•  Adrian Buz
•  Radu Ciobotea


sus

Adrian Buz

 

Am convingerea cã doar dintr-o scãpare ºtiinþa omite sã ne spunã
cã în realitate nu avem decît o singurã vîrstã toatã viaþa

 

Ce mai face mama ta? Cum o priveºti cu ochii vârstei de acum?
Cred cã mamele de bãieþi au o genã comunã.

Mame de bãieþi, un titlu de romanþã uºor retro. OK… relaþia cu mama e una din temele colaterale în 1989, una care are relevanþa ei ºi sper cã îi dã consistenþã personajului adolescent ºi soldat. De altfel, o dramã comunã, o fabulã, la fel ca Sarea în bucate, cu care îºi înrudeºte oarecum miezul psihologic… Ce se întîmplã cînd o perspectivã biniºor anacronicã ºi anumite prejudecãþi populare creeazã situaþii cu un potenþial de inadecvare nociv? Ce se întîmplã atunci cînd pãsarea excesivã, bine învelitã în duioºii, e de fapt dãunãtoare? Cum îþi rotunjeºti umanitatea, cum îþi înfrunþi conºtiinþa cînd în ea vieþuieºte un pãrinte vampir lacrimogen, de fapt, nematurizat ca pãrinte, neþinînd pasul cu schimbãrile copilului ajuns adult? Trãim într-o culturã dominatã de ideea sacralitãþii relaþiei de sînge, care nu chestioneazã aceste mici patologii, dragostea între copil ºi pãrinþi nu se condiþioneazã în niciun fel… Sacrã, deºi responsabilitatea se rezumã doar la lucrurile materiale, care eventual încap în stomac. Azi un psihoterapeut dedicat îþi poate explica cît de simplã e mecanica acestor constrîngeri ºi infirmitãþi psiholgice ºi cum, neconºtientizate, nepuse în lumina adevãrurilor neplãcute pe care le creeazã, produc efecte pe termen lung. Aritmetic. Am convingerea cã dacã în fiecare cartier al oraºelor lumii ar exista un astfel de specialist, un psihoterapeut, care sã ne ajute sã ne despletim cu demnitate personalitãþile distincte (cu nevoi ºi dorinþe distincte) din ghemurile neigienice mintal în care ajungem sã trãim lumea s-ar însenina într-un mod neaºteptat.

Punînd întrebarea într-o direcþie personalã îmi oferi cea mai mare satisfacþie pe care o poate avea un scriitor. Cînd identitãþile ajung sã se confunde, înseamnã cã micul numãr de magie a reuºit.

Am convingerea cã o scriiturã, indiferent de gen, rãmîne o piesã de literaturã. Iar literatura, oricît s-ar strãdui sã rãmînã în conturul realitãþii, îl transcende din o mie de motive. Un om nu poate fi reflectarea lui din oglindã, asta e convenþia artelor. Ceea ce cred cã e important în acest gen cu apel la memorie e, pe de-o parte, gradul de realism ºi de autenticitate, pe de alta, onestitatea faþã de morala pe care o transportã. 

Din punctul de vedere al autorului, singurul lucru relevant e morala acestei cãrþi, dacã se potriveºte sau nu se potriveºte cu ceea ce ºtie cititorul despre lucrurile pe care care le nareazã, despre adevãrul istoric ºi despre tot restul.     

Personajul cãrþii tale apare, în opinia mea, în ipostaze dintre cele mai frumoase din literatura noastrã, vizavi de tatãl sãu. În ce mãsurã profesia tatãlui îþi apare ca transmisibilã?
Privind întregul parcurs al tatãlui tãu, atât cât þi-a fost dat sã-l cunoºti, în ce mãsurã simþi cã te plasezi în a-l înþelege în alegerile sale, în ceea ce l-a definit de-a lungul timpului. Crezi cã felul în care îþi faci o imagine despre cei dinaintea ta diferã la, de exemplu, 20 de ani faþã de, sã zicem, 50 de ani?

E mãgulitor ce spui. Relaþia cu tatãl e învãluitã în aburul unei cãlduri care nu rãzbate în cuvinte explicite. Sînt gesturile, o anumitã delicateþe, mici ironii ca o rutinã netedã a unei relaþii care-ºi cunoaºte profunzimea, uneori ºi tãcerile vorbesc… toate se acumuleazã într-o evidenþã…

Aducînd vorba despre relaþia tatã-fiu în literatura românã eu þin sã amintesc de Jurnalul fericirii, cartea lui Steinhardt. 

Ceea ce se transmite de la tatã la fiu e vocaþia artisticã. E un subiect, ai apãsat un buton… Pentru cã în 1989 existã un episod ce rupe cronologia ºi-l mutã pe protagonist, între timp complet transformat în adult ºi scriitor, în prezent, în vizitã în atelierul tatãlui. Acest salt în timp se explicã, transferul de vocaþie, dar ºi de memorie, nu avea sens decît dacã avea cãtre cine sã se facã, cãtre un adult care ºi-a gãsit direcþia. Poate, narativ vorbind, sã fie o gãselniþã uºor forþatã, dar povestea nu se putea rezolva altfel. A meritat riscul, pentru cã am primit comentarii de la cititori care au vãzut foarte clar care a fost intenþia, chiar dacã episodul în sine se coloreazã cu multe alte teme, bãtrîneþea, sondãri în abisul omului veºnic fãuritor de „mizerie”, drama cumplitã a rãzboiului ºi ce-o mai fi acolo. Nu putea sã aparã decît într-o formã concretã, definitivã, ºi nu sub forma unui vis premonitoriu, a unei viziuni anticipative.

Asta se întîmplã în literaturã. În realitate lucrurile nu stau mult diferit, transferul s-a fãcut sãrind un pic din ºinã. Eu, dacã pictez, o fac altfel. N-am ce face, sînt bîtã la desen, deºi sînt atras de imagine ºi culoare… ºi cred cã literatura nu trebuie lipsitã de ele.

OK… parcursul… întrebarea e vagã, alegerile lui ca artist sau ca om? Despre oricare ar fi vorba, sînt alegerile lui. Pentru cã n-am rãspuns pentru acestã întrebare, am sã-þi ofer un amãnunt personal, în altã direcþie, legîndu-l cumva de roman. Foarte mulþi ani, tatãl meu a pictat peisaje de iarnã, ºi-a fãcut un renume din tema asta… de altfel, un detaliu neficþional din 1989. În memoria mea se suprapun zeci de lucrãri cu siluete troienite de arbori fie fine, fantomatice, fie ameninþãtor-musculoase, în cîmpuri pustiite de viscol sau în vechile parcuri ale Craiovei. Scriindu-mi romanul ºi deschizînd uºa spre ceþurile amintirilor am produs un astfel de peisaj, în care apare un drum într-un pustiu alb strãjuit de schelete negre de plopi, un peisaj pe al cãrui cer alb-gãlbui se deºirã un stol de ciori ca o caligrafie indescifrabilã. Sînt convins cã aceastã lucrare existã pe undeva ºi nu e rodul „viziunii” mele artistice. L-am scos într-un moment de rãtãcire dintr-un strãfund al memoriei ºi am simþit nevoia sã-l reproduc. E exact peisajul pe care protagonistul soldat îl strãbate la un moment dat împreunã cu o întreagã unitate de camarazi, în aventurile lui de picar fãrã voie. 

Tatãl meu tocmai a împlinit 80 de ani, am vorbit cu el la telefon ºi l-am gãsit destul de verde, fiind prins în acelaºi program disciplinat dintotdeauna, lucrînd neabãtut, foarte concentrat… Mi se pare un lucru extraordinar faptul cã nu l-a slãbit pasiunea pentru munca lui, pentru arta lui. 

20 de ani sau 50 sau 100… Am convingerea cã doar dintr-o scãpare ºtiinþa omite sã ne spunã cã în realitate nu avem decît o singurã vîrstã toatã viaþa. O singurã vîrstã care se adapteazã la contextul dictat de biologic, singurul care se supune timpului. Dacã la „50” de ani ajungi sã-þi schimbi impresiile despre foarte multe lucruri e pentru cã ºtiinþa are scãpãri, nu ne spune adevãrul… Le avem pe toate în noi de la naºtere, dar trebuie sã trecem prin cacialmaua asta a maturizãrii, a îmbãtrînirii, ca sã le aflãm.

Cum ai ales engleza? Care e relaþia ta cu literatura de limbã englezã? Te influenþeazã ea în propria ta scriere?

Eroul meu carã dupã el neeroic un caiet de englezã, pentru cã engleza e limba dominantã în cultura pop, de care el e atins ºi pe care o cautã, în ciuda lui Ceauºescu. Lui de-acolo i se trage. Cred cã ai putea spune asta… în lipsa altor indicii.

În cazul meu, al autorului, nu ºtiu, aºa au ieºit lucrurile la un moment dat. Partea cu literatura a venit un pic mai tîrziu. Cu literatura americanã, mai precis. M-am trezit afin cu acest sunet foarte distinct atunci cînd l-am descoperit. În mod ciudat povestea a început cu poezia… cu Emily Dickinson ºi cu Whitman. Nu ºtiu cum aº putea sã descriu cît mai simplu ce a urmat, fãrã sã ne gãseascã nepoþii cu ochii daþi peste cap. Poate cã o stranie senzaþie de acasã ar fi cel mai cinstit mod de a spune. Nu le-am fãcut testul recitirii ca sã probez dacã ea mai funcþioneazã. Nu tuturor… Cu Vonnegut ºtiu sigur cã funcþioneazã, pentru cã întotdeauna existã pe undeva prin preajma mea un volum cu care îmi anim lipsa de chef sau pierderea de încredere sau demoralizãrile. Fiþi rezonabili, cuvintele care l-au hipnotizat pe domnul Rosewater, ar trebui sã fie steagul omului tuturor timpurilor.

Da, toate lucrurile care ne plac la un moment dat ne influenþeazã. Ne dorim sã fim ce admirãm, nu aºa se spune?

Îþi mãrturisesc cã de la primele pagini m-ai dus cu gândul la Dulce ca mierea e glonþul patriei, romanul lui Petru Popescu, din perspectiva cuvintelor cheie: tineri în mediul militar. Ai avut în minte referinþe literare sau cinematografice (de exemplu Hair)?

Nu e prima datã cînd, vorbindu-se despre 1989, se face referire la romanul lui Petre Popescu. Din pãcate, nu pot rãspunde,  pentru cã nu l-am citit.

Din toate numele care mi s-au învîrtit prin minte în toþi aceºti ani în care am lucrat la roman au rezistat douã: Mark Twain ºi George Topîrceanu (prozator). Acum nu te aºtepþi ca tot ce-i trece prin cap unui scriitor sã aibã sens, sã lucreze în logica lumii.

Pot sã-þi spun cã metafora din final mi-a fost inspiratã de Breat Easton Ellis, de finalul din Glamorama, „The future is that mountain”. Iar episoadele narate la persoana a doua mi s-au tras de la jurnalul lui Paul Auster. Iar pentru jocul de planuri narative… ei, dar sã nu le dãm, totuºi, apã la moarã cusurgiilor. 

Cinematografic, dacã ceva s-a miºcat în mine, acel lucru a fost mult mai aproape de exotismul balcanic, scenele suprarealiste cu trenul militar care ba stã, ba înainteazã lent ºi din care iese un fum de grãtar, auriu în lumina unei dupã-amiezi de aprilie e un mic omagiu pentru cinematografia lui Kusturica, cu care împãrtãºim o mitologie geo-etnicã. De altfel, episodul e real, lucrurile chiar aºa s-au întîmplat, carnea de miel împãnat cu usturoi a trecut prin mîinile mele înainte sã fie pusã pe grãtarul de care tot eu eram responsabil, în timp ce peisajul care se vedea prin uºile deschise ale trenului se deplasa neverosimil.

Cartea ta reuneºte mai multe planuri ºi unul dintre ele este perspectiva asupra istoriei recente. Mai întâi, am observat cã ai o seamã de pagini explicative în ceea ce priveºte modul în care arãta ºi funcþiona societatea româneascã în finalul (nebãnuit pe atunci) epocii comuniste. La un sfert de veac de la momentele descrise ai simþit nevoia unei esenþializãri de dicþionar? Ai avut în vedere un public þintã de vârstã mai aproape de tinereþe, un public care nu are experienþa acelui timp?

De altfel, cu trecerea timpului, experienþa stagiului militar obligatoriu începe sã devinã o amintire pentru din ce în ce mai puþini bãrbaþi (ºi femei, sã nu uitãm ºi acest aspect).  A plasa literatura, mai mult sau mai puþin cu trimiteri autobiografice, într-un astfel de mediu, dispãrut sau pe cale de dispariþie, îþi pare un avantaj sau un impediment?

Gîndul la publicul þintã (tînãr ºi neºtiutor) a existat pe jumãtate, undeva în rîndul doi. Dar raþiunea acestor episoade e mult mai pragmaticã, mai nedidacticã. Un pictor cînd picteazã un portret figurativ, realist, îi deseneazã omului ºi urechile, ºi nu-l lasã cu o notã explicativã: aici sînt urechile, dar pentru cã voi ºtiþi cum aratã nu vi le mai reproduc. Tot ceea ce pare esenþializare de dicþionar vine din acestã dorinþã de a desena cît mai exact conturul pe care, e adevãrat, se poate ca unii cititori sã-l cunoascã mai bine ca alþii, iar alþii sã nu-l cunoascã deloc. Am considerat cã nu-mi puteam lipsi portretul de urechi sau de nas sau de ochi. Da, sînt detalii ale unui timp necesare literar. Bun, ºi o mãrturie despre acel timp. 

La fel ºi episoadele Revoluþiei, ele vin dintr-o dorinþã de a desena întreg tabloul epocii. Despre ce fel de Revoluþie se vorbeºte? Primul care are nevoie sã ºtie e chiar protagonistul, aºa cã trebuia elucidat misterul. În plus, episoadele Revoluþiei mai au un rol, sînt un truc narativ simplu… schimbînd vocea ºi întrerupînd firul principal, se creeazã un pic de suspans, de tensiune. În fine, în cele din urmã mesajul se construieºte ºi din multe lucruri nefilozofice, tehnice…

ªi încã ceva, tot ceea ce ar putea intra la esenþializãri de dicþionar, toate aceste episoade amãnunþite… am încercat sã nu le sentimentalizez, sã le prezint fãrã exagerãri, fãrã tezã. La fel cum Revoluþia nu iese din conturul oficial, n-am vrut nicio clipã sã vin cu teorii senzaþionaliste sau cu speculaþii… Nu avea sens sã strãpung receptarea pe care o aveam atunci, deºi existã un personaj, un doctor în vîrstã, care chestioneazã puþin lucrurile, dar e tamponat de entuziasmul general. Toate dezvãluirile ciudate au venit mult mai tîrziu, e clar cã existã prilej pentru alte cãrþi care sã prezinte adevãrul Revoluþiei în altã luminã, dar pentru mine nu avea sens. De-ar fi sã pleci doar de la celebra replicã a generalului Militaru, în momentul în care Petre Roman se cãznea sã vinã cu versiuni de nume pentru noul organ politic care urma sã preia frîiele: ba sã rãmînã Frontul Salvãrii Naþionale, cã aºa se cheamã de ºase luni. Cum, de altfel, se ºtie cã nici la Timiºoara lucrurile nu au fost sutã la sutã spontane. Dar aceste poveºti ies din logica pe care o impune cronologia, ar fi însemnat un narator de alt tip, mai vizibil omniscient, ºi lucrurile s-ar fi complicat… singurul beneficiu ar fi putut sã fie faptul cã-i spoream indicele de notorietate pe bazã de senzaþionalisme.

De fapt, romanul s-a nãscut din cîteva poveºti de armatã, genul de poveºti vitejeºti pe care bãrbaþii le spun la botezuri cînd e gata sã se termine vinul, în timp ce doamnele lor zîmbesc uºor stînjenite. Mi-am pus singur în cale o provocare: scoate-le din registrul popular ºi fã-le literaturã. Poþi? Lucrurile s-au complicat cînd am descoperit ce minã de aur e de fapt subiectul, cu tot contextul lui. Mi-am dat seama cã e posibil. Apoi a urmat chinul ºi distracþia lui „cum lipeºti bucãþile, unde pui lumina, ce anume vrei sã spui, cît anume vrei sã spui, cum echilibrezi perspectivele, cum transformi niºte vieþi reduse la o condiþie pateticã într-o poveste care sã þinã…?”, pentru cã materialul nu-l primeºti liniar, mintea omului nu e tramvai ºi am avut deodatã pe cap un caleidoscop de poveºti care se tot rãsturna pe mãsurã ce se acumula nesistematizat. 

Povestea stagiului militar e un pretext, din ea se deschid uºi spre toate celelalte teme fiecare cu planul ei. Impedimentele sînt de fapt un tip de prejudecãþi faþã de subiectul principal. Au fost cititoare care mi-au mãrturisit cã au pornit lectura cu reþineri, dar au dus-o pînã la sfîrºit, fãrã sã se simtã în primejdie, empatizînd cu protagonistul. ªi asta mã face sã cred cã am reuºit. Cînd literatura funcþioneazã, risipeºte ºi reþinerile faþã de un subiect sau altul. 

Împlinirea a 25 de ani de la revoluþia românã a prilejuit ºi aducerea în spaþiul public a unor mãrturii din preajma lui 1989, ca, de exemplu, un documentar realizat de Josy Dubié:

Imaginile nefalsificate din anii de comunism sunt extrem de rare. Realitatea acelui timp are o explicaþie contorsionatã iar argumentele 'materiale' sunt uºor amplificate, pentru cã acelea 'spirituale', cel puþin la fel de importante, dacã nu chiar decisive, se impun mai greu.

În carte ai oferit o paralelã cu putere de ilustrare a realitãþii, prin descrierea excursiei în Cehoslovacia. Cum crezi cã este perceputã azi, de cei care nu au trãit acel timp, pervertirea societãþii, cum este privitã umilirea oamenilor?

Documentarul lui Dubié e fenomenal. E ca un vaccin. E dureros ºi stimulant…  E ciudat cum ceva atît de simplu, de nepisãlog ºi de concentrat poate fi mai eficient ca un întreg muzeu sau ca un tratat. Sau ca o mie de alte documentare mult mai recente… care pãcãtuiesc prin didacticism, la adãpostul unui timp mai prielnic vieþii. Sînt de acord, e foarte trist cã nu existã mai multe astfel de materiale venind direct din epocã, filmate direct pe stradã, filmate direct în casa unor disidenþi, imagini brute, nu preluãri ale discursurilor lui Ceauºescu sau emisiuni din epocã. E trist, pentru cã, de fapt, NU POT sã existe, pentru cã în acea epocã NU PUTEAI sã filmezi astfel de documentare. În care sã spui… uite ce chestie datã dracului se întîmplã cu românii ãºtia, statul le oferã un kil de carne pe lunã ºi niºte copite de porc pe care ei le numesc patrioþi (sau adidaºi de porc) ºi pentru care stau ore întregi la coadã. ªi dacã fac scandal, dispar… un pic sau de tot, depinde de ei cum.

E cu atît mai remarcabil cu cît imortalizeazã figura unui dizident, Doinea Cornea, de altfel, puternic maculatã în anii postdecembriºti. Aici vezi originalul, din ce esenþã micã a ieºit un lucru atît de mare, care sã ne dea un pic de demnitate în faþa unei istorii strîmbe.

„Spiritual” versus „material”. Sã nu despicãm nenatural ceea ce natura a pus împreunã. Omul e suc gastric, dar ºi capacitate de abstractizare în egalã mãsurã. Românii care au ieºit în stradã umiliþi de lipsuri (hranã, electricitate, apã curentã) au strigat Libertate! Jos dictatura! Alegeri libere!  

Exact, episodul Cehoslovacia descrie uluiala unor români în faþa unui comerþ normal, chiar dacã privãrile existau la nivelul libertãþilor. Cam asta a fost ideea acelui episod… Un altul, care evocã mecanismul umilinþei, cum funcþiona strategia sistemului de ne transforma în turme înnebunite de foame, e cel care îl are erou pe tînãrul redactor ajuns în atenþia securitãþii… Ce ne-am face dacã nimeni în þara asta nu ar mai vrea sã mãnînce carne, sã se lipseascã de preocuparea de a sta la coadã pentru carne, e replica securistului care-l are în grijã, esenþa cinicã a unui calcul opresiv monstruos. Replica e realã, povestea adevãratã îl are ca protagonist pe scriitorul Florin Bican care a fost atît de bun încît sã mã lase sã i-o fur.     

Mi se pare cã întrebarea ta generalã ascunde ceva concret, o teamã, o teamã cu o temã mai complexã. Poate greºesc, dar am sã mã folosesc de pretext.

Cum e privitã umilirea oamenilor? Cu îngrijorare, sper. Poate cã mãcar o clipã îºi imagineazã o lume nu doar fãrã facebook ºi internet, dar ºi fãrã curent electric. Mã rog, o glumã nesuferitã… N-am nicio îndoialã cã înþeleg cum trebuie povestea trecutului. Au auzit-o de multe ori… poate cã de prea multe ori, dar nu le-a scãpat esenþa. ªi atunci cum de pãtrunde moda asta a neostîngismului urban de lux? Nu ºtiu dacã pentru toþi însemnã acelaºi lucru, dar cred cã pentru foarte mulþi, mulþi dintre ei tineri, e o modã la fel de bunã ca oricare alta sã-ºi ardã nervii unei vîrste. Devine o problemã cînd începi sã asculþi ce vine din cercurile stîngii intelectuale. Pentru cã acolo, deja, nu mai vorbim de o simplã modã. Cînd auzi oameni educaþi, deþinãtori de diplome autentice cã spun chestii de genul comunismul a emancipat femeile ºi le-a dat drept de vot, îi vezi glorificîndu-l pe pãrintele mineriadelor, îi vezi bãtînd din gene la auzul unor demagogii simpliste despre cei mulþi ºi sãraci e clar cã nu vorbim despre o social-democraþie emancipatã, ci despre ceva cãruia   bunicii noºtri, pentru cã nu pãtimeau pe motiv de corectitudine politicã, nu s-ar fi sfiit sã-i spunã pe nume. Nu însemnã acelaºi lucru pentru toatã lumea. Sã vorbeºti despre funie în casa spînzuratului e ºi un fel de a-þi atrage lumina unei notorietãþi gãunoase, te lanseazã într-o concurenþã nesãnãtoasã pe piaþa de idei. Nesãnãtoasã, pentru cã e complet distorsionatã ºi neonestã. Preponderent polemici faþã de figurile pronunþate ale discursului anticomunist, fãrã sã injecteze în partidul de stînga oficial idei inovatoare (sau mãcar frica concurenþei), cu cristalul ideologic uºor aburit de morale sentimentale în regim de demagogii, cãznindu-se sã urneascã bolovanul adevãrului pe poteci ciudate, fãrã altã strategie decît flecãreala în rãspãr, pipãratã cu erudiþii epatante… nu ºtiu  dacã sînt un model de urmat sau de luat în serios, deºi insistenþa lor dã roade, mãcar cã produc un bruiaj tîmpit ºi relativizeazã lucrurile în minþi neatente.

Relaþia cu politicul ºi puterea, cu istoria, omul cetãþean în schema civilizaþiei lui homo sapiens… Pentru cã fiica mea cea mare împlineºte curînd 14 ani ºi va primi un act de identitate ºi un rol în schema asta, mã pregãtesc serios sã o felicit ºi sã-i transmit înþelepciunea mea. Decalogul pentru Mara. Ai dreptul ºi obligaþia sã nu fii indiferentã sau neatentã. Dacã tu vezi un perete acolo unde ei îþi spun cã e o uºã, ºtii ce ai de fãcut. Dacã îþi lasã de înþeles cã tu ai o vinã ºi ei un merit, de asemenea, ºtii ce ai de fãcut. Dacã e prea liniºte, pune-þi întrebãri. Dacã omul era prea slab ºi acum e prea gras, mã rog, mai treacã-meargã, dar vezi sã nu fie prea liniºte ºi sã nu-ºi facã din asta un merit. Cînd începe sã nu-þi mai placã, nu fi politicoasã cu ei, fii cu tine. Dacã un om vorbeºte cu prea mult aplomb ºi-þi lasã de înþeles cã deþine formula salvatoare ºi cã ºtie cum ar trebui sã fii tu, fã-te cã nu-l auzi. Dacã þi se pare cã lucrurile se repetã supãrãtor ºi vezi cã ei vor rezultate diferite cu aceleaºi mijloace, cã întotdeauna povestea asta e despre unul mai puþin bun ºi despre unul rãu, nu þi se pare, verificã într-o carte de istorie - ºtiinþa omite sã ne spunã cã sîntem o specie îngrozitor de limitatã. O, ºi nu uita, sã fii prudentã nu însemnã sã fii neîncrezãtoare sau nepãsãtoare. ªi aºa mai departe…  

Cartea ta se construieºte ºi pe un alt schelet semnificativ pentru acel timp, intervenþia ofiþerului de contra-informaþii, în fapt un om al Securitãþii. Ilustrezi o manierã de control al oamenilor cu repercusiuni dintre cele mai puternice. Cum ai perceput perversitatea mecanismului acela ºi efectele pânã în ziua de azi?

Repercusiunile foarte puternice erau frica, macularea, avînd ca scop înfrîngerea oricãrei rezistenþe, subjugarea totalã. Omul visat de regim era un zombi crispat de fricã ºi regimul îºi dãdea toatã silinþa sã facã asta din noi.

Securitatea era un instrument abil, pînã la partea cu arestãrile, avea grijã sã sape gropi între oameni, care se umpleau cu suspiciune, cu o demoralizare neagrã, fãceau imposibilã orice fel de asociere, de solidarizare. De aceea cazurile de rãzvrãtire au fost individuale, ºi cînd te uiþi azi la ele vezi un fel de nebunie, un curaj care þine mai degrabã de patologic. Perversiunea acestui aparat odios era fãrã cusur.

Spun lucruri ºtiute, devenite truisme… dar dacã le-ai trãit, nu te poþi abþine, vorbele îþi ies singure din gurã.  

Existã douã episoade care ilustreazã modul în care lucra Securitatea. Exista un al treilea episod, un episod în care protagonista, o profesoarã venerabilã, ajunge la miliþie pentru cã se plînge în public cã nu mai gãseºte medicamente simple, algocalmin, aspirinã, ºi pentru cã povestea ei se aflã, începe sã fie privitã cu reþinere în anumite cercuri, îi e sãpatã reputaþia, în principal din invidie, o invidie camuflatã de bîrfe nãscute din acestã aparenþã de altfel umilitoare. Romanul a suferit o ajustare la un anumit moment, aºa cã episodul a rãmas în sertar.

Ideea lor fiind sã ilustreze ce fel de victime eram în acest joc rãsucit al unor minþi sinistre.

Perversitatea mecanismului nu era posibilã fãrã perversitatea unora dintre cei care ajungeau pe listele ei, urechile lui funcþionale. Din pricina unor infirmitãþi de caracter, din lãcomie, pentru cã se pare cã unora li se ofereau bani, din slugãrnicie cu mici foloase, cel mai adesea din invidie, din o mie de alte motive, în urma unor ºantaje sau constrîngeri… Securitatea reuºea sã speculeze într-un mod complex natura omeneascã. La acest nivel al controlului, al rãspîndirii de fricã, al supunerii, lucrurile mergeau fãrã greº. Natura umanã i-a trãdat în faþa unui calcul greºit, abuzul de privãri ne adusese la un pas de extincþie. Din fericire, regimul nu ºi-ar fi calibrat bine toate uneltele depersonalizãrii.

Ai dreptate, într-o oarecare mãsurã am rãmas cu ele, inclusiv cu frica, o comoditate în care ne retragem din faþa unor adevãruri care ne obligã sã ne asumãm o poziþie, a fãcut posibilã macularea unor personaje în perioada postdecembristã, tãcerea din epoca Nãstase ºi cred cã am putea ajunge foarte uºor la momentul 2012. Un cîmp moral tarat care nu a avut ocazia sã se vindece, poate ºi pentru cã perfuziile pe care le-a primit au fost veninoase, aºa cã bãtãliile care s-au produs în el au ajuns sã arate din ce în ce mai ciudat, s-au produs între niºte mutanþi, fiecare cu slugãrniciile lui, cu invidiile lui, cu fricile lui, cu lãcomiile lui, cu arivismul ºi impostura lui, cu prostia lui care l-a împiedicat sã-ºi conºtientizeze condiþia, iar adevãrul ºi oamenii care au încercat sã-i dea voce au avut numai de suferit.

Se pare cã a fost nevoie de 25 de ani sã aparã o generaþie necontaminatã care-ºi înþelege altfel rolul de jucãtor. Sper, totuºi, cã despre asta a fost vorba la ultimele alegeri, lãsînd la o parte orice fel de nuanþãri sau isterizãri sau partizanate politice. Nu schimbã lucrurile în absolut, dar mãcar senzorul pare sã tresarã altfel. Poate cã ea e acea generaþie care va ºti sã cearã cu curaj ºi sã punã presiune, ºi nu sã se lase încãieratã, dupã cum i se fluturã cîrpa.  

De ce coperta cãrþii tale include o fotografie, celebrã, din Cluj?

A fost alegerea editurii. Se pare cã a avut efect. Nu ºtiu de ce au folosit o imagine din Cluj ºi nu una din Timiºoara sau din Bucureºti, bãnuiesc cã a fost o socotealã legatã de drepturile de reproducere… sau, exact, de notorietatea fotografiei. Deºi eu am venit la un moment dat cu o altã copertã, cred cã graficiana editurii a avut dreptate.

Primii ani '90 au avut, la rândul lor, o altã culoare socialã, au însemnat o altã experienþã istoricã. Despre postcomunismul românesc, în faza lui de început, vei mai scrie?

Cînd vine vorba despre anii '90, sînt douã lucruri care se ridicã din memorie, probabil cele mai definitorii. Senzaþia de imensã uºurare, de eliberare, puteam sã respirãm, se întîmplau lucruri, aveam apã caldã, citeam ziare, trãiam deodatã în acel vis pe care nu-l credeam posibil. ªi figura sinistrã, cu celebrul rînjet atoateºtiutor a lui Ion Iliescu, efigia convertirii vechilor structuri la un capitalism balcanic, fanariot, pe resursele statului… cã doar cine altcineva era statul. Pentru mine cam asta e experienþa lor istoricã, redusã schematic.

Nu voi mai scrie despre anii '90, e un subiect, dar nu consider cã mai meritã atenþie. Existã mult exotism acolo, cu teme grele. Exotism pe care se pare cã l-am luat cu noi, nu lipseºte din prezent. Aºa cã de ce sã ne mai chinuim sã ne sucim gîtul înapoi? Uite un exemplu…Recent Ponta a dat o lege doar pentru el. Ultimul care a comis o asemenea vitejie a fost, dupã cunoºtinþele mele, Ceauºescu. Ca sã nu cumva sã credem cã nu ºtie ce face, în zilele urmãtoare a tras în public o glumã, despre infamul doctorat de care tocmai s-a scãpat, fãcîndu-ºi cadou legea. Protestele au fost atît de firave ºi de trecute cu vederea, dacã nu cumva chiar uºor ridiculizate de oameni educaþi, cã tot am vorbit despre mutanþi, încît te apucã dezolarea. Totuºi, ca sã fixãm mai bine povestea, am sã repet, omiþînd numele: în anul 2015, premierul unui stat de drept membru al Uniunii Europene a dat o lege doar pentru el, doar ca sã-ºi scape curul de acuzaþia de furt intelectual. Nu þi se pare cã sunã exotic?  

Mi-aº dori sã am puterea ºi luciditatea ºi sã-mi omor îndoiala, ca sã scriu cartea pe care am vãzut-o nãscîndu-se în grãdinile lui Carlos, un spaniol de profesie grãdinar. O carte de convorbiri cu acest om simplu, dar extraordinar de acut ºi de plin de curiozitate. O carte despre România lui 2012, despre democraþie ca curte a miracolelor (cacofonia e o figurã de stil). Nici vorbã de egoficþiuni, realitãþi din greu.

Romanul cuprinde savuroase descrieri ale unor scene din lumea artisticã dinainte de 1989, particularizatã prin personaje din Craiova. Uºor, uºor, se contureazã profilul unor personalitãþi, comportamentul lor în anumite momente. Îmi pare cã, paradoxal, unul care iese într-o luminã mai puþin favorabilã din 21 decembrie, s-a dovedit remarcabil în viata culturalã de pânã azi, pe când vedeta curajoasã a involuat spre o atitudine jenantã. De altfel tatãl personajului tãu are o scurtã descriere a celor care ieºeau în faþã în 1990. Ca sã folosesc o expresie cu iz cazon, „aceºtia sunt oamenii, cu ei defilãm”?

Ca pãduchii în frunte, e o altã expresie popularã în epocã.

Intenþia mea nu a fost sã fac de rîs pe cineva anume, sã arat cu degetul spre cineva, am reprodus, reducînd modelele la un set de tipologii, niºte poveºti mai mult sau mai puþin reale, legende. Caþavencu are fãrã îndoialã un nume, dar el rãmîne Caþavencu în conºtiinþa noastrã. Cum exact anume au evoluat personajele reale, cele care l-au inspirat pe Caþavencu, nu mai e treaba autorului. Aºa cum autorul e convins cã în ceea ce tu recunoºti personaje craiovene, cineva din Cluj ar putea recunoaºte personaje clujene. Sau din Iaºi, ieºene. Ele trãiesc ºi respirã ºi transpirã în jurul nostru. Literatura nu-i poate opri. Dar are haz sã le ºterpeleascã suculenþa tipologicã. Mãcar atît poate face, ne aduce în faþa oglinzii. 

În ce mãsurã simþi cã muzica descrie lumea? (întreb pornind de la personajul romanului)

În cazul personajului meu, muzica descrie o lume de dincolo de cea în care el e prins, ºi cãtre care se îndreaptã dorinþele lui ajustate de regimul politic ºi de viaþa cazonã. Muzica lui e o altã lume, o lume liberã. De altfel, acest stereotip funcþioneazã în general vorbind, muzica… muzica rock e asociatã unei rãzvrãtiri împotriva ipocriziilor ºi a constrîngerilor unei societãþi. Mã rog, la o vîrstã naivitatea asta are sens… În condiþiile anului 1989 rãzvrãtirea personajului se produce în capsule de visãri, iar atunci cînd teribilismul pe bazã de adrenalinã adolescentinã întreþinutã muzical nu mai poate fi conþinut, vezi episodul permisiei, e un risc adãpostit în inima întunecatã a unei nopþi ceþoase de iarnã.

De ce ne tulburã muzica? Poate pentru cã lumea s-a nãscut dintr-un sunet, ºtiinþa omite sã ne spunã… E foarte posibil ca în cazul omenirii, sunetul sã fi venit posterior naºterii ºi sã fi fost o interjecþie: Ups!

Cum vezi prezenþa în literaturã a tuºelor de regionalism în vorbirea personajelor?

O coloraturã necesarã pentru un spor de autenticitate, în cazul unui registru realist. Sau pentru a reliefa personaje. Dacã þi se îndemînã, e bine sã le foloseºti.

Armata (de la Svejk la Moº Teacã) a reprezentat dintotdeauna o sursã de umor. În roman este ingredientul care fixeazã drama acelui timp. Umorul reprezintã o salvare?

Nu ºtiu de ce armata reprezintã o sursã de umor, poate pentru cã e ceva extraordinar de nefiresc, o minte vie începe sã aibã probleme atunci cînd o supui unui regim de reguli uniformizante, e în sine o socotealã absurdã. În versiunea ei obligatorie era o aberaþie ºi nãºtea dincolo de uniformizare multe alte mizerii, abuzuri ridicole ale unor oameni lipsiþi de caracter - pansate cu umor sau cu umoruri, atunci cînd el nu þîºnea involuntar din chiar obiceiurile cazone. Imagineazã-þi fãrã sã rîzi trei soldaþi patinînd într-un sincron neverosimil pe o pãturã, ca sã lustruiascã… sã lustruiascã!… cimentul unui dormitor auster, plin cu paturi metalice suprapuse.

Nu cred cã poate sã fie o salvare, e o decompensare… Dacã vorbim de acest tip umor care se naºte în momente critice, e o decompensare. Un semn cã depãºim momentul respectiv întregi la minte.

Altfel, are multe alte funcþiuni ºi inflexiuni. ªi în general e caracteristica unei minþi vii. Deºi nu tot rîsul e semnul unei inteligenþe.  

Armata îmi pare a-ºi propune solidarizarea oamenilor dar genereazã limpede o rafinare a egoismului ºi a propriei supravieþuiri. Cum vezi tu lucrurile?
Maturizarea de care se vorbea în conjuncþie cu stagiul militar, cum o vezi privind retrospectiv? Existã cicatrici?

Armata obligatorie era o oroare. Armata ceauºistã obligatorie era de zece ori o oroare. Nu ºtiu dacã scopul ei era solidarizarea tinerilor… era o experienþã durã de viaþã, care îºi gãsea, cu toate neajunsurile, beneficiile ei. Aveai ocazia sã cunoºti natura umanã în condiþii extreme, sã-i simþi pe pielea ta bunele ºi relele. Statul îþi oferea acestã distracþie gratuit, o maturizare pe steroizi. Gratuit ºi obligatoriu. Aºa arãtau lucrurile în acel timp, în tot blocul comunist. Viaþa avea atunci mult mai multe asperitãþi ºi deºi necesita un efort mult mai mare, parcã nu eram la fel de obosiþi ca astãzi, cînd armata nu mai e obligatorie ºi toate problemele din viaþa noastrã pot fi rezolvate cu un set de aplicaþii pe care le avem în smartphone.

Cicatricile sînt fizice, am una în sprînceanã ºi un set de arsuri pe braþe. ªi cred cã sînt norocos cã se opresc aici. Cu alte traume de altã naturã nu am ieºit din armatã. Poate cu regretul e a nu fi trãit mai implicat Revoluþia, fiind într-adevãr un prizonier pacient în spitalul din Caracal. 

Ce mai ºtii de Csabi, de Bogdan, de ceilalþi bãieþi?

Nimic. Am trãit împreunã un moment de viaþã, dar camaraderia nu s-a prelungit. 

„E doar o fututã de poartã. Trecem prin ea veseli, ca un alai de nuntã. [...] Câinele vine dupã mine.” Ce ar mai fi de zis?
Ar putea fi „Iubite prinþ, ºtii tu!” un moto valabil pentru întreaga viaþã?

Da, acolo se terminã 1989. Porþile, din pãcate, nu se terminã niciodatã. Nici dealurile, nici zidurile ºi nici nopþile. Iar cîinele… e pe-aici pe undeva, dã din coadã. Pentru cã, din fericire, nici cãrþile nu se terminã.

Un moto. Cred cã ar putea fi, cred cã în anumite momente de viaþã ajungem sã o „ºtii tu”. Important e sã fie doar momente ºi la sfîrºit sã-þi vinã o concluzie de bun gust ºi de bun augur. Dar dacã neavînd altceva mai bun de fãcut schimbi focalizarea din individualitate spre animalul social, ºi te uiþi în ce cercuri strîmte se învîrte el prin istorie ºi cum acest sistem pe care îl naºte civilizaþia are tendinþa sã-l transforme într-un animal de povarã cu mintea scurtã, înhãmat la eterna lipsã de responsabilitate a politicului (sã-i zicem aºa, deºi poþi sã-i spui foarte bine ºi viciul puterii), da, sigur cã-þi vine sã-þi pui moto replica protagonistului meu, pe ºleau: „iubite prinþ, ai cãcat-o”. Pãrerea mea personalã e cã poþi sã o pui liniºtit.

Interviu de Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Radu Ciobotea 

 

„Dosarul de presã” al României comuniste
a rãmas, deocamdatã, gol

 

carteaCoordonator al volumului Journalistes français dans la Roumanie communiste 1974-1989, apãrut la editura francezã Orizons, Radu Ciobotea[*] trece dincolo de cortina de tãcere care a însoþit o bunã parte a istoriei acestei perioade interesante ºi dureroase. Jurnalistul, diplomatul, scriitorul, profesorul Ciobotea, într-un interviu acordat revistei 'Prãvãlia culturalã', care devanseazã cu puþin apariþia volumului în limba românã.

Demers inedit, a provoca strãinii, printr-un exemplu de muncã de furnicã - ce spun ceilalþi despre noi - sã rescrie într-un fel un capitol de istorie care rãmâne extrem de controversat. Cum a apãrut ºi cum s-a dezvoltat aceastã  idee?

N-ar fi trebuit sã fie un demers inedit. Ar fi trebuit sã fie una dintre cãrþile necesare care apar la timp ºi întregesc, în primul rând, istoria jurnalismului. ªi, apoi, desigur, istoria pur ºi simplu. Este o dimensiune fireascã a oricãrei mari culturi, aceea de a-ºi recupera trecutul din cât mai multe perspective, de a furniza cercetãtorilor ºi publicului larg o bibliografie cât mai completã, nu doar despre ce a fost ci ºi despre ce spun ceilalþi cã a fost.  „Dosarul de presã” al României comuniste a rãmas, deocamdatã, gol. Nu ºtim prea clar cine ce a scris în presa noastrã vreme de o jumãtate de veac, avem de redescoperit, probabil, ºi mari canalii ºi condeie oneste, ºi agramaþi ºi reale talente. Cineva va trebui sã reconstituie, într-o zi, ºi aceastã istorie.

Apoi, nu ºtim nimic despre ce s-a scris despre noi, cum, când ºi de ce s-a scris aºa. Nu avem portretul nostru, ca popor, în oglinda mediaticã a Occidentului. Când eram copil cumpãram singurul ziar francez care exista în România, 'L’ Humanité'. Mi se pãrea minunat, întâi fiindcã era scris în francezã, iar asta conferea, deja, oricãrui cuvânt, statutul de adevãr absolut. Apoi, fiindcã se vorbea despre lume într-un limbaj comunist care nu era deloc comunist vãzut din România. Nu era nici o limbã de lemn, era degajat, ironic, isteþ ºi habar n-aveam cã eram, astfel, manipulat cu talent ºi gingãºie. Despre ºcoala francezã de jurnalism nu aveam sã ºtiu absolut nimic nici in liceu, nici în facultate, ce sã mai vorbim de anii petrecuþi într-o comunã bãnãþeanã frumoasã ºi plinã de piersici, unde venea doar ziarul judeþean de partid, iar televizor, din leafa de profesor, nu îmi puteam cumpãra. De fapt, nu mi-ar fi folosit la nimic. Ca viitor jurnalist trãiam, de fapt, o uriaºã frustrare, pe care nici nu mi-o descoperisem încã.

Am descoperit presa francezã târziu, ajuns într-o misiune diplomaticã la Paris, am fost uluit sã vãd cã relaþia dintre ea ºi România nu pasiona pe nimeni, aºa cã m-am aruncat asupra acestui subiect cu o curiozitate ºi o pasiune freneticã. Mi-a fost de folos susþinerea ambasadorului de atunci la Paris, Teodor Baconsky. Ceea ce nu înseamnã cã a fost uºor sau cã am scãpat de orele lungi de muncã în arhive, fãrã nici o legãturã cu orele de program, în care aveam alte însãrcinãri. Vorba ambasadorului, din Evanghelia dupã Matei: „ªi pe acestea sã le faceþi, dar nici pe celelalte sã nu le lãsati nefãcute”. Am încercat sã le fac pe toate dupã puterile mele ºi cred cã în prima reprizã a acestei lupte cu mine însumi, nu prea am reuºit. Volumul de muncã era colosal. Presa francezã are, cred, sute de mii de articole despre România comunistã ºi post-comunistã. A trebuit sã pãrãsesc misiunea fãrã sã fi ajuns la capãtul acestei încercãri. Am scris, între timp, alte douã cãrþi, într-o altã misiune diplomaticã.

Una publicatã la Paris, cealaltã la Chiºinãu. Abia revenit în capitala Franþei, în cadrul ICR, am simþit din nou provocarea de a realiza un volum de care simþeam cã România, la 25 de ani de la Revoluþie, are nevoie. M-am întors în redacþiile marilor ziare, mi-am revãzut prietenii jurnaliºti, acum ajunºi celebri, ºi cred cã, de data asta, am reuºit. Iatã povestea. Trebuie sã mai spun cã acest volum are douã chei. Cheia romaneascã ºi ...cheia francezã. Pentru noi, e o redescoperire a trecutului comunist. Pentru cei care semneazã în ea, cartea e nostalgicã, e o frânturã din tinereþea lor neastâmpãratã, o etapã din formarea lor profesionalã. Un remember al unei alte vieþi, în care se jucau, inconºtienþi, cu structurile comunismului, cu Miliþia ºi Securitatea, în goana lor dupã adevãr. Au avut curaj ºi talent. Cineva trebuie sã spunã, mãcar acum,  ºi aceste adevãruri.

Se spune cã istoria se rescrie în permanenþã. Noi, adulþii de azi, am învãþat într-un fel istoria, la ºcoalã, am trãit-o în alt fel, am recuperat-o pe parcurs într-un al treilea fel, ºi tot nu suntem dumeriþi. Care ar fi diagnosticul dvs, acum, la terminarea acestei cãrþi? A fost sau nu revoluþie?

E adevãrat, ne aflãm acum într-o altã lume decât cea care ni se pãrea unicã, imuabilã, cu ani în urmã. Se modificã rapid totul, chiar ºi trecutul. Mai exact, trecutul este mereu reinterpretat în functie de informaþiile noi care apar, dar ºi de perspectiva politicã din care îl abordãm. Nu putem spune cã, dupã 25 de ani, au apãrut informaþii publice care sã fi rãsturnat ceea ce ºtiam pânã acum. Dar, în acelaºi timp, cred cã ar trebui sã ne scuturãm de cliºee ºi sã revedem faptele. Este ceea ce am fãcut, de altfel, cãutând privirea francezã în ceea ce s-a întâmplat în România. Am descoperit, treptat, o logicã impecabilã, o coerenþã a evenimentelor care atunci pãreau supuse hazardului. Tensiunile politice, economice, sociale aflate într-o creºtere exponenþialã nu puteau avea alt rezultat decât revoluþia. Iar aceasta chiar s-a petrecut, pânã în momentul în care politicul a reluat iniþiativa, folosind uriaºa mobilizare din decembrie 89 ºi din lunile urmãtoare.

În opinia mea, tot ce s-a întâmplat între 16 ºi 22 decembrie a fost o revoluþie în desfãºurare, cu obiective clare la Timiºoara, unde, din 20 decembrie, a fost creat Frontul Democratic Român. Schimbarea cerutã de aceastã primã formaþiune democraticã era radicalã, anti-comunistã, orientatã spre deschiderea României spre Vest, spre alegeri libere, spre schimburi economice la nivel european, spre reconstrucþia socialã a unei Românii în paraginã. Pe scurt, în opinia mea, decembrie a fost o revoluþie, aºa cum este ea definitã în manuale, cu dorinþa de schimbare totalã a structurilor politice, sociale, economice, culturale care existaserã pânã atunci. Procesul în sine a durat, însã, mult mai mult. Revoluþia s-a transformat în tranziþie, iar aceasta a cucerit, cu mare greutate, vreme de douã decenii ºi jumãtate, obiectivele gândite de oamenii de pe baricadele lui decembrie 89. 

Un ziarist francez ca José Lamarque, bun cunoscãtor al istoriei Spaniei, spunea public, nu de mult, la dezbaterea gãzduitã de „L'Express”, cã românii au nevoie urgentã de o mare dezbatere naþionalã, în care lucrurile sã fie spuse pe faþã, pentru a recupera acel dram de istorie -adevãrul asupra revoluþiei - care le lipseºte pentru a putea continua sã trãiascã parþial mãcar corect. Ce credeþi despre acest deziderat?

Cred cã José Manuel Lamarque are dreptate. Nu a avut loc o dezbatere naþionalã care sã aducã toate informaþiile instituþiilor abilitate cu investigarea crimelor din decembrie. Mii de oameni au rãmas fãrã rãspunsuri. Tensiunile mocnesc, atât în þarã, cât ºi în diaspora. Acuzaþiile sunt multe, poate uneori fantasmagorice. Dar, fãrã o stabilire clarã a culpabilitatilor, e imposibil sã trasezi graniþe între bine ºi rãu. Aºa cã noi, românii, aflaþi oriunde, ne suspectãm în continuare unii pe alþii, bãnuim mâna Securitãþii peste tot, ne construim scenarii incredibile. Cred cã a sosit momentul sã ni se rãspundã cu onestitate la toate întrebãrile, iar acolo unde nu existã rãspuns sã nu ni se sugezere cã ar exista. Cred cã revoluþia ar trebui reconstruitã din bucãþile de adevãr care existã deja, fãrã speculaþii, comentarii ºi devieri.

Ca la fiecare revoluþie, se spune cã de fapt este ºi un dram de loviturã de stat. Aºa a fost? Cum vã explicaþi persistenþa endemicã a dorinþei de a nu spune adevãrul, de a minþi prin eludare?

Dupã cum vedeþi, nu avem încotro, trebuie sã folosim infinitivele. A nu spune adevãrul, a minþi, sunt verbe care stau pe loc, încremenite în propria lor idee, ºi , mai ales, nu cheamã nici un subiect. A nu spune adevãrul... cine?  Cred cã este vorba despre instituþiile statului, care deþin, probabil, informaþii destul de complexe despre ceea ce s-a întâmplat. ªi cãrora, se subînþelege, li s-a ordonat sã tacã. Este un scenariu posibil, dar cam greu de crezut în totalitate, într-o lume româneascã în care, pânã la urmã, cam totul se aflã. Cred, mai degrabã, cã nu am avut tenacitatea ºi rigoarea de a pune întrebãrile potrivite oamenilor potriviþi. Cred cã nu mai suntem foarte entuziasmaþi de o nouã ºi vastã anchetã asupra revoluþiei. Cã ne-am cam luat cu treaba, suntem ocupaþi, avem alte prioritãþi. În ce mã priveºte sunt optimist, cred cã orice adevãr greu de obþinut cedeazã în faþa unei întrebãri cu adevãrat bine plasate ºi continuu susþinute. ªi mai cred cã timpul acestei cedãri e aproape. Totul e sã nu obosim în a pune întrebãrile.

Cartea a avut un mare succes în Franþa, s-a discutat despre ea, a prilejuit mai multe dezbateri. Pentru când o traducere în România?

In prima parte a acestui an, sper. Directorul editurii Orizons, scriitorul Daniel Cohen, este perfect de acord cu acest proiect. Lucru care mã surprinde, fiindcã  pânã acum nu era deloc un cunoscãtor sau un prieten entuziast al þãrii noastre. Dar, citind textele scrise de jurnaliºtii francezi despre Romania, a devenit foarte interesat de destinul þãrii noastre. De asemenea, este teribil de curios sã vadã þinuturile Transilvaniei, regiune despre care a auzit multe, dar pe care n-a vãzut-o niciodatã. Dar, dincolo de bucuriile meritate ale unei asemenea lansãri de carte, existã un imens câºtig pentru publicul românesc. Ne putem revedea trecutul recent prin ochii ziariºtilor francezi, ceea ce schimbã total perspectiva cu care eram obiºnuiþi ºi ne redã un fragment de istorie pe care nu îl cunoºteam asa cum  este el expus în carte.

Post festum, ce vi s-a parut cel mai interesant din ceea ce aþi citit, scris de confraþii dvs francezi? Dar ºi cel mai trist? Ce v-a ºocat ºi ce v-a dezamãgit? Ce v-aþi fi aºteptat sã gãsiþi ºi nu aþi gãsit?

Sunt câteva lucruri remarcabile în aceastã carte, care s-a construit treptat, din texte disparate pe care le-am descoperit într-o cascadã de surprize. ªocul a fost pozitiv, dezamãgirile (puþine) le-am scos din cadru. Era vorba despre texte obediente, favorabile lui Ceauºescu, scrise intr-o ciudatã limbã de lemn occidentalã. Dar, repet, extrem de puþine. Linia majorã a cãrþii este conferitã de textele puternice, de reportaje, analize, editoriale, anchete ºi ºtiri care reconstruiesc România ultimilor cincisprezece ani de comunism. Una din marile surprize a fost revenirea corespondenþilor de la 'Libération' pe locurile revoluþiei, la patru luni dupã evenimente. Au fost primii care au recunoscut cã s-au înºelat cu privire la numãrul victimelor de la Timiºoara, au refãcut întregul reportaj ºi au restabilit adevãrul, pentru întreaga presã francezã. Acest reportaj a generat ºi un editorial, a cãrui concluzie este: revoluþia românã nu trebuie pusã între ghilimele.

 

Interviu realizat de Iulia Badea-Guéritée

 

Rintervievatuladu Ciobotea s-a nãscut în 1 iulie 1960 la Dej, judeþul Cluj. Este absolvent al Facultãþii de Litere din cadrul Universitãþii de Vest din Timiºoara, doctor în literaturã comparatã al Universitatii Babeº-Bolyai, (Cluj Napoca) ºi Docteur ès lettres al Université d’Artois, Arras, Franþa. Pasiunea pentru scris, cãlãtorie si aventurã l-a determinat sã fie, vreme de douãzeci de ani, jurnalist de presã scrisã, radio ºi televiziune (cea mai îndelungatã perioadã la ziarul 'Evenimentul zilei'), corespondent de rãzboi în perioada conflictelor din fosta Iugoslavie). Cadru universitar începând din 2006,  Radu Ciobotea este conferenþiar universitar la Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad ºi editorialist la saptãmânalul “Diaspora româneascã” din Londra. Din 2007 lucreazã în diplomaþie, fiind consilier diplomatic la Ambasada României de la Paris, apoi consul în Republica Moldova ºi, în prezent, director adjunct al Institului Cultural Român din Paris. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat numeroase volume de ºi despre jurnalism, atât în România cât ºi în Franþa. [sus]

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey