•  Franciscus Georgius
•  Alina Gioroceanu
•  Victor Martin


sus

Franciscus Georgius

 

Fiii lumii ºi fiii luminii

 3. Cea mai frumoasã femeie

 

Soþia mea are un vãr, tatãl a douã fete foarte frumoase, Raluca ºi Renata. Prima dintre ele a apãrut în vara anului 2014 pe pagina întâi a ziarelor sãlãjene, dupã ce lumea i-a descoperit chipul pe coperta revistei franceze Sensuelle. Tânãra jibouancã ºi-a început cariera de fotomodel la 14 ani, dar fãrã sã renunþe la studii. La început a promovat brandurile româneºti în vacanþe, când a cãlãtorit mult în strãinãtate. Ziarista Flavia Pintea a enumerat mai multe destinaþii exotice în prezentarea din 'Magazin Sãlãjean' (4 august 2014): Tokyo, Istanbul, Milano, Paris, China. În prezent, fata lucreazã pentru 'Crystal Model Management' din Paris.

Un exemplu de succes este contagios, mai ales într-un orãºel unde toatã lumea se ºtie cu toatã lumea. Multe fetiþe încearcã sã calce pe urmele nepoatei mele prin alianþã. Le întâlnesc adunate în poarta casei de culturã atunci când închid uºa bibliotecii ºi mã îndrept cãtre casã. Vin la cursul de modelling ca sã înveþe de mici cum sã se machieze, ce sã îmbrace, cum sã-ºi învingã emoþiile, cum sã umble pe un podium. Se obiºnuiesc sã atragã atenþia, sã-ºi pãstreze calmul ºi farmecul, sã rãzbatã printre rãutãþi ºi concurente. Pentru cã frumuseþea stârneºte patimi ºi invidii de calibrul celor din basmul cu Albã-ca-Zãpada.

Îmi amintesc de o altã frumuseþe de excepþie, tot Raluca o chema. Dupã ce a devenit Miss Costineºti, i s-a reproºat faptul cã la începutul competiþiei s-a prezentat ca fiind elevã „la unul dintre liceele din Jibou”. Adevãrul este cã atunci fiinþa numai unul, botezat 'Ion Agârbiceanu' dupã scriitorul ºi preotul ai cãrui tatã ºi fraþi locuiserã peste drum. Dar ulterior, ºcoala unde învãþase mândreþea încununatã pe þãrmul mãrii s-a transformat într-un grup ºcolar, deci scãparea, „bâlba” reproºatã cu multã invidie de gurile rele, s-a dovedit a fi în final un fel de prevestire. Mã minunez ºi azi cum, copleºitã de emoþii, a întrevãzut fãrã voie o frânturã de viitor.

De la vârsta fragedã pânã la senectute, toate reprezentantele sexului frumos se aflã într-o competiþie acerbã. Dacã nu pentru a câºtiga inima unui bãrbat de succes, atunci pentru a cumpãra cea mai suculentã bucatã de pulpã din mãcelãrie, a umple ferestrele cu cele mai bogat înflorite muºcate, a coace prãjiturelele cele mai râvnite la 'Balul strugurilor'. ªi nu numai muritoarele se întrec, ci ºi zeiþele, printre ele chiar ºi înþeleapta fecioarã Palas Atena. Când n-a fost invitatã la nuntã, Eris (Discordia), sora lui Ares (Marte la romani), s-a rãzbunat aruncând în sala de ospeþe un mãr de aur pe care scria: „Celei mai frumoase”. Trei zeiþe ºi-au disputat fructul de pominã. Juriul, format din prinþul Paris ºi nimeni altcineva, a fost mituit de galeºa Afrodita cu promisiunea cã i-o va oferi pe cea mai frumoasã femeie din lume. Uite aºa a izbucnit rãzboiul din Troia... 

Concursuri de frumuseþe s-au organizat ºi pe vremea comuniºtilor, deci sã nu ne minunãm cã ele au stârnit valuri ºi în „lumea mãruntã” a personajelor imaginate de ziaristul italian Giovannino Guareschi, printre care s-au remarcat ºi au rãmas în conºtiinþa publicã preotul romano-catolic Don Camillo ºi primarul comunist Peppone, liderii de opinie ai unei comunitãþi deosebit de ferme în opinii ºi uneori cam dure în manifestãri dintr-un sãtuc de pe valea nãrãvaºã a fluviului Po.

În Dilema lui Don Camillo, al treilea volum din traducerea americanã a seriei italiene, se aflã povestirea Frumoasa ºi bestia, unde eroii principali sunt doi tineri îndrãgostiþi, Marco ºi Giulietta, fata comunistului Brusco, cea mai frumoasã codanã din sat.

Scriitorul se amuzã copios pe seama prozelor comsomoliste când îi descrie pe tineri ca fiind doi activiºti interesaþi numai de politicã: „Ce importanþã are cã nu suntem de acelaºi sex cât timp avem aceleaºi idealuri?”

Într-adevãr, toatã lumea care-i întâlnea considera cã se potrivesc de minune: amândoi frecventau Palatul Poporului, mãrºãluiau umãr lângã umãr la manifestaþii, fãceau o echipã grozavã când adunau semnãturi pentru Porumbelul Pãcii („ºi alte drãcovenii de acest fel”). În timpul liber, se întâlneau la pod, apoi, când a început toamna ºi a început sã burniþeze, Marco a venit s-o întâlneascã pe Giulietta acasã. Când a dat frigul, mama fetei l-a chemat în bucãtãrie ºi a ascultat cu uimire cum junii discutã despre partide, ziare, ruºi, americani ºi alte subiecte ridicole. Concluzia unei persoane cu mult bun simþ: „Iar se reuneºte Comitetul Politic!”

Într-o zi, fata s-a întors cu o revistã ilustratã în mânã: „M-am calificat în finala concursului de frumuseþe «Miss Viaþã Nouã»!” Era un periodic pentru tineret al Partidului Comunist Italian care organiza an de an câte o competiþie de profil. Tinerele trimiteau câte o fotografie, apoi un juriul selecta finalistele pentru faza finalã organizatã la Roma.

Mamei, o þãrancã cu fricã de Dumnezeu, nu i-a venit sã creadã cã soþul ei ºi-a dat acordul ºi ar fi fost în stare s-o lase pe fatã sã plece singurã în capitalã. Bineînþeles, Giuliettei îi surâdea ideea sã scape de acasã, mai cu seamã pentru cã drumul era plãtit: „Frumuseþea nu este un monopol burghez.” Cât timp concursul este pregãtit de oamenii Partidului, nu poate fi nimic la nelocul lui.

Dar Marco era îndrãgostit pânã peste urechi ºi i-a cerut tinerei sã renunþe la cãlãtorie. Când fata l-a refuzat indignatã, flãcãul i-a interzis rãspicat sã meargã.

„Cu ce drept?”
„Te iubesc, a rãspuns Marco cu pasiune. Nu sunt tipul cãruia sã-i placã o soþie care se expune în public.”
„Ce-mi pasã mie! Du-te! Lasã-mã! Îþi voi trimite o vedere din capitalã.”

Dar italienii sunt niºte firi aprinse, uneori chiar cu accente bestiale în manifestãri, mai cu seamã când vine vorba despre onoarea familiei.

Fie, a viitoarei familii.

Scos din rãbdãri de îndãrãtnicia iubitei, Marco a prins-o de cosiþe, a luat o foarfecã de pe o poliþã ºi a tuns-o chilug pe favorita numãrul I a concursului de frumuseþe.

„Ei bine, du-te la Roma dacã vrei!”

A aruncat foarfeca ºi a plecat trântind uºa.
Dar chiar dacã a fost o ceartã cu un deznodãînt violent, a fost una între doi tineri care se iubeau.

În ziua urmãtoare, Giulietta s-a dus aºa, chealã, la vechiul lor loc de întâlnire de pe pod. Cum pe-acolo trecea multã lume, una-doua a aflat ºi Marco. A venit într-un suflet, laolaltã cu toatã lumea din sat.

„Ei bine, ai venit sã-þi admiri opera?” l-a înfruntat tânãra.
„Giullieta, dacã vrei sã te rãzbuni, fã-o acum. Împuºcã-mã!”

Rãspunsul ei l-a dezarmat pe drãguþ:

„De ce sã te împuºc? Unde mai gãsesc un nebun sã mã ia de soþie aºa cum arãt acum?”

Drept care s-au sãrutat, s-au dus acasã ºi le-au spus pãrinþilor sã înceapã pregãtirile de nuntã.

Numai Don Camillo a avut ceva de comentat atunci când mirii s-au prezentat în faþa altarului ca sã primeascã binecuvântarea divinã:

„Care dintre voi este mirele?” a întrebat hâtru preotul.
„El,” a arãtat Giulietta înspre Marco ºi ºi-a tras zâmbitoare vãlul peste cãpºorul chilug.

Da, ea a exagerat ca sã-l provoace, el a exagerat ca sã-i arate cât þine la ea, astea-s jocurile dragostei: anihilatoare ºi totodatã regeneratoare.

Guareschi a ales un fel abrupt, direct, suprinzãtor, ca sã creioneze povestea unei iubiri pãtimaºe, finalizate cu un sfârºit fericit, dorit ºi apreciat de toatã lumea. Iatã o zicere verde în faþã, menitã sã ne atragã atenþia asupra singurei frumuseþi cu adevãrat impresionante: cea din inimile celor doi tineri. Evident, Dumnezeu i-a menit sã fie suflete pereche. Cazul lor reflectã esenþa strãvechii legãturi dintre soþi: „Ubi tu Gaius, ibi ego Gaia.” Restul, Roma, Partidul, Miss Lumea Nouã, concursul de frumuseþe, sunt doar niºte detalii fãrã importanþã.

Farmecul povestirilor din „lumea mãruntã a lui Don Camillo” este dat tocmai de faptul cum firi simple, de oameni din popor, reuºesc sã ne ofere un model moral etern valabil, uºor de înþeles, simplu de urmat. 

Comentarii cititori
sus

Alina Gioroceanu

 

Eco ºi legiuitorul

 

Afirmaþiile pe care le-am receptat interogativ în profesia juridicã încã de la început conþineau formula „intenþia legiuitorului este”, dublatã de siguranþa emitentului cã a depãºit impasul interpretativ nãscut de textul legal ºi a reuºit sã decripteze temeiul care sã-i asigure soluþionarea problemei de fapt supusã judecãþii. ªi uite aºa, prinsã în mecanismul semiozei, mã loveam de limitele interpretãrii altuia ºi de limitele propriei interpretãri.

Simpla referire la intenþia legiuitoare era un stimul suficient pentru a rula în gând „temeiuri” semiotice.

Într-o lucrare care mi-a influenþat dezvoltarea filologicã (mã refer aici, desigur, la Limitele interpretãrii - deþin traducerea din 1996, apãrutã la Constanþa, Editura Pontica, din care voi cita mai jos), în scopul de a  contura o semioticã a receptãrii, Umberto Eco analizeazã trihotomia regãsitã în studiile hermeneutice, care opune interpretarea în sens de cercetare a unei intentio auctoris, interpretarea ca investigare a unei intentio operis ºi interpretarea ca impunere a unei intentio lectoris.

O scurtã prezentare a viziunii clasice asupra interpretãrii aratã cã aceasta aºeza în opoziþie douã programe de cãutare: cãutarea în text a ceea ce autorul a voit sã spunã ºi cãutarea a ceea ce textul spune, indiferent de intenþiile autorului sãu. În interiorul celei din urmã, textul permite abordãri diferite, respectiv cãutarea a ceea ce spune „în raport cu propria-i coerenþã contextualã ºi cu situaþia sistemelor de semnificare la care se raporteazã” ºi cãutarea „a ceea ce destinatarul gãseºte în el prin raportare la propriile-i sisteme de semnificare ºi/sau raportat la propriile-i dorinþe, pulsiuni sau criterii arbitrare” (p. 25).

Cuvintele-cheie interpretare, text ºi intenþie îmi permit sã le mãsor permanent în câmpuri disciplinare diferite. De pildã, scopul emiterii normei juridice îl reprezintã aplicarea ei, iar lucrãrile juridice observã cã aplicarea legii este precedatã de interpretarea acesteia; conþinutul interpretãrii îl reprezintã stabilirea sensului intenþiei/voinþei legiuitoare exprimatã în normã.

Autorul-legiuitor, emitent tipic al textului de lege, la a cãrui voinþã generatoare de norme logice se raporteazã juriºtii, este înzestrat doctrinar cu „luminã ºi înþelepciune”. Aºadar, dacã doar în aceastã idilicã luminã pot fi înþelese normele emise, juristul se vede îndreptãþit sã caute în textul de lege voinþa legiuitoare, respectiv acea intentio auctoris.

Sã ne întoarcem deci la text, în speþã, la textul de lege, singura legãturã palpabilã dintre participanþii aºezaþi la capetele schemei clasice a comunicãrii. Tot doctrina juridicã recunoaºte cã textul poate fi supus mai multor recursuri interpretative, deosebite într-o viziune potrivit criteriului procedeelor cu ajutorul cãrora interpretul stabileºte înþelesul normei juridice, precum interpretarea gramaticalã, interpretarea sistematicã, istorico-teleologicã, logicã ºi procedeului analogiei.

Mã voi referi la primele douã. Prin apel la interpretarea numitã gramaticalã în teoria generalã a dreptului, conþinutul unei norme juridice se clarificã pe baza regulilor din teoria limbii, adicã a procedeelor de analizã morfosintacticã a textului legal, a sensului termenilor folosiþi, a relaþiilor dintre aceºtia, precum ºi pe baza modului în care este generat enunþul ori este marcat de semnele de punctuaþie.

În teoria semioticã, se admite cã textul poate sã îºi dezvolte singur o intenþie, tocmai pentru cã schema pe care se construieºte este miºcatã de raþiuni proprii dinamicii abstracte a limbajului, diferite de intenþiilor autorului. Altfel spus, textul este apt sã genereze sens în mod independent de intenþia autorului sãu, limba fiind supusã legilor proprii care îi permit sã se nascã în texte.

Alt procedeu de interpretare juridicã este reprezentat de interpretarea sistematicã. În teoria dreptului, interpretarea sistematicã permite lãmurirea înþelesului unei norme juridice prin analiza raporturilor sale cu alte norme juridice, fie din acelaºi act normativ, fie dintr-un alt act normativ. Apelul la interpretarea sistematicã este cerut, în cele mai multe cazuri, de coexistenþa unor norme juridice civile generale ºi a unor norme juridice civile speciale sau pentru a se putea stabili domeniul în care se impun a fi aplicate mai multe dispoziþii legale.

Coroborarea acestor norme juridice þine de competenþa ºi inteligenþa juristului. ªi aici ar trebui sã ne raportãm inclusiv la o intentio lectoris, la ceea ce Eco numeºte conjecturã, respectiv iniþiativa cititorului-jurist de a face o conjecturã în ceea ce priveºte intentio operis. În final, suita de conjecturi trebuie sã fie confirmatã de ansamblul organic al textului, de coerenþa textualã.

Atunci, unde se ascunde „intenþia legiuitorului”? În modul în care se degajã aceasta din înlãnþuirea de concepte pe care le vehiculeazã un text? În priceperea lectorului-jurist care ar trebui sã recurgã la arsenalul logic ºi analogic, la cunoºtinþele lingvistice ºi corecta identificare a scopului pentru care normele de drept au fot emise? Cât sunt de îndreptãþiþi sã afiºeze o serioasa siguranþã aceia care se raporteazã permanent la intenþia legiuitorului când singurul element care îi leagã de acesta rãmâne textul, cu tot pre-textul, co-textul ºi con-textul ce îl însoþesc?

În aceeaºi idee, acel legiuitor polifonic, adesea neglijent, ar trebui sã ºtie cã textul este produs nu numai pentru un destinatar unic, ci pentru o comunitate diversã de cititori, cu sau fãrã pregãtire juridicã. Legiuitorul ºtie sau ar trebui sã ºtie cã el „va fi interpretat nu dupã intenþiile sale, ci dupã o complicatã strategie de interacþiuni care implicã ºi pe cititori, dimpreunã cu competenþa lor în privinþa limbii ca patrimoniu social”, respectiv nu doar „o anumitã limbã, ca ansamblu de reguli gramaticale, ci ºi întreaga enciclopedie ce s-a constituit cu ajutorul exersãrii acelei limbi, adicã acele convenþiile culturale pe care limba respectivã le-a produs, precum ºi istoria interpretãrilor precedente a multor texte” (p. 125).

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Viitorul trecut

           

Cred cã trebuie sã oferim cititorilor un viitor mai bun decât trecutul. Nu cred cã trebuie sã le editãm trecutul reºapat pe post de viitor, nici mãcar ca tematicã science fiction.

M-am gândit la acest lucru în momentul în care am vrut sã cumpãr biscuiþi cu cremã de cacao. Fiind mai multe feluri de astfel de biscuiþi, vânzãtoarea mi-a spus: „Luaþi din aºtia! Sunt science fiction de buni”. Deºi, în acceptiunea vânzãtoarei, „science fiction de buni” însemna „foarte buni”, biscuiþii erau departe, calitativ, chiar ºi de biscuiþii cu cremã de cacao din adolescenþa mea.

Azi, deºi viitorul ar trebui sã fie viitor ºi trecutul trecut, viitorul încearcã sã se întoarcã în trecut, sã-l resusciteze, sã-l îngurgiteze, sã se umfle de el, sã crape de atâta trecut. Pentru a nu face reclamã, nu dau nume, nu fac studiu de caz; doar afirm.

E adevãrat, fãrã un trecut sigur, nu avem nici un viitor, dar asta nu înseamnã cã trebuie sã ne construim viitorul din trecut, ci trebuie doar sã învãþãm câte ceva din trecut pentru a ne crea noi  repere, repere ale viitorului. Nu trebuie sã utilizãm reperele trecutului apropiat din faþa unui trecut mai  puþin apropiat.

Pentru a face asta, e nevoie sã ne întâlnim cu toþii, sã hotãrâm un trecut comun ºi sã stabilim niºte repere comune, menite sã ne ducã spre un viitor comun. Asta e foarte greu, dacã nu imposibil. Nu putem fi la fel; nici la fel de inteligenþi, nici la fel de proºti. Chiar grupaþi pe coterii, avem felurite tipuri de inteligenþã sau felurite tipuri de prostie.                                                                  

Oricât ne-am zbate noi sã avem o unitate în diversitate, comunitatea literarã rãmâne tot fãrâmiþatã. Nu putem avea un trecut comun, nu avem un viitor comun.

Cu cât trece mai mult timp, în loc sã fie mai unitã, citadela literaturii româneºti se erodeazã ºi se divizeazã tot mai profund.              

Cei fãrã de trecut, îºi inventeazã câte unul. Nu e literatura un tãrâm al imaginaþiei? Este, iar asta permite trecerea de la imaginarea textului la imaginarea oricãrei realitãþi posibile, întorcând scara valorilor cu susul în jos.

Pentru mult prea mulþi, în trecutul lor, era foarte bine. Timpul era mai puþin, viaþa pãrându-le mai lungã, tocmai din cauza asta. Erau tineri, inconºtienþi. Deloc dispuºi sã accepte viitorul, vin acum sã-l construiascã dupã matriþe proprii. Asta nu înseamnã cã trebuie neapãrat sã le acceptãm viitorul, cum spun ei din ce în ce mai incisiv. La trecuturi diferite, putem avea pretenþii la viitoruri diferite. Dumnezeu n-a fãcut lumea la fel, cum spun unii. Dimpotrivã: Dumnezeu a fãcut lumea împãrþitã, pe tipare genetice bine stabilite.

Speranþa într-un viitor mai bun e, de fapt, speranþa într-un trecut mai bun, iar trecutul, oricât l-ai împãrþi în trecuturile unora sau altora, n-a fost deloc bun pentru unii.

Pentru mulþi, viitorul aproape cã nici nu existã sau, într-un caz ironic spus fericit, e ceva nesigur. E doar un punct de trecere cãtre cine ºtie ce s-o mai putea întâmpla.

Când viitorul este diluat în trecut, capãtã numele acestuia. Nu mai existã sau existã numai printr-o anumitã formã de trecut, cea convenabilã pentru unii. Este trecutul care devine, este viitorul trecut. Trecut chiar înainte de a putea fi anticipat.

Dacã este doar al unora, de ce ar mai scruta vizionarii viitorul? Ce mai poate însemna pentru ei trecutul care devine, în orice clipã, viitorul?  

Fãrã un trecut sigur, viitorul e în ceaþã. Când ni se ureazã un viitor mai bun, nu se spune, mai bun decât ce? Mai bun decât orice variantã posibilã de viitor devenit trecut, poate, viitor în care nu þi-ar face nici o plãcere sã trãieºti distopic.

Cine este acela care ne hotãrãºte nouã un viitor sau altul? Cine este acela care hotãrãºte ce viitor este bun pentru el sau pentru tine, în multitudinea de viitoruri propuse? Cine hotãrãºte dacã eºti singur sau nu pe câmpul de luptã al unui viitor mai bun?

Dacã nu te bagi în viitorul decidenþilor nedoriþi de nimeni, poþi rãmâne fãrã nici un viitor. Are vreun rost sã cauþi diferenþa dintre orb ºi cel ce nu vrea sã vadã?                                         

Cele spuse de mine pot fi considerate elucubraþii ºi chiar sunt elucubraþii pentru cei ce n-au nici un interes sã înþeleagã ceva; sunt scrise special pentru aceºtia. Cei ce înþeleg, nu au nevoie sã citeascã; îºi pot imagina ºi singuri aceste lucruri. Azi, omul ºtie ce spune, dar nu mai e obligat sã spunã chiar tot ce ºtie, sã facã deliciul celor interesaþi de astfel de delicii.   

„Fericire sã fie, cã de necazuri suntem sãtui!” e nonsensul acestor vremuri de viitor trecut.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey