•  De ce mai eºti în România? - dezbatere
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

 

 

De ce mai eºti în România?
Dezbatere la Târgul de Carte Gaudeamus, Craiova, 2015

 

xeniaAnul trecut, împreunã cu prietenul ºi colegul Ionuþ Rãduicã, am pornit un proiect editorial intitulat România. Starea Naþiunii, apãrut la Pro Universitaria. Ne doream o mai mare implicare a universitarilor, a cercetãtorilor în realitãþile sociale româneºti imediate. Primul volum a reunit sociologi, filologi, jurnaliºti, istorici care au expus obiectiv fel de fel de neajunsuri româneºti. Da, un demers destul de depresiv. Da, România îºi aratã faþa ei hâdã în fiecare zi, în orice cotlon. Nu degeaba e româneascã vorba: „Pentru unii mumã, pentru alþii ciumã”. Corupþia este România, îþi vine sã zici. Unde te întorci, nu dai decât peste suflete bolnave, peste irizãrile putride ale mizeriei morale. Amantlîcurile ºi nepotismele, ura ºi lãcomia par sã sufoce orice licãrire de speranþã, sã zicem. ªi totuºi, n-am plecat toþi. ªi totuºi, nu toþi care n-au plecat ºi-au vândut sufletul. ªi atunci? De ce mai sunt în România cei care mai sunt ºi ne mirãm cã mai sunt?

În loc de un eveniment previzibil, o lansare cu prieteni ºi rude, ne-am gândit sã-i întrebãm pe cei care vor sã ne rãspundã de ce mai sunt aici. Spre marea noastrã bucurie, s-au gãsit destui oameni care ar fi de succes oriunde în lumea asta, dar care au ales sã rãmânã aici. (X. N.)

 

„Dacã noi toþi am pleca, în România ar rãmâne numai persoanele care fac azi þara noastrã urâtã”

Xenia Negrea: Ne-am gândit sã azvârlim în spaþiul public aceastã interogaþie: Cine suntem noi cei care rezistãm aici în România asta cu atât de multe probleme, cu corupþia, cu impostura intelectualã ºi de toate felurile, cu toate tarele pe care le cunoaºtem cu toþii. Suntem poporul vegetal al Anei Blandiana? Studenþii de la Jurnalism – care ni s-au alãturat la acest eveniment - nu s-au dus la universitãþile mai mult su mai puþin cunoscute din lume, ci au rãmas aici la Craiova. Ei sunt mai puþin inspiraþi? Ce facem cu ei? Dacã noi spunem toatã ziua bunã ziua în spaþiul public cã ne-au plecat creierele, cei care rãmân n-au creier? Credeþi-mã, studenþii aceºtia minunaþi sunt chiar foarte inteligenþi unii dintre ei ºi nu v-aº dori sã îi aveþi ca jurnaliºti care sã vã urmãreascã. Poate reuºim sã atragem atenþia ºi asupra celor care au ales sã rãmânã aici si fãrã sã-ºi vândã sufletul.

Ionuþ Rãduicã: Aþi fost sau sunteþi tentaþi sã vã mutaþi într-o altã þarã? ªi dacã da, de ce? Eu am fost tentat sã rãmân în afara þãrii, nu pentru cã sunt mai deºtept sau mai puþin deºtept, ci pentru cã mã interesau anumite aspecte ale societãþii respective. În urmã cu zece, ani am vrut sã rãmân în altã þarã. Acum zece ani eram în SUA, o þarã care mi-a plãcut foarte mult. Toate lucrurile mi se pãreau minunate ºi m-am gândit sã rãmân. Unul dintre vecinii mei de acolo – se întâmpla în Los Angeles – a venit într-o searã la mine ºi mi-a spus cã dacã vreau sã rãmân în SUA trebuia sã plecãm în San Francisco în acea searã. Asta ar fi însemnat chiar sã încãlcãm acordul vizei (expira în curând). Am simþit atunci cã marea se despãrþea în douã. Am simþit cã trebuia sã iau o decizie – ceea ce a însemnat o presiune uriaºã. Sincer sã fiu, n-aº mai vrea sã mai fiu pus vreodatã în acea situaþie. Dupã cum vedeþi, nu sunt în SUA.

Dar au fost douã motive care m-au fãcut sã renunþ. Ele veneau de la doi foºti profesori de facultate. Unul dintre ei mi-a spus cã, dacã rãmân într-o þarã strãinã, va trebui sã am contact cu un profesor din þara în care rãmân, adicã din SUA, deci sã am o formã de continuitate în educaþie, sã mã ghideze cineva spiritual ºi educaþional. Al doilea motiv a fost cã niciodatã nu voi mai putea gândi într-o altã limbã, decât româna. Acest motiv a sunat atât de categoric, încât nu avea niciun rost sã mã gândesc la a rãmâne în altã þarã. Dar de-a lungul timpului, am observat cã, gândindu-mã serios la a rãmâne în altã þarã, niciodatã nu am scãpat de obsesia unui alt destin, unor succesiuni de întâmplãri. Tot timpul am avut reperul acesta simbolic al unei plecãri paralele cu destinul meu, plecare care a fost destul de bine dozatã cu regrete. Dar vreau sã subliniez aspectele de energie, care au trecut atunci prin mine, prin aceastã posibilitate de a rãmâne acolo ºi de a-mi decide propriul viitor.

 

Cred în mine ºi în ceea ce pot sã fac eu

Raluca Buzatu: Nu am plecat din þarã pentru cã am principii, valori ºi cred în mine, înainte de a crede în cei din jur ºi de a-mi pune bazele în cineva. Cred în mine ºi în ceea ce pot sã fac eu. Noi românii avem tendinþa de a ne plânge de tot ce se întâmplã în jurul nostru, nimic nu ne convine. Dacã toþi am alege sã ne facem bagajele ºi sã plecãm, în România cine ar mai rãmâne?

Dan Voinea: Ultima datã când am vrut sã plec a fost înainte de alegeri. Momentan, nu plec. Din experienþa mea ºi din teza de doctorat pe care am fãcut-o ºi care trateazã problema imigranþilor români din SUA am constatat cã ei trãiesc o viaþã dublã, au sentimente împãrþite. Duc o viaþã mult mai bunã decât în România, dar ºi-au lãsat atât þara, dar mai ales familia acasã. Singurii mai împãcaþi cu viaþa lor, erau cei care nu mai aveau rude în þarã sau le aveau cu ei. Cred cã asta este una dintre cele mai mari bariere în dorinþa de a emigra: familia. Când ai 20-25 de ani nu te þine nimic aici, eºti liber. Dacã ai terminat studiile, poþi sã pleci oriunde. Nu ºtiu dacã o sã fiu din cei care o sã stingã lumina sau care pleacã mai târziu, dar cred cã existã o ºansã ºi pentru cei care vor sã lupte, pentru a face din þara noastrã ceva mai bun. Una dintre persoanele cãreia i-am luat un interviu, este un medic român, stabilit în SUA de 18 ani. Era un medic ginecolog, care terminase facultatea ºi era rezident. Întrebând-o care a fost motivaþia de a pleca, mi-a spus foarte sec cã a plecat pentru cã lucra la Spitalul Universitar din Bucureºti ºi avea o problemã: pentru a putea intra în operaþii, trebuia sã plãteascã. Prima mânã pentru doctor costa 30 de mãrci, a doua mânã 20 de mãrci, a treia 10 mãrci. Dacã nu plãtea, nu intra ºi nu cãpãta experienþã. ªi aºa a ales sã plece.

 

„nu aº fi niciodatã ca acasã”

xenia3Madeline Neagoe: Nu aº pleca din þara mea, pentru cã într-o þarã strãinã m-aº simþi mereu strãinã, nu aº fi niciodatã ca acasã. Din România pleacã studenþii buni, ceea ce înseamnã cã þara are potenþial, educã ºi creºte foarte mulþi oameni cu potenþial în viaþã. Acest lucru înseamnã cã dacã am rãmâne, am spera la „o þarã ca afarã”. Consider cã dacã vreau sã învãþ ºi sã fac treaba bine, o pot face oriunde. Dacã ar rãmâne în România mai mulþi oameni cu aceastã mentalitate, probabil cã ºi þara noastrã ar merge într-o direcþie mult mai bunã.

Viorel Ghenea: Chiar acum câteva zile, când mã întorceam acasã, am asistat la o conversaþie între trei tineri. Unul dintre ei era foarte vehement când vorbea despre plecatul în Italia. Avea niºte argumente aproape mitologice: „Voi ºtiþi mãi, cum sunt tratate femeile acolo? Muncesc toatã ziua ºi sunt abuzate?”. Mi-am dat seama cã vehemenþa lui nu era îndreptatã spre ceilalþi, cât mai mult cãtre sine. Când se pune problema plecãrii sau rãmânerii în þarã cu toþii încercãm sã ne convingem cã trebuie sã plecãm ºi gãsim tot felul de argumente care funcþioneazã mai mult sau mai puþin, dar pe moment s-ar putea sã ne liniºteascã. ªi când ne dorim sã rãmânem gãsim tot felul de motive, ne gândim la lucrurile rele din afarã. Necunoscutul, oamenii de acolo sunt argumentele care ne fac sã renunþãm la aceastã idee. Nu luãm întotdeauna o decizie raþionalã când se pune problema plecãrii sau rãmânerii în þarã.

Adelina Ciochia: Nu am plecat ºi nici nu m-am gândit vreodatã sã plec. Nu vreau sã plec. Chiar dacã am douãzeci de ani, pot sã spun cã mã reþin anumite lucruri, cum ar fi în primul rând familia ºi prietenii ºi cred în faptul cã se pot face multe lucruri bune aici. Eu cred cã putem sã facem ceva în România, eu cred cã putem sã facem ceva în Craiova. ªi atunci de ce sã plecãm în altã parte, când am putea sã ne dezvoltãm ºi sã evoluãm aici, în þara noastrã. Sã încercãm sã facem ceva pentru þara noastrã, nu pentru þara altora. Nu trebuie neapãrat sã plecãm, de ce sã aºteptãm sã vinã alþii sã schimbe ei ceva, când putem chiar noi sã facem asta?

 

„trãim într-o þarã în care a decide sã rãmâi este un act de curaj ºi nu a decide sã pleci”

Davian Vlad: Sunt o persoanã sentimentalã incurabilã. Nu doar cã nu am pãrãsit aceastã þarã, nu am pãrãsit un cartier din aceastã Craiova, aºa cã nu mi-e greu sã mã imaginez altundeva decât aici, mai ales cã, apropo de sentimentalismul meu desuet, îmi vorbeºte fiecare colþ de stradã, am amintiri peste tot ºi mi-ar fi foarte greu sã plec de aici. Asta nu înseamnã cã, nu am fost tentat sã plec, ba chiar am depus actele pentru emigrare, dupã care m-am rãzgânit, pentru cã am considerat cã nu sunt fãcut pentru aºa ceva. Cred cã trebuie sã existe o predispoziþie pentru a emigra, sã te poþi rupe de familie, de strãmoºi ºi de toate lucrurile care te leagã indisolubil de þarã. Aº mai remarca faptul cã trãim într-o þarã în care a decide sã rãmâi este un act de curaj ºi nu a decide sã pleci.

ªtefan Vlãduþescu: Mã simt în România ca ºi cum m-aº fi întors deja. Fac urmãtoarea analogie: dacã vrei sã mergi pe sârmã ºi sã parcurgi o distanþã mare la înãlþime, vei porni de jos ºi pe distanþe mici, adicã dacã vrei sã pleci departe, trebuie mai întâi sã pleci aproape. Eu am predat 22 de ani la Bucureºti. Eu am fost plecat ºi ºtiu cum este. Dacã vreþi sã plecaþi trebuie sã plecaþi cãtre un oraº apropiat sau cãtre Bucureºti ºi dupã aceea gândiþi-vã la strãinãtate.

Alexandra ªuþu: Am fost tentatã sã plec ºi chiar am plecat în Italia, pentru cã acolo locuieºte familia mea. Dupã ce am dat examenul de Bacalaureat. Am stat acolo ºase luni, având gândul de a mã înscrie la o facultate,  pentru cã, mã gândeam eu, îmi va fi mai simplu pentru cã eram cu familia. Însã dupã ºase luni m-am rãzgândit. Simþeam cã nu este locul meu acolo, cã trebuie sã mã întorc în România ºi sã-mi urmez visul pe care l-am avut încã de micã, acela de a trãi în România. Am rãmas aici, pentru cã sunt o persoanã ambiþioasã ºi cred cã o sã fac lucruri bune în þara mea. Dacã noi toþi am pleca, în România ar rãmane numai persoanele care fac azi þara noastrã urâtã.

Mihnea Socol: Am  fost tentat de ideea de a pleca cu bursã Erasmus în Franþa, însã, în urma discuþiilor cu studenþii care au trecut deja prin aceastã experienþã, am renunþat la gândul meu, deoarece viaþa nu este chiar atât de roz, precum ne imaginãm ºi mi-ar fi fost greu sã mã obiºnuiesc. Ca sã poþi sã pleci conteazã foarte mult sã fii bun în ceea ce vrei sã faci, nu neapãrat partea financiarã. ªi aici se poate sã te afirmi, dacã existã voinþã ºi mai ales dacã eºti pregãtit. Se mai întâlnesc ºi în România oameni care te apreciazã ºi care îþi oferã o mânã de ajutor, dacã te dedici, dacã eºti harnic. Totul se poate dacã îþi place. Eu am ales sã rãmân, prima datã în Craiova, acum aleg sã merg în Timiºoara, dar nu sã plec de tot din þarã, pentru cã eu cred cã ºi la noi se poate.

 

„Dar nu trebuie sã ne ruºinãm cã am rãmas aici, cã avem acest handicap al imposibilitãþii de a nedespãrþi de þarã”

xenia2Mihai Firicã: Nu am fost tentat sã plec din þarã ºi sã mã stabilesc altundeva, pentru cã mã leagã foarte multe lucruri aici, de la prieteni, la familie, la ceea ce am fãcut în cariera mea. Nu vãd aceastã desprindere de þarã, pentru o perioadã mai mare sau mai micã, ca fiind o decizie radicalã. Am citit mai multe mãrturisiri ale celor plecaþi din þarã, care spuneau cã ceva se rupe din ei, ceva le rãmâne aici în România ºi cã au luat foarte puþin cu ei. Dupã 1989, vorbim despre o emigrare din punct de vedere economic, pentru cã problemele din acest domeniu vor continua pentru noi. Nu mai sunt motive politice. Sunt comvins cã ºtiþi cã politicile de acolo nu diferã foarte mult de ce avem aici. Eu nu am plecat din Craiova ºi din simplul motiv cã sunt craiovean, am rãdãcinile aici.

Simona Toma: Sunt o persoanã foarte scepticã. Am prieteni în afarã care îmi spun ce frumos este în strãinãtate, cã se învaþã mult, cã au alt stil de viaþã sau cã citesc mult. Dar eu stau ºi mã gândesc cã nu este chiar aºa, nu este ceea ce pare mereu ºi orice pãdure are ºi uscãturile ei.  Aº vrea sã plec, sã fac o comparaþie ºi chiar m-am gândit sã plec cu bursã, sã trãiesc ceea ce este acolo, sã vãd dacã e chiar aºa, dacã studenþii citesc mult ºi apoi sã vin sã vã spun.

Mihai Firicã: Existã din ce în ce mai multe abordãri ale subiectului „diaspora”, un termen nepotrivit folosit ºi de jurnaliºtii din România. Cineva vrea sã mã irite, sã mã facã sã mã simt prost cã am rãmas în România, prezentându-mi cazuri de români care s-au realizat profesional în strãinãtate. Din experienþã, vã spun cã cei care, în proporþie covârºitoare, au plecat, nu s-au realizat mai bine profesional, trãiesc mai bine, au un standard mai ridicat de trai, dar majoritatea românilor nu o duc tocmai bine în interior. Dar nu trebuie sã ne ruºinãm cã am rãmas aici, cã avem acest handicap al imposibilitãþii de a nedespãrþi de þarã.

Nicuºor Gavrilã: Întrebarea aceasta ridicã multe probleme. Aº spune, pe de o parte, cã vreau sã stau aici pentru cã aici sunt atâtea de fãcut. Dincolo, merg toate ca pe roate. De ce sã merg acolo ºi sã lenevesc?! Acum am fost idealist. Pe de altã parte, vreau sã merg acolo ºi sã aduc ce e bun de acolo, aici, spre binele comunitãþii din care mã trag. Am rãdãcinile aici ºi sunt pânã la urmã un tip de la þarã. Îmi iubesc familia ºi vreau sã stau aici. Nu vreau sã stau într-o mare de strãini. Lãsând sentimentalismele, nu am plecat pânã acum pentru cã am avut teamã de necunoscut, poate mi-a fost teamã cã nu sunt suficient de mobilat intelectual, de banii pe care ar trebui sã îi cheltuiesc acolo ºi aºa mai departe. O sã plec la un moment dat, dar dacã o sã mã întorc sau o sã rãmân depinde doar de ce o sã întâlnesc acolo.

 

„România e acasã”

Dan Voinea: Tatãl meu este inginer automatist ºi în 1988 lucra la Centrala Nuclearã de la Cernavodã ºi în 1990 prin martie ºi-a gãsit de lucru la o central nuclear în Danemarca. Ne-am urcat toþi în maºinã ºi am plecat în Danemarca. Unchiul meu este fugit în Germania din 1978. Am plecat spre Danemarca, eu, fratele meu, mama, tata ºi doi prieteni, tot ingineri, care au lucrat la Cernavodã. La Nürenberg a fãcut panã maºina. Pe autostradã au fost cioburi. A fost o situaþie destul de delicatã, pãrinþii nu se descurcau cu limba, nu ºtiau ce sã facã. L-au sunat pe unchiul meu sã-i ajute ºi el i-a convins sã se întoarcã în þarã. Cei doi prieteni care erau cu noi au plecat mai departe în Danemarca, iar acum sunt în Canada. Motivul pentru care încã mã aflu în România este cã în 1990, în martie, o maºinã a fãcut panã. Unu din cinci români este în afara graniþelor þãrii. Sunt 4 milioane, dupã estimãrile realiste, de români plecaþi în ultimii 25 de ani înstrãinãtate: 1 milion, în Italia, 200 de mii în Spania, 450 de mii în SUA.  E o problemã. Sunt unii oameni foarte bine pregãtiþi, care pleacã ºi nu sunt înlocuiþi în România. Este ºi o problema demograficã ºi am început sã avem problem economice din cauza asta.

Marilena Terheci: Momentan nu am plecat pentru cã sunt ambiþioasã ºi aº vrea sã-mi fac un viitor în România. Aº vrea sã merg la master dupã ce termin facultatea. Consider cã România este o þarã în care putem sã facem multe. Eu aº rãmâne în þarã pentru familie ºi pentru prietenii mei. Nu m-aº putea îndepãrta de familia mea. În condiþiile în care ar trebui sã plec, probabil aº lua familia cu mine.

Oana Voinic: Nu am luat în considerare aceastã variantã de a pleca, cel puþin nu pânã acum. M-am gândit doar sã merg sã cãlãtoresc acolo, sã particip la un intership sau sã plec cu bursã. Oricum m-aº întoarce. România e acasã. Dacã pãrinþii noºtri au reuºit, au supravieþuit ºi alte generaþii înaintea lor, au reuºit sã-ºi facã o meserie ºi un rost în viaþã, trebuie sã reuºim ºi noi. ªi oricum, dacã reuºim aici, reuºim oriunde. Pânã la urmã, eu zic sã facem þara asta sã prospere ºi sã facem bani, apoi sã mergem în strãinãtate, sã cãlãtorim, sã ne plimbãm ºi sã facem cumpãrãturi.

Claudia Cocoº: Nu aº pleca din þarã. Nu mã regãsesc în alt loc. Nu mi-ar plãcea sã muncesc pentru alþii ºi sã-i ajut pe alþii sã fie mai buni, când aº putea sã fiu aici sã fim noi mai buni, sã muncesc pentru noi. Nu cred cã în alte þãri umblã câinii cu covrigi în coadã, cum se spune, ºi nu-i nimic atât de roz. Cred cã-i cel mai bine acasã. Dacã aº pleca nu aº mai putea sã fiu atât de folcloristã (n.r. Claudia realizeazã o emisiune de folclor, la Alege TV) ºi atât de aproape de muzicã, de tradiþie ºi cred cã asta mã þine aici.

 

Îmi place identitatea mea, îmi place limba mea, îmi place naþionalitatea mea ºi cred cã asta e motivaþia

Nicolae Marinescu: A fost foarte plãcut pentru mine sã aud opiniile voastre diverse, aºa cum este firesc sã fie. Aº putea sã spun cã multe dintre lucrurile pe care le-am auzit le-am regãsit ºi în propria mea gândire ºi sensibilitate pentru cã e o experienþã foarte bunã pentru toþi. Cred cã profesoara voastrã ne-a adresat întrebarea ironic, fiindcã dacã sunteþi aici probabil ºtiþi de ce sunteþi aici. Ca sã adaug, aº zice cã, aºa cum e ºi în Biblie, ca sã o luãm mai de departe ºi mai în vechime, se vorbeºte de „Þara Fãgãduinþei”.

O jumãtate de secol nu am avut voie sã plecãm ºi este normal sã ne punem problema cã acolo undeva este o Þarã a Fãgãduinþei. Cred cã pãrinþii voºtri au trãit mai acut decât voi întrebarea. Acolo trebuie sã fie mai bine. Ei aveau deja pungi de plastic, blugi, whiskey. E mai uºor sã înþelegi dacã ºtii cã dacã în ’88 dacã fãceai rost de o sticlã de whiskey, dupã ce, în cele din urmã te îndurai ºi-l beai, nu aruncai sticla. O umpleai cu ceai ºi o aºezai în vitrinã. Era normal sã te gândeºti sã pleci în lume. Întrebarea seamãnã cu cea a lui Cãrtãrescu, „De ce iubim femeile?”. De-aia! Sau poþi da o mulþime de rãspunsuri care au o dozã de relativitate. S-ar putea ºi sã fim martorii unei manevre politice, în sensul globalizãrii; e bunã forþa de muncã ieftinã ºi deja pregãtitã de afarã ºi pe mult mai puþin decât ar cheltui Anglia, spre exemplu, sã îºi facã doctorii ei. Mai bine nu cheltuie nimic ºi din o mie de absolvenþi de medicinã aleg o sutã. Pânã când sã fie criza, în media se spunea foarte des: „Credit pe buletin, credit pentru orice” ºi dupã ce li se repeta aºa de o mie de ori pe zi, bieþii oameni, care nu erau obiºnuiþi cu creditul, mergeau ºi îºi fãceau câte trei. Acum sãrãcii de ei sunt disperaþi. Eu cred în vorba domnului Vlãduþescu, e bine sã plecaþi. Sã vedeþi cum e; dacã îþi ajung banii, dacã nu, cum se face, cum se studiazã, cum e munca. Plecaþi. Dupã ce plecaþi, unii ori se îndrãgostesc, ori cine ºtie ce li se întâmplã, ori le place cum e dotat laboratorul ºi rãmân. Dar vã ºi puteþi întoarce pentru cã ºi aici sunt atâtea lucruri de fãcut, chiar ºi ce e frumos. Pânã la urmã, pentru profesoara voastrã nu e frumos, nu e fericitã cã are niºte studenþi aºa de drãguþi ºi de inteligenþi? Credeþi cã îi gãseºte pe ãia din Anglia mai deºtepþi decât voi? Nu! De-aia nu pleacã. Vã iubeºte, îi place sã lucreze cu voi ºi a ales satisfacþia predãrii jurnalismului. Asta nu înseamnã sã nu plecaþi. Sã ºtiþi cã printre altele, asta a fost una dintre cuceriri la Revoluþie: sã poþi sã pleci. ªi acum, într-adevãr, se întoarce chestia asta ca ºi cum e un fel de crimã. De exemplu, eu am o experienþã cât de poate de concretã. Fiica mea e cãsãtoritã de 25 de ani în Italia. Am un nepot daco-roman de 22 de ani. Vã daþi seama cã, trãind mai mult în Italia decât în România, vreau sã vã spun cã pe mãsura ce trece vremea, tot zice cã sã vinã acasã. Poate sã vinã, poate sã stea, eu nu am obligat-o sã plece sau sã rãmânã. Pânã la urmã e o chestiune personalã, care þine de structura legãturii dintre noi, de împrejurãrile în care ne gãsim. De plecat e bine sã plecaþi, de-aia e ºi povestea fiului rãtãcitor din Biblie. Vedeþi unde e bine, unde nu e bine, te întorci mai repede, mai încet, nu te mai întorci, nu mai pleci. Oricum, eu vã doresc sã vã bucuraþi de viaþa voastrã aici sau unde veþi avea ocazia sã vã întâlniþi mulþumirea, satisfacþia ºi sã duceþi o viaþã împlinitã.

Mãdãlina Irodia: Cred cã ce nu s-a zis pânã acum este cã tinerii sunt mult prea optimiºti când se gândesc la plecatul înafarã, cred cã acolo li se vor rezolva problemele, dar este la fel ca peste tot, oriunde te-ai afla te poþi descurca. Mama mea a fost plecatã 13 ani în Italia ºi i-a plãcut stilul ãsta de viaþã. Acum, când a venit acasã, nu mai este obiºnuitã, i se pare totul ciudat. În schimb, a vrut sã mã ia ºi pe mine, iar eu nu m-am putut adapta. Cred cã depinde de individ. Îmi place identitatea mea, îmi place limba mea, îmi place naþionalitatea mea ºi cred cã asta e motivaþia.

Ionela Ungureanu: ªtiu sigur cã aº vrea sã plec, probabil am sã plec, dar ºtiu cã m-aº întoarce, nu aº rãmâne în altã þarã Oriunde te duci munceºti ºi oriunde te duci trebuie sã realizezi ceva. Într-adevãr, nu ai sã te realizezi profesional în altã þarã pentru cã eu consider cã acest lucru nu se poate. Nu ºtiu de ce nu, aºa consider eu. Dar cred cã chiar dacã aº pleca eu m-aº întoarce. Mulþi spun cã acasã e România, acasã este unde te simþi tu cel mai bine. De doi ani ºi jumãtate eu consider Craiova „acasã”, nu mai consider Târgu-Jiul, deºi 18 ani am trãit acolo.

 

„nu putem sã avem vile într-o groapã de gunoi”

Ionuþ Rãduicã: M-am bucurat sã aud opinii atât de interesante, atât de energice. Dacã ar fi sã extrag câte ceva din ele, aº observa faptul cã ceea ce ne reþine aici sunt sentimentele pe care le avem pentru amici, pentru familie, pentru locul în care ne-am nãscut, asta nu este puþin lucru. Munca pe care vrem sã o depunem pentru spaþiul în care locuim este iarãºi foarte importantã, iar ceea ce am mai observat eu, ºi mi se pare foarte interesant, este faptul cã au fost foarte multe opinii care sugereazã faptul cã avem nevoie de comunicare, de relaþia cu ceilalþi, ºi asta e un motiv fundamental pentru care rãmânem aici. ªi asta cred ºi eu, cã nu putem sã construim ceva doar pentru noi înºine, ci pentru comunitate, cumva indirect ºi pentru noi, pentru cã este adevãrat faptul cã nu putem sã avem vile într-o groapã de gunoi. Cred cã asta este valabil ºi cu România. Nu putem sã fim noi bine dacã societatea noastrã e bolnavã, dacã mediul natural este viciat, poluat ºi aºa mai departe.

xenia1Vreau sã vorbesc despre o întâmplare de acum câteva zile. Am observat prin Craiova cã se taie pomii. Cineva tãia cu drujba un butuc destul de gros de viþã de vie ºi m-am dus ºi l-am întrebat: „Nu vã supãraþi, este uscatã? De ce o tãiaþi?” ºi îmi zice: „Nu sunteþi prima persoanã care mã întreabã. Este uscatã, puneþi mâna pe ea.” M-am bucurat cã ºi altcineva a întrebat acelaºi lucru ºi nu m-am simþit ca un ciudat, întrebând eu de o viþã-de-vie de la un bloc oarecare. Faptul cã altcineva a mai întrebat înaintea mea aratã un spirit al comunitãþii care începe sã funcþioneze în România. De la un timp mi se pare cã gãsesc din ce în ce mai multe motive pentru care sã cred cã s-a nãscut o conºtiinþã civicã româneascã. Trebuie sã militãm activ pentru asta, ar trebui sã facem mai multe lucruri pentru care suntem în mãsurã sã luptãm, trebuie sã nu mai acceptãm sã se facã lângã noi o parcare tãindu-se toþi pomii. În altã þarã s-ar fi salvat, s-ar fi dus în altã parte ºi pe urmã s-ar fi mutat la loc. Nu este normal sã fie tãiaþi pomii prin oraº, parcurile sã fie populate de tot felul de restaurante prin tot felul de contracte ºi aºa mai departe. Nu mai este normal astãzi sã acceptãm sã fie consumaþi banii noºtri din taxe, bani pe care îi plãtim cu mare greutate. Nu este normal ca parcurile naþionale sã aibã drumuri, ºi apropo de asta, pe mine mã intereseazã subiectul mediului. Acum se construieºte un megadrum prin prin parcul natural Domogled ºi Retezat, sunt tãiate pãdurile, apele sunt poluate ºi aºa mai departe. A venit acel moment în care trebuie sã devenim activi pentru comunitate. Vã mulþumim pentru participare ºi sper sã ne revedem cât mai curând pentru o altã dezbatere ºi chiar la muncã în spaþiul public.

Madeline Neagoe: Dumneavoastrã, doamna Xenia, de ce mai sunteþi în România?

Xenia Negrea: Nu ºtiu, de-aia. Nu m-am gândit niciodatã sã plec, îmi place de voi, îmi place ceea ce fac aici, cred cã am vocaþie de apostolat la fel ca voi. Nu am niciun chef sã plec, nu am avut niciodatã. Vã mulþumesc foarte mult pentru cã aþi venit, cred cã n-aþi pierdut timpul. Mulþumim mult prietenilor noºtri pentru cã au fost alãturi de noi ºi sper cã aceastã idee va ajunge în atenþia publicului.

Fotografii realizate de Andreea Melinescu

Au consemnat: Mihaela Dãogaru, Claudia Predilã, Adela Scurtu, Amelia Tuþã

Comentarii cititori
sus

 Cornel Mihai Ungureanu

 

  

Joncþiune

  

coperta personajul virtual mihai lungeanuMihai Lungeanu este, în primul rând, un reputat ºi experimentat regizor de teatru ºi acest lucru se vede încã de la începutul volumului Personajul virtual sau calea cãtre al V-lea punct cardinal la Matei Viºniec – editura Eikon, 2014. Autorul ne situeazã într-un decor cunoscut, un cadru larg în care încape o lume în rãspãr, debusolatã, dominatã de propagandã ºi minciunã, lipsitã de soluþii ºi de perspective, o lume ce suferã de o maladie – „a secolului sau a omului dintotdeauna” - fãrã diagnostic ºi, deci, fãrã speranþa unei posibile vindecãri. Tocmai prin aceastã felie de actualitate, înþesatã de întrebãri noi sau rostogolite din alte vremuri, Mihai Lungeanu ne propune sã-l însoþim într-un excurs filosofic, metodic ºi aplicat, ce cautã sã decripteze cauzele care au dus la deruta socialã, la degringolada persoanei, dar ºi sã descopere soluþii pentru îmblânzirea realitãþii agresive. Demersul captiveazã ºi prin bogãþia referinþelor, de la Mahatma Gandhi la Deepak Chopra, de la pãrintele Cleopa la Andrei Pleºu, de la Cinghiz Aitmatov la Ken Kessey. Nu lipsesc regizorii de film - Stanley Kramer, Michelangelo Antonioni, Franco Zeffirelli  - ºi, desigur, nu pot lipsi creatori ai artei scenice - Robert Wilson, Marina Davîdova, Ionesco, Beckett, Pirandello, Grotowski, inevitabilul Shakespeare, nici comentatori avizaþi, între care îi amintesc pe George Banu, Valentin Silvestru, Zoe Dumitrecu Buºulenga, Alina Nelega, Mirela Nedelcu-Patureau, Octavian Saiu, Mircea Ghiþulescu. Pentru a fixa mai bine o paradoxalã „lume plinã de singurãtãþi”, autorul foloseºte pe parcurs numeroase alte resurse, care þin ºi de psihologie, biofizicã ori sociologie, dar filonul cel mai viguros, izvorul din care irump elementele ºi argumentele „alternativei” pe care o pune în balanþã cu o existenþã orizontalã generalizatã este teatrul. Teatrul care, în toatã istoria sa a apelat la „planurile superioare”, la „lumea spiritului”, la prezenþa divinitãþii.

Întrebãrile de genul: „Cum s-a ajuns aici?”, „Cum a fost posibilã pierderea drumului real, a calitãþilor umanitãþii?” par a conþine nu doar nostalgie, ci ºi un dram de retoricã, provocarea fiind, mai ales: „Cum poate fi recuperat terenul pierdut?” Mihai Lungeanu rãspunde fãrã echivoc: prin ascultarea vocii interioare, prin restabilirea contactului cu cerul, prin depãºirea limitelor celor patru puncte cardinale, prin reaºezarea verticalului nu doar ca „punct de fugã al aspiraþiilor”, dar ºi ca reper existenþial de constanþã, de permanenþã. Oamenii aleg ce nu le trebuie ºi suportã consecinþele, neavând forþa sã mai determine „schimbarea, pornirea, plecarea” din „mlaºtinã”: „Fiecare dintre noi ne facem într-un fel bagajele, fiecare dintre noi este sedus de ceea ce am putea descoperi, dar toþi cedãm, cedãm în faþa fricii ºi a furiei”, ne spune autorul cãrþii, propunând un alt drum: „înãlþare” în loc de „înaintare”. Fibra acestei dimensiuni religioase este pe cât de puternicã, pe atât de subtilã uneori, aºa cum se întâmplã ºi în cazul personalitãþii pe care regizorul o alege ca subiect al acestei serioase teze de doctorat, înstinsã pe 350 de pagini: Matei Viºniec, dramaturgul lucid, care, dupã 20 de ani de jurnalism, a învãþat sã priveascã cu prudenþã ºi stupoare societatea înconjurãtoare, haoticã ºi dezorientatã. Preocupat de utopii – de la comunism - „O experienþã care începe cu un elan extraordinar ºi se terminã cu o sutã de milioane de morþi este o mare nebunie” - la globalizare - „Marea dramã a globalizãrii este tocmai aceasta, faptul cã distanþele fizice dintre oameni sunt suprimate brusc, în timp ce distanþele culturale rãmân aceleaºi”, Viºniec nu pare a fi, nici dincolo de prima vedere, dramaturgul religios prin excelenþã. Bun cunoscãtor al textelor mateine - a pus în scenã sau la radio mai mult de 15 -, Mihai Lungeanu reuºeºte însã sã extragã din biografia, poezia ºi, mai cu seamã, din materia dramaticã produsã de Viºniec, un nou personaj - personajul virtual – care este purtãtor de sens ºi de speranþã, care nu permite sã se instaleze negarea, nu ne lasã sã fim striviþi de „o tristeþe de neînvins”, în schimb, "ne face sã vedem nevãzutul ºi sã auzim neauzitul". Este, ca sã mixez caracterizãrile creionate de Mihai Lungeanu, o identitate ascunsã a autorului, dar ºi o imagine artisticã a idealului pe care ni-l propune, un personaj care suferã ºi el de toate fricile din lume, dar nu reacþioneazã sub impulsul lor, un rãspuns estetic ºi o soluþie eticã, un nucleu al efortului fiecãruia de a ne transforma din arici – care nu e doar un animal, dar e un animal fricos, ce ºi-a construit o armurã împotriva agresiunii neîncetate pe care o resimte din partea celorlalþi -, în pasãre. Lungeanu porneºte nu atât pe urmele, cât în cãutarea urmelor personajului virtual în opera lui Matei Viºniec, dar ºi în frânturi de interviu, în poezie sau chiar într-o autobiografie realizatã în 2009 ºi încã nepublicatã. Este un drum construit cu dibãcie, iar capitolele consacrate absurdului, celor patru puncte cardinale: „înainte”, „înapoi”, „spre dreapta”, „spre stânga”, precum ºi celui de-al cincilea, „în sus”, stau mãrturie în acest sens. Mihai Lungeanu este singurul autor, din câte ºtiu, care, pânã la acest moment, a fãcut o imersiune atât de adâncã în universul lui Viºniec, cu analize amãnunþite ale lumii acestuia, care i-au permis sã culeagã ºi sã punã laolaltã o mulþime de fire semnificante din textele dramatice ale autorului român ce trãieºte la Paris. Sunt memorabile paginile dedicate spaþiului – ca inamic, ca obstacol, ca direcþie, un spaþiu care, în scrierile lui Viºniec, nu e niciodatã prietenos, ci întotdeauna stresant. Oraºul, uºa, ospiciul, patul de spital, sala de aºteptare, gara, malul mãrii, fântâna, groapa, închisoarea, „deºertul, ca realã dunã de nisip natural, dar ºi ca rezervor de nisip virtual, sugerând pustiul vieþii”, bâlciul - ca spaþiu care tulburã concretul ºi schimbã punctele de reper, construind o altã realitate – sunt investigate cu pertinenþã de Mihai Lungeanu, acesta subliniind ºi provocarea pe care fiecare dintre spaþiile respective o oferã oricãrui scenograf.

La fel de incitante sunt rândurile dedicate timpului ca motor, stãrii de aºteptare, timpului suspendat, timpului ca direcþie, timpului trãirii ºi timpului amintirii, dar ºi cele consacrate duºmanilor „recâºtigãrii libertãþii spiritului”: frica ºi furia. Frica, de exemplu, este, în viziunea autorului, cea care ne determinã sã facem pasul înapoi, este deformare a caracterului, motivare a violenþei, blocare a energiilor ºi „poate fi combãtutã nu numai prin demontarea mecanismelor sale funcþionale, dar ºi prin activarea energiilor divine”. Sã scapi de „frontierele, de normele pe care frica le impune” - în diversele ei manifestãri cotidiene: frica de cãlãtorie, frica de singurãtate, frica de urât, frica de eºec, frica de lume etc – poate fi un deziderat pentru mulþi semeni care au întrebãri despre propria condiþie într-o lume ce se învârte ameþitor, fãrã busolã ºi fãrã o þintã precisã. Intuiþia lui Mihai Lungeanu - cã salvarea din prãbuºire se poate face prin regãsirea „adevãratului înlãuntru”, prin reconectarea la „realitatea frumoasã ºi bogatã, unicã ºi indivizibilã, superbã ºi misterioasã care stã ascunsã sub haina de împrumut a vieþii zilnice, stupide ºi fãrã orizont”, ceea ce e totuna cu focalizarea asupra punctului cardinal „în sus” – se suprapune precis peste Madox, „matricea personajului virtual” din Trei nopþi cu Madox, de Matei Viºniec.

Personajul virtual este cãlãuzã spre al V-lea punct cardinal, este purtãtor al mesajului divin, un mesaj personalizat, cum o demonstreazã însuºi Madox, cel identificabil cu visul existenþei fiecãruia ºi a cãrui repetatã sosire „trezeºte în fiecare dintre noi tot atâta armonie, liniºte ºi fericire câtã existã... de câtã are nevoie ºi câtã poate duce fiecare”. Ca ºi Madox, personajul virtual ne oferã ajutorul sãu dezinteresat, ne îndeamnã la trezire, la ieºirea din groapa comunã, la resuscitarea calitãþilor pe care le ascundem. Prezenþa lui Madox fixeazã momentul alegerii, ne spune Mihai Lungeanu: ori libertatea interioarã, ori câºtigarea prin concurenþã violentã ºi pãstrarea unei bune poziþionãri orizontale, plãtitã prin distrugerea acelei oglinzi interioare, în care sufletul se vede aºa cum este, dar ne aratã ºi aºa cum am putea sã fim.

Personajul virtual este, pe de o parte, un volum cât se poate de ofertant pentru iubitorul de teatru ºi pentru cunoscãtorii pieselor lui Matei Viºniec, constituind un excelent instrument de lucru ºi prilej de asimilare, dar poate fi punct de plecare ºi pentru cei care nu l-au citit pe dramaturg sau l-au citit puþin. Experienþa, anii consacraþi de Mihai Lungeanu studiului textelor mateine – a se vedea, pe lângã capitolele amintite, ºi vechile note de spectacol, simbolistica unor personaje, gesturi, replici, aplecarea asupra marilor teme etc – îi conferã autoritatea ºi îndreptãþirea sã afirme cã personajele lui Viºniec am fi noi, „descompuºi sau visaþi”.

Pe de altã parte însã, aceastã lucrare apãrutã la editura Eikon poate fi o lecturã agreabilã ºi pentru cititorul neinteresat de producþia dramaticã sau care nu a auzit de Matei Viºniec, autor de teatru „ca formã de interpelare a puterii”, gata oricând sã facã o nouã „disecþie pe cadavrul gândirii ideologice” ºi care scrie pentru a neliniºti ºi nu pentru a calma, dupã cum mãrturisea. Meritul cel mai important al lui Mihai Lungeanu este iscusinþa sa de a extrage din opera dramaticã a „problematicului” Matei Viºniec acele elemente de iluminare ºi de speranþã capabile de rezonanþã cu propriile convingeri, iar reuºita acestui proces de catalizã face din Personajul virtual o carte care te îmbogãþeºte ºi te îmbunãtãþeºte.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey