•  Constantin Arcu
•  Brînduºa Armanca
•  Giuliana Bonilla Duarte
•  Anca Bucur
•  Simona Cratel
•  Rafael Dubreu
•  Iulia Militaru
•  Mircea Gheorghe
•  Felix Nicolau
•  Cristian Pãtrãºconiu
•  Lorena Stuparu
•  Daniel Vighi


sus

Libertate. Libertate de exprimare. Limite.

Comentarii cititori
sus

Constantin Arcu

 

Pânã la capãtul frânghiei 

 

În vocabula libertate ascultãm ecouri din sfere divine și pentru mulți înseamnã o valoare absolutã. Petre Țuțea deplângea starea omului de a fi captiv în univers, încãtușare pe care o considera o adevãratã grozãvie! Din aceastã amețitoare perspectivã, pușcãria pãmânteanã în care cineva e lipsit de libertate i se pãrea o nebunie de care e capabil numai omul.

Ideea mi se pare înãlțãtoare, dar cam atât. În realitate, pentru mulți indivizi libertatea înseamnã,dacã pot spune așa, lungimea frânghiei pânã la care se poate îndepãrta de pripon, axul în jurul cãruia se rotește existența fiecãruia dintre oameni. Dincolo de capãtul frânghiei începe constrângerea. În interior poți sã muști, sã te agiți, sã latri sau sã te guduri dupã voie. Aceasta constituie, cu alte cuvinte, libertatea de exprimare. Numai cã nu poți lãtra decât între ore stabilite și cu o anumitã intensitate, pentru cã, dacã depãșești limitele îngãduite de lege, intervine într-un fel sau altul coerciția.

Traducând în limbaj juridic, orice persoanã se naște liberã și i se garanteazã libertatea de exprimare fãrã vreun amestec din partea autoritãților publice, însã exercitarea acestei libertãți poate fi supusã unor formalitãți, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã, pentru apãrarea anumitor valori. Se considerã cã tocmai aceste limitãri o protejeazã în mod eficient.

Este foarte probabil ca tema dezbaterii sã fi fost sugeratã de atacul terorist din redacția revistei satirice Charlie Hebdo, care a stârnit pãtimașe dezbateri și polemici, inclusiv în publicistica din România. Din capul locului consemnez cã, în opinia mea, indiferent de unghiul din care am aborda subiectul, crima rãmâne crimã sãvârșitã de teroriști odioși. Masacrul are legãturã cu libertatea de expresie, dar nu și cu limitele exercitãrii ei. Nicio normã de drept nu interzicea publicarea într-o revistã parizianã a unor caricaturi cu profetul Mahomed, însã rãmâne curajul acelor oameni de a le publica, în ciuda avertismentelor și amenințãrilor. 

Caricaturile din revista Charlie Hebdo, atât de mediatizate datoritã crimelor sãvârșite în ziua de 7 ian., pot sã displacã sau chiar sã producã un sentiment de indignare printre musulmani, dar și printre numeroși nemusulmani. Totuși, surescitarea produsã printre aceștia nu poate restrânge libertatea de exprimare a jurnaliștilor de la o revistã satiricã. S-a afirmat acuzator cã este o presã „agresivã”, iar publicarea caricaturilor a însemnat o gravã provocare pentru musulmani, ca și cum aceasta ar constitui circumstanțã atenuantã sau ar da dreptul la uciderea jurnaliștilor.

Încercând sã mã documentez în legãturã cu atentatul terorist, am descoperit cã revista respectivã s-a mai aflat în centrul unor scandaluri pentru caricaturile publicate, sediul redacției a fost devastat de cocktail-uri Molotov, redactorii au primit amenințãri serioase, însã au continuat sã-și afirme libertatea de expresie, refuzând impunerea oricãror constrângeri, inclusiv rasiste sau religioase. În numele aceluiași principiu, revista a refuzat subsidii guvernamentale etc., reușind sã trãiascã din vânzãri. Au existat amenințãri și numeroase critici, însã au fost și intelectuali care i-au luat apãrarea, bucurându-se de elogii, inclusiv din partea laureatului Nobel pentru Pace - Elie Wiesel. 

Libertatea este unul din principiile devizei Republicii Franceze de la 1793 (Libertate, Egalitate, Fraternitate), una dintre „valorile” Franþei. Musulmanii nu pot sã-și impunã interdicțiile și limitele libertãții de expresie, decurgând din considerente religioase, fațã de alți indivizi. Cu alte cuvinte, fiecare se învârte cât îi permite frânghia, fãrã sã poatã impune și altuia aceleași limitãri. Sã ne amintim de simulacrul libertãții noastre de exprimare dinainte de momentul dec. 1989, raportat la același aspect din lumea liberã.

Revenind în zilele noastre, printr-o fericitã întâmplare, anul trecut am participat la o nuntã de musulmani în Teheran. Un taraf cânta muzicã iranianã, însã dansul și cântatul le sunt interzise persanilor. Tinerele iranience stãteau la mese și bãteau din palme, deși abia reușeau sã se abținã sã cânte și sã-și arunce șalurile și anteriele negre pentru a se prinde în dans. E o interdicție din Evul mediu, care mi se pare absurdã și mã revoltã, însã nu s-a pus problema s-o încalc. Dar starea de înapoiere în care sunt ținuți acești oameni nu poate fi extinsã și asupra altora, așa cã românii au încins o horã cu strigãturi din Carpați, în ritmuri persane. Musulmanii bãteau din palme și, vã asigur, nici urmã de ofensã nu se putea citi în ochii lor. Ne respectam reciproc limitele libertãții de exprimare, fãrã resentimente și fãrã vreo dorințã de a ne ucide între noi. Asta ar fi pe scurt toatã filosofia libertãții.                                  

Comentarii cititori
sus

Brînduºa Armanca
Jurnalistã, profesor universitar

 

 

Existã limite pentru libertatea de expresie?

 

Am criticat adesea în rubrica mea Media culpa din revista 22 și de pe contributors.ro oportunismul din presa româneascã, acomodarea cu situația a unor jurnaliști, transformarea lor în propagandiști sau mercenari, autocenzura, trãdarea misiunii prin compromis, precum și alte fenomene care au degradat mass-media în ultimii ani. Dar n-am avut în vedere frica: frica de abuz fizic, frica pentru pierderea vieții, teama de a-ți fi lichidatã familia etc. Amenințãri au mai fost, dar ele s-au rãrit o datã cu abandonarea  jurnalismului de investigație. Satira este provocare, este insolențã asumatã, este umor, este criticã deschisã a ipocriziei, a fanatismului, a prostiei. Caricaturã rezonabilã nu existã. Și apoi, dincolo de discursul rațional, asasinat versus satirã, exterminare versus caricaturã, atac armat barbar versus ironie vi se pare cuiva o luptã dreaptã? Faptul cã revista Charlie Hebdo a continuat sã aparã, aratã cã echipa redacționalã, deși decimatã, nu cedeazã din libertatea sa. Iar interesul cititorilor care a ridicat tirajul la peste cinci milioane de exemplare, aratã cã nici publicul nu cedeazã. Astfel Libertatea câștigã în fața Terorii. Asta se poate dacã existã un crez jurnalistic autentic, amplificat de uriașa susținere internaționalã. Ești liber ca jurnalist dacã ești convins de misiunea ta, știi meserie și nu ți-e fricã.

Și totuși, limite ale libertãții de exprimare, limitãri, restricții, impuse, autoinduse, formale, legale etc. existã?

La cald, în minte cu imaginea jurnaliștilor executați în redacția revistei Charlie Hebdo, cu imaginea pregnantã a polițistului cãzut pe caldarâm în așteptarea glonțului final, cu fotografiile unei redacții rãvãșite și însângerate, rãspunsul la întrebarea despre limitele libertãții de exprimare nu poate fi decât emoțional. De aceea apelãm la definiții. Art.10 al Convenției pentru apãrarea drepturilor omului și a libertãților fundamentale are douã paragrafe. Primul sunã așa: „Orice persoanã are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fãrã amestecul autoritãților publice și fãrã a ține seama de frontiere. Din 1950 încoace, acest paragraf a constituit scutul spiritului liber în lumea democraticã. La noi, Convenția a fost adoptatã dupã Revoluție, cu o întârziere de aproape jumãtate de secol, regãsindu-se în Constituția României din 1991 în art. 30, unde libertatea de exprimare este declaratã inviolabilã. Dar existã și un al doilea paragraf:„Exercitarea acestor libertãți ce comportã îndatoriri și responsabilitãți poate fi supusã unor formalitãți, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã, pentru securitatea naționalã, integritatea teritorialã sau siguranța publicã, apãrarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sãnãtãții sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecãtorești. Dacã n-ar exista formularea relativizantã „poate fi supusã..., ne-am lua cu mâinile de cap, fiindcã numeroasele restricții ar anula practic libertatea de exprimare. Limitele sunt pretutindeni impuse de lege. Încãlcarea limitelor se supune judecãții în sistemul instituțional al justiției. I s-a întâmplat și revistei Charlie Hebdo în 2007 când Marea Moschee și Uniunea Organizațiilor Islamice Franceze au dat în judecatã revista pentru rasism.„Rasism ar fi sã considerãm cã islamicii nu înțeleg de glumã”, declara în fața instanței Philippe Val, redactorul șef de atunci. Tribunalul a dat dreptate revistei motivând cã umorul ei sarcastic se îndrepta nu împotriva religiei musulmane, ci împotriva fanaticilor care uzeazã de numele lui Mohamed pentru acte de terorism. Președintele Sarkozy a susținut atunci spiritul revistei ca parte a unei vechi tradiții franceze a satirei. În Franța, în democrațiile consolidate, limitele libertãții sunt foarte largi, iar opțiunea redacțiilor și a jurnaliștilor pentru o politicã editorialã proprie este neîngrãditã. În limitele legii. Atacul terorist din 7 ianuarie 2015 încalcã valori, legi și mai ales dreptul la viațã. În afara jurnaliștilor, caricaturiștilor, polițiștilor, au murit și oameni complet neimplicați, plecați la cumpãrãturi. Dreptul la viațã e înscris în Declarația Universalã a Drepturilor Omului și în toate religiile lumii. 

Comentarii cititori
sus

Giuliana Bonilla Duarte

 

duarte1I like this one very much because of what it says and its in the hebdos protest.
Sorry, it was not a protest it was a peaceful walk.

 

 

 

 

I like this other one with letters of people around the world also about the victims because it shows tolerance all together.

 

duarte2There was quite a strong energy there.

 

I can think, since I'm in both sides, 70% of the people I know in social media they are mad about it.... They think France is like a colonialist and that the magazine was disrespectfull.

Comentarii cititori
sus

Anca Bucur

 

­­Fragment dintr-un pseudo-tractatus despre libertatea de expresie

 

1. Libertatea reprezintã posibilitatea de a acþiona dupã propria voinþã sau dorinþã.

1.2.  Posibilitatea este virtualitatea care aºteaptã sã fie împlinitã, actual(izat)ã, real(izat)ã.

1.4. Voinþa nu funcþioneazã în raport de identitate cu dorinþa, precum nici dorinþa nu funcþioneazã în raport de identitate cu voinþa.

1.413. Voinþa este o funcþie psihicã, ceea ce nu infereazã cã orice act al voinþei este o realizare conºtientã sau a conºtiinþei.

1.42. Între voinþã ºi putere existã un raport de co-respondenþã prin care îºi rãspund, (se) comunicã, gireazã, condiþioneazã, (sub)ordoneazã, potenþeazã (reciproc).

1.43. Dorinþa nu este castraþie, ci producþie.

1.431. Aceasta, fiind flux ºi linie de forþã, traverseazã, (par)curge, tra-duce, mediazã corpuri, structuri ºi planuri politice, economice, sociale, lingvistice.

1.45. Dorinþa nu se construieºte în raport cu, ci împreunã cu, alãturi de, ºi cu.

1.5. A dori înseamnã a construi un asamblaj.

1.52. Asamblajul este invariabil plural ºi multiplu. El reprezintã o com-punere (laolatã), o formaþiune de obiecte, corpuri, teritorii, enunþuri care comunicã ºi con-acteazã fiecare cu/în celãlalt ºi împreunã.

1.523. Conexiunile, comuni(fi)carea, comuniunea între elementele din cadrul unui asamblaj sunt produse, susþinute, organizate de fluxuri ale dorinþei. 

1.524. Asamblajul colectiv de enunþare vizeazã, propune, include depãºirea, înfrângerea, sur/de-montarea dihotomiei dintre subiect al enunþãrii ºi subiect al enunþului.

2. Enunþarea este formula(rea) unei expresii.

2.1. Expresia este reprezentatã printr-o secvenþã, înºiruire, punere în ºir, în grup a unor simboluri grafice.

2.12. Simbolurile grafice sunt semne care se organizeazã (ºi) în cuvinte, propoziþii, enunþuri, deci în unitãþi moleculare.

2.121. Limbajul este o unitate, un aparat, un organism molar.

2.122. Limbajul dominã, impune, guverneazã, organizeazã, controleazã.

2.123. Limbajul nu este doar un aparat al puterii, ci este el însuºi un aparat de putere.

2.124 A învinge rezistenþa limbajului înseamnã a intra în posesia puterii.

2.2. Limbajul este totodatã o formã de viaþã.

2.21. Limbajul presupune consensul asupra unui comportament lingvistic pe care oamenii, ca agenþi sociali, îl împãrtãºesc.

2. 22. Limbajul este în mod esenþial public.

2. 224. Înþelegerea limbajului nu este un proces mental interior, ci o abilitate, o capacitate, o actare/ acþiune comunã, prin împãrtãºire.

2.3. A pune în folosire limbajul nu înseamnã a face uz de izomorfismul nume – obiect.

2.31. Depãºirea teoriei denotaþiei atrage dupã sine ºi destabilizarea izomorfismului/ opoziþiei semnificat – semnificant.

2.32. Izomorfismul/ opoziþia semnificat – semnificant este susþinut/ã, reglementat/ã, reglat/ã de imperialismul, despotismul, terorismul celui de-al doilea.

2.33. Eliberarea se aflã în/ pe scizi(uni)unea, spaþiul neted dintre cele douã, în fluxurile discontinue, în miºcãrile care mediazã, deplaseazã, tra-duc spre niciunul, ci între, încontinuu. 

………………………………………………………………………………………………….   

Comentarii cititori
sus

Simona Cratel

 

Hainele cele noi ale împãratului

 

Paris. Au fost uciºi niºte jurnaliºti pentru cã unii, deºi în occident oamenii sunt mult mai liberi sã gândeascã pe cont propriu decât în România, de exemplu, iar la asta moºeºte cultura occidentalã de secole, aleg în schimb o dogmã, cã e mai simplu. Ai tot ce îþi trebuie: un scop în viaþã, un sens, plus promisiunea unei vieþi de apoi. Dar, desigur, cu toþii am vrea sã trãim pentru totdeauna, iar asta, dacã nu mã înºel, stãtea scris în jurnalul Annei Frank.

În Europa occidentalã, din câte observ eu, lumea este indignatã cã aceºti jurnaliºti ºi-au pierdut viaþa. Cei care se simt ofensaþi de caricaturi îºi þin pliscul pentru cã ºtiu cã nu au dreptul sã îl deschidã, în schimb în România lucrurile au degenerat pe tema religiei. Ca ºi cu câinii maidanezi ºi toate subiectele pe care România alege sã le abordeze în final în cel mai barbar mod cu putinþã, iar asta în numele civilizaþiei. Se discutã dacã sunt sau nu jignitoare caricaturile. De ce trebuie sã îþi dai tu cu pãrerea despre asta? Cine te-a întrebat? Cine te-a întrebat dacã tu ai considera aºa ceva necesar sau nu? Cine îþi dã dreptul sã te simþi jignit? Jurnaliºtii ãia, ca mulþi alþi oameni, se simt jigniþi de preceptele tale religioase ºi de cum le abordezi. Tu ai dreptul sã crezi iar ei au dreptul sã facã miºto de tine. Iar asta pentru o societate sãnãtoasã. Cum sã pui pumnul în gurã unuia pentru cã te simþi tu jignit în ceva pentru care nici mãcar nu ai argumente raþionale? În România libertatea a pãtruns în '89 ºi asta a însemnat din pãcate o îndoctrinare creºtinã progresivã, în proporþie inversã cu sãrãcirea populaþiei, televiziunea este kaputt, nu se poate deschide televizorul decât dacã vrei sã vezi oameni de cel mai prost soi delirând efectiv în direct. Se ºi vede pe feþele lor ºi dupã felul în care vorbesc cã nici mãcar nu trec prin vreun filtru ceea ce spun. Cã vorbesc ca sã se audã vorbind.

Dar caricaturile sunt jignitoare.

Eu am trãit atâta în România ºi ºtiu cum se vorbeºte pe stradã, cunosc lipsa de respect a tuturor împotriva tuturor, ce þi se poate întâmpla peste tot, cunosc foarte bine ºi nu am uitat. Dar când îi apucã pioºenia pe unii, îþi vine sã îþi faci cruce TU, ca ateu.

Nu spun cã nu sunt o mulþime de oameni cumsecade care au o religie sau alta. Asta neincluzându-i pe cei care îi folosesc pe atei drept þap ispãºitor, aceºtia, din contrã, sunt cei periculoºi. Ateii au dreptul sã existe ºi ei, ca sã nu vorbim cã de fapt religia ar trebui sã fie ceva personal, în intimitate. Înainte duºmanul poporului era capitalismul, acum s-au gãsit unii ingenioºi sã-ºi facã capital din atei. ªtim din istorie cum manipuleazã ºmecherii masele, totul este sã le oferi un duºman contra cãruia sã lupþi în comun. Un þap ispãºitor. Toate dictaturile se bazeazã pe asta. Ateii le furã caii de la bicicletã altora. Dar pentru mulþi, Dumnezeu e cineva cu care are o relaþie personalã, o alianþã împotriva celorlalþi. Cineva care þine cu ei ºi vede cã ei au dreptate ºi nu vecinul. Cineva care înþelege cã ura faþã de aproape este complet justificatã, cã ei sunt cei drepþi, care deþin adevãrul ºi meritã tratament preferenþial. Pentru mulþi un Dumnezeu este un asociat în fãrãdelegi. ªi e sfânt. Nimeni n-are voie sã se atingã de el, altfel primeºte un glonþ în þeastã. Pe bine-meritate.

Critica asupra religiilor nu ar mai trebui pusã sub chestiune în 2015. Dacã este sau nu îndreptãþitã. Este ca ºi cum lumea ar dori sã se întoarcã în vremurile de dinaintea penicilinei. Penicilina a fost inventatã, foloseºte-o. Se cheamã gândire. Exista ºtiinþã, toatã lumea a fãcut la ºcoalã fizicã, chimie, istorie, dar foarte puþini istoria religiilor sau religie, probabil cei foarte tineri, nu ºtiu când s-a introdus în programã,  în schimb totul s-a ºters din minte de dragul unei iluzii. Informaþii importante pe care oamenii ar fi trebuit sã le asimileze în ºcoalã. Chiar a fost educaþia din comunism ºi de dupã aia în vânt? Eu sunt pentru religie în ºcoalã ºi ºtiþi de ce? Pentru cã de aia aici în vest mulþi aleg sã iasã  în afara bisericii, mã rog, lãsând la o parte considerentele financiare, cã trebuie sã plãteascã o sumã de bani anual bisericii din care fac parte ºi Dumnezeu ca Dumnezeu, dar pânã la bani. Dar misterul o datã luminat, încep întrebãrile. Poate cu toþii am vrea sã existe un Dumnezeu care sã facã dreptate ºi sã vegheze asupra noastrã, eu de exemplu mi-aº dori un Dumnezeu al animalelor, care sã le fereascã de oameni. Un alt fel de Dumnezeu nu mi-aº dori, am avut deja un conducãtor al partidului ºi nu ºtiu cum ar fi unul iluminat sus acolo ºi dacã mi-ar respecta libertãþile. Rãmâne de vãzut. Dar dorinþa noastrã ºi realitatea s-ar putea sã se batã cap în cap. ªi dacã nu avem un pic de îndoialã acolo, cât de micã, îndoiala cã s-ar putea sã nu avem dreptate, cât sã nu spunem cã cineva de altã pãrere decât noi a murit pentru cã aºa merita când s-a luat de valorile spirituale ale altcuiva, atunci îþi declar religia nulã. Nu îþi foloseºte la nimic. Eºti un impostor.

Când vãd pe feisbuc chestii ca „Dumnezeu vegheazã asupra ta”, sau „Cum o vrea Dumnezeu”, sau „Dumnezeu þi-a dat nu ºtiu ce”, „Dacã Dumnezeu nu a vrut sã se întâmple nu a fost sã fie”, mã schimonosesc de nervi, pentru cã asemenea lucruri nu au absolut niciun sens. Trãim în 2015 ºi este incredibil pentru mine sã aud aºa ceva. Îndeamnã la o pasivitate insuportabilã, sunt nerealiste, absolvã pe oricine de orice vinã, îl absolvã de orice responsabilitate asupra propriei vieþi, asupra propriilor fapte, ceea ce este cât se poate de greºit ºi de fals. Ca sã nu vorbim cã multe din aceste citate se piºã efectiv pe raþiune. Iar în cazul românilor, în particular, aceastã mentalitate dãuneazã foarte tare. Nu când ai avut o istorie de dictaturã ºi eºti pasiv deja ºi ai o mentalitate a eºecului. Dintr-un tãtuc în alt tãtuc.

Dacã speri sã ai un aliat în cer care este de partea ta, cu care eºti aliat fãrã sã meriþi în vreun fel, care poate nici n-ar vrea sã se alieze cu tine în ceva, acum sã fim sinceri, poate cã mai întâi ar trebui sã te analizezi bine, poate nici nu te-ar vrea ca prieten, este doar materialism spiritual. Gândeºte-te cã ar fi pe feisbuc ºi i-ai da add ca prieten ºi el te-ar cerceta sã vadã dacã meriþi. Ca sã nu vorbim cã de fapt ai începe sã îi pui comentarii tâmpite ºi sã îþi baþi joc de el, cum faci oricum cu orice. Dupã o scurtã perioadã de entuziasm, ai începe cu teoria conspiraþiei, cu abjecþii, cu nemulþumiri, te-ai simþi nedreptãþit ºi aºa mai departe. Nu eºti o rotiþã de care tãtucul cel mare, cu care ai portrete peste tot ºi în care crezi, are grijã. Nu eºti în siguranþã. Cu superstiþia ºi iraþionalitatea înainte, nu mergi nicãieri. Nu lupþi pentru nimic, nu lupþi pentru niºte principii, pentru cã eºti absolvit din start de pãcate, ºi oricum eºti doar de partea ta, nu ai nici un interes sã te schimbi. Eºti un copil rãzgâiat care se dã mereu în petec, un domnul Goe ºi tãticul are grijã de tine, crezi tu. Totul e asigurat ºi merge înainte, nu pãþeºti nimic dacã faci ceva, dacã tu crezi, dacã-þi iubeºte tãtucul, e îndeajuns. Eºti iertat. De fapt te afli într-o poziþie privilegiatã printr-o înlãnþuire de fapte, relaþii personale folositoare în societate ºi datoritã personalitãþii tale care ºtie sã se adapteze la realitate cu uºurinþã ºi sã extragã foloase din ea. ªi dacã nu eºti capabil sã faci diferenþa dintre bine ºi rãu este mai ales cã ai fost la adãpost de lucruri rele ºi viaþa încã nu te-a frânt. Dar mai devreme sau mai târziu, viaþa o va face. ªi vei ajunge sã înþelegi. Eu am vãzut oameni schimbându-se de la un registru la altul peste noapte ºi desigur, oameni care au murit trãind degeaba ºi nu au apucat sã-ºi dea seama niciodatã cã-s nebuni. Nu ºtiu din care faci parte. În orice caz, nu eºti alesul lui Dumnezeu pe pãmânt. Nu ai o sarcinã de la Dumnezeu de îndeplinit. E doar grandomanie.

Dumnezeu s-a dovedit de multe ori în cele mai multe cazuri doar o vorbã goalã. Toatã lumea vede care sunt mecanismele lumii în care trãim, cum funcþioneazã realitatea, ce pune în miºcare lucrurile, iar asta nu se cheamã Dumnezeu sub nicio formã. Ci o mânã o spalã pe alta.

Haideþi sã pãstrãm lucrurile realiste. Cu picioarele pe pãmânt. În paºi mici, de jos în sus, nu de sus în jos, pentru cã de sus se poate cãdea foarte uºor. Când lucrurile nu vor mai merge cum ai aºteptat, riºti sã faci un mare cucui, sã îþi frângi ceva, sã suferi un ºoc. Când începi dimineaþa, mai întâi mergi la baie ca sã îþi uºurezi maþele. Cu asta se începe.

Mi-ar fi teamã sã trãiesc din nou într-o lume în care cel care spune în gura mare cã împãratul e gol puºcã sã primeascã un glonþ în cap.

Comentarii cititori
sus

Rafael Dubreu

 

Câteva gânduri despre limitarea libertãþii de exprimare

 

Aº fi început spunând cã libertatea de exprimare este absolutã. Dar nu este. În prezent, în România, justiþia poate sã pedepseascã infracþiuni precum calomnia. O mare parte din discursul public românesc de dupã atentate sunã în felul urmãtor:

„Da, este rãu cã i-au împuºcat, dar nici nu-þi poþi bate joc de niºte oameni”

Nu voi mai scrie despre cât de greºitã este abordarea de genul „dar ºi ei ºi-au cãutat-o”, deoarece s-a scris deja tot ce se putea scrie despre acest aspect. Suntem însã în mãsurã sã spunem aºa ceva fãrã sã ne calificãm pentru acuzaþia de ipocrizie? Acelaºi discurs public, aceiaºi oameni ne-au spus ºi ne spun în continuare cã este rãu sã urmãrim emisiuni pe care le denumesc insalubre, pline de asistente precum cele de la miezul nopþii, pe unele canale TV. Ni se spune cã politicienii sunt corupþi. Existã politicienii a cãror imagine a fost devastatã de discursul public.

Nu mã voi aventura prea mult în trecut pentru a gãsi exemple concrete, pentru cã nici nu este nevoie. Stimabilul domn Cristian Tudor Popescu s-a referit la întâlnirea dintre doamna Ioana Petrescu ºi domnii Victor Ponta ºi Traian Bãsescu ca la un „viol în grup”. De asemenea, avem în memoria recentã scrisoarea devastatoare adresatã domnului Radu Beligan de cãtre domnul Andrei Pleºu. În acele momente nimeni nu ºi-a pus problema limitãrii libertãþii de exprimare, deºi, dupã cum a fost dovedit, vorbele pot aduce atingere demnitãþii umane.

S-a ajuns astfel la douã standarde. Generalizãrile sunt permise atunci când este vorba de persoane care ascultã un anumit gen muzical, de persoane care au un anumit comportament în societate, atunci când este vorba de persoane cu o anumitã ocupaþie (e.g. „parlamentarii sunt corupþi, medici ºi profesorii sunt eroi, etc.), º.a.m.d.

Totuºi, nu este permis sã spunem nimic la modul general despre musulmani, pentru cã aceºtia se supãrã. Puteam sã folosesc sintagma „persoane religioase”, dar, în România, este la ordinea zilei oprobriul la adresa „sectanþilor”. Trebuie sã facem un exerciþiu: cum ar fi dacã de mâine s-ar constitui un grup de persoane care susþin cã „1+1=3” ºi ar ameninþa pe cei care susþin cã nu este aºa?

Problema pe care o dezbatem, de fapt, nu meritã atâta atenþie. Statul român a gãsit soluþia ºi este una civilizatã. Dacã o persoanã considerã cã un lucru spus de altã persoanã îi aduce atingere imaginii sau onoarei, poate sã o acþioneze în judecatã.

Comentarii cititori
sus

Iulia Militaru

 

Note despre libertate ca imposturã ºi (im)postura libertãþii

 

1. „Se” scrie în se-ul scris: „la început a fost alegerea”, iatã libertatea ca „autooriginare”. ªi libertatea ca izbândã a binelui. Dar, a alege implicã acest „dar”, opusul alãturi de cel ales. Aici se vede imposibilitatea alegerii ºi impostura libertãþii.

2. Singura formã de prezenþã a libertãþii este (im)postura. A fi liber de a lua orice formã. ªi totuºi, neputinþa de a lua orice formã. Postura este limitativã. Orice posturã este o im-posturã, posturã negativã. „Se” duce a elibera cãtre o posturã mizerã, a te pune într-o rea posturã, o poziþie defectuoasã a corpului. Întinare corporalã, (în)locul pedepsei corporale.

3. Libertatea nu poate fi altfel decât corporalã. Dar corpul nu o poate adopta decât ca posturã negativã ceea ce(-i) o (trans)formã în/de imposturã. A fi liber de orice formã – discursul aratã aceastã imposibilitate a corporalului. Corporalitatea obligatorie.

4. Postura negativã este o imagine. Deci, imaginea ca imposturã. ªi libertatea accesului la imagine ca eliberare. Aici, toatã impostura. Imagine eliberatoare aratã imposibilitatea oricãrui acces la imagine. În rest, adicã în ceea ce mai rãmâne din ceea ce nu se vede, „se” aºazã surogatul/simulacru (de gândit „diferenþele” în/din limba românã). (În)locuind. Luând locul. Uzurpând.

Ce este restul românesc din limba românã? Vezi Noica. De regândit.

5. Limbajul în discurs. Umbra/urma, se oferã ca surogat/simulacru (care?), fãrã sã ia locul. Fãrã sã elibereze. Ca minciunã. Surogatul ca simulare.

6. Apoi, se dã libertatea de a demonstra adevãrul minciunii, de a arãta imagine în spatele suplementului – limbajul în discurs ca imagine. Despre fapte ºi/sau lucruri. Din nou, impostura libertãþii.

7. Împotriva oricãrei proliferãri textuale a imaginii. Se poate folosi ceea ce este deja dat, fãrã sã mai adauge. Dialog în locul tãcerii. Împotriva dialogului ca multiplicare. Imagini ºi cuvinte în rãzboi static.

Cineva: „fundamentaliºtii de toate credinþele religioase /ideologiile politice au respins imaginea vizualã ºi chiar pe cea muzicalã dintr-o teamã visceralã de puterea lor ºi din convingerea cã ce nu se vede/aude, nu existã, dar divorþul de realitate n-a adus niciodatã adevãrul, dreptatea sau eliberarea prin frumos.”

Gheorghe Iova: „Fundamentaliºtii sunt imagine nu texte.”

Problema fundamentalã (aici teroarea). A fundamenta „Se” face doar în numele realitãþii. A pune bazele. A crea real. A aºeza surogat. În-locul. ªi mai departe: libertatea de a avea acces la real ca surogat/simulacru al libertãþii (im)posibile. Posibilitatea negativã. A posturii.

„Imagine muzicalã” (?), posibil/imposibil. De gândit.

8. „Terorismul celor terorizate”. Dialogul (între)þine. Se aºazã la între ele dialogul ºi le menþine. Teroarea.

Eu (în loc de bibliografie general, deci surogat):
„Definiþii:

1. Libertatea de exprimare este libertatea politicã de a primi sau de a comunica informaþii ori idei fãrã amestecul autoritãþilor publice ºi fãrã a þine seama de frontiere.
2. Libertate de conºtiinþã = principiu formal în societatea modernã pluralistã, care face posibilã acþiunea în conformitate cu propria conºtiinþã, în principal în ce priveºte religia.

Altele: libertatea de conºtiinþã, dreptul de a profesa liber opiniunile sale religioase; libertatea presei, dreptul de a-ºi manifesta cugetarea pe calea ziarelor, prin tipar
Altele: Libertatea preseĭ, dreptu de a tipãri orĭ-ce (dar fãrã a minþi orĭ a vãtãma morala). Libertatea conºtiinþeĭ, dreptu de a avea orĭ-ce religiune saŭ credinþã.”

Gheorghe Iova: „libertatea de constiintsa" e inutilizata de "libertatea de expresie"."dreptul la informatsie" e al cetatsenilor, nu al "presa"(vezi : "presa" : "expresia")."libertatea presei", daca nu "libertatea parlamantului", daca nu shi "libertatea guvernului", nu are sens, decat ca dubleaza, uzurpa libertat si cenzureaza.”

Eu (în loc de bibliografie generalã): Merg mai departe: libertatea presei ia în posesie libertatea de expresie (tocmai ca imposibilitate de a utiliza ceea ce nu poate fi exprimat, ca imposibilitate a libertãþii de conºtiinþã) ºi creeazã iluzii ale evadãrii, fugi false, fantasme/gauri-vis(d) al(e) eliberãrii, toate împotriva libertãþii de conºtiinþã in-utilizare (mereu pe punctul de a se exprima: spaima, teroarea acestei potenþialitãþi) de libertatea de expresie; merg mai departe: Je suis Charlie împotriva lui Je suis un terroriste. Nimeni nu ºi-a asumat aceastã libertate a terorii, deºi ea este prezentã ºi-n Je suis Charlie, uzurpatã, cenzuratã, într-o formã caricaturalã.

9. Textul de presã trebuie sã fie accesibil cãtre se. Deschide. Sensul uºor de accesat. Imagine mediatã. Libertatea presei, mediere a imposturii.

10. ªi tocmai pentru cã „se” pune laolaltã aceste cuvinte depãºesc limitele libertãþii. Se dã libertate. (Im)posturã a relei posturi. Vizibilã ca revelare doar în discurs fãrã imagini, împotriva vizibilului.

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

Atentatul contra libertãții de expresie este un atentat
contra tuturor valorilor civilizației occidentale

 

În evenimentele tragice care au adus în centrul atenției magazinul satiric Charlie Hebdo s-a vorbit în țãrile islamice de blasfemia la adresa lui Mahomed, de care s-ar fi fãcut vinovați redactorii lui și care ar fi depãșit limitele libertãții de expresie. Dar este cu totul inexact. Blasfemia, într-o țarã laicã precum Franța și celelalte țãri europene nu face parte dintre situațiile considerate de lege drept abuzuri ale libertãții de expresie. Și chiar dacã țãri precum Gerrmania, Irlanda, Danemarca, Italia sau Grecia continuã sã aibã legi vechi care condamnã blasfemia, tendința generalã în lumea occidentalã este de a nu le aplica decît în cazuri speciale pe care le gãsim precizate, de exemplu,  în recomandãrile Adunãrii  Parlamentare a Consiliului Europei din 2007: “În aceastã privințã, Adunarea considerã cã blasfemia, ca  insultã la adresa unei religii nu poate fi erijatã în infracțiune penalã./.../Adunarea  considerã /.../ cã într-o societate democraticã grupurile religioase trebuie, la fel ca oricare alte grupuri, sã tolereze criticile în declarațiile publice și dezbaterile cu privire la activitãțile, învãțãmîntul și credințele lor cu condiția ca aceste critici sã nu constituie insulte deliberate și gratuite, discursuri de urã și incitare la perturbarea ordinii publice sau la violențã și la discriminarea la adresa persoanelor care aderã la o anumitã religie. Trebuie sã se ținã dezbateri publice, sã se dialogheze și sã se amelioreze aptitudinea de a comunica a grupurilor religioase și a mediei pentru a atenua susceptibilitãțile cînd ele sînt exacerbate” .

Dar dacã blasfemia este admisã ca expresie a unei orientãri ateiste, cu totul legitimã alãturi de orientãrile religioase, asta nu înseamnã cã libertatea de expresie este nelimitatã. Documentele juridice aflate astãzi în vigoare în diferite țãri (Franța, Anglia, Elveția, Statele Unite etc.) și la nivelul întregii Uniuni Europene enumerã situațiile în care libertatea de expresie se transformã în abuz reprehensibil: incitarea la crime sau delicte, insultele publice, defãimarea, propagarea discriminãrii rasiale, negaționismul raportat la genocide și crime împotriva umanitãții, nerespectarea vieții particulare și a dreptului la imagine, încãlcarea secretului profesional (de exemplu, cel medical).

Manifestațiile de protest din lumea islamicã prin care se condamnã caricaturile din Charlie Hebdo și, implicit, se justificã într-o mãsurã mai mare sau mai micã atentatul terorist din 7 ianuarie, se explicã prin caracterul teocratic al unor societãți islamice (Iran, Sudan, Pakistan) contrapuse societãților laice occidentale. Organizația Conferinței Islamice, înființatã în 1969 și avînd în prezent 57 de țãri membre a adoptat prin consens în 1990 o Declarație a drepturilor omului în Islam care vine în contradicție cu Declarația universalã a drepturilor omului adoptatã de Adunarea Generalã ONU încã din 1948. Declarația drepturilor omului în Islam stabilește ca punct de referințã sharia (a se vedea articolul 24, Toate libertãțile și drepturile enunțate în prezenta Declarație sînt supuse shariei) ceea ce conduce direct  la condamnarea tuturor manifestãrilor considerate blasfematoare fațã de religia islamicã, erijatã în religie de stat. Or extinderea conceptului de blasfemie a încãlcat deja cu brutalitate libertatea de expresie în nenumãrate cazuri pînã la atentatul contra lui Charlie Hebdo. Sã ne reamintim unul dintre cele mai celebre, cel al scriitorului englez de origine indianã Salman Rushdie, condamnat  în 1989 la moarte printr-o fatwa a ayatolahului Ruholah Khomeiny, ghidul revoluției islamice din Iran, pentru vina de a fi ofensat religia islamicã prin personajul Mahund din romanul sãu Versete satanice. Salman Rushdie trãiește sub protecție permanentã polițieneascã în Marea Britanie, dar el este un exemplu ilustrativ pentru ceea ce ar putea deveni de la o zi la alta un coșmar general dacã atentatele teroriste islamiste ar reuși sã intimideze societãțile democratice. Cãci a rarefia conceptul european al libertãții de expresie prin concesii fãcute radicalismului islamic înseamnã a permite intrarea, prin ușa din spate, a intoleranței fațã de manifestãrile ateiste și apoi, dincolo de ea, a intoleranței fațã de orice fel de pluralism -  în idei, în credințe religioase, în politicã, în viața publicã și privatã, în culturã, în artã. Atentatul contra libertãții de expresie în cazul lui Charlie Hebdo înseamnã de fapt un atentat contra tuturor valorilor civilizației occidentale. 

Comentarii cititori
sus

Felix Nicolau

 

Dreptul la liberã criticã

 

Drept sã spun, tare mi-ar plãcea dreptul la liberã exprimare, indiferent de conjuncturã ºi implicaþii ierarhice. Sã-i poþi da cu tifla oricui ºi oricând. Cum se vede, în contextul actual, exprimarea tinde mai degrabã sã însemne criticã.

Dar ca sã nu o facem pe intelectualii, adicã sã brodãm în jurul unor teorii de dragul teoriilor ºi al etalãrii lecturilor noastre, sã încercãm sã þinem cont de multiplele implicaþii ale fenomenului.

Mai întâi, ar trebui precizat ce se înþelege prin exprimare: comunicare verbalã sau ºi non-verbalã? De exemplu, graffiti este exprimare sau nu? Ori o fi doar artã? Secundo, dacã acceptãm plurivalenþa exprimãrii, în ce mãsurã este dezirabilã congruenþa formelor de exprimare în cadrul comunicãrii? Respectãm legea talionului: ochi pentru ochi, implant pentru implant? Dar nu era ea o lege vintage, specificã Vechiului Testament? Noul Testament propune o replicã mai moale, mai debole, deci mai postmodernã decât stimulul. Islamiºtii extremiºti considerã însã cã mai convingãtoare e replica mai puternicã decât stimulul iniþial. Nu discut despre care dintre aceste 3 opþiuni este mai elegantã ori mai eficientã. Întrebarea este: vor putea ele ajunge vreodatã la un compromis de bunã voie, sau vor trebui împinse de la spate, printr-o „manufacturare a compromisului” (Noam Chomsky)? Adicã o politicã de forþã ºi monopol cu nobilul scop de a implementa democraþia. Apropo, n-am mai vãzut noi implementãri în forþã de scopuri nobile?

Contextualizând colonialismele

Ca sã nu vorbim de dragul palavrelor, eu zic sã contextualizãm, oriºicât. Dupã masacrul de la Paris, unii au cerut furibund libertatea de exprimare ca libertate a presei. Nu cumva se simþea în aer o ameninþare de restrângere a libertãþilor în numele securitãþii ºi al luptei antitero? De aici pânã la susþinerea dreptului de a calomnia (eufemistic spus: a satiriza) nu a mai fost decât un pas. Totodatã, cei care au criticat caricaturile ofensatoare din Charlie Hebdo, ori ºi-au exprimat adeziunea pentru gestul fraþilor Kouachi, au pus-o de mãmãligã: amenzi uriaºe ºi puºcãrie. Deci egalitate, dar nu pentru cãþei! (cã bine le mai zicea nen-tu Alexandrescu!) Dacã acceptãm completa libertate a dreptului la exprimare, ar trebui abrogat paragraful din Dreptul civil care condamnã calomnia. Pe de altã parte, cum sã te exprimi corect dacã nu te poþi informa complet? Nu s-ar cuveni sã ne îngrijoreze restricþionarea internetului, ca în China? Restricþiile privitoare la informaþie sunt justificate în cazul copiilor. Nu cumva se întâmplã o infantilizare a populaþiei adulte? Nu prin Disneyland acum, ci prin forþa legii. Facem ce facem ºi tot la educaþie ajungem, bat-o vina! Cum sã te poþi exprima educat când educaþia actualã nu mai are nicio legãturã cu cea de acum 200 de ani? Adicã nu mai conteazã umanismul: conduitã, eleganþã, viziune de ansamblu º.a.m.d, ci educaþia profesionalã, anume cum sã fii rentabil pentru corporaþie ºi astfel sã-þi poþi gãsi job.

Bon, existã un val antiislamic în Occident. ªi? Ce rezolvã asta când ai zeci de milioane de musulmani pe teritoriu, majoritatea proveniþi din fenomenul de colonizare inversã (tu ai stat niºte ani în sufrageria mea ca un boier, acum vreau sã mã lãfãi ºi eu în sufrageria ta, cã a mea e cam vraiºte)? Era suficient sã citeascã prietenii francofonilor din lumea întreagã, adicã francezii, romanele lui Daniel Pennac (de ex. La petite marchande de prose, 1989). Acolo se discuta limpede neajunsul multiculturalismului ºi se imaginau atentate teroriste islamice. Pãi dacã citiþi numai Boileau?

ªi ca sã n-o mai lungim, uite cã ºi Papa Francisc oferã replici cu iz masonic: dacã mã înjuri de mamã, îþi bag una de nu te vezi! Deci libertatea de exprimare se pare cã este mai liberã pentru unii. Pentru cei care nu au spate, bine ar fi sã þinã seama ºi de context, dacã nu vor sã jigneascã ºi sã sarã în aer. Cel mai important, însã, e sã ne putem pãstra dreptul de a critica. Cu orice preþ ºi în orice circumstanþe! Dar cu ceva dovezi, ca sã fim credibili, cã ºi aºa abia aºteaptã îmbuibaþii ºi conformiºtii (care dupã ce au ajuns pe funcþii mimeazã non-conformismul).

Nu cumva secularismul iluminist a aranjat lucrurile în aºa fel încât sã poþi satiriza simbolurile religioase, dar nu ºi pe cele statale? Oricum ar fi, rãmân la pãrerea cã provocarea trebuie sã primeascã cel mult un rãspuns pe mãsurã, dacã nu chiar unul mai elegant. În niciun caz unul dintr-o altã ordine a exprimãrii. Recte, nu-mi dai în cap dacã te fac idiot.

 

 

 

Comentarii cititori
sus

Cristian Pãtrãºconiu

 

Fragil

 

Libertarea e „ºi-ºi”. Ca temã, e ºi perenã, e ºi - des, extrem de des, nici nu ne dãm seama cît de des -, nu datatã, ci conjuncturalã, pusã în act, în fapt. E ºi reper, ºi drum; drum cu tot cu þintã, cum ar spune orientalii. E ºi limitã - pentru cei care se tem de ea sau in cazul acelora pentru care egalitatea e, în axa lor valoricã, ideea supremã; pe de altã parte, desigur, e ºi rezervor retoric extraordinar de bogat - în primul rînd pentru cei care argumenteazã pro-libertate, privilegiind libertatea în faþa oricãrei alte valori.

Toate acestea, dar ºi multe altele au fost revelate, într-un mod foarte puternic (traumatizant, pentru unii) de seria de evenimente recente din Franþa: anume, de atentatele împotriva civilizaþiei vestice. Acolo, atunci - în acea dezlãnþuire de bestialitate în stare purã - au (re)devenit evidente multe dintre virtuþiile libertãþii, dar ºi - în oglindã adesea - o parte înseamnã a repetoriului celor care se tem de libertate sau care, de-a dreptul, urãsc aceastã „fiinþã fragilã” care este libertatea. Acolo, atunci, în acea avalanºã de cruzime motorizatã criminal-ideologic, s-a vãzut, clar, cît e de preþioasã aceastã cucerire relativ recentã pentru civilizaþie, cît de uºor se poate pierde ºi, încã o datã, clar ca lumina zilei, s-a vãzut cã libertatea nu înseamnã libertatea de a ucide. Cã, vorbã faimoasã ºi - în detaliu, în nuanþã, la propriu ºi în spirit - atît de adevãratã, „o libertate fãrã limite ucide libertatea”.

Cele douã paragrafe de mai sus sînt, poate, prea generale ºi pot pãrea prea teoretice. Sînt ºi aºa, fãrã discuþie; dar, dacã aplicãm fiecare dintre frazele de mai sus - care sînt doar rodul unei minimale sinteze foarte la îndemînã din marea ºi foarte preþioasa „literaturã” despre libertate - la situaþii de viaþã, ele sînt ºi cît se poate de concrete. Iatã doar o micã parte din „concreteþea” naraþiunii despre libertate aplicatã evenimentelor tragice din Franþa. Cîteva creaturi monstruoase, într-o þarã liberã - cu mult mai liberã în orice caz decît majoritatea þãrilor din lume - au ucis, în numele religiei lor, oameni. Au ucis cu sînge rece jurnaliºti, poliþiºti, evrei; reiau - jurnaliºti, poliþiºti, evrei, fiecare dintre cele trei categorii de mai înainte avînd o relaþie de duratã ºi de mare complexitate cu ideea de libertate. În cele cîteva zile de teroare, în Franþa ºi în lume: stupoare, solidaritate, furie. În unele þãri musulmane, chiar ºi bucurie pentru crimele înfãptuite. În unele þãri europene, chiar ºi în Franþa - autoînvinuire pentru ceea ce s-a întîmplat, aproape chiar o discretã motivare - întemeiere a gesturilor diabolice ale criminalilor islamiºti (pe ideea: noi, Occidentul, i-am provocat sã facã asta, deci noi sîntem de vinã!). În orice caz - un film, dupã pãrerea mea, de joasã speþã, pe care l-am mai vãzut ºi cu alte ocazii (þineþi minte, sînt convins, seria de „explicaþii” ºi de conspirativite despre 11.09 în SUA). De fapt, înainte de a fi un „film” de proastã facturã, asemenea „explicaþii” de doi bani au fost texte - acum un secol ºi ceva, cînd Occidentul se scufunda ireversibil cãtre o serie de crize ce aveau sã ducã ºi la douã rãzboaie mondiale, în Europa Centralã, în efervescenta Vienã a decadenþei se vorbea despre „ura de sine”...

ªtim cu toþii ce a fost acolo - la Charlie Hebdo ºi mai departe. ªtim de fapt multe ºi poate cã am vrea sã nu ºtim atîtea. Poate cã, întrucît adevãrul crud despre ce s-a întîmplat la începutul acestui an e greu de suportat, am vrea sã uitãm, tindem sã uitãm cît mai mult. Sau tindem sã refuzãm sã vedem, adevãruri la fel de, în demonismul lor, crude ºi de crunte, ce se întîmplã dincolo de Franþa tot în acest timp: Ucraina, Nigeria, Statul Islamic ºi aºa mai departe. Toate - ºi Franþa ºi restul - sînt despre libertate. Sînt ªI despre libertate, sînt în mod fundamental despre libertate. Despre acea libertate despre care Ronald Reagan spunea, ca un avertisment lucid, cã „Libertatea nu este niciodatã mai departe de dispariþie decât cu o generaþie. Nu o transmitem copiilor prin sânge. Trebuie sã te lupþi pentru ea, sã o aperi ºi sã le-o înmânezi pentru ca ºi ei sã facã la fel”

P.S. Anul trecut a apãrut, scrisã de un mare eseist român, o splendidã carte despre libertate. Se numeºte Miracolul. Despre neverosimila fãpturã a libertãþii, iar autorul ei este Andrei Cornea. Citiþi-o ºi recitiþi-o! 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

   

 

Libertatea este

ultimul gust în mulțimea de zile
întâlnirea albã cu tine
ultimul reflex estetic
de zeci de ori discutat
un hipopotam pașnic și ornamental
o mascotã un blazon pentru matrapazlâcuri
vuiet în auz nu vãz
iartã-mã iartã-mã iartã-mã

 

Despre inutila libertate de exprimare sau „Gura cã-ți pierzi pâinea!”

Sau „Ciocu mic!”. Sau „Múcles!”. Sau alte expresii care exprimã îngrãdirea libertãții de exprimare de cãtre autoritãți (la toate nivelurile).

Existã într-adevãr probleme delicate și mai sunt încã anumite scãri interioare, dar ce gingaș securist trebuie sã fii în contexte cu adevãrat semnificative! Lucrurile se nuanțeazã în cadrul unui dialog purtat fãrã megalomanie agresivã, critica nu înseamnã bãlãcãrealã și nu cred cã vom ajunge vreodatã sã gândim la fel, cãci fiecare e mare bucãtar în bucãtãria lui (pardon! mai e și o turmã întreagã de ticãloși!). Dar cine decide când este momentul? E vremea rozelor ce mor și nici nu trebuie sã ținã legãtura una cu alta.

 

Limite

Îh, e bine cã am început așa. Dacã poftim la Tejghea, sã vorbim ca la tejghea: cã libertarea de expresie trebuie sã fie absolutã. Aici nu încape niciun comentariu, nicio nuanțare. Cã altfel nu vei mai putea sã spui adevãruri incomode fãrã a fi acuzat de calomnie, nu vei mai putea sã-ți mãrturisești o credințã fãrã a fi luat drept fundamentalist etc. Dar ține de stilul fiecãruia și de ideea lui mai mult sau mai puțin egoistã despre demnitate, mai mult sau mai puțin altruistã despre smerenie.

Cum cheltuim atâta timp pentru libertatea de exprimare înseamnã cã acordãm o mare importanțã vorbelor noastre. Și asta înseamnã cã vrem sã fim demni fațã de autoritãți, fațã de cei care vor sã ne supunã voluntar și sã facem asta și pentru alții când tremurã de fricã, inconștiențã sau ignoranțã. În cercurile noastre adânci ne învârtim și ne rãsfrângem în tãceri, nu mai acordãm nici-o importanțã vorbelor noastre în fața aureolei de ne(de)scris și a liniei subțiri de netrecut în pași de dans pãmântesc.

Și aici am putea dezvolta tema fundamentalã a raportului dintre libertate și responsabilitate, dar ar fi pãcat de lucrurile concrete care se întâmplã acum și fiindcã este cazul (dintotdeauna) filozofia trebuie s-aștepte bufnița Minervei pentru a-și lua zborul în amurg, „brodându-și arabescurile cenușii, pe cerul cenușiu al epocii”, i.e. adaptându-și limbajul la fapte destul de încheiate pentru a face obiectul unei analize de  laborator - chiar dacã disciplina respectivã nu mai are intenția de a generaliza, de a legiui.

O problemã spinoasã apare însã nu în limita pe care o impun alții, nici în grațioasa autolimitare reflexivã, ci în teama de a folosi libertatea de exprimare. Poate cã unii nu au pur și simplu nimic de exprimat. Poate cã nu le pasã. Alții nu-și consumã energia psihicã în dileme de genul acesta, atâta timp cât iese banu’. Sã spun cã sunt cinici, ar însemna sã-mi limitez libertatea de exprimare creatoare și sã ating o culme a pãrerismului de împrumut.

Aș fi perfect de acord sã recunosc cã aproape m-am stins de plictisealã când am început sã tratez aceste subiecte și dintr-o datã m-am trezit vorbind: lãsați discuția în pace cã ați obosit-o, dar rugați-vã pentru fratele Alexandru și iubiți-vã pe tunuri!

Nu vreau sã fie chiar un contrast, dar uitați cã sunteți angajați și croiți pe alte valori, cã e o mare distanțã între ele și acestea de-acum, cã în sistemul ãsta de desfãșurare s-au ivit oribile dificultãți. Dacã-i bal, bal sã fie! Cafea la douã rânduri cu șal de mãtase albã, dar mai întâi sã-mi conduc manuscrisul pânã la New Text Document, apoi pe ultimul drum, pânã la Jurnal.

Sã fim serioși: Libertatea (cu specia libertãții de exprimare) este și ea o expresie din aceeași categorie cu expresiile „progres”, „civilizație”, „rațiune”, „drepturile omului”, „multiculturalism”, „diferențã”, „integrare”, „victime colaterale” etc. Eu nu spun cã este de tot inutilã (cum nici conceptele abia enumerate nu sunt vide euristic), dar trebuie înțeles cã în forma de-acum (a democrației predominant și fals „reprezentative”, a democrației participative doar în declarații, pe hârtii, în situații de crizã) este discriminatorie: nu toți cetãțenii se bucurã în mod egal de ea, și asta nu numai în cadrul regimurilor totalitare sau autoritare. Sã mã explic: nu vreau sã spun cã oamenii nu conștientizeazã forța civicã a subiectivitãții lor, a exprimãrii publice a opțiunilor de gust, puterea lor ca indivizi deveniți cetãțeni într-o societate democraticã. Doar cã cei mai mulți dintre ei sunt prea ocupați de câștigarea traiului sau (la polul plus) a luxului zilnic, iar atunci când li se cere sã-și exercite libertatea de exprimare, refuzã sã o facã: unii din eterna comoditate, alții din teamã, o teamã bine cultivatã și rãspânditã cu ajutorul celor care nu exprimã ceea ce cred dintr-un interes atât de mare, încât ajung sã creadã și ei la un moment dat cã reprezintã atitudinea și expresia justã (asta în cel mai fericit caz, când nu acționeazã mecanic).

Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

Șoarecele și libertatea

 

Cel mai greu lucru dintre lucrurile cu adevãrat grele (citește dificile) cu care avem a ne confrunta în anii care vin, dupã daraverile tot mai agresive cu teroriștii, este cum anume sã explicãm starea de libertate. Cã ei au credințele lor tari și noi le avem moi, noi suntem, vezi bine, corect politici, ironici, prea ne hizlim la sfintele sfintelor, ne-ar trebui așadar ceva ”mai multã seriozitate și ordine”, chit cã astea ar fi ceva ce n-ar vrea Vattimo în dialogul lui cu Rorty într-o frumoasã pildã despre cum pot sta laolatã și vorbi despre lucruri grele un ateu (respectiv Rorty) cu un catolic moderat (respectiv Vattimo) în cartea Viitorul religiei: solidaritate, caritate, ironie; sub îngrijirea lui Santiago Zabala; trad. din lb. italianã de ªtefania Mincu, Piteºti, Paralela 45, 2008. Stau de vorbã în cartea asta și nu-și bagã sub masã bombe și nici nu invocã un Alah-Dumnezeu pedepsind omenirea cu un kalașnikov, fie el și de producție valahã, cum spun cutare ziare vestice în lunga lor, de-acum, îndeletnicire de-a ne turnã lãturi pe capul nostru pãtrãțos, ce-i drept, și dedat din vremile vechi cu jaful și nelegiuirile.

Așadar, atenție cã viitorul vine peste noi. Unul în care libertatea va fi castratã, așa cum proceda marhadoctor (veterinar pe ungurește) Iani-bacsi care venea la bunã-mea la porci și-i scopea în multã larmã și zbucium. Așa și cu libertatea noastrã, ea va fi scopitã și din cauzã cã, liberi fiind, nu pricepem ce mama dracului înseamnã libertatea. Prin urmare, cel mai mare dușman al libertãții este ea însãși. Nu o pricepi și nici nu o drãmãluiești decât atunci când nu o ai, fie cã ești la armatã, la pușcãrie sau în totalitarism, cum zic politologii. Atunci pricepi cum e cu libertatea, când ai pierdut-o! Ea e ceva așa de umil și de nebãgat în seamã cã de aia poate pieri. Libertatea de a sudui când ai chef dar și aceea de a pleca din casa și din țara ta. Libertatea de nebãgat în seamã, aceea care se strecoarã printre vorbe, agitații, daraveri, aceea care stã ascunsã în dosul a orice vrem, dacã vrem cu adevãrat ceva. De fapt, aceia care nu vor libertate, nu doresc mai nimic, sunt gata sã dea libertatea la www.OLX. ro pentru un loc de muncã și un rahat de pensie dupã ce ai dus o viațã de tot cãcatul, mereu la serviciu și acasã, mereu la birt, mereu la scuipat semințe în parc și pe stadion. Așa e la dictaturã, o plictisealã cã mori de atâta cãscat, caști de-ți sar fãlcile în dictaturã, din cauzã cã nu se întâmplã nimic. Te scarpini în creștetul capului, te uiți roatã-roatã, ca Ilie Moromete pe marginea șanțului de la stradã, și nu se întâmplã nimic, și nici nu vine nimeni. Ãia care dau libertatea pe o bere, vor sã trãiascã într-o lume în care dictatura sã apuce de gât libertatea și sã fie liniște – cei mai copți își aduc aminte: Un președinte pentru liniștea noastrã. 

Mai nou, dictatura, cum ar fi aceea chinezeascã, îți dã, în puii mei, mâncare, te lasã sã te îmbogãțești, adicã îți astâmpãrã setea de libertate cu setea de bani și proprietate. Îmbogãți-ți-vã cât mai mult, bre, zic mai marii chinezilor norodului, îmbogãți-ți-vã dar lãsați libertãțile sã vinã la partid, sã le încuie el unde știe mai bine. Poți fi bogat, dar mucles! Nu ai voie sã scrii ceea ce scriu eu aici. Rândurile astea dacã ar fi apãrut pe vremea Odiosului și a sinistrei lui soții ar fi avut un succes pe mãsura lui Nadia Comãneci. Toatã lumea ar fi discutat rândurile de fațã, toți s-ar fi întrebat cum s-a putut sã aparã, cum am pãcãlit cenzura. Tot atunci, ele ar fi dat naștere la discuții care astãzi plictisesc. În libertate este plictisitor sã vorbești despre libertate. În libertate ne vine sã dãm dracului libertatea pe puținticã dictaturã, ba de-a lui Putin, ba din aceea antieuropeanã, ba împotriva amerlocilor, ba împotriva multinaționalelor care ne dau mãlaiul cel de toate zilele. Eu unul nu mor de dragul lor, ba am dat tare cu petul de șosea și am strigat ”uniți salvãm!!” pentru cã știu prea bine cã lor, multinaționalelor ãstora, tare le place în China, deoarece acolo ai doar libertatea de a munci și atât. Companiile astea ar fi primele care ar suspenda libertatea cã le stânjenește în dobândirea profitului cât mai iute cu putințã. Așadar e tare complicatã povestea asta cu libertatea și cu amenințãrile la adresa ei, amenințãri care seamãnã cu capcanele pe care le pregãteam cu fie iertata mea bunicã pentru șoarecii de sub pat, cu un borcan proptit de o nucã, în așa fel încât, bietul animal sã tragã de nucã și sã-i cadã în cap borcanul, sã rãmânã acolo, lipsit de libertate pânã dimineațã, când instanța pedepsitoare îl va fi luat pentru a-l îneca în gãleata cu apã pentru gãinile curții.

Așa cu libertatea, e primejduitã, biata de ea, asemenea șoricelului aceluia. Iatã, îmi aduc aminte cum scrisese, în totalitarismul cel profund liniștit, de pe Kogaiononul filozofiei autohtone de la Pãltiniș, Constantin Noica referitor la faptul cã poți fi liber în spirit, cã dacã citești Platon chiar și la lampã nimeni nu-ți poate lua libertatea ”spiritualã” pe care dialogurile lui ți le procurã și fac din tine om liber. Bunã treabã, mi-am spus: în vremea aceea eram june student și tare-mi plãcea ”libertatea spiritului”. Și asta pânã am dat nas în nas cu unul care gândea altfel la o berãrie din oraș (la grãdina de varã Cina, unde primea clasa muncitoare halbe de bere, la coadã), acolo mi-a deschis capul Richard Wagner, pe atunci soțul Hertei Muller, care mi-a zis: ”mãi, Vighi, nu te lua tu dupã vorbele astea frumoase, tu crezi cã ești liber atâta vreme cât nu poți sã strigi, dracului, cã nu vrei sã citești pe Platon la lampã, ci la bec?” Îmi spunea Richi atunci o chestiune pe care peste câțiva ani o voi citi cu poftã în cartea despre vraja mincinoasã a lui Platon a numitului Popper, acela cu societatea deschisã. Biata libertate, grele zile vin peste ea: amenințãri, șmecherisme, ambuscade, plictiseli, nevoia de altceva, foamea de ordine, puținã militãrie datã jos din pod, cam cum ziceau prin anii 90 bãtrânii legionari refugiați la amerloci: nu le-ar strica românilor ceva ordine și dictaturã, ca sã salvãm țara, ziceau, în vreme ce se înfruptau din libertatea amerlocã. Așa vine dictatura, cu voie de la mase, cu vot și cu credința tare cã în felul ãsta ne salvãm țara. Libertatea va fi dusã la gãleata cu apã din curte ca șoricelul de sub pat și înecatã pentru cã numai belele și încurcãturi ne face, nu-i așa?                                                                                                                                                

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey