•  Tamara Popescu


sus

 

Tamara Popescu

 

 

Actoria e o meserie de mare umilinþã, pentru cã te vinzi.
Nu pentru bani, dar te vinzi. Îþi vinzi talentul

 

Stimatã doamnã Tamara Popescu, vã propun sã începem dialogul nostru despre teatru într-un mod… cronologic. V-ați nãscut la…

Timiºoara. Într-o familie care de atunci era în Uniunea Europeanã, pentru cã tatãl meu era sârb, iar  mama era o combinaþie de unguroaicã, nemþoaicã ºi ceva românesc. Am trãit în Timiºoara ca într-un oraº cosmopolit extraordinar, niciodatã n-am simþit o diferenþã, nu am auzit pe cineva spunând: tu eºti de altã naþionalitate. ªocul l-am avut la Bucureºti. Acolo am aflat cã existã moldoveni, olteni, ardeleni. Pânã atunci am crezut cã toþi suntem români.

Pe site-ul Teatrului Național „Marin Sorescu” scrie cã, în copilãrie, vã doreaþi sã fiþi balerinã...

Sunt balerinã!! Am început baletul la 4 ani. Ca orice mamã bunã, mama mea a vrut sã ne ducã peste tot: balet, operã, pian… Aș recunoaște oricând și oriunde „Lacul lebedelor”, de exemplu. Și am avut la Timișoara o profesoarã, de origine evreiascã, de la care am învãþat foarte multe lucruri. În primul rând, i-a spus mamei mele cã am talent ºi cã sunt foarte bunã. Pentru mine era, de atunci, o imensã bucurie sã fiu pe scenã. Dansam la grãdinile publice ºi unde mergeau pãrinþii mei pe vremea aceea, eram fericitã cã pot sã urc pe scenã ºi sã dansez, oriunde ºi oricum. Eram plinã de viaþã!

ªi de ce aþi renunþat?

N-am renunþat! Nici pânã astãzi n-am renunþat! Nu voi renunþa niciodatã!
S-a întâmplat aºa: am tot progresat, am progresat, pânã când o profesoarã de balet m-a dus la Operã, m-a prezentat balerinilor adevãraþi, cu care am mai dansat eu pe-acolo, la serbãri, pentru cã ne ajutau sã facem niºte serbãri extraordinare - ºi am dansat chiar pãrþi din Frumoasa din Pãdurea Adormitã. Profesoara i-a zis tatãlui meu: „E prea bunã ca sã nu se facã balerinã!”. ªi m-am dus la ºcoala de balet din Cluj, am fost acceptatã în clasa a V-a. A fost bine, dar am amintiri împãrþite, unele nu foarte fericite, altele da. Ceea ce am fãcut la clasa de balet era extraordinar, dar locul unde am stat în Cluj a fost foarte greu de suportat pentru vârsta aceea. Erau niºte cãmine imense, cu 20 de paturi, cu dulapuri cu lãcãþele pe un coridor. Iarna erau îngheþate ºi trebuia sã te duci la dulãpiorul tãu, sã-l deschizi... Dupã trei ani, m-am îmbolnãvit ºi, în clasa a VIII-a, dupã ce am termiat, tatãl meu m-a luat acasã. Am stat trei luni în spital, am fost foarte tristã, am crezut cã pentru mine s-a terminat viaþa, lumea ºi tot ce mã înconjoarã. Nu mai exista nimic! Am suferit o imensã dramã, mergeam pe stradã ºi mã gândeam la nefericire, aveam 14-15 ani. Tatãl meu a zis sã continui sã fac ceva ºi am intrat la un liceu (nr. 4, era chiar în centrul oraºului), la secþia realã – îmi plãcea matematica foarte mult - ºi acolo se fãcea ºi sport. ªi am fãcut gimnasticã... atunci se numea artisticã, astãzi îi spune gimnasticã ritmicã, am fost campioanã judeþeanã. Iar în timpul liceului, m-am înscris ºi la ªcoala Popularã de Artã ºi, în cei patru ani, am urmat toate cursurile care se þineau acolo: actorie, regie...Când eram micã, îl ascultam pe Ovidiu Iuliu Moldovan, care era prim-actor la Timiºoara ºi recita versuri. De Lermontov. Nu pot sã uit! Era un vers acolo: „Ah, Tamara... / eu sunt statornic, nu te-nºel”. O poezie superbã! Atunci m-am îndrãgostit de poezie, am început sã citesc foarte multã poezie ºi sã recit.

Dupã liceu, tatãl meu a spus cã trebuie neapãrat sã intru la facultate. ªi eu am zis cã iau ore de anatomie, pentru cã dau la educaþie fizicã. Dar, bineînþeles cã, pe ascuns, voiam sã încerc la teatru. Întotdeauna am zis cã m-am pregãtit pentru educaþie fizicã, am dat la teatru ºi-am intrat în toamnã la ªtiinþe Economice. La teatru erau foarte puþine locuri, 6 pe þarã, toate la Bucureºti, ºi 2-3 la Tîrgu Mureº, în limba maghiarã. Dacã intrai la teatru, însemna cã în ziua aia a cãzut o stea ºi luna s-a rãsucit ºi a plecat în alte galaxii! Am picat ºi tatãl meu s-a supãrat foarte tare, aºa cã am luat lecþii de matematicã ºi am intrat la ªtiinþe Economice

V-aþi dus la cursuri?

Da. ªi n-am sã uit niciodatã cã am învãþat 12 cursuri de chimie pentru furnale! Le-am învãþat ca pe-o poezie. „Dumneata nu vrei sã faci teatru?”, mã întreba profesorul, privindu-mã... Pe atunci se purtau pardesie lungi, fuste mini ºi tocuri înalte, „catalige”, cum le ziceam noi. Dar am stat 10 zile sã învãþ reacþiile chimice din cursul lui ºi, la examen. mi-a dat nota 8. Între timp, fãceam ºi dansuri moderne cu Francisc Valkay, care era la Operã ºi formase o echipã de dans modern. Nu puteam sã mã rup de balet, era ceva prea dureros pentru mine. ºi, la un moment dat, a venit o profesoarã de la Bucureºti, Beate Fredanov, foarte bãtrânã ºi mi-a spus: „Dumneata nu vrei sã dai la teatru?”. ªi atunci am plecat la Bucureºti, am început pregãtirile - nu puteai sã intri fãrã sã faci pregãtire. Erau profesori sau actori, care aveau fiecare cam 9-10 fete care voiau sã dea la teatru ºi numai din grupele respective intrau, pentru cã erau extraordinar de bine pregãtite, munca era titanicã.

În vara respectivã, la Institut era o nebunie întreagã: 2.000 de fete pe 6 locuri. Am intrat 12, pânã la urmã, având aceeaºi medie, dar n-am sã uit cum stãteam acolo, pe Cheiul Dâmboviþei, noaptea, pe la 2, ºi l-am vãzut pe Bibanu, care era foarte plin de el - mai ieºea câte-un profesor, se certau ºi se înjurau pe-acolo, cine intrã ºi cine nu. ªi, în cele din urmã, ne-au chemat într-o salã ºi când au zis: „Tamara Lepoev – 9”, mi s-a pãrut cã a coborât Dumnezeu pe Pãmânt! Tata a venit, m-a dus cu avionul la Timiºoara, mã prezenta ca pe icoanã prin oraº...

ªi studenþia cum a fost?

Studenþia, pe vremea aia, era o treabã foarte serioasã – poate cã ºi astãzi este, nu ºtiu. A fost greu. Trebuia sã mergi la cursuri în fiecare zi, de luni pânã vineri, dar dimineaþa mai fãceam canto, machiaj, balet, scrimã, educaþie fizicã, iar dupã-amiazã venea Dem Rãdulescu ºi era foarte sever. Poate ºi pentru cã eram prima lui clasã ºi voia sã demonstreze cã face niºte actori din noi, ceea ce a fost foarte bine. Dar ºi când se urca pe scenã, era monumental! Fãcea absolut toate rolurile ºi noi... cãdeam sub masã de râs. Avea un umor, o vitezã de reacþie ºi o gândire schimbãtoare, era inimaginabil de talentat! Tot timpul spunea cã el nu e actor de comedie, el e actor de dramã, pentru cã drama e la un pas de tragedie, ºi tragedia la un pas de comedie ºi aºa mai departe. Dem Rãdulescu a avut o afecþiune deosebitã pentru mine, mi-a dat roluri, mi-a dat note foarte bune, în anul III am avut un succes chiar cu Domniºoara Cucu, la Casandra. Întâmplarea face ca el sã fi fost ºi la cununia mea religioasã. Nu voia sã mã mãrit, avea gândurile lui, ºi când am urcat acolo, cum eram noi, tineri, nepãsãtori, colegii de clasã, Bibanu era atât de „important”, avea un aparat de filmat – pentru noi era ceva foarte nou ºi foarte special ºi filma pe acolo ºi primarul a crezut cã el se însoarã. „Nu”, zice. „Este studenta mea, nu viitoarea mea soþie”.

Dincolo de munca aia multã, cum era viaþa de student?

Ce frumos era Bucureºtiul! În ’74, când am intrat la Institut, era o bogãþie! Tot ce vrei pe lume! ªi oamenii, extrem de eleganþi, ºi distracþie cât cuprinde, zeci de cluburi, sãlile teatrelor erau arhipline... Puneau spectacole mari regizori, unii dintre ei au plecat pe parcurs, Radu Penciulescu, de exemplu, când eram în anul III, nu l-am mai vãzut. Uneori, chiar ne întrebam cine a mai plecat dintre profesori, plecau aºa, pe rând, chiar ºi studenþi, în special în Israel, în Germania. Unii mergeau la un congres, la un simpozion ºi rãmâneau acolo, dar prea puþin ne gândeam noi atunci la libertate. Pentru cã trãiam foarte bine, lumea cãlãtorea în strãinãtate, teatrele mergeau în turnee, magazinele erau pline de tot ce-þi doreºti pe lumea asta. Nu ºtiu ce-aº putea sã spun cã nu putem sã-mi cumpãr atunci!

Aþi prins, ca studentã, ºi cutremurul din 1977?

Da. Eram chiar în centrul Bucureºtiului, într-o casã veche, foarte frumoasã, cu etaj ºi cu luminator, în spatele Intercontinentalului. ªi a fost foarte-foarte rãu, cãdeau pereþii, eram la etaj, am intrat în bucãtãrie, unde o colegã de-a mea tocmai terminase o... o ciulama, n-am sã uit niciodatã, ºi din cuptor ieºeau flãcãri imense, aºa de tare se clãtina. În spatele casei era o scarã interioarã ºi primul pe care l-am vãzut coborând a fost un bãrbat, iar în spatele lui venea soþia cu copilaºul ºi m-a ºocat asta, m-a supãrat. Apoi s-au stins luminile ºi când am ajuns, în sfârºit, în stradã, era o liniºte mormântalã. ªi cerul senin, plin de stele... Dupã care am auzit cã s-a prãbuºit blocul acela de la Scala, pentru cã blocurile s-au prãbuºit dupã un minut-douã ºi acel bloc s-a fãcut... de înãlþimea acestei camere. Nu ºtiu unde s-a îngropat. ªi liniºtea aia teribilã! Nu auzeai niciun sunet, niciun geamãt, nu striga nimeni.

Toma Caragiu, Doina Badea, AE Baconski au sfârºit atunci.

Alexadru Ivasiuc, care vorbea la telefon, lângã Scala. Vorbea la telefon, a simþit cutremurul, dar nu s-a miºcat. L-au gãsit cu receptorul în mânã, i-au cãzut doar câteva cãrãmizi în cap.

ªi dupã aceea au tot fost poveºti. Soþul meu era tânãr cascador, cascadorul lui Sergiu Nicolaescu, ºi a fost printre salvatori. Mi-a povestit cum l-au gãsit pe Toma Caragiu, în blocul Continental... La etajul 2, unde locuia Toma, totul era intact - masa lui, niºte sticle cu whisky, câinele – care rãmãsese în casã... ªi când au ridicat pãmântul, au gãsit 100 de oameni unul lângã altul, care stãteau aºa, lipiþi. Încercaserã sã coboare ºi se prãbuºise scara cu ei. Erau toþi desculþi. ªi Toma îl þinea în braþe pe domnul Bocãneþ, asta îmi povestea, cã prima datã i-a vãzut ochelarii, îi avea pe frunte, apoi sprâncenele...

Ce a urmat dupã facultate?

Am zis cã oriunde va fi repartiþia, tot în Bucureºti voi rãmâne.

Nici mãcar Timiºoara nu v-ar fi tentat?

Nu. Am vrut sã rãmân în Bucureºti. Am intrat la Teatrul de Comedie, am fãcut un fel de figuraþie, dar eai obligat sã faci cei trei ani în provincie, iar eu primisem repartiþie la Botoºani. M-am dus ºi m-am supãrat rãu pe director, pentru cã i-am zis cã vreau sã plec ºi a refuzat sã-mi dea negaþie. „Tot am sã plec. Am sã fac un copil”, i-am spus. ªi l-am fãcut pe Andrei... Aºa cã am venit în Bucureºti ºi, într-o zi, soþul meu s-a întâlnit în Gara de Nord cu Ion Colan, care i-a zis: „Uite, la noi la Craiova e concurs pentru un post”. Eu eram în cãutare ºi mi-am spus: „Hai, mã duc, stau un an, doi”. Nu ºtiam Craiova deloc, am venit la teatru, era foarte frumos, m-a încântat. Am dat concurs împreunã cu Mirela Cioabã, ea fusese cu un an înaintea mea aici, a jucat într-o piesã, a plecat înapoi la Petroºani. ªi am rãmas eu, anul ãla, iar în anul urmãtor, a venit ºi ea. Domnul Dincã, dânsul era atunci director, mi- spus: „Aþi reuºit. Rãmâneþi?”; „Da”. ªi am plecat imediat la Bucureºti. Cu aceastã obsesie am trãit, trãiesc ºi acum: anul viitor împlinesc 20 de ani de când fac naveta Bucureºti-Craiova. ªi nu mã las!

Cum v-au primit colegii?

Nu a fost o primire prea plãcutã. Actorii erau foarte importanþi ºi se purtau destul de... nu urât, dar rece cu tinerii colegi.

Se pãstreazã lucrul ãsta?

Eu nu. Mã simt extraordinar alãturi de colegele mai tinere, sunt foarte prietenoasã cu ele ºi le admir. Dar cele de atunci au fost foarte rele. Abia m-au primit într-o cabinã, apoi m-au mutat în alta, mi-au pus scaunul mai departe de pupitru, ele trei stãteau ºi-ºi întindeau acolo toate... ªi era o actriþã foarte simpaticã, ea tot timpul avea o problemã ºi zicea: „Tamara, te rog frumos, îmi aduci un pahar cu apã?”; „Tamara, vrei sã închizi tu uºa aia?” etc. Îmi cerea ºi hainele: „ªtii ce-mi place fulgarinul ãsta al tãu?”. Era o dulceaþã. Cam aºa se comportau, pânã când începeai sã capeþi aripi, sã primeºti roluri importante.

Se primeau pe bune rolurile astea importante? Pentru cã existã ºi astãzi, mereu, discuþii, nemulþumiri, când vine vorba de casting, de distribuire într-un rol sau altul.

Actoria este o meserie de umilinþã. Stai ºi aºtepþi sã fii ales. Eºti aproape  ca un animal pe care îl verifici: la ochi, la dinþi, la gât, la picioare... Actoria e o meserie de mare umilinþã, pentru cã te vinzi. Nu pentru bani, dar te vinzi. Îþi vinzi talentul.

Aveaþi norme „de producþie” ºi în teatru?

Jucam peste 200 de spectacole pe an. Jucam ºi de trei ori într-o zi – duminica. Iar joia jucam de douã ori. ªi plecam în foarte mult deplasãri, care, într-un fel erau groaznice. Mergeam cu autobuzul teatrului, în care era frig, era curent, mai avea puþin ºi se destrãma. Era sinistru. ªi jucam în toate comnele posibile, la cãminul cultural, unde se montau niºte perdeluþe ºi acolo ieºeam noi pe scenã. Iarna, cu cãciulã, cu mãnuºi, sigur cã ºi noi mai tãiam textul... Dar sã ºtiþi cã, pe altã parte, chiar mã bucuram... Oamenii ãia, chiar dacã îºi închipuiau cã sunt la film ºi vorbeau între ei în timpul spectacolului, veneau cu drag ºi simþeam o bucurie când aplaudau, pentru cã o fãceau din toatã inima, nu din complezenþã. Era însã foarte obositor... Ne întorceam la Craiova noaptea, la 2, ºi a doua zi dimineaþã aveam repetiþie.

Dar era cumva obligatoriu sã prindeþi niºte roluri, sã vã faceþi norma?

Nu, nu era obligatoriu. Erau unii care nu jucau. Cãrau o geantã pe-acolo. Se consumã mai puþin – organismul, nervii, mintea...

Cenzura?

Am avut ºansa - sau neºansa - sã joc în trei spectacole care au fost interzise. Nu știu cum am nimerit tocmai eu în ele! Acum mi se pare de poveste, ca și cum nu aș fi fost eu în piesele alea, ca și cum nu mi s-ar fi întâmplat mie.

S-au jucat piesele respective?

Douã dintre ele, da, au apucat sã se joace. Singurul spectacol care nu s-a jucat a fost Existã nervi, al lui Marin Sorescu, care a fost interzis în perioada scandalului cu meditația transcedentalã. Un spectacol extraordinar de bun, dar am avut doar șase vizionãri și toate cu Securitate și cu Comitetul Central, așa cã l-am jucat în fața câtorva oameni.

Alt spectacol, Mobilã ºi durere, îl jucam, îl opreau, apãreau cei doi securiști îmbrãcați în haine de piele pânã la glezne, treceau pe hol, se uitau la noi, zâmbeau, intrau în salã, noi jucam, lumea râdea și apoi ei începeau: sã tãiați nu știu ce cuvinte, comuniștii nu beau bere, comuniºtii nu au amante. Apoi plecau. Noi iar mai jucam douã-trei spectacole, ei aflau cã jucãm, veneau și... ne întrerupeau vreo douã luni. Pe urmã venea cineva dela Partid și zicea: „Dați-i drumul!”. Dupã care iar se oprea. L-am jucat la București, la Festival, a luat premiu.

În sfârºit, cel de-al treilea, O scrisoare pierdutã, spectacolul lui Cornișteanu, pe care tot așa, trebuia sã-l ducem la București și nu voiau sã ne lase sã intrãm în Festivalul Național. ªi atunci a venit maestrul Radu Beligan și a vorbit cu doamna de la Comitetul Central – o chema chiar Tamara Crețu - și la vizionare au stat cu ea tot timpul în salã, n-au lãsat-o sã se uite la spectacol, o țineau de vorbã, deși eram sigurã cã ea i-ar fi dat drumul. Un coleg de-al meu n-a putut juca și Cornișteanu l-a jucat pe Tipãtescu, noi tremuram pe scenã: „Ne dã drumul?”, seara trebuia sã jucãm în Festival și pânã la urmã, doamna s-a ridicat și a zis: „Bine, scoateți steagul României și în rest, puteți sã-l jucați!”. Bineînțeles cã seara s-a jucat tot cu steagul, dar n-a mai venit ea.

Am ajuns în anii ’80, pe care i-aþi trãit la Craiova. Cum au fost?

Grei. Cenuºii. Stãteam pe Romul, în Parcul Teatrului, la etajul 6. ªi în magazine nu se gãsea lapte, nu se gãsea nimic de fapt, și plângeam, pentru cã aveam copilul mic și trebuia sã-i dau lapte. Mã duceam și cumpãram sãpun sau celebrele parfumuri Miraj, mergeam la autoservire, ajungeam în spate, îi dãdeam vânzãtoarei un parfum sau un sãpun și mai duceam un pui acasã. Dar de lapte aveam nevoie în fiecare zi. ªi mã sãturasem sã mã trezesc noaptea și sã cobor la ora 2 sã pun sacoșa cu stile goale la rând și atunci, la ora 6, legam plasa cu sticle de o sfoarã ºi o coboram de la etajul 6 fix în faþa magazinului.

Ați avut norocul sã locuiți deasupra alimentarei!

Daa! Erau sticlele așezate așa, douã câte douã și stãtea de pazã câte-un om, care avea grijã sã nu vinã alții și sã schimbe locul. Apoi, când venea maºina, coboram. Nu aduceau decât 2-3 lãzi și când începea sã se termine laptele, interveneau cei din spate: „Nu mai dați câte douã sticle, dați doar câte una!”. Dar ºi dacã vânzãtoarea dãdea câte una, laptele continua sã se termine… „Dați cu cana! Dați cu pipeta!”, ziceam în gând, dar oamenii erau disperați ºi întotdeauna începea scandalul: „Dumneata n-ai fost aici!”; „Ba dumneata n-ai fost!”. ªi pentru cã am amintit de maºina de lapte, era ºi o doamnã, în blocul de la Lumea copiilor, care avea misiunea sã ne anunþe când apare mașina cu mezeluri. Atunci striga tare: „Vineeee mașinaaaaa! Vineeee mașinaaaaa!” și toți ne îmbrãcam în grabã ºi fugeam sã ne așezãm la coadã, sã cumpãrãm nu știam ce, ce apucam… oase, parizer, orice. ªi când plecam, rãmânea magazinul la fel de gol și de curat ca înainte.

La Revoluție ce ați fãcut?

Am avut grijã de copii. În blocul nostru stãtea un securist, care era economist și care plecase de acasã, de vreo douã sãptãmâni. ªi soþia lui a venit la mine: „Doamna Tamara, vã rog din suflet sã-l luați pe Radu al meu la dumneavoastrã, cã mi-e fricã”. ªi asta am fãcut de Revoluție: am stat cu copiii, i-am pus în pãtuț, le-am citit. Apoi, când se zvonea cã vin elicopterele și domnul Lari cu mai mulți de la teatru s-au urcat pe clãdire sã le aștepte - ºi bineînțeles cã n-au venit – în timp ce urcam scãrile, m-am întâlnit cu un mascat, cobora de pe bloc. Am rãmas amândoi înlemniți, pentru o clipã. Eu m-am uitat la el cã era o apariþie curioasã, el s-a uitat la mine sã vadã dacã nu sunt teroristã sau nu ºtiu ce-o fi fost în capul lui. ªi-am trecut unul pe lângã altul. Dacã tot suntem la amintiri din zilele acelea, sã mai spun ºi cã în English Park, în fața Primãriei, fusese împușcat un om. Se trãsese de sus, de pe bloc. ªi un an de zile n-am mai trecut prin parcul acela. De câte ori ajungeam acolo, mã uitam în sus sã vãd dacã nu e unul care trage. Unele lucruri sunt foarte triste.

Cum s-a schimbat teatrul, dupã 1989?

Revoluția pentru mine a fost Raiul pe pãmânt! Am crezut cã or sã coboare toți sfinții și toți îngerii și-o sã trãim într-o fericire și într-o bunãstare, așa cum visam eu când mã uitam la filmele americane. Am avut mari speranțe, la Revoluție. Ne-am pregãtit, ne-am organizat, am fost lider de sindicat, am stat cu dreptatea-n mânã. Pe vremea aia se putea obține ceva ºi au fost trei miniștri de Culturã la care m-am dus ca liderã de sindicat: Caramitru, Ludovic Spiess și Cristian Hadjiculea. Acum, noi actorii am rãmas ultima categorie profesionalã. Nu ne-au crescut salariile de cinci ani. Mereu le spun celor tineri sã se organizeze, sã cearã. Numai dacã vei cere ceva, vei primi, dar trebuie sã ai curaj, sã te duci pânã la cele mai înalte niveluri, pentru cã altfel te uitã. Sunt fericiți dacã scapã.

 

(Dialog cu actriþa Tamara Popescu, purtat în 4 noiembrie 2015, în cadrul proiectului „În culisele scenei, în culisele vieþii”, la Casa de Culturã „Traian Demetrescu” din Craiova. Moderator: Cornel Mihai Ungureanu. Continuarea, în numãrul urmãtor) 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey