•  Rodica Mixich
•  Mariana Dobricã


sus

Rodica Mixich

 

 

Noptiera

 

Erau douã, de o parte ºi de alta a patului mare din lemn de cireº, cu tãblii. Deasupra, o icoanã cu o ramã aurie, în culori pastel. Totul era alb ºi puf, pernele mari ºi cele mici, dunele umflate, cearºafurile apretate, doar ea era argintie. Se aºeza pe marginea patului în cãmaºã albã de noapte ºi îºi despletea pãrul înainte de culcare. Întindea mâna dupã pieptenele mare de os de pe noptierã ºi îºi pieptãna încet pãrul argintiu. Silueta ei era relaxatã dar nu cãzutã, cu aerul miºcãtor al omului ce ºi-a fãcut datoria, iar trupul ia o pauzã pentru devenirea de a doua zi, capabil sã rãmânã ºi sã învingã. Mâinile se miºcau fãrã efort, cu atingeri de o senzualitate rãscolitoare. O priveam cu uimire, uºor stingheritã, ca ºi când aº fi privit prin gaura cheii pe femeia care fusese întreaga zi bunica mea. Îmi pãrea fragilã ºi strãinã privindu-se în oglindã ºi spre o altã lume, din care eram exclusã din motive numai de ea ºtiute. Tãcutã, încãrcatã de feminitate cu toatã oboseala mâinilor îmbãtrânite, în faþa oglinzii de cristal a noptierei stãtea eternul feminin. Seara, înainte de culcare, sufletul bunicii femeie, lua cunoºtinþã cu surprindere de ea însãºi.

Dimineaþa, când îºi punea ºorþul de bucãtãrie, nimic nu mã împiedica sã descopãr misterul la care nu aveam acces: noptiera bunicii. Un buton rotund, metalic, îmi permite sã deschid uºiþa rotundã din lemn de cireº, înãuntru o cutie cu pudrã ivory-roz din care, la ridicarea capacului, se ridicã nori cu miros luminos, delicat ºi extrem de feminin. Miros de budoar. O sticlã goalã de parfum, cu nuanþe gãlbui, de care atârnã o pompiþã cu ciucuri de mãtase. Într-o altã cutie, de astã datã neagrã, lucioasã, cu flamingo roºii pictaþi pe capac, mai multe batiste albe cu dantelã pe margini ºi monograma AM. Cãutarea mea febrilã mai plutea încã în nori de pudrã. În celãlalt sertar, mostre de aþã cordonet, înfãºurate pe cartoane, iar în dreptul fiecãruia, un numãr. Puþin mai jos ºi împinse în spate, mai multe reviste de modã americane din anii 1930. Din paginile frumos colorate, pe o hârtie de o calitate excepþionalã, mã privesc gospodine proaspãt coafate, cu o danturã strãlucitoare, înconjurate de copii blonzi ºi bucãlaþi, bucuroºi de sucul proaspãt stors cu cel mai modern storcãtor de fructe. Doamne suple, în rochii cu pliseuri ºi pãlãrii mici ºi cochete, sunt conduse de domni la fel de eleganþi, cu pantaloni lungi a cãror dungã cade perfect peste pantoful maron, lustruit impecabil. Bãrbaþii tolãniþi pe fotoliile de rafie din vecinãtatea barbecue-ului aveau un picior îndoit elegant peste celãlalt, lãsând sã se vadã ºoseta.

ªoseta ºi jartierele din noptiera bunicului. Erau douã, încolãcite ºi ocupând o mare parte din spaþiu; niºte elastice ce se prindeau sub genunchi cu cleme de la care porneau alte cleme speciale care, în îmbucãtura lor, prindeau marginea ciorapului ºosetã. Cu jartiere bãrbaþii erau de-a dreptul caraghioºi, dar efectul era perfect, nici o cutã a ciorapului. În sertarul de sus se afla banderola pentru mustaþã cu trusa de foarfeci pentru mustaþã. Un dreptunghi de material transparent, de 10-12 cm, cu marginile laterale introduse în douã bare mici de metal, de la care plecau elasticele pentru urechi; avea rolul de a þine peste noapte mustaþa bunicului supusã. Împotriva rãzvrãtirii erau ºi periile de diferite dimensiuni cu care, dimineaþã, îºi domolea pãrul de la tâmple. O carte de rugãciuni, o cutie de chibrituri ºi o lumânare, întregeau zestrea noptierei.

Mãrturisesc cã nu mã aºteptam sã gãsesc aceste lucruri ciudate. Eram prin anii 1960, când bunicul îºi întorcea pe dos paltonul, adicã croitorul întorcea stofa uzatã pe partea cealaltã ºi îl refãcea. Iarna se purtau bocanci, iar vara cãmãºi albe cu mâneci scurte, descheiate la gât, doar bunicul, cu tenacitate, îºi cãlca duminica cu o cârpã mare, udã, în abur mult, dunga pantalonului de stofã.

Nu simþeam nevoia sã întreb, de teama rãspunsului, aºa cã noptierele au pãstrat firimituri de viaþã pânã când nu au mai însemnat pentru nimeni, nimic.

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobricã

 

 

Demolare

 

Se întorcea acasã. „Acasã”, acest „acasã” de acum, era o locuinþã în stil colonial (moºtenire de familie), într-un cartier liniºtit al unui vechi oraº, foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai calme, mai calde, când timpul „avea rãbdare” cu toþi ºi cu toate, când lumea aºtepta sã fie cuceritã de el. ªi da, o cucerise într-un anume fel, dar aceastã cucerire însemna, tot într-un anume fel, ºi un capãt de drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale, simþise sau ºtiuse cã trebuie sã se întoarcã.

Întoarcerea era poate ºi o regãsire a unui eu de mult uitat ºi alterat de circumstanþe spaþiale, temporale sau emoþionale.

Lucrurile îl aºteptau foarte bãtrâne, prãfuite ºi tãcute, dar, deºi stins, viaþa pulsa încã în ele.

A avut nevoie de ceva timp pentru a ºterge ºi lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale, frunzele palmierilor din grãdinã, pietrele rotunjite ºi roºii ale aleii, scândurile bãncilor, aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe, cotloane ºi sertare, albume de familie, cântece de adormit copii, ceainicul de argint al bunicii, sãruturi, lacrimi, pipa ciobitã a unui tatã autoritar, niºte vise cam incerte, lãtratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilãriei sale... adicã tot trecutul.

Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât aceastã absenþã îl durea: oceanul.

Asimilase acest element al unui spaþiu exterior, integrându-l peisajului impresionist al sufletului sãu, era un fel de „mereu-prezenþã” în eul sãu adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici ºi peºti albaºtri, cu abisuri tainice, cu  albatroºi maiestuoºi, cu înºelãtoare ºi ameþitoare cântece de sirenã...

Sperase cã, odatã întors, va suprapune cele douã imagini, cea a unui ocean real, palpabil ºi cea a unui ocean interior, le va face sã se contopeascã ºi va reuºi astfel, poate, sã ajungã la un fel de catharsis existenþial...

Însã nu mai vedea oceanul acolo unde îl lãsase, nici zilele prãbuºindu-se în el (auzea doar zgomotul valurilor, uneori sonor, alteori surd ºi simþea mirosul sãrat al valurilor sau cel al algelor putrezite), fiindcã între el ºi acesta se interpunea o clãdire, obturându-i câmpul vizual...

În timpul lung al absenþei sale, un bloc rece ºi impersonal de beton ºi oþel crescuse hidos ºi acoperise orizontul.

Pãrea un monstru cu sute de ochi de sticlã, care îi studia atent ºi parcã agresiv fiecare miºcare, care îl urma pânã ºi în somn, în transcendenþa viselor chinuite de neliniºte.

A încercat sã accepte noua realitate, a sperat cã oceanul din el e suficient, deºi ºtia cã nu se va simþi niciodatã întreg, cã lumea lui va fi mai sãracã fãrã adevãratul ocean.

La un moment dat s-a îmbolnãvit, oceanul din sine se estompase, abia îi mai simþea „valurile, vânturile”, peºtii albaºtri se decoloraserã, devenind transparenþi (nu mai erau decât niºte biete contururi de peºti), cântecele sirenelor  se transformaserã în bocete, iar  albatroºii se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei...

Încercase sã se vindece, de fapt sã vindece peºtii, valurile, albatroºii, scoicile, sirenele, briza... Dar cum sã vindeci un ocean interior?

În cele din urmã  a înþeles cã nu putea fi vorba de o însãnãtoºire (miraculoasã!?), ci de o dispariþie. Clãdirea-zid, ucigãtoare de zãri, trebuia sã disparã.

Odatã conºtientizat acest lucru, nimic nu a mai pãrut imposibil. Nici gãsirea proprietarilor, nici cumpãrarea construcþiei (dupã lungi discuþii, i-a convins în cele din urmã pe cei care o deþineau sã o vândã, în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlatã a acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar, ca un bãtrân oºtean, beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetãþii cucerite, stârnind mirarea celor din jur, care nu înþelegeau de ce distrusese clãdirea care putea fi adãpost pentru mulþi alþii. Nu a mai pierdut timpul sã le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când vãzuse nãvãlind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plãtise pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curãþat locul. Au fãcut-o cam superficial, pentru cã în urma lor a gãsit, zile la rând, fragmente de gheare ºi vertebre de oþel ºi nenumãraþi ochi sticloºi care clipeau încã în nisipul care începea sã cotropeascã totul. L-a periat rãbdãtor, aºa cum perii pãrul lung ºi blond al unei femei, pânã a devenit mãtãsos ºi strãlucitor, apoi l-a împodobit cu scoici ºi alge.

Oceanul a revenit în el, nu  prea mai fãcea diferenþa între cel exterior ºi cel interior; a învãþat, dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum sã croºeteze dantele de spumã albã – un val pe faþã, unul pe dos, douã valuri pe faþã, unul pe dos...- , i-a fost destul de greu sã capete acea îndemânare femininã, dar bãtrâna, vizitându-l uneori în vis, i-a explicat „arta”  împletirii valurilor; a smãlþuit scoicile ºi le-a aruncat din nou în apa fremãtãtoare, murmurând un descântec vechi, pentru a le face sã nascã perle, s-a împrietenit cu albatroºii care îºi pierduserã aerul baudelairian ºi dansau printre valuri ºi a pictat peºtii ºi rãsãriturile în nuanþe de trandafiriu ºi furtunile în verde.

A devenit pentru ceilalþi un bãtrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care stãtea ore în ºir pe o bancã din grãdina casei sale ºi privea oceanul sau se plimba pe plajã vorbind cu norii, cu nisipul, cu meduzele, cu briza ºi, desigur, cu albatroºii care, deºi cârtitori ºi cicãlitori mai tot timpul,  ajunseserã sã îl îndrãgeascã ºi i se aºezau pe umãr.

Aceastã pãrere a celorlalþi, exprimatã mai zgomotos sau ºoptit, cu tristeþe, cu milã, indiferent sau batjocoritor, nu pãrea sã-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasã ºi întreagã, iar sufletul sãu era plin de valuri, valuri, valuri... încât el însuºi devenea val, val, val... talaz, mare, ocean....

 

(Am creat acest text pornind de la o ºtire pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte: cineva a cumpãrat o casã, plãtind o sumã enormã, pentru a o demola, fiindcã îl împiedica sã vadã oceanul de la fereastra locuinþei sale.)

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey