã de pacea familiei.

Când v-aþi hotãrât sã daþi la teatru? Aþi fãcut pregãtire specialã pentru admitere? Circula, ºi înainte ºi dupã 1989, ideea cã la regie nu poþi ajunge direct de pe bãncile liceului, cã îþi trebuie o anume experienþã.

Nimic mai adevãrat: la regie de teatru trebuia sã dai examen de mai multe ori, sau sã ai ceva relaþii ºi experienþã în domeniu, care sã te recomande ºi sã te susþinã. Dar ºi de data aceasta inconºtienþa (sau destinul, nu ?!) ºi-a spus cuvântul. Alegerea am fãcut-o în clasa a XII-a, la jumãtatea anului, înainte de bacalaureat. Pânã atunci, mã pregãtisem (nu foarte convins, dar mereu serios ºi cu aplicaþie) pentru ceea ce credeam eu cã este arhitectura (multiple schiþe ºi desene, nenumãrate perspective ºi planuri) ºi pentru ziaristicã („experienþa” scrierilor literare apreciate pe la concursuri ºi olimpiade, alãturi de vestitul manual de psihologie semnat de D. D. Roºca ). Dupã anul nou, am fost invitat la un spectacol de teatru care m-a marcat iremediabil: Leonce ºi Lena, în regia domnului Liviu Ciulei. Teatrul Bulandra a devenit din acel moment un „palat” al miracolelor, unde imaginaþia personalã se simþea ca acasã, ºi unde atmosfera din salã te obliga sã reacþionezi prin sincerã implicare. Un fel de „ceaþã” s-a rãspândit ºi am decis sã descopãr personal acest teritoriu plin de mister ºi fascinaþie. (Experienþa de actor a pãrintelui meu ar fi trebuit sã mã ajute, dar istoria unui gest pe care tata îl fãcuse cu fratele meu, mai mare cu 15 ani, prin care i-a blocat accesul la examenul artistic, îndrumându-l spre alte preocupãri - care s-au dovedit, de altfel, foarte benefice - m-a determinat sã nu îmi anunþ intenþiile reale decât în ziua de examen). Pregãtirea specialã (dar empiricã) a însemnat prezenþa searã de searã în stalurile care mã primeau fãrã bilet ºi lecturi prelungite (pânã ºi în timpul orelor de clasã, când erau de multe ori ºi „pedepsite”) din cel despre care aflasem cã este identificat cu biblia teatrului: Stanislavski. De acolo, alte ºi alte lecturi (Brecht, Craig, Piscator, J.L. Barrault, etc) care mai mult mã fascinau decât mã luminau. La examenul de admitere, am resimþit din plin lipsa unei pregãtiri sistematice, rãspunzând mereu dupã intuiþia momentului ºi nu dupã informaþiile care ar fi trebuit asumate. Poate cã tocmai asta m-a ºi ajutat sã acced lângã colegii mei de atunci, care aveau, absolut toþi, acea experienþã necesarã ºi acele recomandãri utile.

Cum au fost anii de student? Dar întâlnirea cu profesorii - Radu Penciulescu, Ivan Helmer, Valeriu Moisescu, Cãtãlina Buzoianu?

Ani de permanent studiu aplicat. Cum nu aveam alte preocupãri majore, devoram ceea ce institutul îmi oferea ca informaþie ºi încercam sã aplic tot (ºi peste tot!) ceea ce mi se pãrea cã am descoperit în orele petrecute alãturi de prima echipã de profesori: dl. Radu Penciulescu ºi dl Ivan Helmer. Erau fascinante discuþiile prelungite în care eram lãmuriþi, cu tandru cinism, nu cum se face teatrul, ci mai ales cum nu se face el, nouã revenindu-ne copleºitoarea sarcinã de a descoperi cum-ul personal. Vocea hâtrã ºi generoasã a domnului Radu Penciulescu îmi stãruie ºi acum în memorie, alãturi de inconfundabila aromã a celebrei sale pipe. Dupã evadarea sa, a rãmas în sarcina dlui Ivan Helmer sã ne pãstreze vie curiozitatea pentru ceea ce aveam de aflat ºi de fãcut. Regizorul ºi profesorul Valeriu Moisescu ne-a preluat cu pãrinteascã grijã ºi înþelegere, oferindu-ne multe experienþe revelatorii, atât la clasã cât ºi la repetiþiile de la teatrul Bulandra, unde ne invita sã fim prezenþi în mijlocul procesului de construcþie a ceea ce trebuia sã devinã spectacolul de teatru. Multã rãbdare ºi multe sfaturi importante am primit de la domnia sa, cu toþii. Precum ºi de la ceilalþi artiºti-profesori care ne îngãduiau curiozitatea. Tuturor, o plecãciune recunoscãtoare.

În 1976, dupã, absolvire, aþi „intrat în câmpul muncii”, la Petroºani. Cum a fost trecerea de la student la regizor? Dar de la Bucureºti la Petroºani?

Trecerea realã de la student la regizor se petrecuse deja, cu prilejul examenului de absolvire, care a însemnat montarea unui spectacol real, pentru public, pe scena teatrului Municipal din Ploieºti. O experienþã care (datoritã rezultatelor pozitive, pentru care ºi astãzi sunt recunoscãtor unui teatru generos condus ferm ºi inspirat de actorul Corneliu Revent, unei distribuþii de peste 20 de actori - toþi deveniþi, prin puterea scenei, prieteni - precum ºi iubitei ºi talentatei mele colege scenografe Anca Florea) mi-a dat destul curaj sã mã urc în trenul de Petroºani alãturi de colegul meu actor Dragoº Pâslaru ºi sã începem sã visãm, cu capul în nori, dar cu picioarele pe pãmânt. Iarãºi o perioadã entuziastã, în care acumulam cu frenezie tot ceea ce descopeream zilnic, în care bucuria de a face scena vie i-a re-activat ºi contaminat ºi pe mai maturii ºi reticenþii actori ai teatrului din Valea Jiului.

Navetã aproape sãptãmânalã, repetiþii non stop (ce altceva sã faci acolo?), iniþiative de multe ori privite cu justificatã neîncredere (ce o fi cu puºtiu’ ãsta de „regizor”, care, deºi nu repetã nimic, scoate la ivealã afiºe putrezite, le spalã ºi le calcã la propriu, pentru a onora printr-o ineditã expoziþie premiera colegului sãu mai matur ºi profesionist recunoscut?!), dar ºi satisfacþii reale legate de descoperirea mecanismului pe care se sprijinã lumea teatrului: compartimentele colaterale performanþelor actoriceºti (secretariat literar, tehnicieni, luminiºti, sunetiºti, contabilitate ºi afiºaj)

Cum era teatrul din Petroºani? Dar publicul? Îmi imaginez cã se montau destule piese „pe linie”, dar ºi Jocul dragostei ºi al întâmplãrii, de Marivaux, de exemplu. Cine stabilea, pe atunci, repertoriul? Ce ºanse avea un regizor sã îºi punã în scenã „un vis”?

Definþie foarte simplã: teatru de provincie. Sediul era în colonie, undeva peste calea feratã, faþã de centrul oraºului. Am descoperit repede, împreunã cu colegii mei de atunci, cã adevãratul public era format din pasionaþi, din prieteni, din admiratori, din spectatori curioºi ºi dornici de comunicare, nu numai din masa de tovarãºi spectatori determinaþi (obligaþi!) sã participe la reprezentaþiile teatrului (foarte rare, de altfel). Repertoriul avea ºi aici acele reguli stricte (politice ºi propagandistice) binecunoscute, dar cu puþinã ingeniozitate ºi cu un minim de presiune intelectualã, puteam propune ºi titluri care sã ne apropie actorul de scenã ºi sã nu se îndepãrteze prea tare de ceea ce, pe atunci, se numea program regizoral. Aºa a fost povestea cu spectacolul Procurorul, de Gh. Djagarov (regie ºi scenografie personalã, cu Dragoº Pâslaru în rol principal, alãturi de la fel de talentatul Mihai Clita), care a fost invitat sã participe la festivalul de Teatru de la Piatra Neamþ, fãrã a fi vizionat în prealabil (ceea ce s-a dovedit foarte benefic artistic - Dragoº Pâslaru fiind pe loc integrat în atât de exigenta trupã de la Piatra Neamþ - dar total necorespunzãtor politic, la întoarcerea regizorului la sediu, când  tovarãºul care veghea activitatea teatrului a constatat cã spectacolul, deºi aprobat repertorial, nu lãuda, ci critica sistemul). La o altã premierã, am îndrãznit sã tai cu bonfaierul lacãtul care bloca porþile de acces în curtea teatrului, în prezenþa unui public care altfel nu putea sã intre în sala de spectacole, deºi mai erau doar 15 minute pânã la gong. Neglijenþa unui portar indiferent m-a costat o sãpunealã haioasã ºi preþul unui nou lacãt.

Lupta pentru un repertoriu care sã includã ºi un „vis” regizoral (sau mãcar o propunere care sã fenteze linia) nu era tocmai uºoarã, dar fãceam mereu apel la starea de aºteptare, de cãutare, de neliniºte, de curiozitate specificã tinereþii noastre, care trebuia sã lase loc ºi diversitãþii. Aºa a apãrut un alt moment inedit, cel cu Jocul… Teatrul din Valea Jiului primise un viitor sediu în centrul oraºului (o fostã salã de ºedinþe) ºi urma sã încercãm un experiment: sã realizãm spectacolul în mijlocul „ruinelor”. L-am cooptat pe scenograful Radu Corciova  ºi împreunã cu întreaga distribuþie, am construit ºi finisat niºte gradene de metal pentru un public ce urma sã descopere, ºi la Petroºani, atmosfera ºi specificul unui studio de teatru. Un simplu joc…

Înainte de 1989, aþi fost regizor la Piteºti, Reºiþa, Brãila. Ce obligaþii de serviciu aveaþi? Care era relaþia cu directorii de teatru, cu partidul, cenzura, Securitatea?

Deºi pãstrez amintiri absolut minunate despre fiecare teatru cu care am avut ºansa sã colaborez, trebuie sã recunosc cã am fost ºi eu o „victimã” (uneori, doar colateralã) a dependenþelor ideologice pe care conducerile teatrelor respective le suportau. Unele dintre ele þi le ºi impuneau, desigur, dar… „zi-le oameni, dã-le pace”, cum ne sfãtuieºte mucalit Caragiale. Am avut numeroase „dispute” ideo-logice (sau mai puþin logice) cu absolut toþi colegii sau directorii  care încercau sã mã convingã de utilitatea obedienþei. Respectam jocurile, agream „minciunile convenþionale”, dar nu suportam linguºeala cu foloase personale. Socoteam cã scena nu poate suporta orice. De multe ori, realitatea mi-a demonstrat contrariul. Dar tot nu m-a convins. Memorabil, pentru filmul meu interior, este momentul în care, la teatrul din Reºiþa, s-a pus problema unui director mai tânãr (altul decât minunatul ºi inimitabilul Eugen Vancea, apropiat uºor de pensionare). Am fost invitat la cabinetul nr.2 al judeþenei de partid, unde tovarãºa responsabilã pe atunci cu distribuþia cadrelor de nãdejde, dupã o scurtã enumerare a succeselor avute în cadrul teatrului unde eram angajat (succese din fericire reale) a dorit sã afle ce program aº fi propus dacã aº fi fost numit director. Era perioada ’87-’88, cu greutãþile ºi restricþiile cunoscute. Iubeam teatrul, cu toatã trupa tehnicã ºi artisticã: mã primiserã cu braþele deschise ºi cu maximum de încredere, ºi ne bucurasem împreunã de premierele avute, alãturi de un public prietenos ºi fidel. Ce puteam zice!?… Am zis. Am pus trei condiþii (ºtiam cã de neacceptat, dar parcã e mai frumos sã visezi decât sã te temi de urmãri): prima privea refuzul meu de a adera la condiþia de membru de partid… (am fost asigurat cã se va rezolva cumva aceastã problemã); a doua privea lipsa mea de relaþii în zonã, drept pentru care am solicitat ca primul secretar al judeþului, în prima ºedinþã lãrgitã a activului de partid, unde erau adunaþi toþi oamenii responsabili din teritoriu, sã mã prezinte personal tuturor, cu indicaþia directã de a fi susþinut ºi ajutat în eforturile pe care, ca tânãr director al teatrului urma sã… bla, bla, bla… (doleanþa a fost notatã, deºi privirea tovarãºei era extrem de sugestivã); a treia condiþie a pus însã capac: am cerut, imperativ, ca maºina care aducea o datã pe zi pâinea la alimentara din centru sã facã un popas pe la teatru ºi sã lase, contra cost, bineînþeles, un numãr de pâini egal cu numãrul de salariaþi, care fiind implicaþi într-un proces de producþie aproape nonstop, nu puteau sã stea la cozile interminabile, care durau câte trei-patru ore, pentru a asigura pâinea (numai câte una) necesarã familiei... (aici, privirea tovarãºei s-a „luminat”, a închis delicat carnetul cu notiþe, s-a ridicat ºi m-a expediat politicos cu replica: „Vã mulþumim, vã mai cãutãm noi!”). Nu m-a mai deranjat nimeni pe aceastã problemã, mai ales cã apucasem sã mã laud la toatã lumea cu „atitudinea” mea, pe care, atunci, o consideram rebelã… Cenzura nu era o problemã, ea oricum funcþiona peste tot, ºi tot timpul. Problematici erau cenzorii, care nici ei nu ºtiau cum sã interpreteze ceea ce vedeau sau auzeau. De multe ori trebuia sã îi laºi sã vorbeascã singuri, ºi sã îi aprobi fãrã discuþie: reveneau la o nouã vizionare, erau asiguraþi cã s-a modificat totul, dupã preþioasele lor sfaturi, ºi aveai surpriza cã, deºi nu se schimbase nimic în realitate, totul le era acum pe plac… Evrika!!! Am pãþit-o de nenumãrate ori, inclusiv când vigilenþa lor neadormitã propunea sistarea reprezentaþiilor sau anularea spectacolului. O luptã în care de câºtigat, doar publicul avea de câºtigat. Dupã premiera spectacolului pentru copii intitulat Aventurile lui Cotoºman, am fost somat de tovarãºul responsabil cu cultura localã sã dau explicaþii pentru gestul celor doi „miniºtri” ai împãratului care, pe perioada cãlãtoriei prin împãrãþie (timp real de schimbare a decorurilor, în care la întrebarea pusã obsesiv „Ale cui sunt toate acestea?!?”, maºiniºtii rãspundeau invariabil : „Ale voievodului… ”) fãceau fotografii cu alaiul regal (împãrat, prinþ, prinþesã, motan, etc.) bântuind prin scenã. Nu am avut altã soluþie sã-l liniºtesc decât sã-i sugerez sã informeze mai departe cã toate fotografiile fãcute pe drum sunt destinate unui album necesar nunþii finale. Mi-a mulþumit pentru justificare ºi ºi-a adus apoi copii la spectacol. Asta e! De multe ori teatrul de pe scenã era mai plicticos decât cel din viaþa realã.

Aþi colaborat cu Securitatea? V-au contactat?

Nu!...(deºi poate cã mi-ar fi prins bine la un moment dat ºi aº fi ocupat ºi eu vreun loc pe pagina întâi, în rãzboiul dosarelor ºi al demascãrilor inutile) Nici!... (deºi poate cã au încercat s-o facã, dar n-am înþeles eu mesajul lor).

Mai este colaborarea cu Securitatea sau cu fostul regim o temã de interes în viaþa publicã? Dar pentru dumneavoastrã?

Pentru mine, nu are cum sã (mai) fie de interes. Din pãcate, acest flagel care se numeºte „colaboraþionism” rãmâne de permanentã actualitate. Prietenii fostei Securitãþii au rãmas ideologic „încremeniþi în proiect”, dar în acelaºi timp au rãmas ºi în posturi ºi postúri foarte actuale, din care pot face încã mult rãu vieþii publice.

Ce a însemnat schimbarea din 1989 pentru dumneavoastrã? Dar pentru teatrul românesc? Cum a evoluat rolul regizorului, directorului - managerului în teatru?

Bine zis schimbare. Personal am trãit evenimentele la foarte „cald”. E o poveste separatã, dar care m-a ajutat sã mã trezesc din minciuna mediaticã la mai puþin de 24 de ore de la ora H. O imensã dezamãgire asupra a ceea ce se pretindea - în mod democratic (!?)- legitimitate, o imensã neîncredere în toþi cei care se ridicau brusc de unde nici mãcar nu fuseserã trântiþi, plus o la fel de imensã speranþã cã totuºi, ceva-ceva trebuie sã se schimbe ºi sã fie repusã structura valorilor ºi a adevãrurile vitale în drepturile ei fireºti. Nu a fost sã fie aºa. În nici un domeniu. Deci… nici teatrul nu a scãpat de febrã ºi convulsii, de crize ºi come, de decese ale valorilor ºi de naºteri ale imposturilor. Mai mult nu-i de comentat. A bon entendeursalut!... Despre evoluþia rolului regizorului (director de scenã) spre manager (director de teatru) sunt multe de spus. Mi-aduc aminte de singurele cuvinte pe care le-am rostit în faþa colectivului Teatrului „Maria Filotti” din Brãila, atunci când, în martie ’90, am fost investit (oarecum forþat de situaþie) cu rolul de director: „bunãvoinþa mea nu înseamnã competenþã!”.Aplauzele colegilor dovedeau cã aveam dreptate. De fapt, prin decizia mult aplaudatã (ºi foarte repede contestatã, apoi invidiatã, în final lucratã ºi chiar regretatã), colectivul scãpa de responsabilitatea noilor situaþii, pe care nimeni nu le putea înþelege, în schimb avea cui sã pretindã avantajelor vechilor situaþii, pe care le regreta. Personal, lucram ca regizor câte douã repetiþii pe zi, pentru a respecta termenul de premierã, ºi îmi notam de zor o mulþime de necesitãþi ºi cereri urgente pe care ar fi trebuit sã mi le satisfacã, dupã program, noul director. Adicã… teatru absurd, interpretat la superlativ… Nu am rezistat prea mult. În definitiv, scena nu avea nici o vinã. Oamenii, trecãtori, se perindau zilnic prin biroul directorial alãturi de interesele pe care schimbarea le trezise... Cum sã îi ajuþi ?! Cum sã îi refuzi ?! Cum sã le lãmureºti paradoxul situaþiei? Am revenit la instrumentele cu care eram oarecum familiarizat. M-am mutat la Teatrul Mic, pentru un an, apoi ºomer ºase luni, apoi la Braºov, tot un an, apoi la radio… 20 de ani. Pe parcurs am înþeles cã managementul cere o cu totul altã paletã de abilitãþi decât directoratul de scenã, ºi cã de cele mai multe ori, confuzia între cele douã funcþii a produs erori. În plus, permanenta umbrã a spectrului politic a deformat mult din naturaleþea unei relaþii colegiale între statutul de director ºi cel de regizor. În consecinþã…

Aþi lucrat, înainte de 1989, ºi cu teatre neprofesioniste - la Caracal, Slatina, Zalãu, Bocºa, Deva, Vatra Dornei, Focºani. De ce? Cum se desfãºura un astfel de proiect?

Dacã nu e prea mare îndrãzneala, aº putea compara proiectele teatrale realizate cu „neprofesioniºti” (ºi înainte, dar ºi dupã ’89) cu iubirile extra-conjugale. Ilicite, dar pline de adevãr, de pasiune, de mister ºi revelaþii, de implicare ºi de satisfacþii. Evident, nu ridic nimãnui la plasa imoralitãþii, dar cred cã numai un anume fel de iubire sincerã (pentru teatru, desigur) te þine aproape de pasionaþii iubitori (amatori) de teatru pe care îi întâlneºti acolo unde eºti chemat sã dai o mânã de ajutor. (De multe ori, drumurile mele durau mai mult decât repetiþiile, dar cãldura celor care te aºteptau, la orice orã, dornici de a merge împreunã pe un drum atât de fragil cum este cel al creaþiei teatrale, depãºea frigul îndurat prin CFR-ul anilor ’80 ºi anula singurãtatea sinucigaºã a nodurilor de cale feratã). Dacã ai ºansa sã nimereºti ºi pasionaþi talentaþi, care îºi meritã premiile cu care se întorc de la confruntãrile de gen, e clar cã nu mai pleci cu una, cu douã... Pãi, douãzeci de ani la Slatina, unsprezece la Focºani, nouã la Piteºti… par a fi relaþii mai de duratã decât contractele efemere cu teatrele profesioniste. Nici nu mai ºtii cine pe cine „trãdeazã”, ºi în favoarea cui. Important e cã nimeni nu s-a plâns, niciodatã, de aceste „escapade” artistice. ªi cã cele mai multe întâlniri cu artiºtii neprofesioniºti s-au transformat în prietenii sincere, în exerciþii de respect ºi admiraþie reciprocã, în imbolduri susþinute de a urma calea studiilor de specialitate. Cu reuºite notabile. Oamenii s-au îmbogãþit sufleteºte, ºi-au descoperit ºi depãºit limitele, ºi-au perfecþionat calitãþile, s-au redimensionat uman, prin dragoste de teatru, de artã, de adevãr, de spirit ºi luminã. Nu regret nimic: sacrificiile erau simple jertfe, iar împlinirile, adevãratele rãsplãþi. Sã spun cã pasiunea lor pentru teatru era o formã de rezistenþã prin culturã !? Sã spun cã mintea lucidã, sufletul deschis ºi visele neîngrãdite erau tot o formã de rezistenþã?! Ba chiar de opoziþie ?! Cui mai foloseºte ?! Poate numai celor care ne urmãreau eforturile, neînþelegând motivaþiile. Au trecut ºi ei, am trecut ºi noi… au trecut ºi marile pasiuni care aprindeau visurile… Au rãmas oportunitãþile, care aprind interesele… Pãcat!

De multe ori se întâmplã sã vedem piese fãrã regizor sau puse în scenã de amatori ºi sã fie mai reuºite decât cele de pe Broadway, spunea David Mamet, într-un volum – Teatrul, apãrut anul trecut la editura Curtea Veche. În ce mãsurã îi daþi dreptate?

Nu de multe ori, ci de foarte multe ori. E adevãrat cã nici Broadway-ul nu e criteriul major, dar prin comparaþie putem deduce cã observaþia lui Mamet se susþine fãrã discuþie. Lipsa regizorului este uneori chiar cheia succesului, mai ales dacã acesta nu are decât rolul de a face naturalul mai natural decât este.

Mamet folosea argumentul de mai sus tocmai împotriva regizorilor care „prin manipulare, vor sã dea «semnificaþie» unui lucru care - ar vrea ei sã credem noi- nu ar avea nicio semnificaþie, dacã nu ar exista elucubraþiile lor?” ºi ajungea la concluzia cã regizorii nu sunt chiar atât de necesari: „folosesc prea puþin sau chiar deloc. Piesa zboarã cu propriile-i aripi”. Este vorba, în special, despre lupta lui cu ºcoala lui Stanislavski ºi regizorii din Est, „intelectuali” care vor sã „corupã” ideologic publicul, în loc sã îl distreze.

E uºor sã descoperim uneori câtã dreptate se ascunde în spatele afirmaþiei: „piesa zboarã cu propriile-i aripi”. Teatrul a început cu actorul care avea ceva de spus publicului… apoi autorul s-a apucat sã scrie literar ceea ce ar fi trebuit sã spunã actorul oral, apoi a venit rândul celui care l-a îmbrãcat/încãlþat pe actor, apoi al celui care l-a machiat (mascat/de-mascat) pe actor, apoi cineva a adus un tron, sau o masã, sau un pat, marcând astfel începuturile scenografiei… apoi cineva a început sã ºi cânte ceva, din când în când… iar când s-au strâns prea mulþi „responsabili” ºi prea multe „ajutoare” în jurul actorului, a apãrut regizorul… care a fãcut puþinã ordine printre ei, apoi a cerut puþinã atenþie… apoi a fãcut puþinã teorie… ºi apoi a demonstrat puþin, pentru toatã lumea, cum ar vedea el jocul actorului… ºi rostirea textului… ºi muzica… ºi toate celelalte… ªi lumea s-a obiºnuit cu prezenþa celui care cere atât de puþin, dar înseamnã atât de mult: anume siguranþa cã totul este sub control, cã toate compartimentele sunt bine armonizate ºi echilibrate, cã spectacolul respectã propunerea ºi garanteazã efectul. Teatrul nu cere neapãrat un regizor, dar spectacolul, da! 

Îmi amintesc de o propunere pe care aþi fãcut-o cândva (cel puþin aºa am citit în presã), la Slatina, la Centrul „Eugen Ionescu”: ca spectatorii sã plãteascã la ieºire, nu la intrare. Cât e de importantã pentru dumneavoastrã reacþia sãlii ºi cât cântãreºte pãrerea criticilor de specialitate? Aþi fãcut un spectacol bun la care publicul sã nu rezoneze?

Întrebare încuietoare. Din punctul meu de vedere, spectacolul la care publicul nu a rezonat, nu a fost un spectacol bun. S-a întâmplat, nu de puþine ori, ca propunerile mele regizorale sã nu fie în armonie cu abilitãþile ºi disponibilitãþile interpreþilor, sau cu orizontul de aºteptare al publicului, sau cu baremurile criticilor de specialitate… Am sperat întotdeauna sã existe totuºi cineva pentru care spectacolul sã însemne ceva, sã aibã un înþeles, sã fie cât de cât important. Îngeraºul pãzitor m-a tot ocrotit, dându-mi mereu semne cã nimic nu este fãrã rost. De aceea probabil cã am ºi perseverat, de multe ori chiar în pofida criticilor. A fost mereu importantã reacþia publicului. Dacã n-a existat, nici spectacolul n-a rezistat. ªi invers. Mai ales invers. La Slatina am încercat sã provoc spectatorii (nu publicul în general, ci acele persoane care chiar participã la spectacol) la o  reacþie sincerã ºi nemijlocitã: la final sã dea fiecare ceva pe mãsura a ceea ce a primit. Dacã a primit. Adicã nu sã plãteascã, ci sã rãs-plãteascã! Am avut parte de reacþii bune: nu am câºtigat mulþi bani, dar am câºtigat mulþi prieteni. Care au tot revenit. ªi nu singuri. Un fel de provocare prin care se poate reface relaþia sincerã dintre spectatori ºi spectacol.

Tot Mamet spunea cã „repetiþia trebuie sã se termine cu actorii fericiþi ºi încrezãtori, lucru care nu prea se întâmplã”. Subscrieþi? Ce fel de regizor sunteþi, în lucrul cu actorii?

Subscriu, evident. Mai cu seamã cã se întâmplã foarte rar. Nu pot pune mâna în foc pentru a învinui numai regizorul de lipsa atmosferei benefice de la finalul repetiþiilor, dar cred cã face parte din responsabilitatea lui sã construiascã în aºa fel drumul, încât þinta sã parã uºor de atins. Prefer actorii implicaþi, care îºi exploateazã la maxim talentul, cât este el prin graþia proniei divine, decât actorii supradotaþi, dar care sunt cocoºaþi de importanþa propriei prezenþe ºi nu pot comunica creativ cu cei din jur. Nu mã pot descrie obiectiv, dar ºtiu cã exigenþele mele au încercat sã ridice privirile tuturor spre un virtual „al cincilea punct cardinal”, nu sã inhibe vreo personalitate aflatã în plinã desfãºurare. Mi se pare important rolul de cãlãuzã al regizorului, el fiind oarecum cunoscãtor al drumului propus, dar cred cã importante sunt ºi reacþiile personale, creative, ale celor care se lasã cãlãuziþi, cãci al lor este drumul, cu toate ale sale. La final, când actorii sunt mulþumiþi, regizorul poate sã disparã… Gândurile lui, strecurate printre vorbele textului, printre miºcãri, obiecte, lumini, muzici ºi costume, au ajuns la spectatori. S-a încheiat cu bine marea emoþie comunã. Rostul actorului s-a împletit cu sensul textului ºi cu scopul spectacolului. Aplauze.

„Actorii francezi vor sã aibã întotdeauna aerul cã sunt mai inteligenþi decât textul ºi, în special, mai inteligenþi decât partenerul lor”, citez din Ariane Mnouchkine. Sunt, câteodatã, ºi actorii români aºa?

Se întâmplã, se întâmplã. ªi nu numai cu actorii. În genere, prezenþa scenei provoacã un soi de ameþealã actorului nesigur pe sarcina sa artisticã, ºi atunci el apeleazã la mijloace ºi efecte verificate, sprijinindu-se pe ceea ce nu-i provoacã temeri: adicã pe sine însuºi. ªi nouã, simpli actori ai vieþii (prezenþi într-o distribuþie divinã), de multe ori ne este mai uºor sã eludãm subiectele, decât sã le elucidãm.

Dupã ’89, aþi lucrat sau încã mai lucraþi cu elevi de toate vârstele: de ºcoalã primarã, gimnaziu, liceeni. Ce vã motiveazã sã faceþi asta?

Acelaºi sentiment de admiraþie ºi responsabilitate care mã punea sã fac naveta între Reºiþa ºi Vatra Dornei sau între Brãila ºi Zalãu. Dacã ei, elevii, au nevoie de ceea ce am învãþat eu, sunt dator sã le desluºesc cu atenþie înþelesurile de care au nevoie. Educaþia teatralã, la orice vârstã, este poate cea mai importantã cale de a recupera comunicarea dintre noi, ºi de a activa resursele creative ascunse sub stresul contemporan. Socotesc teatrul ca o disciplinã de viaþã care meritã studiatã de fiecare om. Mai ales de cãtre copiii noºtri. Pentru calitatea fiinþei lor, pentru propria lor desãvârºire.

Tot Ariane Mnouchkine le cerea actorilor „o stare de copilãrie: orice rezervã, orice reþinere trebuie uitate. Sunteþi adulþi care au inventivitatea ºi îndrãzneala unui copil”. Mai gãsesc „adulcii” - ca sã folosesc un cuvânt pe care îl citaþi într-un text, un cuvânt al Monicãi Ghiuþã –, actorii adulþi de astãzi, puterea de a se copilãri?

Dacã actorii se pãstreazã pe undeva copii, cu siguranþã cã vor accepta sã fie parte din jocul fiecãrei provocãri spectaculare. Inventivitatea nu înseamnã invenþie, ci descoperire. Mereu îndrãzneþi, mereu curaþi, mereu naivi, copiii doar descoperã o lume pe care noi, adulcii, ne strãduim utopic sã o tot re-inventãm, în loc sã mulþumim Cerului cã primim în fiecare zi un nou rol, o nouã provocare, un nou drum. Poate cã teatrul este calea regalã prin care ne putem pãstra copilãria viselor intactã. Poate cã poveºtile shakespeariene nu sunt decât reflexul poveºtilor de searã, un motor al viselor pierdute ºi al dorurilor nerostite. Teatrul pentru copii este cu atât mai important cu cât el formeazã adultul spectator, adultul actor, adultul critic, adultul regizor… La Teatrul Naþional Radiofonic existã încã o preocupare majorã pentru acest segment de ascultãtori. Mã implic cât de des pot, pornind deseori la câte o întâlnire directã cu micuþii ascultãtori: ei povestesc, sau deseneazã, sau construiesc tridimensional, dupã propria lor imaginaþie ºi sensibilitate, ceea ce teatrul radiofonic le oferã cu generozitate, adicã audiþia unor poveºti absolut noi, provocatoare de imaginaþie ºi creativitate.

Cel mai bun spectacol pe care l-aþi montat pe scenã? ªi unul care a ieºit prost?

Nimeni nu poate spune exact. Nici mãcar eu nu am curajul sã recunosc aºa ceva. Fiecare spectacol a tins sã devinã cel mai bun. (Glumeam de multe ori spunând cã cel mai bun spectacol trebuie sã fie ultimul, dar nu cel de pe urmã... deci speranþa era întotdeauna prezentã printre motoarele de motivare). Poate doar subiectivitatea sentimentului de afecþiune pentru „produsul” finit sã mã sensibilizeze retroactiv ºi sã-mi aduc aminte cu cãldurã de Mãsurã pentru mãsurã (W. Shakespeare) pus în scenã la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteºti, de Tichia cu clopoþei (L. Pirandello) realizat pe scena Teatrului reºiþean, sau de Þara lui Gufi (M. Viºniec) înscenatã la Cahul (Republica Moldova). ªi câte încã n-ar mai fi, dacã ar fi sã nu mã ruºinez de fiecare datã de postura de auto-laudatium. În ceea ce priveºte spectacolele ieºite prost, lista e la fel de lungã… Nu m-am priceput sã duc la capãtul cel bun proiectele cu Arta comediei (Eduardo de Filippo), la Teatrul  din Oradea, sau cu Emanciparea prinþului Hamlet (A. Mungiu) la Teatrul Nottara, sau cu… en fin… lista e deschisã…

Un compromis pe care îl regretaþi? Un compromis pe care nu îl regretaþi?

Compromisurile nu sunt decât eºecuri blând motivate ºi tandru acceptate. Orice eºec provoacã regrete. Pãcat cã nu provoacã ºi învãþãturi cu adevãrat utile. Deci regret toate compromisurile fãcute, cu voie sau fãrã de voie… Ceea ce nu regret nici o clipã, este lipsa compromisurilor ideologice ºi/sau politice. Nu regret nici lipsa patimilor înrobitoare. Nici credinþa curatã nu poate fi negociatã.

Lumea teatrului este o lume cu multe mãºti, nu lipsitã de prefãcãtorie, de ipocrizie. Puteþi gãsi printre amintiri mai vechi sau mai recente un gest - de solidaritate, de empatie, nu ºtiu - care v-a impresionat?

Punct ochit, punct lovit. Întrebãrile domniei voastre dovedesc  nu numai o bunã cunoaºtere a subiectului abordat, dar ºi o foarte sensibilã intuiþie a ceea ce se aflã sub masca fiecãruia. Recunosc cu absolutã sinceritate cã mai mult m-am lovit de prefãcãtorii, ipocrizii ºi falsitãþi, decât de gesturi care sã se înscrie la categoria sugeratã de întrebare. ªi totuºi… am pãstrat pentru sufletul meu acele sincere dovezi de comunicare empaticã superioarã pe care le-am primit de la colaboratorii cei mai neaºteptaþi… Mã gândesc la Nelu Ardeleanu, absolut iscusit regizor tehnic reºiþean (acum american), a cãrui energie de neoprit alterna cu momente de maximã adâncime a meditaþiei, dându-mi de multe ori impresia cã putea citi gândurile ºi cã îngeraºul chiar îi ºopteºte soluþii potrivite pentru orice moment dificil… Fac aici o plecãciune adâncã maestrului Iosif Herþea, de a cãrui generozitate ºi superbã inspiraþie componisticã am beneficiat aproape fãrã sã o merit, doar din pricina unor minunate conversaþii purtate între gândurile noastre comune despre universul teatral ionescian (ºi reflexele sale cotidiene)…

ªi iarãºi nu pot stabili nici un fel de ierarhie între miile de dovezi de omenie, de multe ori mai importante decât excesele de actorie… între dovezile de supunere necondiþionatã (ºi dedicaþie fãrã limite) pentru înþelesul comun dat noþiunii de teatru, care de multe ori depãºeau limitele sociale, familiale, politice sau financiare ale artiºtilor neprofesioniºti pe care am avut ºansa de a-i cunoaºte ºi îndruma… Recunosc, sunt uºor impresionabil, dar ºi extrem de selectiv…   

Cum aratã o zi obiºnuitã din viaþa dumneavoastrã? Dar una neobiºnuitã?

Fãrã sã vreau sã fug de rãspuns, trebuie sã constat, acum cã mi-aþi pus ºi aceastã întrebare, cã, pentru mine, nici o zi nu poate intra la categoria „obiºnuitã”, ºi cã mai toate pot fi categorisite drept „neobiºnuite”. Pentru cã nici repetiþiile la teatru nu au voie sã lase loc rutinei cotidiene, nici pregãtirea unui spectacol radiofonic (lecturile, înregistrãrile, editarea materialului sonor, suprapunerile de efecte ºi muzicã) nu poate fi un eveniment repetabil, nici cursurile de la facultate, nici „lecþiile” fãcute cu elevii implicaþi în programul RRC, nici repetiþiile în spaþiile neconvenþionale, nici întâlnirile dedicate „proiectelor” mai mult sau mai puþin utopice, nici drumurile de noapte sau de zi, mai lungi sau mai scurte, nici lecturile încã obligatorii, nici timpii de relaxare (când mai mergem ºi noi la teatru, nu ?!), nici îndelungile ºi fertilele conversaþii amicale, nici participãrile implicate ºi responsabile în diferite „proiecte” care ating domeniul teatrului (sau chiar îl intersecteazã), nici timpul dedicat scrierilor de tot felul (texte, scenarii, note de fundamentare, proiecte, epistole, etc.) nu mã îndreptãþesc sã socotesc vreo zi (sau noapte) aidoma una cu cealaltã.

Regizorul este ºi un cãlãtor. Ce ºanse ºi ce neajunsuri are acest rol?

ªansa de a cãlãtori este mai importantã decât orice neajuns, cel puþin pentru mine. O poveste orientalã spune cã un drum, cât ar fi el de lung, începe cu un prim pas. Dupã acest prim pas, avem în faþã un drum mai scurt cu un pas, deci un drum nou. Pe care nu poþi porni decât fãcând un alt prim pas. Astfel, orice drum devine doar o sumã de primi paºi... Pe cale de consecinþã, de fiecare datã nu facem altceva decât primul pas. Problema realã este cum îl facem. Provocatoare ºi fascinante sunt drumurile fãcute cu ochii deschiºi, cu mintea liberã, cu inima treazã ºi cu sufletul împãcat. Tot ceea ce acumulezi cãlãtorind îþi devine de folos la fiecare po(pas). Teatrul poate fi asemuit cu o cãlãtorie iniþiaticã prin teritorii pe care le-ai visat, sau în care ai fost surghiunit, sau cu care te întâlneºti pe neaºteptate. De aceea regizorul din mine iubeºte repetiþiile mai mult decât premiera. Starea de cãutare, de teritoriu fascinant ºi misterios, de cãlãuzire ºi de descoperire, de revelaþie a traseului iniþiatic este specificã doar drumului, cãlãtoriei. Neajunsuri poþi avea ºi stând acasã. Drumul, oricât de anevoios, ascunde în el, întotdeauna, o speranþã. ªi fãrã speranþe, nu prea poþi visa.

Dacã aþi primi în aceastã clipã o ofertã din categoria celor ale peºtiºorului fermecat: „domnule Mihai Lungeanu, alegeþi vã rog un teatru din aceastã lume, o piesã pe care doriþi sã o montaþi ºi începeþi repetiþiile”, ce aþi alege?

Frumoasã provocare, domnule Ungureanu... Face parte din exerciþiile pe care ar trebui sã le facem mai des, pentru a afla nu cine suntem, ci mai degrabã cine am vrea sã fim. Nu ºtiu ce teatru aº alege… poate unul în aer liber… unde sunetele naturii sã se implice în construcþia spectacolului… sau poate o scenã mobilã… într-un tren destinat (ºi construit) anume cãlãtoriei prin spectacolul propus… care spectacol (pot visa puþin, da?!) ar pleca de la textele shakespeariene (chiar de la Hamlet, de pildã), ar trece prin sufletul cehovian, prin luciditatea brechtianã, prin comicul caragialesc, prin cinismul ionescian ºi ar face popas în ludicitatea textelor lui Matei Viºniec, unde toatã lumea (actori, spectatori, cãlãtori) ar avea de jucat câte ceva, dacã ar rãspunde cu sinceritate la provocarea unei asemenea cãlãtorii teatrale. Marele avantaj al acestui proiect este cã repetiþiile ar fi, de fiecare datã, un nou spectacol… ºi cã nimeni, niciodatã, nu ar apuca sã se plictiseascã…

Un proiect teatral, din lumea realã, pe care l-aþi dori împlinit?

Am imaginat un proiect care se numeºte Teatru Portabil. Nimic altceva decât o variantã trecutã printr-o operaþie de up grade a cãruþei cu paiaþe.

S-a iscat din necesitatea (constatatã) de a propune spectacolul de teatru ºi în locurile în care teatrul (iarãºi helas) nu mai ajunge, ºi de oferi actorului ºansa întâlnirilor inedite cu un public sincer, curios, deschis ºi generos, poate mai puþin competent în arta de a fi spectator (aºa cum teoretiza atât de subtil regretatul V. E. Maºek) dar poate mai dispus sã se lase sedus de poveºtile textului, de talentul actorilor, de ingeniozitatea regizorului, de farmecul teatrului. Viaþa (teatralã contemporanã româneascã) mi-a oferit întâlnirea cu câþiva tineri actori (talentaþi freelancer-i) care au rezonat la idee ºi au preluat conceptul ºi logoul Teatrului Portabil, devenind astãzi demni martiri ai propriei alegeri. Umblã prin þarã doar cu ceea ce pot lua cu ei ºi se strãduiesc sã reconstruiascã de fiecare datã spectacolele realizate împreunã, adaptându-le, dezvoltându-le, modificându-le ºi desãvârºindu-le la cãldura întâlnirilor cu un public care îºi descoperã rolul de spectator.

E un proiect în plinã miºcare, mereu gata sã îºi asume frisonul primului pas, pe care l-aº dori împlinit în sensul dezvoltãrii lui, în sensul acceptãrii lui ºi în sensul recunoaºterii lui ca alternativã viabilã în peisajul contemporan. Cât timp vor exista actori, teatrul va rãmâne parte din existenþa noastrã. Totul este sã învãþãm sã-l re-descoperim. Cu sau fãrã regizori!!!

ªi un vis din afara teatrului?

Ce rãmâne oare în afara teatrului ?!?!... Visez la auto-distrugerea rolului politic cu care astãzi omul se mândreºte inconºtient de urmãri; la dispariþia acestei catastrofale lupte pentru putere, pentru dominaþie inutilã, pentru acumulare absurdã ºi paradoxalã; la refacerea raporturilor fireºti între semeni ºi naturã, la aprecierea ajutorului pe care natura vrea sã-l dea omului, dar pe care omul îl refuzã impertinent, indolent, inconºtient… În fine, poate cã un vis va rãmâne ºi dorinþa (fireascã) de a comunica doar prin puterea sufletului, ºi nu numai prin parºiva energie a cuvintelor, de a cãuta ºi re-descoperi puterea de panaceu a iubirii universale, de a ne re-lega de valorile adevãrate ºi netrecãtoare, de a descifra puterile încã misterioase ºi fascinante ale minþii omeneºti ºi ale creaþiei dumnezeieºti. Punct. 

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey