•  Aurora Kanbar


sus

Aurora Kanbar

 

 

Lumea ar putea fi mai bunã dacã ne-am strãdui cu toții
un pic mai mult pentru asta

 

 

Stimatã doamnã Aurora Kanbar, cum se vede România dintr-un oraº liniºtit cum este Oslo?

România a atras mai des atenția norvegienilor în ultima vreme, dar nu pot spune cã este o țarã despre care se vorbește frecvent aici. În presã au fost remarcate alegerile din noiembrie de pildã. Apoi dezbaterile legate de problema cerșetorilor români au fost dese în ultimii ani și în acest context s-a discutat firește și despre România.

În postãrile de pe Facebook se vede cã vã preocupã imaginea României – ºi nu numai imaginea, dar ºi realitatea României de astãzi. Cum vã alcãtuiþi propria imagine despre ceea ce se întâmplã în þarã? Care sunt ingredientele?

Desigur, mã preocupã ce se întâmplã în România ca pe oricare alt român. Imaginea României oglindește realitatea României, oricât de mult se încearcã o „cosmetizare” a acesteia. Cu cât încerci sã falsifici aceastã imagine cu atât o deteriorezi mai tare pentru cã adaugi la ea și rolul tãu de impostor...
Mã informez citind presa, vorbesc cu oamenii, citesc cãrți apãrute recent în țarã. Totuși, atunci când nu ești la fața locului noutatea poate pãrea estompatã, multe lucruri nu le percepi poate exact așa cum sunt, presa de acolo poate fi derutantã și lipsa de eticã profesionalã te face de multe ori sã te îndoiești de veridicitatea faptelor, etc... dar în mare te obișnuiești sã selectezi și îți formezi o pãrere destul de exactã asupra realitãții.

Ce înseamnã pentru dumneavoastrã acum „acasã”?

Aici se spune cã „acasã” este locul în care dormi noaptea, fãrã sã fie o metaforã. Cred cã este o definiție bunã. Dacã aș fi considerat permanent cã România este „acasã” aș fi devenit într-un fel altcineva, un personaj nefiresc cu o viațã amputatã, rãvãșitã între colosale distanțe și nostalgii inutile, nãzuințe intangibile... Îmi place echilibrul lãuntric și nu îmi complic existența cu a-mi fabrica de bunã voie probleme insurmontabile. Asta nu înseamnã însã cã nu te poți simți ca acasã în România, dar și în altã parte, ba chiar în mai multe pãrți. „Acasã” este un loc al tãu și numai al tãu, în care îți trãiești viața la un moment dat.

Prietenul meu, scriitorul Florin Oncescu, se întreba (retoric, am presupus) într-un text publicat recent în revista Pagini Româneºti de la Montreal, dacã mai este valabil un sfat de emigrant vechi: pentru a-þi creºte ºansele de reuºitã în þara de adopþie, limiteazã sau rupe legãturile cu þara mamã. ªi mai spunea, în acelaºi (con)text: „Am ajuns sã cred cã orice om are nevoie sã experimenteze traiul în diaspora. Câþiva ani de viaþã în strãi­nãtate asiguraþi fiecãrui român ar accelera procesul de democratizare din România”. Cum vedeþi dumneavoastrã lucrurile? Ajutã aceastã situare cu un picior pe fiecare mal, aceastã permanentã comparaþie, punere în oglindã? Este schimbarea de perspectivã primul pas cãtre o schimbare de mentalitate sau de atitudine?

Poate cã prietenul dvs are dreptate, dar din punct de vedere personal. Unii cred asta, iar alții nu. Suntem foarte diferiți ca indivizi. Nu cred cã existã „rețete” pe care sã le urmezi, cu atât mai puțin despre care sã se știe cã sunt eficiente. Chiar în studiile de specialitate, care sunt și greu de fãcut de altminteri, se menționeazã existența factorului emoțional, o componentã fluidã a stãrilor complexe prin care treci în procesul de schimbare radicalã cum este migrația. Nu cred cã este nevoie de metode drastice, deja avem o traumã în noi cauzatã de modificãrile sociale și culturale inerente migrației și nu am face decât sã accentuam aceastã ranã impunându-ne sã nu ne mai fie dor de locurile natale, de pildã... și apoi, de ce s-o facem? Ne poate fi de mare folos sã vorbim de dorul nostru cu cineva sau sã ni-l manifestãm într-un fel sau altul... Cred cã este o greșealã însã sã facem mereu comparații și sã ne lamentãm, mai degrabã ne-ar fi de folos sã explorãm noua lume. În ceea ce privește schimbarea mentalitãții, da, sunt de acord cu dl. Florin Oncescu.
Schimbarea de perspectivã poate ajuta la schimbarea atitudinii și a mentalitãții, dar sunt procese foarte lente, ia mult timp sã se întâmple asta. Totuși declanșeazã o schimbare, o transformare și asta e important.

V-a schimbat viaþa norvegianã felul de a fi sau de a reacþiona? Îmi puteþi da un exemplu – sau mai multe?

Da, cred cã da. Nu știu însã dacã m-a schimbat foarte tare în felul meu de a fi, dar cu siguranțã m-a schimbat în felul meu de a reacționa. Este foarte firesc. Trebuie sã trãiești într-un alt loc cu tradițiile lui, cu istoria și cu specificul lui. Alte norme și alte coduri sociale. Te schimbi fãrã sã-ți dai seama pentru cã altfel nu poți funcționa, nu te poți adapta. De exemplu, mi-am dat seama la un moment dat cã eram foarte impulsivã, aici lumea este foarte calmã și rãbdãtoare, graba mea în a reacționa nu se potrivea „în peisaj”. Așa am descoperit cã existã inteligența socialã, o componentã pe care negreșit și cât de timpuriu trebuie s-o stãpânești.

Vorbeaþi, la un moment dat, despre atmosfera de „încredere” la nivelul societãþii norvegiene ºi despre suspiciunea, lipsa de solidaritate ºi de motivaþie specifice celei româneºti, care duc la pierderea demnitãþii. Poate fi recuperatã, reconstruitã demnitatea odatã ce a fost pierdutã?

Da, repet cã în societatea nordicã se pune bazã pe încredere. Încrederea reciprocã între oameni, dar și în instituție ca atare, fie ea statul, presa sau un birou oarecare. Suspiciunea, neîncrederea îți dau nesiguranțã și îți influențeazã comportamentul. Nu este de dorit acest lucru pentru cã afecteazã relațiile interumane. Și societatea care se bazeazã pe aceste relații devine disfuncționalã, valorile umane își pierd consistența, demnitatea personalã este afectatã. Existã însã și noțiunea de demnitate naționalã. Națiunile traumatizate de istorie au luat mãsuri pentru recuperarea demnitãții. De exemplu Germania dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. O națiune complet derutatã care a sãvârșit cel mai groaznic masacru uman cunoscut în istoria omului. Demnitatea naționalã și umanã trebuie sã fi fost la pãmânt. Ce au fãcut ei? Ei bine au pus la punct un program  de reabilitare moralã naționalã. Au dezbãtut toate aspectele posibile ale unei reabilitãri morale nu numai justițiar, dar și printr-o mișcare de reconciliere publicã, de asumare a vinei colective. Au modificat legislația și au hotãrât ca aceste lucruri sã nu mai aibã niciodatã loc în istoria lor viitoare. Când au terminat cu asta, și-au suflecat mânecile, țara era în ruine, rãnile erau sângerânde, dar trebuia mers mai departe. Ceea ce au și fãcut.

Sau Japonia. Ce au fãcut japonezii dupã al doilea rãzboi mondial? Au decis cã niciodatã Japonia nu va declara rãzboi unei alte țãri și din 1947 articolul nr. 9 din Constituția Japoniei împiedicã acest lucru, dar și asigurã cetãțenilor acea încredere în statul care le restituie acea demnitate moralã de care aveau nevoie. În România ar fi fost necesare unele reforme de acest tip care sã  redea credibilitatea ca națiune în lume, dar și sã stabileascã cu claritate asumarea unei responsabilitãți, dar și a unei obligații de a nu repeta erorile. Cele douã exemple de mai sus ne demonstreazã cã se poate recupera demnitatea pierdutã, dar cã, mai întâi, trebuie sã îți asumi mari responsabilitãți. Politica în sine trebuie sã fie un act de demnitate în primul rând umanã. De pildã, nu poți ca guvern sã ignori soarta copiilor sãraci în țara ta, iar dacã o faci, atunci ceva este fundamental greșit.

Ce fel de copil aþi fost? Cum era România în acei ani?

Am fost un copil ca toți ceilalți, nu-mi aduc aminte sã mã fi deosebit prin ceva anume. România era lumea mea și lumea copilãriei e unicã și irevesibilã.
România acelor ani era pașnicã, lumea scãpase de rãzboi de ani buni, avea idealuri, era încrezãtoare, era veselã.

Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastrã? La diferite vârste.

Nu am avut o conștiințã politicã înainte de vârsta de 18 ani. Mã preocupaserã cam de pe la 14 ani întrebãrile existențiale și încercam sã gãsesc rãspunsuri legate de înțelegera lumii și a vieții. Mai târziu mi-am dat seama și de aspectele ideologice, dar lumea din jurul meu avea o opinie politicã foarte omogenã și erau puțini cei care pe vremea acea erau conștienți de ceea ce ne rezerva viitorul.

Ce înseamnã acum?

Comunismul înseamnã acum, în afarã de o doctrinã, un sistem politic pe care l-am simțit pe propria piele. Dacã mã gândesc în perspectivã mi se pare un fel de experiment de hazard pe oameni și un mod aberant de a-ți manifesta controlul și puterea. Dar pe atunci nu aveam punctele de referințã pe care le am astãzi.

Ce relaþie aþi avut cu Partidul Comunist, cu Securitatea?

Nu am fost membrã de partid și nu am avut relații speciale cu PCR. Am fost desigur în vizorul Securitãții, fiind cãsãtoritã cu un cetãțean strãin, și am avut parte de întârzieri colosale la eliberarea pașaportului sau a vizelor. Apoi, de tracasãrile și inerentele discuții legate de lipsa de „loialitate”. Cine pleca din țarã era neloial fațã de țarã și în concepția lor era foarte important ca nu cumva sã „ponegrești” România acolo unde te aflai. Era un fel de paranoia în acest control al opiniei personale. Dar și ei și eu știam cã aceste lucruri nu pot fi ținute în frâu decât limitat așa cã am avut la un moment dat impresia cã fãceam parte din acele cazuri la care trebuiau doar sã „bifeze” cã am fost și eu, ca și mulți alții presupun, pe agenda zilei.

Cea mai frumoasã amintire din comunism? Cea mai tristã?

Copilãria este cea mai frumoasã amintire din acea perioadã. Dar și bancurile, umorul, solidaritatea în împãrțirea cu prietenii și vecinii a bunurilor cumpãrate dupã ore întregi de stat la coadã, piesele de teatru în care actorii strecurau replici subtile, limbajul codificat sã nu înțeleagã „secu” ce vrei sã zici... sunt amintiri vesele și deopotriva triste. Dar libertatea de a fi tu însuți cred cã a fost cel mai greu de suportat.

Ce aþi fãcut la Revoluþie? „A fost sau n-a fost?”

Eram la Bagdad. Și acolo era o dictaturã, încã și mai monstruoasã decât în România, așa cã știrile pe canalele oficiale erau scurte și neclare. Încercam împreunã cu românii de acolo sã ascultãm canalele strãine pentru a ne face o pãrere corectã. Liniile de telefon cu România era blocate sau bruiate și nu se putea comunica normal. Știrile despre masacrul populației au fost șocante și teribile. Nici pânã astãzi nu pot înțelege cum de a fost posibil sã se întâmple așa ceva în Europa acelor ani. Eu nu cred cã a fost o revoluție, mai degrabã cred cã a fost o revoltã pe fundalul cãreia s-au fãcut niște rocade politice. Este un semn de întrebare în istoria și identitatea naționalã cu repercursiuni nefericite pentru noile generații și pentru mine este un paradox cã românii sunt mult mai preocupați de daci și traci decât de ceea ce s-a petrecut pe arena politicã în 1989.

Cum vi s-au pãrut primii ani de „tranziþie” spre „democraþie”, „capitalism”?

Nu am locuit în România în acea perioadã și nu am o imagine completã, dar cred cã în comparație cu alte țãri din fostul bloc comunist la noi lucrurile au mers mai lent. Nu înțeleg de ce. Aveam și resurse și am primit și foarte multe ajutoare. Cred cã politic, dar și economic, avem mari probleme în a stabili prioritãțile și a gestiona corect resursele.

„Asearã, într-o discuție despre Europa anului 1989 și despre țara mea natalã, nu am știut sã rãspund la întrebãri de felul acesta: Cine a dat ordin sã se tragã în populația României și de ce? A existat un proces al comunismului și cine au fost gãsiți vinovați? Ce pedepse au primit aceștia? Ce s-a întâmplat cu fondurile deturnate de familia Ceaușescu și acoliții lor? Au existat ele? Și dacã da, unde au ajuns acești bani? Își face justiția datoria în România? Și dacã nu, ce mãsuri ia guvernul? Existã presã de investigație în România? Cu ce cazuri a lucrat și la ce concluzii a ajuns? Etc, etc....”. Un mesaj pe care l-aþi postat pe Facebook. Dincolo de orice nuanþã retoricã, vi se pare posibil ca aceste întrebãri sã îºi gãseascã un rãspuns care sã fie ºi adevãr?

Cred cã este greu sã vin cu presupuneri aici. Rãmâne la latitudinea poporului român sã cearã socotealã și sã știe adevãrul. Nu știu însã dacã noile generații își vor îndrepta atenția spre acest capitol rãmas fãrã rãspuns un timp atât de îndelungat. Și mã tem cã dovezile, dacã mai existã încã, vor fi dispãrut pânã atunci.Nu știu nici dacã existã la noile generații o realã dorințã de a cunoaște istoria realã a neamului, dacã nu cumva expansiunea spre Occident și tendința spre materialism va șterge orice urmã de interes pentru un adevãr foarte controversat încã de la început.

Aþi plecat din România în 1992... De ce?

Am plecat din România împotriva voinței mele. În Irak izbucnise rãzboiul din Golf în 1990 și din aceastã cauzã eu, soțul meu și copiii, care ne aflam atunci în România, nu am vrut sã ne mai reîntoarcem la Bagdad. Supraviețuisem rãzboiului cu Iranul încheiat în 1990 și știam ce înseamnã. Am dorit, în aceste condiții, sã ne stabilim în România. Legislația din 1990 nu îi permitea însã soțului meu sã se stabileascã definitiv în România și a cerut atunci protecție de la Înaltul Comisariat pentru refugiați de la Bruxelles, care ne-a trimis în Norvegia, în 1992. Legile care sperasem sã se reglementeze în România și sã ne stabilim acolo nu au intrat în vigoare decât dupã 1995 și atunci era prea târziu sã ne mai întoarcem înapoi cu doi copii care deja mergeau aici la școalã și la grãdinițã.

Ce aþi lãsat în urmã? Ce aþi gãsit în noua lume?

Am lãsat în urmã viața mea de acolo, o locuințã, pãrinții, prietenii. N-a fost ușor. La început, Norvegia nu mi s-a pãrut un loc ideal de trãit. Barierele de limbã, deosebirile culturale, efortul de a înțelege psihologia altui popor nu pot fi depãșite peste noapte. Totul face parte dintr-un proces complex și destul de îndelungat și modul de adaptare este foarte individual. Nu prea are însã rost sã stai și sã despici firul în patru. Trebuie sã faci o alegere și apoi sã fii consecvent în a urma drumul pe care ți-l propui de parcurs.

Care au fost cele mai mari provocãri în relaþia cu soþul? Au existat diferenþe semnificative de mentalitate în unele abordãri, opinii?

Orice mariaj în sine are provocãrile sale legate de fuziunea a douã personalitãți. Provocãrile care au fost nu aș vrea sã le leg neapãrat de bagajul cultural, deși faptul cã el a locuit în România de la o vârstã foarte fragedã și ne cunoaște atât limba, cât și specificul cultural cred cã a eliminat multe dintre tensiunile și situațiile nedorite sau probabile, dar a avut și un cuvânt de spus în formarea lui ca adultul de mai târziu.

Pentru cã aþi amintit mai devreme despre copiii pe care îi aveþi. Cum se raporteazã ei la rãdãcini – româneºti, arabe, îi intereseazã ºi partea asta sau se simt doar” norvegieni?

Copiii mei au trãit cea mai mare parte a vieții lor în Norvegia. Aici au mers la școalã, aici au prietenii, aici au pãrinții. În lumea arabã sau în România au fost un fel de „oaspeți”, dat fiind faptul cã au locuit acolo în perioade foarte scurte din viața lor. Dar pentru cã în familie am vorbit întotdeauna doar românește ei manifestã un interes sporit fațã de cultura românã. Apoi, noi nu am fost o familie tipicã în niciunul dintre aceste locuri în care am trãit. Dupã divorț, de exemplu, soțul meu s-a recãsãtorit cu o româncã, iar eu sunt împreunã cu un norvegian. Copiii au dezvoltat în aceastã situație, de la început specialã, o personalitate în care accentul s-a pus foarte devreme și definitiv pe valorile morale și umane universale. Identitatea și apartenența sunt importante și necesare, dar eu cred cã într-o lume modernã vor cãpãta cu timpul mai mult un aspect de mare diversitate culturalã.  Și mai cred cã în viațã preocuparea de fi un om serios și cumsecade îți contureazã identitatea mai mult decât apartenența la o anume culturã. Sper ca și copiii mei sã fi înțeles acest lucru.

Spuneaþi cã aþi stat o vreme în Bagdad. Ce impresii v-a lãsat lumea aceea?

Am locuit la Bagdad între 1986 și 1990. Lumea aceea foarte orientalã, complet diferitã de lumea europeanã mi s-a pãrut la început de neînțeles. Dar cum am o fire foarte adaptabilã am gãsit nimerit sã încerc sã gãsesc un compromis între a fi eu însãmi și a locui printre oameni care au alte repere culturale. A fost o experiențã extrem de interesantã. Dacã punem la socotealã faptul cã doi ani din cei patru locuiți acolo au fost ani de rãzboi (cu Iran), se poate spune cã am fost martorã timp de patru ani la durerea și la bucuria ființei umane. Se mai poate spune și cã m-a impresionat ospitalitatea și dorința de a da un ajutor strãinului, chiar dacã nu era necesar, faptul cã semenii sunt considerați egali, gama foarte variatã de povești, credințe și superstiții. Religia avea un loc special și pentru mine era exoticã atmosfera aceea când muezinii chemau la rugãciune. Era un fel de strigãt, o melodie ce ți se pãrea cã vine din cer. Mulți irakieni care trãiserã pe afarã considerau pe vremea aceea religia ca pe o întoarcere în timp, o lipsã de modernitate care la propriu și la figurat îi va ține pe veci în deșert. În ziua de astãzi, Bagdadul se aflã în ruine, unul dintre cele mai faimoase și mai însemnate muzee de artã anticã din lume a fost prãdat și secãtuit de comori, iar Babilonul a fost bombardat, transformat în cazarme de americani și profanat încã de pe vremea lui Sadam Hussein, care îndrãznise sã sape în pereții vechi de milenii înscripții în care se preamãrea pe sine însuși.

Revenind la Norvegia... „Perioada de început a fost dificilã. Nimeni nu te primeºte cu braþele deschise de vreme ce nu te cunoaºte ºi nu te-a invitat”, mãrturiseaþi mai demult, într-un interviu. „Mulþi ani am trãit într-un fel de tunel”, spuneaþi. Cât a durat ambiguitatea acestei situãri „între estul din care veneam ºi vestul care încã nu mã primise”, ca sã folosesc cuvintele Monicãi Sãvulescu Voudouris (în sens geografic, ar fi „nordul care nu mã primise”, dar pentru noi, Occidentul înseamnã de regulã Vest)?

Nu știu cu exactitate. Poate dupã cinci, șase ani eram mai înarmatã cu strictul necesar în a comunica și a începe sã înțeleg lumea din jur. Nu am trãit niciodatã cu aceastã nevoie de a compara lucrurile pânã la extrem. Nici cu aceastã dorințã de a mã situa geografic pe anume coordonate, într-un anume punct cardinal. Am dat acestor termeni alte interpretãri în sensul cã am „evaluat” în loc sã „compar” și am „trãit” în loc sã „visez”.  Aceasta a fost pentru mine cel mai potrivit mod de a gãsi un echilibru necesar pentru a merge mai departe, dar știu cã pentru alții „metoda” mea nu este o opțiune bunã. Însã niciodatã nu termini de învãțat, de cunoscut, de știut, de aflat, așa cã acest proces se desfãșoarã permanent numai cã la un moment dat nu mai este atât de împovãrãtor și poate nici atât de conștient.

„Copil fiind, mã minunam cã zãpada atât de curatã, pufoasã și diafanã era așa de rece! Astãzi înțeleg cã și oamenii pot fi ca zãpada”, notaþi pe Facebook, într-o postare din trecuta iarnã... În astfel de privinþe nu facem, de obicei, numãrãtoare, dar uneori ºi aritmetica poate spune ceva: cei mai apropiaþi prieteni pe care îi aveþi sunt... români, norvegieni, de altã naþionalitate?

Îmi aleg prietenii în funcție de afinitãțile comune. Naționalitatea nu are nimic de-a face cu aceastã alegere și pot sã spun cã am în egalã mãsurã prieteni din naționalitãți diferite. În acest fel mã simt apropiatã de foarte mulți oameni la care țin cu adevãrat și care îmi fac viața mai frumoasã, mai plinã, mai plãcutã prin diversitatea culturalã, spiritualã sau umanã. Pe facebook nu m-am referit la o anume experiențã personalã, ci mai degrabã la metamorfoza gândirii când în inocența copilãriei nu vezi adevãrata fațã a naturii umane, rãceala umanã o descoperi mai târziu... și da, cred cã în general lumea ar putea fi mai bunã dacã ne-am strãdui cu toții un pic mai mult pentru asta...

Aþi spune cã v-aþi integrat?

Da.

Cum aratã o zi obiºnuitã din viaþa Aurorei Kanbar? Dar una neobiºnuitã?

Eu am o viațã complet obișnuitã. Am munca mea, familia mea, prietenii mei. Împart egal aceste preocupãri între ele. Iubesc natura și merg des în pãdure sau pe malul fiordului, citesc, întâlnesc oameni. Am mare respect pentru timp și nu vreau sã-l irosesc la întâmplare.

Aveþi legãturi cu membrii comunitãþii româneºti din Norvegia? Este aceasta o micã patrie, cu bunele ºi relele de acasã?

Da, am legãturã cu românii din Norvegia, unii îmi sunt prieteni apropiați, cu unii îmi place sã stau de vorbã, pe alții îi întâlnesc la diverse activitãți care se organizeazã aici. Pentru mine sunt români cu toții, mã feresc sã generalizez pentru cã fiecare om este în felul lui. Existã câteodatã și diverse fricțiuni, pe ici pe colo, în aceste comunitãþi, dar eu personal nu sunt implicatã în ele.

Ce va lipseste din România? Ce nu vã lipseºte?

Îmi place foarte mult umorul inteligent al românului. Câteodatã îmi lipsește. Și roșiile foarte bine coapte. Nu-mi lipsește absolut deloc vulgaritatea și obscenitatea limbii române actuale. Nu înțeleg din ce cauzã la o limbã atât de expresivã și frumoasã sã adaugi un „apendix” de înjurãturi. Ne-am putea lipsi de el foarte bine. Nu-mi lipsesc nici chelnerii sau șoferii de taxi care îți încarcã nota de platã și nici opulența oarecum bizarã și malplasatã din atitudine sau vestimentație.

Norvegia, ca ºi Danemarca ºi Suedia, se aflã în topul þãrilor „cele mai fericite” din lume (venituri mari, viaþã sãnãtoasã, lipsa corupþiei la nivel de lideri etc). Ce nu merge bine sau ce lipseºte, acolo?

Sunt și aici o serie de probleme. Am spus de multe ori cã nu existã o societate idealã, perfectã. Țãrile scandinave au dezvoltat imediat dupã rãzboi un sistem social democrat foarte robust și de aici li se trage succesul. Dar au în schimb alte probleme, cum ar fi abuzul de alcool sau de droguri, imigranții, o tendințã spre un materialism pronunțat pe care vor sã-l combatã, forțe extremiste de dreapta. Au și probleme legate de radicalizare sau de însingurarea individului într-o lume preocupatã de propria realizare. Și, deși sunt foarte buni observanți și lucreazã mult la a reduce problemele sau a le preîntâmpina, nu este posibil sã le elimini total.  

Am amintit mai devreme numele lui Florin Oncescu. El are un volum de prozã scurt intitulat „Întoarcerea”, în care personajele îºi pun problema revenirii în þarã. Rãspunsurile sunt diverse, iar argumentele cu atât mai mult. Cum vi se pare, pe propria piele, ideea de întoarcere în România?

Nu mi-am pus aceastã problemã. Din punct de vedere practic în cazul meu ar fi și foarte complicat. Dar teoretic vorbind este foarte normal ca unii sã doreascã sau sã nu doreasã o reîntoarcere.  Motivele sunt însã foarte personale, așa cã nu vãd sensul când sunt discutate public.

Un vis pe care l-aþi dori împlinit?

Pentru mine: Sã am conștiința împãcatã pentru lucrurile pe care nu am reușit sã le fac așa cum aș fi vrut.
Pentru România: Un program guvernamental urgent, concret și consecvent de eradicare a sãrãciei în rândul copiilor și educația acestora.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey