•  Iulia Badea-Guéritée
•  Simona Cratel
•  Mircea Gheorghe


sus

 

 

De ce aþi plecat din România?

Ce vã lipseºte din România? Ce nu vã lipseºte?

Comentarii cititori
sus

Iulia Badea-Guéritée,
jurnalistã la Courrier International, Paris

 

Aº zice cã aºa a fost sã fie

 

O plecare este întotdeauna, dincolo de delimitarea ei geograficã, o cãlãtorie spre sine-însuºi. Oamenii pleacã în mod fundamental, cred, nu pentru cã sunt nemulþumiþi de ceva sau de cineva, ci pentru cã aceastã stare se transformã la un moment dat într-o necesitate a fiinþei lor. Acel atât de ardelenesc „a nu mai avea stare”. Acum, de departe, atât în timp - sunt 16 ani de când am plecat din România (ºi nu spun de tot, pentru cã am învãþat între timp cã singurul lucru etern este moartea) - cât ºi în spaþiu - 3000 de km mã despart de Braºov, ultima mea casã româneascã - mãrturisesc cã sunt încã nedumeritã de cunoscuþii sau prietenii din România care spun ferm „m-am sãturat de þara asta, de corupþia asta, vreau sã plec”. Nu le rãspund niciodatã ce cred, încerc sã le dau soluþii, ºi nici mãcar nu încerc sã-i conving cã ar trebui sã rãmânã: odatã plecat, este complicat sã spui „tu nu pleca”. Însã nedumerirea rãmâne, ca ºi convingerea fermã cã atunci când þii musai sã pleci, de regulã nu reuºeºti. Fiind prea focalizat pe þintã, uiþi sã-þi observi drumul, eventualele oportunitãþi sau deschideri, adeseori nu-þi mai vezi nici copiii crescând. Cred, sincer, cã motivele care fac oamenii sã plece sunt cu mult mai bazice, þin de emotiv.

Oamenii pleacã dintr-o þarã în alta, aºa cum spuneam, pentru cã nu au stare, pentru cã îi trage aþa, pentru cã li se oferã brusc o oportunitate, pentru cã au ales sã rãmânã dupã studii sau dupã un contract, sau din dragoste. Tata, mi-aduc aminte, profesor de limba românã într-un orãºel din Transilvania, spunea mereu cã regretã cã nu s-a nãscut la Paris, însã, concret, nu a fãcut niciodatã nimic pentru a pleca din România. De tot, adicã. Ieºeam la fiecare doi ani aproape din þarã, pentru cã pãrinþii mei aveau cultul economiilor ºi dragostea de cãlãtorii. Spuneau mereu cã banii se duc, cã nu-i vor lua în mormânt, dar cã aceste ieºiri, vederea altor culturi, ne vor rãmâne. Am fost de micã deci învãþatã sã cãlãtoresc. Am învãþat treptat cã a cãlãtori este un drum spre sine însuºi, o cãutare asemeni Odiseei, ºi cã oamenii cãlãtoresc pânã când gãsesc locul unde-ºi vor face cuibul. Dorinþa de a pleca din þarã nu a fost atavicã, motivatã de necesitãþi: o duceam greu, ca toþi românii pe vremea comunismului, însã luam din viaþã ce era mai bun ºi mã pregãteam sã devin avocat. Apoi, brusc, dintr-o frondã ºi o ceartã majorã cu pãrinþii, am decis sã nu mai fac ceea ce credeam puternic cã e chemarea mea, ci sã fac ce am chef în acel moment. Literatura. ªi ca sã-mi satisfac setea de cunoaºtere, ºi ca sã le fac în ciudã pãrinþilor, care spuneau cã literatura e pentru suflet, nu þine de foame. ªi asta a fost. Literatura a însemnat Braºov, profesorii veniþi din Franþa, oportunitatea unei vizite în Franþa - o invitaþie cãzutã din senin, care ar fi fost pãcat de banii daþi sã nu fie onoratã. Parisul mi-a fost mortal. Întoarsã în Braºov, dupã o lunã, mi-am vãzut de facultate, m-am angajat rapid, ca sã nu mai depind de ai mei, am început sã-mi construiesc cariera. Inconºtientul ºi-a fãcut însã încet treaba, ºi dupã ce o prietenã ºi colegã de facultate a emigrat în Canada mi-am zis cã nu mai vreau sã trãiesc în limba românã ci în limba francezã. S-ar putea spune deci cã mi-am pãrãsit þara, jobul de jurnalist la un cotidian regional, unde urcasem niºte trepte profesionale între timp, circulam des în þarã ºi în strãinãtate, pentru a trãi în limba francezã. Îmi doream sã vorbesc franceza non stop, acasã, la job, sã am copii francezi, totul în limba francezã.

Am aplicat deci pentru emigraþie în Quebec, asemeni prietenei mele. Însã, dupã ani de examene, strâns bani, fãcut sacrificii enorme pentru a strânge toate documentele necesare, cu trei luni înainte de a pleca (de tot) spre Quebec, viaþa a vrut altfel. Mi-am vizitat fratele, la Paris, o ultimã datã, ºi iar asta a fost. La Paris am resimþit acel ceva care spune aici e locul tãu. Am oprit deci tot angrenajul pus în miºcare pentru Quebec ºi am luat-o de la zero, din nou. Din dragoste, în plus, la un moment dat. Asta a fost.

Sunt conºtientã cã drumul nu s-a terminat, mã simt în continuare fantastic când zbor, când cãlãtoresc, îmi zic mereu cã poate ar fi trebui sã lucrez în diplomaþie. Mi-ar place. Oare acesta e drumul meu?

Din România nu mi-e dor de oameni, nu foarte mult, ci de timpuri ºi locuri demult apuse. Asemeni celor trei surori din basmul lui Petre Ispirescu, Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte, am simþit când am plecat cã nu voi mai regãsi la întoarcere anumite persoane, care vor fi murit între timp, cã nici locurile nu vor mai fi aceleaºi. La fel, simt cã la un moment dat mã voi întoarce, de tot, ºi cã întoarcerea, ca în basm, îmi va fi fatalã. Putem oare însã sã ne opunem aþei destinului sau voinþei Celui de Sus? Iertare, dar acum ºtiu cã nu. Mi-e dor deci de unele locuri, unele sentimente, unele timpuri. De rãsãritul de soare la marea Neagrã ºi de senzaþia de pace de la mânãstirea Sâmbãta, de zãpadã. De savarine.

Nu-mi lipsesc deloc, cum spuneam, oamenii. Cei care-mi sunt dragi mã regãsesc ºi îi regãsesc. Când ne e dor unii de alþii. Nu-mi lipseºte nici acel provincialism incipient care îi face pe români sã se considere mereu neînþeleºi, mereu oropsiþi, mereu înfrânþi, mereu mai preocupaþi de micile mizerii cotidiene care dureazã o secundã decât de marile scopuri sau evenimente care chiar conteazã. Mereu ocupaþi sã-ºi plângã de milã, în loc sã vadã progresele ºi pãrþile bune. Corupþia politicienilor, complacerea locuitorilor, acel fatalism istoric românesc de care nu mai scãpãm odatã. Mã doare când vãd transportate aici, în Occident, la nivel de administraþie, aceleaºi dorinþe de a nu face nimic. Sau de a face totul ca sã nu meargã. Interesul personal în locul celui general. Mã bucurã însã cã societatea civilã se schimbã încetul cu încetul, condusã de vectorul diasporei. E un mare pas înainte ºi cred cã de aici va veni schimbarea. De la diaspora care va schimba paradigma, atunci când se va fi sãturat de complacerea din þarã. Cei plecaþi nu sunt pierduþi, ci sunt un capital, o investiþie care se va întoarce la un moment dat.

Motivul pentru care întoarcerea nu are loc, nici a lor, nici a mea, de altfel, este cã, cel puþin eu, cred cã de aici pot face mai multe pentru þara mea. Încerc, în orice caz. Continui. 

Comentarii cititori
sus

Simona Cratel

 

Fuga în vest

 

Am plecat în Germania pentru cã am fugit de mine.

Am plecat din Romania ca sã fug de amintirile mele. Am fugit de trecut. Am fugit de lucruri din copilãrie care m-au fãcut autodestructivã si înveninatã, plinã de urã și incapabilã sã am o relație normalã cu mine, cu ceilalți sau cu lumea. Mi-am cãutat vindecarea. Mi-am cãutat eliberarea din vechile tipare, schimbarea, reconvertirea, iluminarea. Am fugit de Simona. Nu am mai vrut sa fiu ea, am vrut sã mã reinventez. De fapt nu am mai vrut sã fiu Monica, așa cum eram numitã în copilãrie. Pentru cã Monica avea deja o istorie. Am vrut sã devin Simona.

Nu am avut per total o copilãrie nefericitã, din contrã. Am fost un copil iubit de cãtre tatãl meu și bunica mea. Dupã revoluție am avut slujbe bune și mi-a mers bine în general. Când eram micã, mãtușa avea în casã mereu reviste de modã germane și mã uitam fascinatã la fotografiile acelea cu femei superbe îmbrãcate impecabil, cu zâmbete extraordinare pe fațã, arãtând desprinse dintr-o lume fabuloasã, unde nu exista suferințã, ci doar iubire, plãcere, bine ºi frumusețe. Erau însoțite de bãrbați care arãtau fantastic ºi zâmbeau lãsând la vedere danturi impecabile, copiii care îi însoțeau erau și ei ideali, corect îmbrãcați, bine educați ºi cu un viitor de aur în fațã. O lume sãnãtoasã, idealã, superbã, care promitea vindecarea, promitea raiul, era raiul.

Am fugit de Simona care atrãgea rãul și când întâlnea rãul în loc sã fugã de el i se subordona, se agãța de lucrurile de care n-ar fi trebuit, era disfuncționalã, jalnicã, incapabilã sã menținã o relație, cu toate acestea avea enorm de mulți prieteni, cunoștea peste tot lume, cunoștea enorm de multã lume. Când s-a cãsãtorit, nu a spus decât câtorva și totuși s-a trezit cu peste 70 de oameni la primãrie. Cu toate acestea, ea îmi displãcea profund. Dar oamenii ãia o iubeau așa cum era, ceea ce mi se pare remarcabil în ziua de azi. Eu nu m-aș fi acceptat pe mine.

Am vrut sã șterg amintirile Monicãi și sã devin o altã persoanã. Deși am amintiri frumoase din România, iar ele predominã. Am visat sã plec din țarã încã de copil. Acesta a fost un fel de scop în viațã, un fel de țel, dorința arzãtoare, ca o negare a tot și o victorie asupra vieții. Am vrut sã extrag tot rãul din mine. Am vrut sã mã transform, sã lucrez asupra mea. Am crezut cã lumea fantasticã din vest o sã mã vindece, cã binele o sã mã vindece, dar nu binele mi-a fãcut bine, ci tot rãul. Lumea idealã în care am sosit nu existã, dar rãul a continuat și aici pânã la punctul de frângere. Abia acum când scriu aceste rânduri cred cã acest proces a luat sfârșit. Pânã nu am pierdut lucruri pe care am crezut cã nu sunt în stare sã le pierd, nu a venit ce cãutam. Am gãsit ce cãutam.

Am plecat pentru cã puteai sã trãiești o dramã fãrã sã știe nimeni, pentru cã dacã ți se întâmpla ceva nu puteai sã spui nimãnui, pentru autobuzele pline, sperma de pe haine cu care coborai din autobuz, palmele așezate prin locuri intime în timp ce tu țipai în interiorul tãu, dar nu aveai curajul sã spui nimic. Pentru femeile din autobuze care se rãțoiau la tine în aglomerația aia sã îți strângi pãrul sau sã te tunzi, chiar și când îl aveai deja în coadã. Pentru imprevizibilitatea funcționarilor de la secretariate, ghișee, a vânzãtorilor din magazine, a taxatorilor de bilete. Puteai plãti amendã chiar dacã aveai bilet, sau dacã nu aveai puteai fi umilit verbal în mod cumplit. Nu știai niciodatã cum o sã te mai surprindã ceva. Otrava aia pe care o simțeai și în interior și în exterior. De lipsa de orizont, perspective, din cauza mentalitãților, micimii, senzației de sufocare, de lipsã de spațiu. Senzația cã te cãlcai pe cãlcâie cu alții, cã nu aveai loc. Nervozitatea lor, lipsa de rãbdare, de politețe. Una din douã îți sãrea țandãra și ție și celorlalți. Când am lucrat într-o agenție, schimbul nostru verbal consta din înjurãturi în principal. Din cauza câinilor maidanezi cãlcați de mașinã la marginea strãzii cu oasele ieșite prin piele care-și așteptau moartea.

Locul meu preferat în București era la spital. Îmi plãcea sã fiu bolnavã și sã stau la spital. Mi se pãrea liniștit și frumos. Una din cele mai frumoase amintiri din viața mea a fost când am avut scarlatinã pe la douãzeci ºi ceva. A fost o sãptãmânã foarte bunã. Am zãcut în stare gravã și am fost fericitã. Am fugit pentru felul în care mi-am pierdut credința când am vrut sã intru într-o bisericã. Eram într-un impas personal cumplit și preotul m-a împins înapoi din prag și mi-a închis ușa în nas spunând cã s-a închis. A doua zi eram sub perfuzii. Mama mea a spus ca lucrurile nu au mers cum am vrut eu și m-am supãrat. Așa este. Iubeam un bãrbat și el nu mã iubea. Dar eu voiam sã mã iubeascã. Neapãrat el. Nu puteam trãi fãrã el. Era relația pe care o aveam cu mama, sau cel puțin așa o percepeam eu, cu ea ne-iubindu-mã, iar eu mã agãțam de neiubirea ei. Aveam nevoie sã nu fiu iubitã pe mai departe. O persoanã nu trebuia sa mã iubeascã, sã am senzația familiarã din copilãrie de rãu fizic. Mã simțeam în siguranțã. Munceam pe gratis de aproape doi ani în firma lui, pentru cã mi-a spus cã îmi face o favoare, studenții învațã de fapt de la el meserie și nu ar trebui plãtiți. Și oricum eu nu sunt bunã de nimic. Restul erau plãtiți. Mã pedepsea lãsându-mã flãmândã când i se pãrea cã fac ceva ce nu îi place. Locuiam într-un pod fãrã bucãtãrie, așa cã mâncarea era mereu livratã din altã parte. Mie-mi plãcea iadul meu. Îmi era rãu tot timpul. Eram liberã sã plec oricând. Nu mã ținea cu forța. Dar eu nu eram în stare sã mã desprind, aveam nevoie de rãul ãsta. Cu cât se purta mai rãu, cu atât eu nu puteam sã plec. Pânã m-am revoltat împotriva mea și m-am gândit cã ori el ori eu ºi am ales eu, pentru cã nu eram capabilã sã ucid pe cineva. Lucrurile nu mergeau cum voiam, aș fi vrut sã îl fac sã mã iubeascã, dar nu se putea. Ajunsesem la 40 de kg. El m-a sfãtuit de multe ori sã plec, cã nu ne potrivim și cã ar fi cu mult mai bine pentru mine. Dar eram prea rãnitã în orgoliu ca sã plec și nu acceptam sã nu mã iubeascã. Dupã ce mi-a spus cã mã iubește, am plecat. Mi-a spus cã lui îi trebuie altceva, iar mie altceva. Diferența dintre noi era de zece ani. Dar când am plecat de la el, eram mai înveninatã, mai plinã de urã, mai autodestructivã, mai plinã de dispreț fațã de mine și mai imprevizibilã ca niciodatã. Mã uram de moarte, mi-era rușine de mine, dar nici nu eram în stare sã schimb ceva. Sau sã iert, mãcar.

Am plecat sã scap de moartea tatãlui meu. De suferința lui, de cum a murit. Am plecat pentru cã oricum salariul soțului nu ne ajungea de la o lunã la alta. Și pentru cã pe el l-au apucat ambițiile, s-a gândit cã vine unul cu bani și mã ia de la el.

Am dorit o schimbare radicalã. O am.

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

 

Am spus într-un interviu publicat nu cu foarte mult timp în urmã tot aici (http://pravaliaculturala.ro/odicolonuri_2014-5.html) cã am simțit nevoia s-o iau de la capãt în altã parte. Am început experiența asta la 47 de ani, așadar cînd nu mai eram cu adevãrat tînãr, dar nu o regret. Fiindcã de cînd am plecat din țarã și pînã astãzi s-au petrecut schimbãri fundamentale care au fãcut ca lumea sã fie mai micã și România mai aproape. Emigrarea de vreo 20-25 de ani încoace nu mai este sinonimã cu izolarea de țarã, cu ruperea legãturilor cu familia, cu prietenii, cu realitatea din locurile natale. Nici nostalgia nu mi se mai pare un sentiment dizolvant și dramatic prin ceea ce se numea altãdatã dorul de țarã. Pe de o parte Internetul (emailul, rețelele sociale, telefoanele zise inteligente) favorizeazã o legãturã permanentã cu țara, iar  pe de alta, opțiunile multiple - sã muncești în strãinãtate dar sã te întorci, sã devii rezident permanent (și apoi cetãțean) al unei alte țãri, pãstrîndu-ți însã și cetãțenia româneascã, sã revii în țarã temporar de cîte ori vrei sau  definitiv dacã simți nevoia s-o faci etc. diminueazã în mare mãsurã gravitatea problemelor sufletești ale celor aflați departe de țarã. Într-o situație extremã sau insuportabilã întoarcerea în locurile natale nu mai este imposibilã sau de neimaginat.

Nu vreau sã spun prin asta cã emigrarea a devenit un fleac. Ea implicã o schimbare de sens a istoriei personale, o adaptare la noi coduri și repere sociale, o evoluție identitarã nu foarte linã etc. dar fundamental, experiența ei nu se deosebește în zilele noastre de cea pe care ți-o furnizeazã mutarea într-un alt oraș sau în altã provincie.

Acestea fiind zise, ce-mi lipsește din România nu se mai gãsește în România. Nici oamenii de care am fost legat cîndva, într-un trecut relativ îndepãrtat - rude, prieteni, iubite, colegi, risipiți în toatã lumea, împovãrați de vîrstã sau plecați din lumea asta, - nici Bucureștiul tinereții mele, nici orașul în care am copilãrit (Odobești), nici nimic. Totul s-a schimbat sau pur și simplu a dispãrut.

Îmi lipsesc însã contactele apropiate și concrete cu lumea culturalã și literarã de astãzi și cu prietenii noi. Cînd vorbeam despre virtuțile Internetului de a facilita o legãturã permanentã cu țara, mã gîndeam și la posibilitatea de a stabili și pãstra noi relații virtuale -  profesionale, culturale, literare sau prietenești. Folosesc din plin și cu bucurie aceastã șansã. În felul acesta trãiesc, deși locuiesc în altã țarã, și în spațiul românesc din România. Dar numai virtual. Și de multe ori, nu este suficient.

Iar ce nu-mi lipsește e simplu de spus. Nu simt lipsa niciuneia dintre realitãțile care îi fac pe mulți tineri și mai puțin tineri din România sã se gîndeascã la emigrare. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey