•  Daniel Botea
•  Paul Cãtãlin Curcã
•  Nicoleta Dabija
•  ªtefan Doru Dãncuº
•  Mariana Dobricã
•  Andreea Gavrilã
•  Ileana Stãnculeasa
•  Lorena Stuparu
•  Roxana ªtiubei


sus

 

 

 

Plãcerea

Comentarii cititori
sus

Daniel Botea

 

 

Existã plãceri nevinovate, dar vinovãþia sau nevinovãþia sunt relative. De multe ori am auzit pe cineva spunând cã þigara sau cafeaua sunt micile sale plãceri nevinovate. Acum depinde ºi de context, dar dacã plãcerea “nevinovatã” se consumã într-un spaþiu închis, iar fumul îi afecteazã ºi pe alþii, atunci pledez pentru vinovãþie sutã la sutã. Ca sã nu mai zic despre faptul cã o astfel de plãcere “nevinovatã” te face vinovat în faþa copiilor, pentru cã vei fi mai puþin alãturi de ei sau o posibilã viitoare povarã, cu bolile datorate plãcerii nevinovate. Trecând de la familie la societate, plãcerea nevinovatã a fumatului se traduce în costuri sociale ºi medicale mai mari. Nu vreau sã închei într-un mod negativ, astfel încât spun cã apreciez plãcerile pozitive. Plãcerea cu care un artist interpreteazã o piesã, o melodie, un rol ne face ºi nouã mai multã plãcere ºi ne dã poftã de viaþã. Vã doresc sã aveþi parte de plãceri pozitive pentru voi, familie ºi societate. Spor!

Comentarii cititori
sus

Paul Cãtãlin Curcã

 

 

Plãcere sau responsabilitate

 

Plãcerea e ca atunci când unui copil mic îi dai un medicament pentru cã e bolnav, dar știi cã n-ar putea sã-l ia direct, pentru cã are un gust amar, și atunci i se adaugã zahãr și arome de fructe. Plãcerea e un ingredient care însoțește lucrurile care trebuie fãcute pentru a exista siguranța cã ele chiar sunt fãcute. Natura plãcerii este sã fie un ingredient care însoțește lucrurile care trebuie fãcute, ne ajutã sã le facem mai cu voie bunã, nu este însã niciodatã un scop al lor. Problema cea mai mare pe care o naște plãcerea este cã ea tinde sã devinã, dintr-un mijloc agreabil care sã ne ajute, un scop în sine, care sã ducã la dependețã, la neputința de a ne mai depãși cumva limitele, la abandonarea oricãrei nãzuințe de a mai trece peste hotarele terestre ale existenței. Rãmânem ancorați în „aici și acum”, nu mai cãutãm acel dincolo, care ne dã sensul pentru care trãim.

Biserica nu e împotriva plãcerii. Nu ne cere nimeni sã servim cele mai insipide mâncãruri sau sã facem dragoste în scârbã cu partenerul de viațã. Dumnezeu însuși a pus plãcerea în lucruri și în acțiunile pe care le întreprindem, ca o garanție cã vom continua sã existãm, nu vom muri prin înfometare, îngheț, lipsa somnului, și ne vom perpetua ca specie cât timp pãmântul va oferi condiții prielnice de locuit. În același timp însã, trebuie sã înțelegem și pericolele plãcerii. Atunci când o transformãm din mijloc în scop, pe care îl urmãm cu orice preț, trebuie sã devenim conștienți cã am trecut  într-un stadiu de egoism care cu greu mai poate fi mãrginit. Când devii rob al plãcerii, lumea întreagã devine sau o sursã de plãcere, sau de frustrare dacã transformarea nu poate avea loc. Nu mai poți sã o primești ca pe un dar de care sã te bucuri, pentru care sã mulțumești. Oamenii nu mai sunt egali cu tine, posibili parteneri într-un dialog. Îi clasifici numai dupã câtã plãcere pot sã îți ofere.

Plãcerea e inerentã vieții, normalã, dar cu condiția sã nu-și depãșeascã limitele. Cum însã asta se întâmplã foarte des, atunci e mai bine sã o socotim un dușman, sã ne dispensãm de ea, chiar și în formele cele mai nevinovate. De aceea cãlugãrii renunțã la orice lux, mãnâncã puțin și prost, au puține ore de somn, își obosesc trupul cu multe munci și cu metanii, încercând astfel sã elimine tot ce i-ar ține legați, îndepãrtând orice îndulcire de înlesnirile omenești. Ei își reduc tot mai mult contactul cu lumea, de care vor sã se dispenseze, ca sã fie pregãtiți în eventualitatea chemãrii cãtre celãlalt tãrâm. Dar oare ne vrea Dumnezeu pe toți atât de nevoitori, de asceți, atât de slabi trupește? Cu siguranțã cã nu. Cãlugãrii își iau o mãsurã specialã. Lecția pentru noi, cei mulți, este sã ne dãm seama cât de grea e lupta cu îndulcirile lumii, cât efort ar trebui sã depunem ca sã ne curãțim de zgura patimilor și sã pãstrãm mereu conștiința neputințelor noastre.

Înainte vreme oamenii erau mai legați de rosturile lor, ca tatã de familie, de pildã, oștean, funcționar, țãran etc. Datoria trecea înainte, omul trebuia sã corespundã rolului pe care îl primea. Își înțelegeau menirea și erau gata sã facã sacrificii pentru ea. În epoca noastrã toate acestea au devenit mult mai slabe. Rãmân, în continuare, rolurile sociale, dar ele nu mai sunt la fel de constrângãtoare. Astfel cã, pentru prima oarã în istoria umanitãții, în loc sã ne vedem de datoria pe care o avem, ne strigãm cu glas tare, fãrã rețineri, fãrã vreo urmã de rușine, „dreptul la plãcere”, ca un drept inalienabil al omului.

Responsabilitatea apare atunci când eu pot sã-mi pun în parantezã poftele proprii și sã fiu gata sã urmez binele pentru aproapele meu. Sunt câteva situații când asta apare firesc, de pildã atunci când fac ceva bun pentru familia mea. Dar sã caut doar binele familiei mele e un soi de egoism lãrgit. Adevãrata responsabilitate se naște atunci când, numai în virtutea faptului de a fi om, acționez în vederea binelui comun.

Sunt cu atât mai capabil de responsabilitate cu cât nu mã las tiranizat de plãcerile pe care mi le oferã viața. Nu e nevoie sã le elimin total, ci doar sã le mențin în limite rezonabile. Energia mea, unicã și limitatã, poate sã meargã fie spre oameni, fie spre poftele mele. Animalul nu poate vedea dincolo de plãcerea care îi este datã instinctual pentru menținerea vieții și perpetuarea speciei. Omul supus plãcerii devine un animal înzestrat cu rațiune, dar o rațiune pervertitã, mult mai slabã decât cea obișnuitã, mai puțin capabilã sã facã deosebirile firești între bine și rãu. În acest caz, rațiunea nu e cea care conduce omul, ci e cea condusã de pofte spre propria lor satisfacere. Iar omul cade mai jos decât animalul. Acesta e supus instinctelor, omul, în schimb, urmãrește plãcerea purã, fãrã sã-l intereseze menținerea speciei sau perpetuarea ei.

Ideea de responsabilitate implicã automat ideea de libertate, în lipsa cãreia nu ar avea sens. Un animal de pradã atacã, ucide și își mãnâncã prada, dar nu e responsabil pentru asta. El se supune unui instinct. Omul însã, nu poate invoca niciun alibi în favoarea sa, atunci când face rãul. Este responsabil pentru toate acțiunile sale pentru cã este liber, sau mãcar e considerat astfel. Pe mãsurã însã ce se supune plãcerii, e mai puțin apt sã-și exercite libertatea, care devine un cuvânt gol, o lozincã fãrã acoperire.

Plãcerea, atunci când vreau s-o obțin pentru mine, pentru satisfacerea poftelor cãrora mã supun, mã depãrteazã de semeni. Eu sunt condus de cãutarea plãcerii, iar prezența lor, acțiunea, îmi limiteazã putințele. Atunci semenul meu devine dușmanul meu, persoana împotriva cãreia se cuvine sã lupt pentru cã îmi limiteazã sfera acțiunii mele.

Omul supus plãcerii e mai puțin apt sã iasã din  subiectivitatea proprie, sã aibã în vedere binele comun, sã gândeascã soluții viabile din care el n-ar trage niciun folos. Cãutarea plãcerii ne face mai egoiști, nu-i mai înțelegem pe ceilalți, tindem sã le atribuim patimile noastre, de aceea îi vom privi nu ca pe semenii noștri pentru care pot face ceva, ci ca pe concurenți care-mi pun în pericol starea și poziția. Și, oricât mi-aș dori eu sã trãiesc liniștit, în pace cu semenii, cât timp scopul meu principal va fi sã-mi satisfac plãcerile, nu voi reuși acest lucru. Cauza tuturor conflictelor este cã eu vreau sã-mi satisfac poftele mele, iar lumea din jur nu pare dispusã sã depunã toate eforturile pentru acest scop nobil al meu. Mereu voi gãsi ceva de reproșat oamenilor, la fel și ei mie, va fi o hârã permanentã, ca rãzboiul rece dintre lagãrul socialist și blocul capitalist, un conflict surd ținut sub control, dar cu momente fierbinți pe ici, pe colo.

Sã fiu robit plãcerilor mã face apt pentru orice ticãloșie. Omul nu e rãu de la naturã, dar existã circumstanțe în viațã care sã-l punã în postura de a-și dezvolta partea întunecatã. Identificându-se cu plãcerile care devin patimi, omul îi simte ca dușmani pe toți cei care se opun satisfacerii plãcerilor proprii. Astfel cã, adesea va considera cã este atacat de lume, cã este într-un rãzboi cu ea, când, de fapt, el îi atacã pe ceilalți. Gestionarea unei relații firești cu lumea devine aproape imposibilã.

*

Identificãm plãcerile, cel mai adesea, cu sexul și cu hrana. Dar plãcere existã în tot ceea ce facem. În tabietul de dimineațã, în privitul la televizor, în conversațiile amicale, chiar și în mersul pe stradã. Sunt acțiuni care nu au o intensitate maximã, dar ele ne pigmenteazã momentele zilei. Lucrurile pe care le facem nu sunt neutre, ele un un farmec aparte, atât de discret cã nici nu-l mai simțim, dar n-am putea sã mai trãim fãrã el. Are vreo importanțã asta? Doar aceea cã Dumnezeu ne face viața suportabilã, ba chiar frumoasã, cu condiția ca noi sã ne gãsim desfãtarea în „bucuriile simple”, cele care par insipide și terne, și sã știm sã mulțumim. Dacã nu existã mulțumire, dacã le iau pe toate ca firești, ca ceva ce mi se cuvine de la sine și pentru care n-am de dat socotealã nimãnui, nici nu mã voi bucura de ele. Fãrã sã mulțumești pentru darurile primite, viața devine o revendicare nervoasã a unor lucruri care, mi se pare mie, mi se cuvin de drept. Sufãr când nu le am dar nu mã mai bucur de ele când mi se oferã, nu le iau în seamã. Dacã însã aș fi atent al ele, aș putea fi fericit fãrã sã mai cer nimic altceva.

*

Șansa noastrã la echilibru și armonie este cã avem sãdite în noi plãceri contrare, care se luptã și se anuleazã una pe alta. Plãcerii directe și animalice de a mânca i se opune plãcerea socialã de a avea un corp frumos pe care sã-l prezinți lumii. Astfel, suntem cumva îngrãdiți sã nu ne dãm frâu liber tuturor poftelor pe termen nelimitat.

Trupul nostru, dar și mintea, cãrora li se adreseazã plãcerile, au o capacitate limitatã. Trebuie sã facã și pauzã, sã se odihneascã, sã creeze, mãcar artificial, o lipsã, pentru ca apoi sã reia acțiunea plãcutã. Dar în acest interval de pauzã omul poate, mãcar sã stea sã înțeleagã, sã vadã ce se întâmplã cu el, sã judece, sã își propunã mãcar sã iasã de sub tirania poftelor. E tot un gând bun al lui Dumnezeu atunci când ne-a fãcut așa cum suntem. Oricât am fi de supuși patimilor de tot soiul, avem parte și de  momente de rãgaz, ca sã ne putem vedea așa cum suntem, sã încercãm sã ne rãscumpãrãm, sã facem ceva din noi înșine. Asta înseamnã cã nimeni nu este pe de-a-ntregul pierdut, cã fiecare are șansa de a-și contempla propria stare și, oricât de deplorabilã ar fi, poate încerca sã iasã din ea.

*

Trãim într-o lume care ne predispune la satisfacerea plãcerilor. Asta ne promit reclamele care ne împânzesc viața, asta ni se spune cã e binele, asta preluãm noi ca scop dezirabil în viațã. Sigur, nu scãpãm de responsabilitate, ca angajați în diverse legãturi cu alți oameni, dar e o angajare cu rãspundere limitatã. Îmi știu foarte bine aria pentru care sunt responsabil, îmi fac treaba, atâta cât pot, apoi nu mai îmi pasã de restul. Ofer un tribut de responsabilitate societãții, pentru ca apoi sã-mi pot vedea, fãrã mustrãri de conștiințã, de plãcerile mele. Se poate trãi așa dar, dupã cum vedem, e o societate cu slabe legãturi între oameni, cu relații reglementate formal sau juridic, în care nu mã leagã nimic serios de semenii mei, în care fiecare își vede de treaba lui.  
Semenul meu, dacã nu poate fi o sursã de plãcere pentru mine, îmi e indiferent, iar dacã totuși sunt nevoit sã am relații cu el, le reduc la tot ce poate fi mai formal.

Societãțile anterioare au reușit sã subziste datoritã unei solidaritãți spontane care se crea între membrii lor, dispuși sã se ajute unul pe altul, și sã acționeze în vederea binelui comun. Acum pânã și concepte de felul binelui comun sunt privite ca suspecte, deoarece nimic nu trebuie sã fie mai important decât individul luat în singularitatea lui și în totalitatea poftelor pe care le are. Nu mai poate fi stabilit un proiect al societãții, astfel cã nimeni nu mai are de purtat vreo responsabilitate care sã depãșeascã nivelul minimal de conviețuire.

Am creat, fațã de înaintașii noștri, o civilizație net superioarã, dar confortul pe care-l avem, lipsa de legãturã cu semenii noștri, supunerea la plãcerile de tot felul, fac din noi indivizi poleiți cu  aparența sociabilitãții, dar tot mai individualiști și mai animalici în fond. Reduși la cãutarea plãcerilor, nu mai suntem o comuniune de persoane, ci o populație de indivizi care poate fi ușor manipulatã, fãcutã sã zicã, sã accepte, sã doreascã orice vor cei ce știu sã o conducã.

*

Scãparea este, ca întotdeauna, în Biserica lui Hristos, care se bazeazã nu pe plãcere, pe poftã, pe crearea de dependențe bolnave, ci pe iubire și pe jertfã. Ca sã ne eliberãm de dependența de plãcere ( de dependețã, nu de plãcere), cu toatã subordonarea fațã de trup, de instincte, trebuie sã-i urmãm lui Hristos, vieții pe care a dus-o El, și atâtor sfinți, pe care-i avem ca exemplu. Plãcerea nu e interzisã pentru cei ce trãiesc în lume, cu condiția sã rãmânã un ingredient al acțiunilor noastre, nu un scop al lor.

Dumnezeu a sãdit în noi plãcerea, dar nu o folosește ca sã ne apropie de El. Existã muzicã psalticã, podoabe bisericești, icoane bizantine care pot fi frumoase, dar ele nu ne atrag, nu provoacã plãcere așa cum o fac, de pildã, cântecele și tablourile lumești. Dumnezeu nu vrea sã ne seducã, sã ne subjuge cu frumusețea Lui, sã ne facã o ofertã de nerefuzat. El a creat lumea, dar nu se potrivește ei, ne cere și nouã sã nu ne potrivim acestui veac(Romani 12, 2). Ne respectã libertatea atât de mult, încât se face pe sine absent, ca sã nu fim cumva constrânși de prezența Lui impunãtoare. Dumnezeu nu exercitã asupra noastrã o atracție irezistibilã , iar dacã simți cumva asta, cu siguranțã te afli în înșelare. De aceea e regretabil dar normal sã te plictișești în timpul slujbelor bisericești, dar sã stai mereu pasionat la un meci de fotbal.

Plãcerea își are limitele ei, între care poate sã se manifeste fãrã opreliști, ca un ingredient care îți dã avânt. Dacã însã și le depãșește, ajunge sã ne scadã voința, sã ne întunece mintea, sã ne reducã gradul de libertate. Este o demonie în supunerea la plãceri și o luptã grea în eliberarea de ele. De altfel, viața creștinã este lupta de dezrobire de sub fascinația și puterea pe care plãcerile o exercitã asupra noastrã. Cât timp caut sã obțin plãcere, eu nu sunt liber, nu acționez ca o persoanã stãpânã pe mintea, pe voința, pe puterile mele.

Plãcerea pe care o exercitã Dumnezeu nu ține de simțuri, nici nu satisface orgolii. Nu e la îndemâna oricui, fãrã sã ne fie interzisã în vreun fel. Dar nu se dã fãrã sã o dorești, fãrã sã te silești spre ea. Nu e la îndemâna oricui pentru cã nu se dau mãrgãritare porcilor (Matei 7, 6), dar ne așteaptã Dumnezeu ca sã fim în starea potrivitã ca sã o primim.         

 

Comentarii cititori
sus

Nicoleta Dabija

 

 

A visa. A citi. ªi... ºi...

 

Un verb simplu mã caracterizeazã: a visa. ªi visarea îmi este, poate în cea mai mare mãsurã, hrãnitã de cãrþi, de citit. Un motiv temeinic sã nu mã opresc niciodatã. Mi s-ar opri visarea, ºi-atunci n-aº mai trãi. Visarea înseamnã o temperaturã numai a sufletului meu, un refugiu al minþii când trupul e obligat sã rãmânã prizonierul unei realitãþi. Dacã aþi citit Xavier de Maistre, care cãlãtorea unde voia cât timp era arestat la domiciliu, atunci înþelegeþi perfect situaþia mea. Ca ºi el, pot evada de oriunde, numai sã mi se împrospãteze visarea cu o idee, cu o poezie.

Când simt cã eu nu mai sunt eu sub presiunea vreunei munci, a unei realitãþi, o poezie e tot ce îmi trebuie. În timpul serviciului, cel mai frecvent, cãci acolo nu mi-e bine, mã opresc brusc ºi caut pe birou sau în geantã o carte, o deschid la întâmplare ºi citesc. O singurã poezie, îmi e de-ajuns. Apoi, pot sã mã gândesc la un vers în vreme ce rezolv o sutã de treburi ºi sã fiu fericitã. E o plãcere? Nu, o necesitate!

Dar lectura este negreºit o mare plãcere. ªi aceastã plãcere poate fi tãiatã ca o pâine, în felii groase ºi pufoase. Iubesc sã cãlãtoresc cu trenul, pentru cã trenul face loc aºa de firesc lecturii! Am de fãcut un drum de trei ore, îmi iau din bibliotecã o carte pe care o pot termina în trei ore. Am de cãlãtorit opt ore, îmi iau un roman de terminat în opt ore. Orice coborâre din tren, mai mult decât o coborâre din altã lume, cea a romanului abia terminat, devine un plus în lumea mea. E ca un rol pe care pot sã-l joc numai într-un loc nou. E o senzaþie uluitoare de început de viaþã!

Când plouã, citesc cel mai mult filosofie ºi jurnale. Am nevoie de gânduri elaborate ºi de vieþi profunde. Spre deosebire de ce se întâmplã cu cei mai mulþi, pe mine ploaia mã trezeºte ºi mã provoacã la o visare fãrã opreliºti. Mintea capãtã parcã o dimensiune superioarã când plouã. Mã întrerup des din lecturã (nu mã mai pot pierde într-o carte, o controlez eu pe ea, îi sunt cumva deasupra), pentru cã nu mai reuºesc sã-mi stãvilesc ideile, care se cer notate, în dreptul cãrora trebuie sã mã opresc, mãcar sã le salut. Euforia care mã ia în stãpânire dureazã cât ploaia, nici o secundã în plus sau în minus. Nu conteazã ce fel de ploaie, cã însoþeºte furtuna de varã sau cade zile în ºir în noiembrie, orice ploaie mã face fericitã în egalã mãsurã, dar o fericire adevãratã, întreagã, clar definitã.

Când ninge îmi place sã-i citesc ºi sã-i recitesc pe ruºi. Nimic nu mã încãlzeºte mai mult iarna decât un roman de Dostoievski asortat unei cãni de ceai negru ºi unui fotoliu, negru ºi el. Lumea aceea bulversantã ºi grea deschisã în mine de cãrþile scriitorilor ruºi e soba, focul ºi cãldura tuturor iernilor mele. Mã feresc sã-i citesc în celelalte anotimpuri. Ca sã-mi þinã de cald la iarnã!

Pentru vacanþã, îmi aleg întotdeauna lecturile cu grijã. Trebuie sã am cu mine un poet ºi câteva romane. Depinde cât stau. Citesc la plajã, citesc dupã masa de prânz, ca sã nu dorm, citesc seara în balcon sau în grãdinã. ªi se mai întâmplã ceva. Afectiv, leg întotdeauna o carte de spaþiul în care am citit-o. Ca sã-mi ajut memoria, îmi presez între pagini câte o floare, sau o frunzã. Când se întâmplã peste o vreme sã rãsfoiesc acea carte, trezesc deopotrivã amintirile ºi senzaþiile locului ºi visez din nou, alãturi de ea, împreunã cu ea.

Fireºte, nu adorm dacã nu citesc. O paginã mãcar. Cât sã mi se spunã o poveste, sã scap de gândurile zilei ºi sã mã curãþ astfel înaintea somnului. Visele nocturne depind ºi ele de catharsis-ul acesta.

Nici nu ºtiu dacã iubesc mai mult cãrþile care îþi rãscolesc ºi îþi nasc propriile gânduri, sau cãrþile care te furã. Probabil cã pe primele. Dar recunosc ºi caut raritatea ºi preþiozitatea senzaþiei de a te pierde într-o carte. Când te trezeºti, dupã niºte ore, cã eºti singur în casã ºi cã stai þintuit într-un pat de nu mai ºtii cât timp, dar înãuntrul tãu parcã ai mai trãit o viaþã...

ªi uluitoarea plãcere a lecturii poate continua la nesfârºit! Un cititor de vocaþie experimenteazã orice. De la cititul sub pãturã, la lanternã, când trebuie sã stingi lumina, pe la vreo gazdã, la cititul pe sub bancã, în timpul orelor de biologie. De la plãcerea datã de o carte mirosind a proaspãt ieºitã din tipar, la plãcerea pe care þi-o provoacã strãnutul de la foile îngãlbenite ºi prãfuite. De la decizia niciodatã asumatã de a te rezuma la o singurã carte la imposibilitatea de a rezista tentaþiei de a nu începe ºapte, de diferite genuri ºi dimensiuni, încurajându-te singur cã n-ai cum sã le încurci în minte, fiind ele aºa de diferite. De la cãrþi de ºtiinþã la poezie, de la filosofie la Biblie, diversitatea fiind o plãcere în plus.

Dar cartea trebuie þinutã în mâini, cartea trebuie sã aibã foi de hârtie, care sã miroasã a tipar ori a galben. E iarãºi necesar. Electronic, interesul lecturii rãmâne singur. Plãcerea dispare, ºi cu ea ºi visarea.

 

Comentarii cititori
sus

ªtefan Doru Dãncuº

 

 

Biblia: Am cãutat noaptea în aºternutul meu, am cãutat pe iubitul inimii mele; l-am cãutat dar nu l-am gãsit.

Omul: N-o putea nimeni absolvi de faptul cã era iubita mea. Pentru tatãl ei, omul de afaceri, eram un capriciu de care era sigur cã fiica lui s-ar fi debarasat oricând. Reprezentam, de fapt, o prejudecatã foarte rãspânditã. Era vremea artiºtilor nereceptaþi iar fetele cu bani se dãdeau în vânt dupã ei. Gabriella însã mã cunoºtea de mult, ºtia cã diplomaticã manevrã a timpului era acel service unde scriitorii îºi reparau inimile pentru a repara, de fapt, mersul lumii, trãisem împreunã vremuri de penurie financiarã, fãrã cafeaua pacifistã a orei 8.00 dimineaþa, fãrã prudenþa de ambasador a vodcii orei 14.00, fãrã eficienþa calmã a vinului orei 22.00. Niºte simpli drogaþi într-o lume halucinatã.

Biblia: Amândouã þâþele tale sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei cãprioare cari pasc între crini.

Omul: Gabriella nu purta sâni, purta utopii. Erau imateriali, liberi sã facã ce vor. Sãrutându-i, sãrutam Calea Lactee – uneori universul întreg. Erau cruzi, transfiguraþi de adolescenþã, nedumeriþi. Înnebuneam. Muºcam versiunile lor lumeºti. Sânii ei erau începutul lumii, douã Atlantide ce perforau scoarþa pãmântului ºi apãreau în partea cealaltã ca douã insule; pe ele creºteau jungle, bãºtinaºi, triburi, ginte, artiºti, meºteºugari, capitaliºti, comuniºti, revoluþii, iar spre sfârºitul Atlantidelor apãrea ultima generaþie: fariseii.

Biblia: Eºti frumoasã de tot, iubito, ºi n-ai nici un cusur (...) ce frumoasã eºti, iubito, ce frumoasã eºti!

Omul: Gabriella era imunã la trupuri, nici al ei n-o cerceta. Recitaluri de orgi pe care eu le voiam superficiale dar nu erau decât nedrept de elementare. Nu era femeie? O, era. Era chiar femeia. Un front pe care apar miliarde de siluete, deºi trãgãtorul ºtie cã nu existã decât una realã. Sub cerul tracic, pe iarba daco-romanã a þãrii, iubeam trupul ei. Din jur, din neant, spiritele noastre ne urmãreau binevoitoare: le convenea primitiva dezlãnþuire.

Biblia: Dinþii tãi sunt ca o turmã de oi tunse, cari ies din scãldãtoare, toate cu gemeni ºi nici una nu este stearpã. Buzele tale sunt ca un fir de cârmâz, ºi gura ta este drãguþã.

Omul: Gabriella spunea „nu vreau”. Plictisite, buzele ei prindeau contur de ziduri chinezeºti. Capabile, ocrotitoare, medaliate, biserici erau buzele ei. Eu - un strãin naþional ºi dispreþuitor. Floarea intelectualitãþii apunea, începeam sã urãsc, mã arestau datoriile de om ºi deodatã îi descopeream buzele. ªi i le sãrutam. ªi i le ascundeam, precum strãmoºii noºtri tricolorul drapelului. Ce moºie bogatã stãpâneam!

Biblia: Ochii tãi sunt de porumbiþã, supt mahrama ta...

Omul: Gabriella nu mã privea. Comercianþi ruinaþi agonizau prin parcul care nouã ne plãcea atât de mult. Iar timpul, nerãbdãtor, tuna ºi fulgera. La hora ultimã, privirile ei vegheau tot ce este mai important pentru o mamã. Da, bine. Ne despãrþim. Adio. Fericire, sãnãtate, numai bine. Adio. Iar ochii ei aproape cã plângeau.

Biblia: Pãrul tãu este ca o turmã de capre popositã pe coama muntelui Galaad...

Omul: Gabriella mea cu pãrul negru nu se organiza dupã legi, era invulnerabilã. Amândoi iubeam cãrþile, visul ºi cafeaua. Au apãrut autorii interziºi, ai vãzut? Chiar aºa? fãcea ea miratã. Da, da, legiferam eu febril. Apoi, pãrul ei acoperea standurile de cãrþi, ce faci, fatã, ºopteam, te omor, zâmbea, te omor ºi te îngrop în pãr de Gabriellã, eºti nebunã, spuneam, dar trecerile pline de semnificaþie ale autobuzelor ne aduceau acasã ºi acolo nu fãceam decât dragoste, dragoste, dragoste.

Biblia: Vino, iubitule, haide sã ieºim pe câmp, sã mânem noaptea în sate...

Omul: Era dimineaþã. Beam ceai, împreunã, în pat. Bãtãi în uºã. Eu: suntem acasã? Ea: nu. Eu: dacã e cineva important? Ea: nu conteazã. Eu: te iubesc. Ea: lasã ceaiul, vreau sã fii al meu.

Biblia: În ochii lui am fost una care a gãsit pace...

Omul: Ce ai? Simt nevoia sã tac. Mã enervezi. Sã nu te atingi de cãrþile mele. Mã laºi sã tac? Nu. Hainele sfâºiate. Apoi, ne-am iubit.

Biblia: Pune-mã ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braþul tãu...

Omul: Gabriella era: abandonatã, aberaþie, absenþã, banalitate, blestem, bunã, cotã, ceremonie, crispare, defecþiune, dor, documentare, emigraþie, euforie, esteticã, facturã, femeie, forþã, garanþie, geografie, genezã, handicap, holografie, himerã, ilustraþie, impas, impozit, întrerupere, înregistrare, încadrare, joc, justiþie, jale, kilometru, labirint, libertate, limitã, manifest, motivaþie, mediu, naturã, negaþie, nervi, orchestrã, ordin, orgie, paradox, periferie, paradis, resemnare, romanþã, revoltã, seism, spionaj, surprizã, ºablon, ºlagãr, ºoc, testament, torturã, tranzacþie, ultimatum, urnã, uzanþã, valenþã, voinþã, victorie, zbor, zonã, zeiþã.

Evident, hohotul exaltat al cuvintelor nu vrea decât sã-mi demonstreze cã ea este alfabetul fiinþei mele.

Biblia: Eu sunt a iubitului meu ºi iubitul meu este al meu...

Omul: Bineînþeles cã ne iubim. Frecvent, lacrimile ei sapã ºanþuri pentru rãzboinicii acestui mileniu. Demnitatea puritãþii: Gabriella este aparþinerea mea. Unda ce mã aduce pe ecranele impurilor ºi potenþialilor mei cititori care n-ar trebui sã aibã curajul de-a atinge trupul unei unde. Sã se culce cu matroanele lor, într-o plictisitoare corvoadã: iubirea n-are nimic în comun cu împreunarea dezmãþatã a ieºiþilor de pe porþile vreunei fabrici.

Biblia: Întoarce-þi ochii de la mine cãci mã turburã...

Omul: Gabriella, într-o zi, fãrã motive precise, a cãlcat existenþialismul în picioare. Avea figura unei lumi pãrãsite de fiinþe, în furia ei fãrã soluþii. Rafturile scheletice îi urmãreau plãpânda revoltã. ªi cãrþile ucise. Numeroºii: au venit, au vãzut dar n-au învins.

Biblia: Dis de dimineaþã ne vom duce la vii, sã vedem dacã s-a deschis floarea, ºi dacã au înflorit rodiile. Acolo îþi voi da dragostea mea...

Omul: Vieþuind, am reuºit sã facem o excursie. Era minunatã Gabriella în cãmaºa subþire, cu umerii rotunzi ºi fiinþa firavã, decupându-ºi formele din suprafaþa imensului soare roºu al dimineþii. Am dorit-o suprem ºi ea a venit. Amândoi.

Biblia: Încotro a apucat iubitul tãu, ca sã-l cãutãm ºi noi împreunã cu tine?

Omul: Îmbufnatã pentru cã n-am lãsat-o sã citeascã o selecþie bunã a ediþiilor „Secolul XX”. Fuma, trântitã pe canapeaua bunului simþ. Eh, dreapta socotinþã a femeilor este doar îmbufnare trecãtoare. Totuºi, sunt cazuri când periodicitatea acesteia dã rezultate. Bãrbatul devine un biet valet, anexat þipetelor, pe zi ce trece tot mai sofisticate, ale aceleia care la un moment dat fuma trântitã pe canapea.

Biblia: Vã rog fierbinte (...) nu stârniþi, nu treziþi dragostea pânã nu vine ea...

Omul: Deºteptãtorul. Încercând sã-l opresc, am rãsturnat ceaºca de cafea pe el. Astãzi, pe la ora 16.00 spãlam în faþa blocului ºi a privirilor admirative ale vecinilor, covorul, care  ºi-a primit astfel diploma în ºtiinþa cauzei ºi efectului. M-am pomenit cu ea lângã mine: ce, crezi cã te las sã trãieºti singur voluptatea efectuãrii curãþeniei? „Efectuãrii curãþeniei” era atât de inedit în context încât am izbucnit în râs, am lãsat peria     ºi-am îmbrãþiºat-o sub priviri stupefiate de vecini.

Biblia: Vino repede iubitule...

Omul: Pe canapea, ca de obicei: nu þi se pare interesant? Ce? am spus eu absorbit de lecturã. Anul 2000, a spus ea. Am privit-o curios, deraiezi de pe linie, am spus. Hm, a spus ea nevinovatã.

Biblia: Ce are iubitul tãu mai mult decât altul, o, cea mai frumoasã dintre femei?

Omul: Gabriella nu m-a negat niciodatã. Nu mã credea, dar nu mã nega. Eram fericit pentru cã ºtiam cã nu ºtia. Dar dacã?...

Biblia: Dar una singurã este porumbiþa mea, neprihãnita mea...

Omul: Goi ºi fericiþi. „Ai transpirat ºi-þi ºterg umerii cu buzele mele”... Inexplicabilã minune a lumii, ºoapta de dragoste!

Biblia: Iubitul meu s’a pogorât la grãdina lui, la stratul lui de miresme, ca sã-ºi pascã turma în grãdini, ºi sã culeagã crini...

Omul: Când voia alt bãrbat, Gabriella mã înºela, dar mã înºela la modul fizic. Eu n-aveam timp de altele ºi nici timp s-o caut în braþele animalelor, eu scriam, citeam, trãiam rupt de obscenitãþile provinciei. Au apãrut la orizont nãvãlitorii, cãlare pe operele lor iuþi ºi de duzinã ºi au devastat pãdurile patriei. Atunci m-am descoperit bolnav iar Gabriella îºi pierduse sensul. Trist, mi-am fãcut bagajul. De la un capãt la altul al secolului, numai sudoare, gâfâieli, pocnituri de bici, conºtiinþe zdrobite într-un teasc universal. Trebuia sã vinã primãvara.

Biblia: Am cãutat noaptea în aºternutul meu, am cãutat pe iubitul inimii mele; l-am cãutat dar nu l-am gãsit...

Omul:...

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobricã

 

 

Despre plãcere, rock și moarte

 

Breaking news-urile cu majuscule galbene pe fond negru sau invers (chestie psihologicã pentru cunoscãtori, una dintre combinațiile de culori care atrage privirea), care anunțau proteste, schimbãri la fațã, cãderi de guverne, trezirea poporului, se mai adãuga un mort la cele câteva zeci, se cãutau cu îndârjire vinovați… Pe facebook, la fel… Toatã lumea era animatã de un spirit civic care mã surprindea, se vorbea despre eroi și falși eroi, despre unire în cuget și-n simțiri, despre deșteptare, se aprindeau lumânãri, se formau tabere, se adresau injurii, se rosteau rugãciuni, se inventau sloganuri etc. O exploatare la maximum a unei tragedii colective dintr-un club din capitalã, o scânteie, doar o scânteie, la propriu,  dar suficientã  pentru a curma vieți și a declanșa  toate acestea.

Plãcerea de a asculta muzicã… Una din multele… Nu îmi displace rockul, dar nu sunt nici vreun mare fan. Mã îndrãgostisem în studenție de un coleg care se credea rocker, și am început sã port tricouri negre și geci de piele, accesorii și bijuuri gotice. Mã încânta mai degrabã imaginea aceea nouã a mea, faptul cã eram pe aceeași lungime de undã cu rockerul meu și ideea de revoltã  și nonconformism pe care o transmitea decât muzica în sine.  Dar amorul a durat doar un semestru și o sesiune și am revenit la ținutele mele cuminți, deși mi-a rãmas, încã și acum, estompatã, atitudinea de revoltã într-o lume înspãimântãtor de conformistã.

Un om  pe care îl întâlneam din când în când, dar pe parcursul multor ani, începând din adolescențã, în gara unui orãșel de provincie prãfuit și anost, sau în gara din satul natal,  devenit un numãr pe lista cu victimele incendiului. Ne salutam doar, ca douã persoane care plecaserã din același loc în lumea largã, care nu aveau în comun decât acel reper spațial și emoțional. Îmi plãcea prezența lui acolo, pe peron, veșnic în așteptarea unui tren, ca și mine, puțin adus de spate, cu ochelari cu multe dioptrii, cu plete, bocanci, rucsac, uneori cu o chitarã, singur, întotdeauna singur (mã întrebam câteodatã dacã are o soție, copii, cu ce se ocupã în marele oraș; aș fi putut afla detalii de la  oamenii din sat, unde toatã lumea cunoștea pe toatã lumea, dar nu voiam, îmi plãcea imaginea aceea – combinație de rock și solitudine,  nu voiam în fond amãnunte care ar fi putut-o altera). Dupã tragedie, am cãutat cu înfrigurare informații despre el, cu o curiozitate iritantã și exasperantã, dar pe care nu am reușit sã mi-o reprim, înciudatã pe reacția mea, tot scormonind în trecut, încercând sã-mi amintesc când îl vãzusem ultima datã. Probabil în primãvarã, când trenurile încã mai circulau pe ruta aceea localã unde îl întâlneam de obicei. Și, chiar dacã  din frânturile de viațã aflate,  am reușit sã construiesc o imagine realã a sa, mi-am dat seama cã nu aceasta conta, ci absența viitoare a figurii aceleia familiare pe peronul gãrii. Golul…

Douã repere muzicale: „The day we die” și unul cu imaginea unor îngeri cu aripi arse. Câtã dramã între ele…

Comentarii cititori
sus

Andreea Gavrilã

 

 

Despre plãcere. Hmm! Ce aº putea spune despre plãcere? Ideea ta mã intrigã. Habar n-am de ce ai ales-o, dar pun pariu cã nu vrei definiþia din cartea de psihologie. Rece, seacã ºi intransigentã. Deºi, la bazã, plãcerea este o emoþie. Bunã, pozitivã. Cred. Depinde de ce mecanism o produce, bãnuiesc. Cã una e sã-þi producã plãcere o firimiturã de ciocolatã ºi alta e sã-þi facã plãcere sã dai cu pumnul. În fine. Ce mi-a stârnit interesul la tema datã a fost faptul cã ne raportãm la plãcere cam unilateral. Adicã ne rezumãm sã ne gândim la ce ne produce nouã plãcere: sã citim o carte cu o ceaºcã de ceva bun în mânã, sau sã ne plimbãm, sau sã mâncãm un dulce, ori sã facem dragoste. În concluzie, ne raportãm la factorii exteriori care ne produc plãcere. Eu am numit acest tip de plãcere – plãcere externã. Dar dacã am vorbi despre plãcerea împãrtãºitã, adicã aceea în care noi suntem cei care producem plãcerea ºi o dãruim altcuiva? Fãrã sã aºteptãm ceva în schimb. Necondiþionat. Un fel de plãcerea plãcerii de a produce plãcere. Plãcerea de a dãrui un cadou sau o floare, pe nepusã-masã, cuiva, sau de a ascult pe cineva, sau de a te dãrui pe tine cuiva, trup ºi suflet, doar pentru cã ºtii cã feedback-ul sãu îþi va umple inima de luminã, doar pentru cã plãcerea pe care i-o vei produce celuilalt va fi, în fapt, plãcerea ta. Exclud situaþia în care faci pe plac cuiva doar de hatârul persoanei respective, fãrã ca sufletul tãu sã se bucure sau sã se implice. Sã cauþi plãcerea în zâmbetul celui de lângã tine, zâmbet pe care tu i l-ai provocat, mi se pare mult mai valoros decât orice fel de plãcere externã. Cu atât mai mult cu cât nu sunt mulþi cei care ºtiu sã o ofere ºi, mai mult, sã se bucure de ea, atunci când au gãsit-o.

 

Comentarii cititori
sus

Ileana Stãnculeasa

 

Plãcerea

 

Mai mult decât cãutãm fericirea, noi cãutãm plãcerea; gustativã, sexualã, socialã, intelectualã sau moralã.

Dar pentru a discuta despre ceva anume, e bine ca acel ceva sã fie definit, evitând astfel orice posibilã confuzie. Dicționarul Explicativ al limbii române definește plãcerea astfel:.

1. S. f. = Acțiunea de a plãcea și rezultatul ei; stare afectivã fundamentalã, determinatã de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastrã. ◊ Loc. adv. Cu plãcere = a) cu drag, bucuros, din toatã inima; b) formulã de rãspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fãrã plãcere = în silã, fãrã voie. ◊ Expr. Fã-mi plãcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfãtare, agrement. 3. Dorințã, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. Dupã (sau de) plãcere = pe plac, dupã voie, dupã gust (v. plãcea).

PLÃCEÁ, plac, vb. II. Intranz. și tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Știi cã-mi placi? sau cã mi-ai plãcut? exprimã mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. Îmi place sã cred cã... = sper cã... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plãcere, de iubire fațã de o persoanã de sex opus, a-i fi drag, a îndrãgi. 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – Lat. placere.

Dicționarul de Psihologie Larousse definește plãcerea ca fiind „o emoție legatã de o senzație agreabilã sau de satisfacere a unei tendințe, iar emoția „un proces psihic afectiv constând în reacții relativ intense și de scurtã duratã care se produc în viața psihicã a omului, în funcție de trebuințele și de motivațiile sale”.

Având în vedere cã plãcerea depinde de starea subiectului, plãcerea este instabilã,  nerezistând sațietãții și dispare de îndatã ce tensiunea generatã de dorințã a dispãrut. Plãcerea este inseparabilã de dorințã, la fel cum durerea este inseparabilã de aversiune. Cãutarea plãcerii și fuga de durere sunt caracteristice ființelor vii.

În anul 1954, J. Olds și colaboratorii sãi au descoperit existența unor „centri ai plãcerii” situați la baza creierului (hipotalamus). Acești centri ai plãcerii, care au fost numiți mai apoi, „sistem recompensator al creierului” produc endorfine. „Plãcerea ia naștere prin activarea acestui sistem de cãtre un agent fizic (senzație), chimic (drog), sau psihic (succes)”.

În Dicționarul de Psihanalizã Larousse, întâlnim chiar și termenul de plusplãcere care se încadreazã în teoria „obiectul cauzã a dorinței, pe care Lacan îl numește obiect a”. De-a lungul întregii sale opere Lacan a cãutat sã propunã diverse cãi de prezentare a acestui obiect, fãcând, printre altele, referire la noțiunea de „agalma” întâlnitã în Banchetul lui Platon, care înseamnã „imagine, obiect de cult în care subiectul își gãsește plãcerea”. De asemenea, „determinã obiectul a ca plusplãcere, prin analogie cu termenul de plusvaloare al lui Marx”.

Stabilind marile principii guvernante ale existenței subiectului, Freud a descris „principiul plãcerii ca tendințã a reducerii excitației, în scopul de a se evita neplãcerea”.

Endorfinele, despre care am vorbit mai sus, au rol analgezic, suprimã durerea; s-a constatat cã, dupã un hohot de râs durerea scade în intensitate, deoarece subiectul are puterea de a transforma stresul în bucurie. Asta presupune cã subiectul este cunoscãtorul a ceea ce se numește „arta de a trãi plãcut”. Cãutarea acestui fel de a trãi a fost un obiectiv prioritar al oamenilor, încã din antichitate.

Este binecunoscut hedonismul (gr. hedone – plãcere), concepție eticã, dar și curent filosofic care proclama desfãtarea ca fiind binele suprem, iar nãzuința de a o obține, ca principiu al comportamentului. Îl întâlnim la Roma, la școala lui Aristip din Cirene (cu accent pe plãcerile senzuale) care apoi a fost dus, pe baza raționalitãții, la Atena de Epicur și în Renaștere, de cãtre materialiști și iluminiști (cu accente antireligioase, individualiste).

Se poate spune cã, în esențã hedonismul este înclinarea naturalã a omului cãtre bine, plãcere, fericire, urmãrind mijlocele prin care raportul între plãcere și suferințã poate fi maximizat.

„Sã recunoști trei categorii deosebite de lucruri vrednice sã fie cercetate, urmate și practicate: înainte de toate, ceea ce este nobil și frumos, apoi ceea ce este folositor vieții, iar în al treilea și ultimul rând, ceea ce este plãcut. Cãci plãcerile sunt de douã feluri: cele care desfatã pântecele și simțurile prin abuz, asemãnãtoare cânturilor ucigașe ale Sirenelor, și cele legate de lucrurile frumoase, drepte sau trebuincioase vieții, care sunt deopotrivã plãcute și neurmate de cãințã, asemãnãtoare unei armonii muzicale” (Pitagora, Imnurile sacre).

În Etica Nicomahicã, Aristotel spune cã binele suprem este virtutea, condiția sine qua non, pentru dobândirea fericirii. Fericirea se obiectiveazã prin plãcerea ce o simțim ca urmare a trãirii în virtute. „Plãcerea desãvârșește activitatea ca un rezultat final ce se adaugã și în care activitatea se sfârșește în chip firesc. Plãcerea face parte din fericirea cea mai înaltã, care e compusã din cunoaștere”, mai spune filosoful.

Iar cunoașterea duce la înțelepciune. Înțelepciune prin prisma cãreia trebuie sã cãutãm plãcerea. În Cartea Sfântã, Înțelepciunea spune: „Când El a întemeiat cerurile, eu eram acolo (…) desfãtându-mã fãrã încetare în fața Lui, jucându-mã pe rotundul pãmântului Sãu și gãsindu-mi plãcere în fiii oamenilor” (Pv 9 27a, 30c-31).

Ce lucru minunat: Înțelepciunea, cea care l-a însoțit pe Creator de la începuturi, își gãsește plãcere în fiii oamenilor. Aceștia nu trebuie sã-i rãmânã datori; la rându-le sã-și gãseascã plãcerea în Înțelepciune.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Despre puritatea plãcerii estetice
sau pofta filozoficã de plãcere

 

Într-un mod superficial (dupã Tudor Vianu) plãcerea asociatã cu arta și frumosul se definește ca zonã a unor sentimente sau emoții specifice dimensiunii receptive a obiectului estetic. Dimpotrivã, unii gãsesc plãcerea esteticã purã chiar și în „înfãțișãrile penibile ale lumii” și asta este o „perversiune sufleteascã” (Felix Aderca). Mai mult, ne putem întreba: neplãcerea în fața obiectului artistic este esteticã? Însã rãspunsul la aceastã întrebare implicã, practic, referințe la o  istorie a esteticii și mentalitãților care fie și în limitele unei perspective subiective depãșește cadrul unei simple intervenții într-o dezbatere. Așa încât, în vremuri în care plãcerea se afirmã și ca o convenție socialã (un like de formã sau ca manifestare de „solidaritate” mai curând cu un om, decât cu cauza lui/, un like nici senzorial, nici spiritual/, nici intuitiv, nici contemplativ/, nici ipocrit, nici sincer pânã la capãt/, un like când benign, când ușor iresponsabil/, când entuziast, când apatic/ când întemeiat pe opțiunea proprie de gust, când rezultat din snobism) reîntoarcerea la extensiunea filosoficã cea mai cunoscutã a termenului poate procura nebãnuite (chiar dacã în esențã triste) plãceri intelectuale.

Dupã cum ºtim, la Immanuel Kant gustul este facultatea de apreciere a frumosului. Dar pentru Kant frumosul, categorie esteticã fundamentalã, se prezintã drept „ceea ce place universal fãrã concept” ºi atunci, pe plan formal, devine imposibil a reduce judecata esteticã la o judecatã sinteticã sau la un imperativ categoric. (Noțiunile de plãcere, a plãcea, plãcut, neplãcut pe care le voi sublinia în continuare apar astfel în traducerea lui Vasile Dem. Zamfirescu și Alexandru Surdu a Criticii facultãții de judecare).

De aceea, judecata de gust nu este o judecatã de cunoaºtere, aºadar logicã, ci una esteticã, al cãrei factor determinant e subiectiv, pentru cã în raportarea la obiect prin sentimentul de plãcere sau neplãcere, subiectul se simte pe el însuºi, modul în care este afectat de reprezentare. Aceastã atitudine criticã a lui Kant care face din experienþa esteticã o judecatã a sentimentului va fi reformulatã de Hartman: plãcerea purã în faþa obiectului cu toatã obiectivitatea ei, este cu desãvârºire întemeiatã pe participarea eului, ea se produce întotdeauna ca un fel de împlinire a eului. ªi aici se aflã limita dezinteresãrii. Este vorba de postulatul kantian conform cãruia satisfacþia esteticã este lipsitã de interes, nu în sensul cã cel care îl gustã nu are nici un interes pentru obiectul estetic ca atare, ci în sensul unei înlãturãri a oricãrui interes extraestetic: frumosul se realizeazã ca „plãcere dezinteresatã ºi universalã fãrã concept”, ca „finalitate fãrã scop”. Aceasta potrivit analiticii facultãții de judecare estetice.

Lucrurile se complicã în planul dialecticii facultãþii de judecare estetice. Fiindcã „incompatibilitatea judecãþilor estetice sensibile (asupra agreabilului ºi dezagreabilului) nu este dialecticã” și „nici conflictul judecãþilor de gust, în mãsura în care fiecare individ se bazeazã doar pe gustul sãu nu constituie o dialecticã a gustului, întrucât nimeni nu se gândeºte sã facã din judecata sa o regulã universalã”. Așa încât, „critica transcendentalã a gustului poate avea o parte care sã se numeascã dialecticã a facultãþii de judecare estetice doar dacã existã o antinomie a principiilor acestei facultãþi care pune în discuþie legitatea ei, cu alte cuvinte posibilitatea sa internã”.

Potrivit lui Kant, necesara antinomie privitoare la principiile gustului se prezintã în felul urmãtor:

1. Tezã. Judecata de gust nu se întemeiazã pe concepte; cãci în caz contrar gusturile s-ar putea discuta (adevãrul judecãþilor s-ar decide prin argumente).

2. Antitezã. Judecata de gust se întemeiazã pe concepte, cãci altfel nu ar putea fi, indiferent de varietatea ei, nici mãcar obiect de disputã (a pretinde acordul necesar al celorlalþi cu aceastã judecatã).

Antinomia este constituitã pornind de la douã propoziþii: „Fiecare are gustul sãu” ºi „Gustul nu se discutã”, prima tradusã prin aceea cã factorul determinant al judecãþii de gust este pur subiectiv, iar a doua prin aceea cã deºi factorul determinant al judecãþii de gust poate fi obiectiv, totuºi nu poate fi prins în concepte determinante. Între propoziþiile „Fiecare are gustul sãu” ºi „Gusturile nu se discutã” existã un termen mediu: „Gusturile se disputã”. Aparent, aserþiunea „gusturile se disputã” este opusã propoziþiei „gusturile nu se discutã”. Dar o analizã mai aprofundatã a termenilor „disputã” ºi „discuþie” îl conduc pe Kant la urmãtoare remarcã: „Discuþia sperã sã ajungã la acordul judecãþilor (acord cãtre care tinde ºi disputa) cu ajutorul unor concepte determinante folosite ca argumente, admiþând deci concepte obiective ca temeiuri ale judecãþii”. Or, disputa nu este atât de constrângãtoare, deºi are în felul ei scopul de a ajunge la temeiuri ale judecãþii care nu au doar o validitate particularã ºi care nu sunt doar subiective. Iar aceasta este opusul principiului: fiecare are gustul sãu. De aici antinomia poate fi formulatã: judecata de gust nu se discutã fiindcã nu e întemeiatã pe concepte determinate, dar faptul cã se disputã impune existenþa unui concept nedeterminat.

Pentru rezolvarea antinomiei gustului Kant introduce mai întâi conceptul de substratsuprasensibil al fenomenelor. Judecata de gust se referã la obiecte ale simþurilor, dar nu pentru a determina un concept al lor pentru intelect, cãci ea nu este o judecatã de cunoaºtere. Ea se întemeiazã însã pe un concept prin care nu poate fi cunoscut sau dovedit nimic relativ la obiect, întrucât, în sine, el este indeterminat ºi inutilizabil pentru cunoaºtere. Însã tocmai datoritã acestui concept judecata de gust dobândeºte valabilitate universalã (deºi în fiecare caz în parte se manifestã ca judecatã singularã care însoþeºte nemijlocit intuiþia, factorul ei determinant se aflã în substrat suprasensibil al umanitãþii). Ideea nedeterminatã a suprasensibilului din noi poate fi consideratã ca singura cheie a dezlegãrii enigmei acestei facultãþi, ale cãrei izvoare sunt ascunse înþelegerii noastre.

Conceptul nedeterminat de „substrat subsensibil al umanitãþii” oferã posibilitatea completãrii tezei ºi antitezei, astfel încât rezolvarea logicã a antinomiei sã aparã ca evidentã: Tezã - Judecata de gust nu se bazeazã pe concepte determinate; Antitezã  - Judecata de gust se bazeazã totuºi pe un concept nedeterminat.

Demonstrația kantianã a posibilitãții și autonomiei judecãþii de gust, a posibilitãții construirii unei antinomii și a rezolvãrii acesteia ne înlesneºte înþelegerea puritãții plãcerii estetice însoțite de participarea intensã a eului personal, ca experiențã pozitivã pentru receptor, oricare ar fi sursa acestei plãceri (cãci depinde de gustul fiecãruia, care nu se discutã, dar se poate diputa ‒ și asta ar fi chiar necesar în lumea de azi asaltatã de subculturã și de considerarea urâtului drept culme a experienței estetice care livreazã plãceri mai puțin dezinteresate).

 

Comentarii cititori
sus

Roxana ªtiubei

 

 

Sã observ – plãcerea mea cea mai mare. ªi mã cred înþeleaptã, pentru cã uneori nu judec.

Plãcerea este sora mai micã a fericirii. Am învãþat sã fac diferenþa într-o dimineaþã friguroasã, nu departe de momentul în care scriu rândurile astea. Îmi place sã stau în preajma copiiilor ºi-atunci duceam unul spre ºcoalã. Am coborât din maºinã, am intrat în curtea ºcolii, iar dupã câþiva paºi m-a luat de mânã. Iatã momentul în care am simþit fericirea.

Una dintre greºelile frecvente (sau nu) este cã mã limitez. Am o religie ciudatã, locuiesc în castelul meu roz ºi lucrez la inflexiunile vocii. Sunt ºi nu mai sunt. Un exerciþiu.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey