•  Haugh Béla
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Haugh Béla


Isprãvile lui Háry János (1914)
XI.
Cum i-am cerut cheia fecioarei din Komárom

(Povestea precedentã, în numãrul 54) 

În Komárom ne aºtepta beleaua. Pe amândoi: ºi pe mine, ºi pe cãpitanul meu. Oamenii nu puteau sã intre în fortãreaþã. Alergau încolo ºi încoace ºi, dupã bunul obicei unguresc, trãgeau câte o înjurãturã straºnicã. Câte unul chiar se temea cã inamicul îl va suprinde aici, în afara zidurilor oraºului ºi-l va trece prin tocãtor.

Când am ajuns în dreptul lor, l-am întrebat pe un husar de rând, care-i problema? Camaradul mi-a spus cã nu pot intra, deoarece fecioara de piatrã care vegheazã deasupra crenelurilor nu vrea sã le dea cheia.

„Fi-þi-ar îngerul!”, mi-a trecut prin minte, ori poate chiar am rostit cu voce tare, nu-i de glumã! Imediat m-am interesat, unde se gãseºte îndãrãtnica domniºoarã. Deîndatã ce am aflat, m-am îndreptat cãlare spre ea ºi pe loc mi-am zãrit sfânta cã-ºi coboarã privirea în pãmânt ºi-ºi face de lucru cu dunga ºorþului. Desigur, de îndatã ce mi-a vãzut mustãcioara cea creaþã s-a fâstâcit ºi a încetat sã-ºi dea ifose, ca-n faþa celorlalþi.

Apoi sã vezi când m-am apropiat! ªmechera s-a înroºit toatã, ca un rac fiert. Ci n-a scos o vorbã, doar îºi mototolea ºorþul ºi mã mãsura hoteºte printre gene, din colþul ochiului, aºa cum ar proceda orice persoanã sfioasã.

- Ei, pãpuºico! am tachinat-o flãcãieºte, dacã-þi promit o sãrutare îmi dai cheia de la poartã?

- Vai, nene Jancsi, mi-a rãspuns fâstâcitã, ce grosolan te porþi!

- Sufleþelul meu, nu mã face grosolan, doar ºtii cã m-aº arunca în foc de dragul tãu. ªi numai o vorbã sã spui, cã-s în stare sã dãrâm ºi nãmetenia asta de cetate...

- Doamne pãzeºte! a strigat speriatã, nu cumva sã încerci. Mai bine îþi dau cheia.

Pe datã, ºi-a vârât mâna sub ºorþ ºi a cãutat inelul cu chei, de pe care a desprins-o pe cea de la poarta oraºului ºi mi-a aruncat-o cu graþie în chivarã.

I-am mulþumit cât se poate de politicos pentru bunãvoinþã ºi am mânat bidiviul ca sã ajung ºi sã deschid zãvorul. Întreaga oºtire a mãrºãluit înãuntru în strigãte de: „Ura!”

Acum marele Napoleon putea sã vinã liniºtit! Fecioara de piatrã i-ar fi arãtat ºi lui un deget mare vârât între arãtãtor ºi mijlociu. Însã viteazul împãrat al francezilor n-a îndrãznit sã avanseze într-atât, drept care noi ne-am bucurat pe mãsurã ºi-am tras un chef de s-au cutremurat bãtrânele ziduri.

Însã mie nu-mi convenea sã benchetuiesc zi ºi noapte, vroiam sã ajung glorios ºi celebru, sã devin un conte cât mai repede. I-am ºi zis cãpitanului, hai sã ne ducem undeva sã prindem niºte turci sau niscaiva francezi, cãci statul degeaba n-aduce nimic. Comandantul mi-a dat dreptate, dar mi-a cerut sã am rãbdare, acum nu se poate.

Peste puþin timp, el însuºi a adunat regimentul ºi l-a întrebat, cine are poftã de un raid în Cehia? Bineînþeles, toatã lumea a fãcut un pas înainte. Atunci ni s-a plâns cã ºi-a luat un ceh sã-i fie slugã, care, de fapt, era un spion capabil sã citeascã gândurile omului. Într-o noapte, pe când cãpitanul sforãia, ticãlosul s-a strecurat în dormitor, i-a citit toate gândurile ºi i le-a furat, deºi toate reprezentau secrete de rãzboi. Cu secretele acestea a fugit acasã, în Cehia ºi s-a refugiat într-o fortãreaþã. De-aceea vom porni sã asediem cetatea ºi sã-l aducem înapoi pe spion, viu sau mort.

M-am bucurat de la început cã mi se oferã o ocazie sã mã afirm. ªtiam cu siguranþã cã voi fi remarcat, numai sã se iveascã un prilej. Judecând dupã drumul parcurs, reieºea clar cã misiunea nu va fi o joacã de copii. Iar când am ajuns la faþa locului, ne-am convins singuri cã va trebui sã scoatem la bãtaie toate forþele.

Fortãreaþa fusese construitã pe un munte în formã de cãpãþânã de zahãr, care se înãlþa pânã aproape de cer. Nici vorbã sã urci pânã acolo pe jos. Cum coborau localnicii? Doamne miluieºte-ne! Pãi, e mult mai uºor sã cobori decât sã urci - pur ºi simplu alunecau la vale.

Precum am amintit deja, era imposibil sã ajungi acolo „per pedes”, dar nici noi nu doream sã ne tocim picioarele pânã la genunchi. Fiecare aveam câte un cal sãnãtos. Dar ºi bidiviii n-au reuºit sã urce decât descriind o spiralã de jur împrejurul piscului, de parcã ar fi urcat pe un tirbuºon. Eu ºi bãlanul meu mergeam înainte, celorlalþi le venea mai uºor sã vinã pe o cale bãtutã. Am tot înaintat vreme de o sãptãmânã, dacã nu cumva chiar mai mult; nu pot sã vã spun cu precizie, deoarece nu adusesem niciun calendar cu noi.

Când ne-am apropiat de vârf, i-am vãzut pe locuitorii cetãþii cum urmãresc cu chipuri îngrozite temerara noastrã acþiune. Au durduit câteva tunuri, dar pentru cã noi ne deplasam constant în cerc, nu ne-au nimerit.

Dacã am ajuns sus, pe pisc, restul a fost uºor. Întâi, le-am dat ceva de mâncare armãsarilor noºtri osteniþi ºi, când am socotit cã s-au odihnit destul, am mânat un trimis la poarta fortãreþei cu cererea sã ne lase înãuntru sau sã ni-l predea pe hoþul care citea gândurile. Mesagerul a bãtut degeaba în canaturi, cei dinãuntru tãceau ca porcul în pãpuºoi.

- Ei, acum ce-i de fãcut? se întoarse cãpitanul cãtre mine.

- Cum adicã ce-i de fãcut? i-am rãspuns. Pãi, îi vom surprinde sãrind peste ziduri ºi, o datã ajunºi înãuntru, ne vom socoti cu cetãþenii.

Zis ºi fãcut! Nici n-a trebuit sã ne îmboldim prea mult caii, ei ºtiau deja cã vor trebui sã sarã peste obstacol. Au trecut dincolo de zid dintr-un salt, de parcã ar fi fost nãzdrãvani. Curtea interioarã goalã reverbera sunetul înfiorãtor al potcoavelor ce tropãiau pe caldarâm - lucru cu atât mai înfiorãtor cu cât nu se vedea þipenie de om. Sãrmanii se refugiaserã cu toþii în citadelã ºi degeaba am bãtut la uºã, nimeni n-a venit sã ne deschidã. Tocmai mã gândeam sã petrec un laþ în jurul turnului ºi sã-l trag la pãmânt, când unul dintre canaturi s-a deschis ºi în prag a apãrut un chelbos îmbrãcat la patru ace.

S-a îndreptat cãtre noi, în curte.

Dupã el, au apãrut douãzeci ºi patru de fecioare înveºmântate în alb, fiecare cu câte o floare în mânã. Apoi sumedenie de muieri, bãrbaþi, tot poporul din cetate ºi, în vreme ce fiecare ºi-a gãsit loc în piaþã, din turn au puºcat mai multe salve de armã. A devenit evident cã toatã hãrmãlaia se petrecea în cinstea noastrã ºi în curând bãrbatul chel în haine de galã l-a salutat pe comandantul nostru, apoi i-a cerut sã se îndure de ei, deoarece sunt dispuºi sã ne dea orice le vom cere.

Cãpitanul le-a rãspuns cu bunã inimã oamenilor care se ploconeau. Le-a amintit faptul cã el nu doreºte sã facã nimãnui vreun rãu ºi nimeni nu va avea de suferit dacã hoþul de gânduri îi va fi predat.

Primarul - pentru cã individul pleºuv era mai-marele cetãþii - l-a înºtiinþat cã va îndeplini cererea comandantului, dar nu poate sã-i predea decât trupul trãdãtorului, deoarece, speriat de apariþia noastrã bruscã în curtea fortãreþei, cititorul de gânduri ºi-a atârnat laþul de gât.

Auzind acestea, cãpitanul i-a întins mâna primarului ºi n-a trecut prea mult timp pânã când ne-am împrietenit cu toþii.

 

[Povestea urmãtoare în numãrul 56]

Traducere de Franciscus Georgius

Ediþia de bazã:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiatã cu menþiune la concursul Szehér de cãtre Societatea literarã Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm

 

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Fragment

 

Se privi în oglindã ºi, deºi fata de acolo îi semãna ºi îi pãrea cunoscutã, nu era ea. Ieºi în stradã, un bulevard din Paris, se strecurã printre grupuri de punkeri, hippioþi ºi cocalari, mirajul Occidentului nu era conform cu aºteptãrile. Uneori fluierau în urma ei ºi-i strigau cuvinte, nu le înþelegea, dar le bãnuia sensul - purta fusta scurtã de blugi pe care o vãzuse în vitrinã la consignaþia ºi un tricou strâmt, kaki. Apucã pe o stradã lateralã, îngustã, pietruitã ºi simþi cã se þine cineva dupã ea. Nu întoarse capul, nu era nevoie, se vedea, ca ºi cum ar fi fost filmatã de o camerã de luat vederi, pe sine, dar ºi pe tânãra care o urmãrea, o siluetã înaltã, neclarã. Într-o curte cu multe flori zãri fereastra deschisã a unei case ºi intrã. Trecu printr-o camerã pustie, prin baie ºi ieºi în grabã pe alt geam, mai mic, îi era fricã ºi urât de zidurile de faianþã, obiºnuiau sã se strângã în jurul ei. Repetã figura de multe ori, intra ºi ieºea apoi din casele oamenilor, mergea tot mai departe, spera ca, la un moment dat, sã ajungã în propria camerã, de acasã, pentru cã îi ducea lui Albert ceva preþios, de genul bijuterii, sã-ºi plãteascã marile datorii. Se opri însã, la un moment dat, în mijlocul unei încãperi strãine. De sus, de la etaj, se auzea un cântec trist, ce venea parcã dintr-un alt timp sau dintr-o poveste. Porni dupã sunetele care o chemau, urcã pe o scarã spiralatã, hainele ei se transformaserã într-o rochie scurtã ºi mulatã din hârtie creponatã, foºnea îngrozitor, paºii celeilalte nu se auzeau, dar ºtia cã o urmeazã, cã se uitã la coapsele ei ºi poate, uneori, îi vedea chiloþii. N-avea decât!

Camera de sus era goalã ºi muzica se oprise. Tavanul ºi pereþii se transformarã în întregime în oglinzi, doar într-o parte vãzu o fereastrã în care încãpeau cerul senin ºi pãsãri mici, colorate, ce desenau traiectorii curbe sau frânte într-un joc liniºtit. În fantele de luminã care traversau încãperea pluteau leneº particule de mãrimi asemãnãtoare, urcau sau coborau, lin, la discreþia curenþilor de aer. Singura mobilã, o canapea acoperitã cu o cuverturã uºoarã, din catifea verde, era îndreptatã spre geamurile deschise. Se apropie ºi se aplecã peste spãtar, rezemându-ºi palmele de materialul neted ºi moale. κi vãzu, fãrã sã se întoarcã, urmãritoarea intrând ºi scoþându-ºi hainele, avea trup de zeiþã ºi-i zâmbea amuzatã cã nu o recunoaºte, apoi îngenunchie în spatele ei ºi-i scoase cu un gest sigur, de necontestat, singurul veºtmânt de sub rochia ce redeveni fustã de blugi. Abia atunci îºi dãdu seama cã era Francesca ºi se liniºti. ªtiu, înainte sã-i simtã atingerea, cã îi va face sex oral, apoi voluptatea fu amplificatã de faptul cã, oriunde s-ar fi uitat, în afarã de fereastrã, vedea, din unghiuri diferite, aceeaºi scenã, insuportabil de plãcutã. În cele din urmã închise ochii, cãutând sã prelungeascã starea desãvârºitã din care nu ar fi vrut sã iasã, dar dupã o vreme îi deschise ºi imediat îi pãru rãu: în faþa ei stãtea un pisoi mare cât un om, mai mult ca sigur intrase pe geam. „Poate te-ar interesa niºte informaþii”, toarse el, cu glas gutural. „Ce fel de informaþii?”, îl întrebã, jenatã cã motanul îi vedea în oglinzi fundul gol, dar ºi enervatã de întrerupere.

- Bunã dimineaþa! Ce ai visat?, o întrebã Albert.

- Ce faci aici?, rãspunse, nãucã, strângându-ºi aºternutul peste piept.

- Voiam sã-þi spun cã plec. Vii sã pui siguranþa?

- Nu. Încuie tu!

- Bine. Pa!

- Pa!        

Întâmplarea cu Francesca i se mai zbãtu puþin în minte, ca o pasãre abia decapitatã, apoi spasmele se oprirã ºi visul muri. Dacã ar fi fost duminicã, ºi-ar fi pus pãtura în geam ºi ar fi dormit pânã târziu. Era o dimineaþã mohorâtã ºi, în astfel de zile, Aniela devenea neam de mâþã friguroasã, leneºã, numai bunã de stat pe sobã. Mai trase puþin de timp în aºternut, ca un rac într-o apã caldã, apoi se ridicã ºi intrã în rutina plecãrii: se spãlã, îºi fãcu ceaiul ºi îl bãu dupã ce îl puse sã se rãceascã pe pervaz. Privi încântatã norii lãsaþi, îi plãcea ploaia ºi sã se plimbe prin parc în astfel de clipe, când nu erau oameni deloc, doar multe pãsãri ºi o liniºte de pãdure lângã care viermuia oraºul.

Avea doar o pelerinã prin care trecea apa, nu o mai luã, îºi trase însã geaca neagrã de piele peste rochia maro, cu flori pe piept ºi pe mâneci, lungã pânã cu o palmã mai sus de genunchi, ºi ieºi. Lumina de afarã îi amintea de aceea, mai mult întuneric amestecat cu neon, din zilele când era micã ºi se ducea la ºcoalã dis-de-dimineaþã.

Furnicile se treziserã înaintea ei ºi fiecare avea un bob de grâu în spinare, iar Conserva, vecina de le etajul unu, se întorcea, legãnându-se ca un hipopotam, din schimbul de noapte. În timp ce o saluta, Aniela îi observã, prin ciorapii de nylon, pãrul negru, abundent, de pe picioare.

Ajunse în staþie o datã cu un autobuz Ikarus, obosit ºi hodorogit. Vântul înãlþa în aer frunze ºi pungi de plastic, luase ºi pãlãria unei doamne, un bãtrân alerga cu încetinitorul sã o prindã. În marginea oraºului, stoluri imense de ciori pluteau peste întinderi de gunoaie. Maºina era foarte aglomeratã, venise cu oamenii pe scãri, dar dacã nu urca, n-avea nicio ºansã sã mai ajungã la cursul cu Stoian ºi nu voia sã ia absenþã. Se prinse, aºadar, de o barã lateralã ºi de cea din mijloc a uºii, care oricum nu se putea închide, în ultima clipã apãru ºi un bãrbat care o îmbrãþiºã practic pe la spate, agãþat în aceeaºi poziþie.

- Mai sus!, gâfâi el ºi-ºi împinse mijlocul în fesele ei. Mai sus, domniºoarã!

ªoferul conducea foarte încet ºi Aniela încercã disperatã sã-ºi schimbe locul, dar nu era spaþiu, iar necunoscutul avea libertate de miºcare ºi profita de acest lucru. În faþa ei era un elev, iar în dreapta o minionã trecutã, dar încã frumoasã.

- Urcã ºi tu puþin, îi ºopti Aniela ºcolarului ºi el înaintã.

Îl urmã imediat ºi se întoarse din profil, iar bãrbatul, care se dovedi un roºcovan gras, cu chelie, trecu în spatele celeilalte femei.

- Imediat vã dau ºi restul de bani, îi zise aceasta unui alt cãlãtor pe care îl rugase sã îi ia bilet.
- Eu stau aici pînã disearã la ora zece, rãspunse de undeva, din mulþimea de „sardele”, taxatoarea.

Aniela fixã, prin uºa deschisã, o bucatã de stradã, nu voia ca privirea ei sã o întâlneascã nici pentru o clipã pe cea a bãrbatului.

- Tovarãºe, nu þi-e ruºine? Nu sunt nevasta dumitale!, strigã femeia scundã cãtre roºcat.

- Duduie, fãrã observaþii! Chiar credeþi cã mã tenteazã? Ce vreþi sã fac? Sã cad? Ei, comedie! Sã spunã domniºoara, cã a fost aici, pe scarã! V-am fãcut ceva?

Aniela fu atât de surprinsã încât nu putu decât sã roºeascã sub privirile amuzat-curioase ale câtorva pasageri.

- Pãi, vedeþi!, continuã grasul, triumfãtor. Acuzaþi oamenii degeaba! Nu s-a plâns domniºoara – câþi ani aveþi, domniºoarã?

- Nouãsprezece, îngãimã.

- ªi te plângi dumneata!

- I-o fi plãcut!, o sãgetã femeia cu ton maliþios. Dar eu îþi spun ca sã ºtii: dacã în prima staþie nu dispari, sã vezi ce geantã primeºti în cap! ªi chem ºi Miliþia! Porc greþos!

Grasul amuþi, iar Aniela simþi cã îi crapã faþa de ruºine, coborî la prima, deºi mai avea douã staþii de mers, scârbitã de bãrbaþi - ce specie de oameni, violenþi, rudimentari ºi vulgari! -, dar ºi de rãutatea femeilor. Îi era, mai ales, ciudã pe sine cã ajunsese într-o astfel de situaþie. „Nouãsprezece”, se maimuþãri în gând, cu glas piþigãiat, ofticatã cã rãspunsese cuminte întrebãrii, în loc sã ia o atitudine care sã-i mai taie din frustrare. Se îndreptã spre facultate, plinã de nervi, printre pomii tãiaþi, plopi orizontali, trântiþi pe asfalt, lunguieþi. Vrãbii-ghemotoace-maronii þopãiau încã, gãlãgioase, pe crengile lor, ca gândurile ei asupra scenei din autobuz, se încãpãþânau sã nu se ducã în altã parte. Grãbi pasul prin ziua cenuºie, lãsã în urmã ghereta unde se umpleau sifoane, aprozarul ºi þarcul de pe trotuar în care vânzãtoarea rostogolea pepeni verzi, miliþianul ce apostrofa, covârºit de propria putere, un bãiat cu pãrul lung,  femeile bãtrâne ce se îndreptau spre bisericã – era sâmbãtã ºi Aniela ar fi vrut sã fie zi liberã, îi era dor sã meargã în botanicã, pe bicicletã, nu mai fusese de ceva timp, nici nu mai ºtia dacã intrarea din spate, intrare era mult spus, gaura din gardul de sârmã, mai existã.

Urcã în fugã scãrile Universitãþii, câþiva studenþi ieºeau agitaþi din aripa nouã, grãbi pasul prin liniºtea holurilor pustii, profesorii, era clar, intraserã, întârziase 18 minute. Ajunse la etajul trei ºi coti spre sala 324, bolborosind în gând o scuzã despre autobuzul care fãcuse panã. Gãsi uºa deschisã, bãncile erau goale. Ieºi din nou pe culoar, de la secretariat se auzea doamna Luiza vorbind la telefon, pãrea foarte supãratã, nu avu curaj sã o întrerupã pentru a o întreba dacã ºtie ce s-a întâmplat. De pervazul larg al celei mai apropiate ferestre zãcea rezematã o chitarã. Aniela se simþi pierdutã, nu înþelegea unde erau ceilalþi, îºi aminti motanul din vis, apoi chipul roºcovanului din autobuz ºi durerea de cap o trãzni din senin. Se aºezã alãturi, deschise geamul ºi pãrul ei începu sã danseze. Vântul rece miºca ºi crengile pline de omizi ale bãtrânului dud din curtea interioarã.

- Tu ce faci, prostule? De ce le laºi?, îi zise, cu glas tare, privind empatic spre tulpina imobilizatã între calorifere ruginite ºi, ca un semn al hotãrârii de a nu se lãsa nãpãditã de “stãri”, îºi scuturã, aproape imperceptibil, umerii.

Atunci o vãzu apropiindu-se: un copil frumos, de o stranie maturitate ºi cu o atitudine de rege, în ciuda þinutei lejere - blugi, teneºi, tricou, hanorac kaki, cu glugã - ºi a rucsacului pe care îl ducea în spate. Anielei i se întâmplase foarte rar sã-i placã alte fete, pe Francesca o remarcase însã din prima zi de cursuri: pãºea alene pe hol, cu o þigarã neaprinsã în colþul buzei ºi avea aerul interesant al femeilor care ascund taine. Cu un cap mai înaltã decât toatã lumea, cu sâni imenºi ºi mijlocul foarte subþire, pãrea o iapã sãlbaticã ºi sãnãtoasã, gata sã populeze Pãmântul. Îi observase de la distanþã, în zilele ce urmaserã, chipul exotic ºi întunecat, de grecoaicã, glasul plãcut, puþin rãguºit, de fumãtoare, permanenta lejeritate în orice ºi privirea distratã care devenea brusc pãtrunzãtoare, tacticã. Nimic fragil, doar ochii mari ºi verzi lãsau uneori sã se vadã cât e de nesigurã.

- Salut!, zise Francesca.

- Salut!

- E chitara ta?

- Nu.

- Vrei una?, zâmbi.

Aniela surâse ºi ea, din complezenþã, era prima datã când vorbeau. „Chiar aºa? Am ajuns sã sun la vecini sã întreb de tine?”, rãsunã din secretariat glasul vehement al doamnei Luiza. „E ultima oarã când te mai iert. Þie nu îþi e ruºine puþin? Chiar n-ai nimic de zis? Hai, ia ºi scrie acolo! Pa!”. Femeia trânti receptorul în furcã ºi izbucni în plâns. Pânã ºi studenþii din primul an ºtiau cã adolescenþa îi contaminase fiica adoptivã ºi le zãpãcise relaþia, dar ascultând hohotele acelea de animal rãnit, Aniela se simþi ca la teatru, când auzea uneori, în momente de liniºte, scaunele fiind foarte apropiate, zgomotul intestinelor celui lângã care stãtea. O indiscreþie involuntarã, dar la fel de nedelicatã ca una voitã.

- Ce-a mai fãcut “bestia”?, întrebã Francesca. A luat 9 la geometrie? ªi nu vrea sã înþeleagã cã trebuia sã ia 10?

- Nu ºtiu. Unde sunt toþi?

- Tu n-ai aflat?

- Ce?

- Nu mai facem cursuri. Mergem sã culegem porumbul! Luni, la 8, ne iau cu autobuzele din faþa cantinei, trebuie sã fim acolo la fãrã un sfert ºi sã avem haine de schimb la noi pentru cel puþin douã sãptãmâni. Cine nu vine, e exmatriculat.

Aniela se gândi la Albert, îl va lãsa singur, cum se va descurca? Relaþia lor era prea cocoloºitã, uneori se temuse de asta, dar nu se aveau decât unul pe altul ºi se simþea datoare sã aibã grijã de el, poate de aceea încercase sã înþeleagã curiozitãþile ºi egoismul lui de bãiat. Când era într-a zecea, iar fratele ei ajunsese în anul doi la Academia Militarã, intrase o datã peste ea în baie ºi o rugase sã îi arate þâþele, toþi colegii lui se lãudau cu aventurile lor ºi el nici mãcar nu vãzuse vreodatã o femeie goalã. Þipase doar pe dinãuntru, încercase sã-l convingã sã plece, dar Albert se aºezase pe marginea cãzii ºi se milogise pânã când Aniela se înduplecase ºi îºi ridicase puþin bustul din apã, “Cred cã nu-s normalã la cap. Acum, du-te!”. Îl vãzuse ezitând ºi adãugase imperativ: “Fugi repede!”. El ieºise, dar dacã ar fi rãmas? “Lucrurile astea nu se vor mai întâmpla. ªi nici altele”, îi lãsase un bilet pe masa din bucãtãrie a doua zi ºi el se potolise. O ruga însã, destul de des, sã îi povesteascã despre colegele ei, ar fi vrut sã-ºi gãseascã pe cineva ºi, deºi era cu patru ani mai mare, îl simþea imatur ºi prea idealist. Pentru ea, lucrurile erau clare: femei ºi bãrbaþi, totul se reduce la siropul ãsta de rahat - ifose, îngâmfãri, trãdare, rãneºti pe altul, ceartã, împãcare sau despãrþire. Spera cã mai târziu nu va vedea lucrurile la fel, cã va scãpa de impotenþa  emoþionalã cu care se procopsise dupã despãrþirea de Sorin, altfel nu-i rãmânea decât sã se consoleze cu un rest de viaþã suficient de glorios din alte puncte de vedere.

- Bem o bere?, zise Francesca, ridicându-se. Eu mã bazam pe capacitatea ta de a lua decizii rapide ºi de a nu tãrãgãna lucrurile, adãugã, vãzându-i ezitarea.

- O cafea, rãspunse Aniela ºi se ridicã.

Francesca luã chitara.

- Ce? E a mea! De la garã am venit direct la curs!, explicã, deºi nimeni nu-i ceruse.

Mergeau în liniºte, fiecare cu gândurile ei, pe holurile pustii.

- Eu mã urnesc greu sã vorbesc, dar când încep, nu-mi mai tace gura, continuã Francesca.

- Vor veni ºi tãcerile tale, rãspunse Aniela. De unde ai teneºii ãºtia?

- I-am gãsit într-o cutie cãzutã dintr-un TIR pe o ºosea, în apropiere de Sibiu.

Ieºirã în aerul proaspãt. Doi câini negri fugãreau un fluture alb, o femeie abia ducea o umbrelã mai bãtrânã decât ea, un bãiat cu un buchet de flori într-o mânã ºi un ursuleþ de pluº în cealaltã îºi aºtepta, probabil, prietena. Francesca grãbi pasul spre semaforul verde ºi Aniela o urmã, dar pânã sã ajungã la trecerea de pietoni, câþiva miliþieni oprirã pietonii care nu apucaserã sã traverseze, pentru a lãsa cale liberã unor tancuri, în spatele cãreia veneau încolonaþi militari, muncitori din gãrzile patriotice ºi elevi în uniforme albastre de PTAP.

- „Ce mai trageri!”, cum zice tataie, rosti cu ton nostalgic Francesca. Nu m-ai crezut, nu?

- Când?

- Când am zis de teneºi. Adevãrul e uneori puþin plauzibil.

Soldaþii zgribuliþi le priveau insistent ºi Aniela încercã sã se concentreze asupra vântului care amesteca rufele întinse în balcoane ºi dãdea cu frunze uscate, de anul trecut, în ferestrele de la parter ale blocurilor. Era una din zilele acelea când, oricât de atentã ar fi fost în a-ºi alege hainele dimineaþa, tot i-ar fi fost prea cald sau prea frig peste zi.

- Domniºoarã, am ºi eu o întrebare. Pot sã þi-o pun?, zise, fixând-o pe Francesca, un muncitor din coloanã. Tânãr, blond, cu faþa plinã de pistrui, rânjea mulþumit de gluma lui.

- Era sã zic „Vã rog!”, amabilã cum sunt, îi mãrturisi ea tovarãºei de drum.

- M-am sãturat sã fiu mutã ºi grãbitã la insultele astea, sã traversez când vãd grupuri de bãieþi, sã îmi ascund pãrul sub geci ori în cãciuli, sã mã claxoneze vreo maºinã, deºi nici mãcar nu mã îmbrac provocator, sau sã mã acosteze vreun tuciuriu: „Ce faci pãpuºea?” când mã plimb prin parc ºi eu sã plec capul în pãmânt ºi sã merg mai departe cocoºat-grãbitã, în timp ce el mã întreabã unde mã duc ºi dacã fac botic, rãbufni Aniela.

- Nu mai suporþi nici ferestrele deschise din care ies în valuri mirosuri, muzicã ºi cuvinte, mitocãnie, invidie ºi jeg? Nici navetiºtii cu miros de ºosete nespãlate din trenuri ori libidinoºii din autobuze?, se mirã, zâmbind, Francesca.

- Nu îmi aminti! Am avut o experienþã chiar în dimineaþa asta.

- Eºti tu sensibilã. Bine cã n-a fost mai rãu. Îþi pune mâna unul pe cur ºi tu îi înjuri pe toþi?

- Dar de ce luãm toate astea drept „normalitate”? Nimeni nu se revoltã!

- Ce subversivã eºti!, zice Francesca, în ºoaptã.

Aniela tãcu, jenatã cã dezgolise partea asta din ea, dar ºi uºuratã într-un fel. ªtia, cumva, cã Francesca face excepþie de la regula pe care o descoperise de micã: oamenii vor sã îi asculþi, nu sã te asculte ei pe tine. Era însã mai mult de atât, iar presimþirea, la început prudentã, îi explodã de la stern în sus, tãindu-i, pentru o clipã, rãsuflarea. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey