•  Víctor Peña Irles
•  Adina Mocanu
•  Edgar Straehle


sus

 

 

Violența

Comentarii cititori
sus

Víctor Peña Irles

 

 

Violența „democraticã” a sistemului bancar spaniol

 

Rosa Martínez are 70 de ani și stã într-un apartament din Valencia de 50 de ani. Are un grad de dizabilitate de 72% și își întreține fiul, șomer de lungã duratã și diagnosticat cu o boalã mentalã. Datoreazã cam 55,000€ la bancã, pentru cã a trebuit sã-și adapteze apartamentul la problemele ei de sãnãtate și a recurs la credite. Într-o zi a pãrãsit-o soțul, iar Rosa s-a trezit cu totul insolvabilã. Singura ei sursã de venit este o pensie lunarã de 369€, dar nu îi ajunge. Rosa nu merge la magazin, nici la supermarket, nici la piațã, nici la mall. Rosa se duce la banca de alimente ca sã poatã sã aducã ceva de mâncare acasã. Dar într-o zi nici acasã nu va putea sã se întoarcã, întrucât banca a inițiat un proces de evacuare din cauza datoriilor neplãtite. Rosa trebuia datã afarã acum trei sãptãmâni, dar evacuarea a fost amânatã pentru sãptãmâna viitoare datoritã presiunii sociale. Singura dorințã a Rosei e sã trãiascã liniștitã ultimii ei ani de viațã, dar peste o sãptãmânã nici casã nu o sã aibã.

Miren din Antsoain, de 41 de ani, a trecut printr-un calvar chiar mai dezolant, dacã se poate spune aºa. Fãrã serviciu de doi ani și fãrã drept de șomaj, banca nu a acceptat renegocierea ipotecii apartamentului ei, unde locuia cu fiica care are 20 de ani. Miren nu a reușit sã învingã lupta psihologicã ce implicã evacuarea. Pe 21 martie 2015 s-a sinucis.

Acestea sunt doar douã exemple ale dramei evacuãrilor în Spania. În anul 2014, 34.680 de familii au fost evacuate din casele lor, adicã 95 de familii pe zi au rãmas fãrã locuințã. Majoritatea evacuãrilor sunt executate de cãtre instituțiile bancare, salvate de la faliment cu fonduri publice garantate de un împrumut din UE de 100 de miliarde de euro, ceea ce înseamnã cã datoriile bãncilor private au devenit publice. Pe lângã aceasta, conform legii spaniole, predarea casei la bancã, salvatã cu fonduri publice, nu implicã iertarea datoriilor, ceea ce le duce pe victime, în multe cazuri, într-o situaþie de excluziune socialã.

Înfruntãm un nou fel de violențã care s-a introdus în societate și care accentueazã vulnerabilitatea celor slabi. Aceastã violențã se dezvoltã prin mici acțiuni cu aparențã legalã care le lasã pe victime fãrã niciun fel de apãrare: acordarea de credite ipotecare fãrã a se þine cont de starea financiarã a clientului, impunerea unor condiții abuzive, exagerarea valorii locuinței la încheierea contractului. Suspendarea executãrii ipotecii prin anularea acestor condiții abuzive este un drum lung și lent care cere clienþilor rãbdare și putere, ceea ce îi face pe mulþi sã renunþe în timp ce se desfãșoarã procesul judiciar. Legile au devenit un mijloc de protecþie a puterilor financiare, marginalizând o parte din societate care nu mai are șanse sã-și dezvolte un viitor bun și prosper. În același timp, societatea contemplã șocatã acest nou fel de violențã care ne provocã un gol în stomac.

Din fericire, asociații precum PAH (Asociația de Persoane Afectate de Creditele Ipotecare) au reușit sã sprijine mii de victime ale executãrilor ipotecare prin asistențã juridicã, medierea la instituțiile bancare, proteste la evacuãri de locuințã, și chiar prin ocuparea unor apartamente goale stãpânite de bãnci. Pe de-o parte, ocuparea apartamentelor poate fi privitã ca un fel de „violențã” nedreaptã de cãtre societate. Însã, pe de alta, poate fi consideratã beneficã pentru cã e singura formã prin care cei evacuați pot sã aibã un acoperiș deasupra capului. Acest lucru este, dupã pãrerea mea, semnul unui sistem care îi obligã sã supraviețuiascã sub orice formã.

Drama evacuãrilor e una din consecințele crizei, care e mai mult o escrocherie decât o crizã. În timp ce mai mulți oameni luptã pentru a nu rãmâne fãrã casã, numãrul bogaților a crescut considerabil. Criza dureazã prea mult ca sã fie o crizã, întrucât pare mai degrabã o schimbare de sistem din ce în ce mai nedrept, care aduce un nou fel de violențã invizibilã și periculoasã: violența „democraticã” a puterii financiare. Totuși, mulți cetãțeni au început sã se mobilizeze saturați de aceastã injustiție socialã, ceea ce se vede prin rezultatele optimiste la ultimele alegeri locale. Așadar, suferința Rosei e pur și simplu imaginea unui nou sistem care cere soluții, încredere, justiție și, mai ales, zâmbete.

 

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu

 

 

În fața violenței. Victimizare sau rezistențã

 

E foarte greu sã ne imaginãm o lume fãrã violențã, chiar dacã de multe ori ne creãm propriul spațiu delimitat prin afinitãți, prietenii, principii în comun cu alții, iar prin acest lucru ne inducem ideea cã nu trecem pragul în care sã fim loviți de violențe. Bineînțeles, violența are douã fețe cu care ne întâlnim la tot pasul, ne îngrozește, dar în același timp ne seduce, o observãm, ne revoltãm în fața ei, dar totodatã ne lãsãm pradã ei și o ignorãm. Hannah Arendt susține cã violența e un instrument la care se recurge doar atunci când cineva se vede fãrã putere, iar atunci încearcã diverse forme de a se impune folosind violența. Din aceastã perspectivã, mã intereseazã relația între o persoanã care aproape întotdeauna îndeplinește rolul de victimã și una care are mai tot timpul putere. Aici exemplele sunt numeroase, în principiu cei care sunt considerați vulnerabili, fie cã e vorba de copii, femei, bãtrâni, imigranți sau persoane cu dizabilitãți, se considerã totodatã și o categorie victimizatã, ce are valențe negative, din care nu se poate ieși, pentru cã trebuie sã depindã mereu de altcineva și mereu poate fi rãnitã, deci trebuie sã fie protejatã. O relație de subordonare, practic, dar care în numele „protecției½ lasã impresia cã este nevoie tot timpul de ajutor atunci când de cele mai multe ori e o scuzã pentru a fi manipulați sau controlați în mod abuziv sau chiar eliminați. 

Feminismul a ajutat la deconstruirea relației dintre victimã și putere, mai întâi prin vizibilitatea acesteia și mai apoi prin resemantizarea acestei poziții care era înțeleasã și abordatã greșit. Judith Butler o teoreticianã a feminismului, a acordat o atenție specialã relației dintre victimã și putere, susținând cã victima e înțeleasã ca fiind vulnerabilã, iar acest lucru e perceput total greșit. Mai exact, se asociazã victima cu vulnerabilitatea, ceea ce o face sã-i fie fricã de a protesta, de a reacționa sau de a vorbi pentru ea însãși. Butler subliniazã faptul cã vulnerabilitatea ar trebui înțeleasã ca o forțã, o necesitate de vizibilitate și rezistențã în fața structurilor patriarhale, dar și a practicilor neoliberaliste. În acest sens, este nevoie de o solidaritate pentru a crea coaliții și de a revizui acele structuri care au delimitat anumite categorii de persoane prin violențã, rezultatul mecanismelor de control și supraveghere. Dar aceastã formã de a protesta trebuie sã fie înțeleasã de fiecare persoanã ca pe o condiție ontologicã, ceva care constituie o ființã umanã, nu pentru a lupta pentru supraviețuire, ci ca o modalitate de a critica acele sisteme împãmântenite, bãtute în cuie unde acțiunea politicã e vãzutã ca un element abstract despre care se crede cã trebuie sã fie deținut numai de anumite categorii privilegiate. 

Nu vorbesc aici de faptul de a acționa prin violențã, ci vreau sã subliniez faptul cã este necesar sã se construiascã relații bazate pe solidaritate, vulnerabilitate și rezistențã fãrã a rãspunde cu acte violente ci cu o revizuire a formei noastre de a trãi într-o lume comunã, de a fi atenți și de a-i înțelege pe cei de lângã noi fãrã a avea prejudecãți sau sã-i judecãm dupã anumite șabloane și norme impuse (mã refer aici la homosexuali, transsexuali, persoane cu dizabilitãți, minoritãți etnice etc.). Se poate observa faptul cã de cele mai multe ori pentru a obține ceva este nevoie de o acțiune violentã, acest lucru s-a transformat aproape într-un reflex, iar când acest fapt nu este evident înseamnã cã unul dintre interlocutori este total anihilat, fãrã drept de apel. Nu este o regulã generalã, dar cele mai multe victime pot acționa prin violențã ca o formã de protest, de a atrage atenția, dar de cele mai multe ori este redusã forțat la tãcere sau deseori batjocoritã. De aceea, propun aici o lecturã a rezistenței prin nonviolențã, printr-o acțiune politicã în acel sens al dialogului, autocriticii și construirea unei alternative sustenabile pentru a gãsi soluțiile cele mai bune. Din aceastã perspectivã, este nevoie de o cunoaștere și o deschidere totalã fațã de cei care ne înconjoarã, o nouã structurare și reconfigurare a sistemului care la momentul actual începe sã eșueze, iar indivizii au nevoie de o mobilizare pentru a ieși din rolul de victimã totalã, pentru cã toți suntem vulnerabili și nu trebuie sã ne negãm aceastã condiție intrinsecã.

 

Comentarii cititori
sus

Edgar Straehle

 

 

Pensar la violencia burocrática:
uno de los rostros de la violencia contemporánea.

 

Hay experiencias cotidianas que prácticamente todos hemos conocido y sufrido. Por ejemplo, cuando el precio marcado por el recibo de la luz o del teléfono móvil es más alto de lo normal o cuando el banco nos cobra un importe que no comprendemos. Entonces uno tiene la sensación de que se ha cometido un error o una injusticia y se dispone a reclamar. Por lo general, hay algún lugar al que apelar, aunque su funcionamiento no siempre es fluido o eficaz. A veces, cuando el fallo es muy obvio o fácilmente demostrable, la queja puede tener éxito. Sin embargo, a menudo no es así y se genera una sensación de impotencia, que crece conforme este tipo de errores se van repitiendo a lo largo de la vida de uno.

Aquí es donde entra en escena lo que hemos denominado la violencia burocrática. En realidad, su ámbito de acción es muy amplio y tiene que ver con la indefensión que se apodera de uno a la hora de buscar un remedio para solucionar una situación en la que ha salido injustamente perjudicado. Pensemos en otras escenas cotidianas, que pueden darse en relación con la empresa privada pero también con la administración pública: un avión sufre un gran retraso, el servicio de correos extravía una carta, una persona recibe una multa injusta, la red de Internet no funciona bien en el teléfono móvil o en el ordenador. Hay un sinnúmero de experiencias de magnitudes o gravedades muy distintas que podríamos citar, aunque no es necesario. Lo importante no es tanto el problema, como la dificultad para hallarle una solución.

Como hemos dicho, uno siempre puede reclamar o protestar, pero nos encontramos con que la instancia a la que uno acude en primer lugar pertenece a la misma institución que ha cometido el error, que en muchos casos no tendrá la intención de reconocerlo con el fin de no tener que correr con los gastos. Por supuesto, uno siempre tiene la posibilidad de acudir a la justicia ordinaria, pero los esfuerzos y costes económicos que suponen se presentan como un factor de disuasión, especialmente cuando ir a juicio implica el pago de tasas y desembolsos en abogados. Entonces uno puede desistir de reclamar, dado que el remedio puede ser más costoso que la pérdida sufrida. Entonces uno se queja y lamenta, pero no hace nada más. O puede cambiar de compañía de servicios, pero probablemente para ir a otra cuyo funcionamiento sea similar y desencadene el mismo tipo de frustración. La injusticia se comete continuamente y tan sólo redunda en rabia, indignación o resentimiento. En realidad, se ha convertido en un resorte presuntamente necesario para el “buen” funcionamiento de muchas empresas.

La violencia burocrática no tiene que ver tanto con una acción como con una forma de canalizar la acción – de queja, de protesta o de reclamación – del otro. Se trata de una violencia de carácter negativo o preventivo, en cierto modo pasiva e impecable, al ser una violencia sin un autor en el sentido estricto de la palabra. Más bien, es aquel conjunto de mecanismos, tretas y estrategias que procuran enredar al otro en los laberintos de la burocracia para agotarlo, exasperarlo y no tener que darle la razón. Su símbolo por excelencia es la espera, una espera angustiante, no exenta de conflictos, amenazas, sacrificios o turbadores silencios. A pesar de que los errores sufridos pueden ser inocentes, no lo es la manera de gestionarlos. En el departamento de quejas es allí donde el cliente deja de serlo, donde ya no se le da la razón, y se convierte en una molestia.

El mensaje de la violencia burocrática se reduce a lo siguiente: tan sólo se van a reconocer unas formas específicas de quejarse o reclamar, de modo que o bien el denunciante se adapta a los procedimientos establecidos en conformidad con el aparato legal o bien no debe o puede hacer nada; de lo contrario se arriesgará a tenerse que enfrentar a la espada de la justicia. Se trata de emplazar al otro en un double bind que evidencia la perversidad del círculo burocrático. Se propone una falsa dicotomía que excluye las posibilidades intermedias y donde las dos posibilidades ofrecidas suelen conducir a lo mismo: al fracaso de la protesta, la disolución del conflicto. Para ello, se cobija bajo el amparo de la legalidad y se muestra como una violencia democrática, que es invisible y que no agrede físicamente. Se plantea lo que no intenta ser más que un simulacro de solución o de canal de protesta que a la postre sirve de bien poco. Así, la violencia burocrática aparece como una violencia legal que ilegaliza las otras formas de protesta, una violencia legítima que deslegitima las maneras alternativas de oposición.

El cometido de la violencia burocrática consiste en lograr la inacción del otro, disuadirlo de futuros empeños en conseguir aquello que reclama. Por lo tanto, es una fuerza de desactivación, desmovilización y desarticulación, sea dentro de la esfera económica o de la política, cuyo propósito consiste en el mantenimiento del statu quo, del orden vigente, con las desigualdades o injusticias a él asociadas. Además, y este punto es fundamental, a la hora de la verdad no prohíbe ni imposibilita la acción del otro, al menos explícitamente y con tal rotundidad. En realidad es uno mismo quien en última instancia desiste de su empeño y debe asumir la responsabilidad de ello, desresponsabilizando así a la otra parte. Nada prueba que la reclamación esté condenada inevitablemente al rechazo, y en efecto no siempre es así. Se trata de una sensación que se asume como cierta pero que a fin de cuentas suele ser indemostrable. Lo perverso es que esta aura de pesimismo que envuelve a la burocracia contribuye a este tipo de violencia, pues fomenta y consolida el sentimiento de desamparo al mismo tiempo que desalienta al perjudicado.

Además, esta violencia tiene una contraparte activa y más agresiva, más productiva: la eficacia de la violencia burocrática contribuye a una sensación de impunidad que favorece la proliferación de errores deliberados. Se sabe que el otro se encuentra inerme frente a los impedimentos generados por este tipo de violencia, por lo que se puede actuar contra él en caso necesario. Su indefensión espolea la agresión. La burocracia puede aparecer así, en el caso de que no haya una justicia eficiente o unos auténticos mecanismos de control, como una coraza administrativa que encubre y multiplica los delitos que se cometen.

 

 

Despre violența birocraticã:
una din fețele violenței contemporane

 

Existã experiențe cotidiene pe care practic toți le-am cunoscut și suferit. De exemplu, atunci când prețul care apare pe factura de la luminã sau pe cea de la telefonul mobil este mai mare decât cel obișnuit, sau în cazul în care banca ne încaseazã o taxã pe care nu o înțelegem.  În aceste condiții, avem senzația cã s-a comis o eroare sau o nedreptate și e necesar sã reclamãm. În general, existã un loc unde putem sã apelãm, chiar dacã funcționarul nu e întotdeauna cel mai eficient sau operativ. Câteodatã, când greșeala e foarte evidentã sau ușor de demonstrat, plângerea poate sã aibã succes. Cu toate acestea, de multe ori nu este așa, iar atunci se genereazã o situație de neputințã care crește atunci când aceste erori se repetã de-a lungul vieții unei persoane.

Aici intrã în scenã ceea ce numim violența birocraticã. De fapt, zona de acționare este foarte amplã și are legãturã cu lipsa de apãrare care pune stãpânire pe noi atunci când trebuie sã cãutãm o modalitate pentru a rezolva o situație în care am fost afectați. Sã ne gândim și la alte întâmplãri din viața de zi cu zi care pot avea legãturã fie cu afacerea proprie, fie cu administrația publicã. Spre exemplu, un avion are o mare întârziere, serviciul poștal pierde o scrisoare, o persoanã primește o amendã necorespunzãtoare, internetul nu funcționeazã bine pe telefonul mobil sau pe calculator. Existã un numãr infinit de experiențe de diferite proporții, cu un anumit nivel de gravitate pe care le putem cita, dar nu este nevoie. Importantã nu este problema în sine, ci dificultatea pe care o avem pentru a-i gãsi o soluție.

Cum am spus, putem sã facem reclamații sau sã protestãm, dar ne întâlnim în situația în care instanța la care recurgem aparține în primul rând aceleiași instituții care a comis greșeala, iar de cele mai multe ori nu intenționeazã s-o recunoascã pentru a evita sã suporte cheltuielile. Desigur, avem posibilitatea sã recurgem la justiție, dar eforturile economice și costurile pe care le presupune acest lucru sunt un factor care ne descurajeazã, în special atunci când a merge la judecãtorie implicã plãtirea unor taxe și avocați. Atunci, renunțãm sã reclamãm având în vedere faptul cã poate sã ne coste mai mult decât pierderea suferitã. În cazul ãsta, ne plângem, dar nu facem nimic în plus. Cel mult schimbãm compania de servicii, dar asta ar însemna sã mergem la alta care funcționeazã similar și poate stârni același tip de frustrãri. Nedreptatea se sãvârșește în mod continuu și doar declanșeazã furie, indignare sau resentiment. În realitate, acest lucru s-a transformat într-o sursã necesarã pentru presupusa „buna½ funcționare a multor firme.

Violența birocraticã nu are de-a face atât de mult cu o acțiune, ci cu forma de direcționare a acțiunii – de a face o plângere, de a protesta sau de a reclama – a celuilalt. Este vorba de o violențã de naturã negativã sau preventivã, în mod cert pasivã și impecabilã, pentru cã este vorba de o violențã fãrã un autor în sensul strict al cuvântului. Mai degrabã, este acel ansamblu de mecanisme, de vicleșuguri și strategii care cautã sã ne atragã în labirinturile birocratice pentru a ne obosi, a ne exaspera și fãrã a ne da dreptate. Simbolul lui îl reprezintã așteptarea, o așteptare neliniștitoare, nu lipsitã de conflicte, amenințãri, sacrificii sau tulburãri silențioase. Dacã greșelile suferite pot fi inocente, felul în care sunt gestionate nu este cel mai bun. Departamentul de plângeri este acolo unde clientul nu mai existã, unde nu i se dã dreptate și se transformã într-un sâcâitor.

Mesajul violenței birocratice se reduce la faptul cã se vor recunoaște doar anumite forme concrete de plângeri sau reclamații, în așa fel încât persoana care denunțã trebuie sã se adapteze la procedurile stabilite în conformitate cu aparatul legal sau mai bine nici nu trebuie sã facã ceva; în caz contrar, riscã sã înfrunte justiția. Vorbim aici despre întâlnirea cu celãlalt într-un double blind ce pune în evidențã perversitatea cercului birocratic. Se propune o falsã dihotomie care exclude posibilele intermedii și unde cele douã variante conduc de obicei spre același lucru: eșecul protestului, dizolvarea conflictului. Pentru aceasta, se ascunde sub protecția legalitãții și se aratã sub forma violenței democratice, care este invizibilã și nu rãnește fizic. Așadar, violența birocraticã apare ca o formã a violenței legale care ilegalizeazã alte forme de protest, o violențã legitimã care delegitimeazã formele alternative de opoziție.

Misiunea violenței birocratice consistã în obținerea inacțiunii celuilalt, împiedicarea viitoarelor încercãri de a obține ceea ce se reclamã. De aceea, este vorba de o forțã de dezactivare, demobilizare și dezarticulare, înãuntrul sferei economice sau politice, al cãrei scop consistã în menținerea statului quo al ordinii în vigoare, cu inegalitãțile sau injustițiile asociate acestuia. În plus, iar acest punct este fundamental, la momentul adevãrului nu se interzice și nici nu se oprește acțiunea celuilalt, cel puțin în mod explicit și categoric. În realitate, noi înșine suntem cei care în ultima instanțã abandonãm efortul de a insista și trebuie sã ne asumãm responsabilitatea deresponsabilizând astfel cealaltã parte. Nimic nu demonstreazã cã reclamația este condamnatã în mod inevitabil la respingere, și de fapt, nu e întotdeauna așa. Este vorba de o senzație pe care ne-o imaginãm adevãratã, dar, în final, nedemonstrabilã. Lucrul pervers e faptul cã aura pesimismului care acoperã birocrația contribuie la acest tip de violențã, deci favorizeazã și consolideazã sentimentul abandonãrii, iar în același timp anuleazã dorința celui afectat.

În plus, aceastã violențã are o contraparte activã, agresivã și productivã: eficiența violenței birocratice contribuie la senzația de impunitate care favorizeazã proliferarea greșelilor deliberate. Se știe cã celãlalt se gãsește fãrã protecție în fața piedicilor generate de acest tip de violențã, ceea ce se înseamnã cã se poate acționa împotriva lui în caz de necesitate. Lipsa lui de apãrare stimuleazã agresivitatea. Birocrația poate apãrea astfel, în cazul în care nu ar exista o justiție eficientã sau niște mecanisme eficiente de control, ca o armurã administrativã ce acoperã și multiplicã infracțiunile care se comit.

 

Traducere de Adina Mocanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey