•  Xenia Negrea
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Xenia Negrea

 

Poezia polonã, poezia

 

negreaTadeusz Ró¿ewicz, Poem deschis. Antologie 1947-2013, Traducere din polonã de Constantin Geambaºu, Editura Humanitas, Bucureºti, 2014

Pun astãzi pe raft o carte de poezie la care mã gândesc cam de când a apãrut. Mãrturisesc cã nu m-am mai gândit de vreo câþiva ani la poezie cu atâta patos, dar ºi cu atâta beatitudine, ca acum, de când îmi umblã prin cap poezia lui Tadeusz Ró¿ewicz. Nu, autonomia esteticã nu existã sau, dacã existã, este accidentalã, aleatorie, pânã la iluzorie. Cu atât mai mult, poezia nu are cum sã fie autonomã, ca „esenþã a limbajului” ce este, dupã cum a explicat-o Heidegger. Poezia indicã, explicã, rãspunde, strigã. Poezia este reacþie. Este (auto)mãrturisire. Este urmã. Este mãrturie. Nu vine din nimic ºi se duce dincolo de graniþa lumii cunoscute.

N-am putut sã mã joc de-a grila de lecturã, de-a instrumente teoretice. Orice s-ar spune, nu-i aºa?, polonezii sunt stirpe aparte. „Românii, spre deosebire de polonezi, au spus de la bun început cã sunt de acord. Bun, România e de acord ºi dupã aceea nu face ce trebuie sã facã” a spus în mai multe rânduri cititorul în sufletele colective, istoricul Lucian Boia. Prejudecata socio-istoricã ne spune cã polonezii sunt altfel, sunt neam de Boles³aw, „Polonia este terenul de joacã al lui Dumnezeu” (cum zice Norman Davies). Actualitatea ne demonstreazã cã polonezii sunt popor aparte. Artiºti altfel. De la „Semnele mele particulare - / admiraþia ºi disperarea” din Cerul celebrei Wis³awa Szymborska (traducere de Passionaria Stoicescu ºi Constantin Geambaºu)  pentru mine Polonia ºi poezia au însemnat adevãr.

oare poþi scrie/ despre moarte/ privind chipurile/ copiilor

La fel de puternicã a fost trãirea ºi atunci când am descoperit poezia lui Tadeusz Ró¿ewicz, poezia nãscutã în convulsiile demonicului Al Doilea Rãzboi Mondial. Dupã îngrozitoarele revelaþii expresioniste oricum poezia nu mai putea fi la fel. Dupã înfãptuirea lor, adicã dupã rãzboiul întãrit de Holocaust, poezia nu mai putea sã fie la fel. Nimic n-ar mai trebui sã fie la fel. Din cenuºa acestor evenimente s-a nãscut ºi poezia aceasta. Dupã cum spune Tadeusz Ró¿ewicz însuºi: „Oare poþi scrie/ despre dragoste/ auzind þipetele/ celor uciºi ºi maltrataþi/ oare poþi scrie/ despre moarte/ privind chipurile/ copiilor” (Martorul, în Versuri ºi imagini, 1953). Moartea este învingãtorul din oficiu: „Vei vedea un martor/ mut ºi stânjenit/ al iubirii/ pe care o învinge moartea” (idem). Dupã rãzboi, lumea muritorilor se însingureazã, se alieneazã, se tortureazã fãrã altã finalitate în afara unei morþi previzibile. 

Selecþia de faþã este pusã sub semnul deºertãciunii, al unui Dumnezeu naiv, „aplecat/asupra seminþei oarbe”, al unui grãdinar lipsit de inspiraþie: „grãdinarul caraghiosul grãdinar/ vegheazã visul sãu/ neroditor” (Visãtorul din volumul Neliniºte, 1947). Lumea postapocalipticã, populatã de visãtori, supravieþuitori, nebuni, strãini – adicã de excepþii, de a-tipici, se cere reinventatã, re-numitã, ca lume nu din afara lui Dumnezeu, ci ca lume fãrã Dumnezeu, lume înºelatã: „Vãd niºte nebuni care/ au umblat pe mare/ au crezut pânã la capãt/ ºi s-au dus la fund” (Vãd niºte nebuni, în Mãnuºa roºie, 1948).

a fi a fi a fi/ cu orice preþ

Dupã excursurile postapocaliptice, urmeazã volume de chestionãri nu asupra sensului, cum, poate ne-am aºtepta, ci asupra resemnãrii. Dupã rãzboi, a venit absurdul violent al comunismului, fapt care a demascat slãbiciunea cuvintelor, mulþimea minciunilor, a credinþelor înºelate, a adevãrurilor lipsite de punþi transcendentale: „Coastele lui Dumnezeu cel mort/ boltite/ deasupra cuvintelor/celor care cred/ orbeºte” (Gotin 1954, Spicul de argint, 1955).

Urmeazã etapa cea mai solidã, din punctul meu de vedere, a creaþiei lui Tadeusz Ró¿ewicz, etapã care debuteazã cu volumul Poem deschis, etapã a rãspunsurilor, adicã a artelor poetice. O lume fãrã Dumnezeu îºi mai poate gãsi ecou/ rãspuns în poezie. Poezia este noua religie, una concretã, pãmânteanã, care alinã ºi întreþine umanitatea, nu o pedepseºte: „Pâinea/ care hrãneºte ºi bucurã/ care se preschimbã în sângele norodului// poezia lui Mickiewicz” (Pâinea, Poem deschis, 1956). Poezia recupereazã trupul, pe care-l biciuie amintirea pãcatului depersonalizãrii: „Uitaþi de noi/ de generaþia noastrã/ trãiþi ca oamenii/ uitaþi de noi// noi invidiam/ plantele ºi pietrele/ invidiam câinii/ aº vrea sã fiu ºobolan/ îi spuneam ei atunci/ eu aº vrea sã nu mai fiu/ aº vrea sã adorm/ ºi sã mã trezesc dupã rãzboi/ îmi spunea ea cu ochii închiºi” (Lãsaþi-ne pe noi, Poem deschis, 1956).

Cu Poem deschis ºi cu Formele poezia devine performativã, perlocuþionarã. Eul liric înregistreazã dezumanizarea in actu. Dacã dezastrul post-belic însemna dezastru material, înaintarea în secolul al XX-lea aduce apocalipsa interioarã. Homo homini lupus este unul dintre leit-motivele care pãtrund acum definitiv în poezia lui Tadeusz Ró¿ewicz. Agresivitatea, materialitatea sufocantã, cecitatea spiritualã sunt noile epidemii care rãstoarnã din nou lumea, o viruseazã cu paradoxuri ºi deºertãciune: „în loc de spadã scoate/ mâna din buzunar/ îºi muºcã unghiile/ se ascunde/ se ascunde în teacã/ ºi /urlã/ a fi a fi a fi/ cu orice preþ /.../ un poet contemporan /.../ Indiferent vorbeºte/ celor indiferenþi/ orbit trimite semne/ celor nevãzãtori/ râde ºi/ latrã în somn/ trezit/ plânge/ este alcãtuit din trepte/ dar nu este scara lui Iacob/ este o voce fãrã ecou/ o greutate fãrã cântar/ bufon fãrã rege” (Conversaþie cu prinþul, în Conversaþie cu prinþul, 1960).

Nihilismul nietzscheean este purgatoriul pe care, inevitabil, îl traverseazã ºi Tadeusz Ró¿ewicz. Nimicul aplatizeazã, paralizeazã, anuleazã: „vreau sã vã spun/ nu existã tainã/ nu aºteptaþi” (Un om strãin, Conversaþie cu prinþul, 1960). Jungla urbanã (expresionistã) înseamnã aglomerare, asfixiere, dar ºi simulacre, umbre, spirite slãbite baudrillardiene: „cei slabi rãmân/ la baruri mãsuþe/ cei ºi mai slabi/ se sprijinã pe umbra de cuvinte/ dar cuvintele sunt atât de strãvezii/ cã se vede prin ele moartea/ nimicul” (Trandafirul verde, Trandafirul verde, 1961).    

Lumea lui Tadeusz Ró¿ewicz evolueazã spre un soi de vizionarism ironic, spre o întoarcere în sine, adicã în poezie. Peregrinãrile sale de la câmpiile pustiite ale truismelor (vz. Cuvintele, Ieºirea, 2004) spre altitudinile poeziei („Cãutãtorii de aur frumuseþe ºi adevãr”, Cumpãrã pisica în sac, 2008) lasã în urmã o poezie destul de greu de încadrat în modernism sau postmodernism.

Cu structurãri limpezi, cu deschideri ample de sens, cu plãcerea intertextului ºi a ritmãrii prin ingambament, poezia lui Tadeusz Ró¿ewicz este un adevãr clar ºi frumos ca lumina zilei.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Întoarcerea la simplitate

 

suferinte in biserica sever negrescu„Biserica suferã în aceastã lume, pentru cã nu este din aceastã lume”, spune, la un moment dat, preotul Sever Negrescu, în volumul „Suferinþe în Bisericã”, editura Doxologia, Iaºi, 2015. Autorul cãrþii, am fost tentat sã adaug, nu este nici el din lumea pe care o descrie, din când în când, aºa cum o ºtim: cu politicã urât mirositoare, cu vuietul manipulator al televiziunilor, cu diverse mijloace prin care se propagã o realitate falsificatã, cu o presã ce alege mereu rãul, scandalul, cu un marketing tot mai agresiv ºi „utilitãþi care sufocã”, cu bunul simþ ºi buna cuviinþã tot mai lezate, cu tradiþii nãpãdite, copleºite de mode noi, de import, ce aduc întâmplãri ale modernitãþii: parade gay, incinerãri, o mamã a ºase copii care moare în urma unei operaþii de implant cu silicon etc.

Un tãvãlug globalizant se aºterne peste þãri ºi oameni, în Londra a fost inauguratã prima bisericã pentru atei, dar ºi în Bucureºti se aplaudã la înmormântãri ºi se huiduie la nunþi. Tinerii care înainte plimbau oi ºi capre, ori duceau vacile la pãscut, poartã acum în lesã câini de companie, un elev de seminar ce arãtase la examenul de admitere „smerenie, plecãciune, zdrobire de inimã” este exmatriculat în anul II pentru cã a furat din mall. Ne lãudãm în schimb cã avem cel mai mare drapel din lume, uitând cã mândria e pãcat ºi doar Crucea „este drapelul creºtinului”, doar ea „ne înrãdãcineazã în cer”. În acest haos cotidian, Biserica este ºi ea þinta „rãutãþilor, amãgirilor, nonculturii”. Cei care o atacã se poziþioneazã, de regulã, în exteriorul acesteia, sunt oameni care nu s-au spovedit ºi nu s-au împãrtãºit niciodatã, dar se întâmplã sã abatã calea ºi apropiaþi sau persoane din interior. 

Sever Negrescu nu este însã un avocat habotnic pentru tot ce se întâmplã în instituþia Bisericii ºi nu se sfieºte sã critice unele metehne, între care “vorba dezlânatã” ori “punerea nãdejdii în bani”. “Este trist ca Biserica sã liciteze cele sfinte, icoane, biblii, cruci, chiar dacã scopul este caritabil”, „Este trist sã vezi aruncându-se crucea în ape”, „Crucea nu trebuie aruncatã, nu poate fi aruncatã”, semnaleazã autorul accentuarea unui mercantilism ori amestecul excesiv al Bisericii în cele ale lumii. Sunt „fapte ºi acte bisericeºti care nu au ce cãuta în floclor”, „Biserica nu este o instituþie furnizoare de informaþii. Ea trebuie sã furnizeze tainã, mântuire”, considerã pãrintele, atrãgând atenþia cã „Biserica trebuie sã fie altfel decât societatea” ºi cã se cuvine sã „pãstreze ceea ce este al ei”, în caz contrar, „Fãrã grija pentru cele sfinte ajungem sã vorbim despre o Bisericã-muzeu, o bisericã moartã, fãrã speranþa Învierii”.

Pãrintele Sever configureazã cu tristeþe (o tristeþe blândã, precum aceea produsã de constatarea cã unele drumuri vechi spre Mãnãstirea Sfânta Ana sunt închise acum de mãrãcini), prin intermediul unor întâmplãri mãrunte ori al altora mai grave, din realitatea imediatã sau din spaþiul public, o lume care „s-a schimbat parþial ºi s-a stricat de tot”, un Turn Babel social, în care „stãm drepþi în faþa nulitãþilor, ipocriziilor”, o actualitate nãucã, lipsitã de reperele de altãdatã, o grabã a lumii pe cãrãrile pierzaniei. „Este prea târziu sã mai facem ceva?”, se întreabã ºi ne întreabã, amintindu-ne cã e bine sã ne raportãm „nu la trecut, nu la prezent, nu la viitor, ci la «timpul veºnic», iar „cea mai puternicã rezistenþã a omului în faþa murdãriilor acestei vieþi a fost totdeauna comunicarea cu Dumnezeu”. Întoarcerea la spovedanie, la împãrtãºanie, la demnitatea rugãciunii, la acel rãgaz al singurãtãþii în care omul cautã „potrivirea cu Dumnezeu”, la smerenie – aceasta este calea pe care Sever Negrescu ne conduce discret, ajutându-se uneori de cuvintele pãrintelui Stãniloae, ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Ioan Gurã de Aur, ale Sfântului Grigorie de Nazianz, ale Avvei Arsenie ori ale pãrintelui Anania, cuvinte completate de cele venind dinspre culturã, dinspre sensibilitatea poeziei ºi luciditatea prozei, aparþinând lui Marin Sorescu, Nichita Stãnescu, Lucian Boia, Nicolae Jinga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constantin Abãluþã, Lev Tolstoi, F. M. Dostoievski, Soljeniþîn, Herman Hesse, Oscar Wilde, Van Gogh.

Unei lumi grãbite, arogante, cu oameni dornici de mãrire, pãrintele Sever îi contrapune însã – ºi în asta vãd meritul ºi greutatea acestor poveºti - o alta: a oamenilor simpli, nevoiaºi, dar care îºi pãstreazã curãþenia sufletului ºi credinþa, rãspunzând prin însãºi modul lor de viaþã întrebãrii persistente a lui Marin Preda: „ªi cu Dumnezeu ce faci?” „Nu doar haina îl face pe om, ci mai ales credinþa”, afirmã autorul cãrþii, iar vorbele necizelate ale lui Winetou Crãciun: „E ceva, e ceva colo Sus!” cântãresc, poate, în balanþa mântuirii, mai mult decât un eseu sofisticat. Încrederea acestui Winetou de Eºelniþa cã pericolul Apocalipsei nu e imediat: „pânã ajunge la noi mai dureazã. O ia ºi ea de la capãtul lumii” e reconfortantã, aºa cum sunt ºi celelalte portrete pe care Sever Negrescu le face în tuºe rapide, dar ferme: Moº Ion, strãbunicul gimnastei Lavinia Miloºovici, ajuns la 95 de ani; muma Chiva, bunica Parohiei, care a fost în America; nea Tudoricã, enoriaºul de nota 10, care ºi-a fãcut casã de piatrã, în munte - „Toamna, vine o ursoaicã ºi-ºi împart fructele. Jumãtate sunt ale ursoaicei ºi ale puilor ei, jumãtate ale lui nea Tudoricã”; Nicolae, micul Zaheu, pruncul în care se ascunde „rugãciunea, lumina, Dumnezeu, dar niciodatã întunericul contrar firii”. Toate aceste personaje, ºi altele fãrã nume, fac parte din viaþa de zi cu zi a Bisericii dintr-un colþ de lume ºi sunt pãstorite cu dragoste de un om care îºi poartã cu sine vârstele: copilul care întrebat ce vrea sã se facã în viaþã rãspunde fãrã echivoc: înger ºi care îºi priveºte bunicul murind: „Uitaþi cum mã duc la Dumnezeu”; tânãrul care fãcea semn când de pe o parte de drum, când de pe cealaltã, maºinilor rare ce treceau prin Vânju Mare, nãscând nedumerirea unui paznic-martor: „Dumneata, nu te supãra, unde vrei sã mergi?”; maturul care ºtie prea bine cã „Harul lui Dumnezeu nu înseamnã tãcere ºi uitare”, cã „În afara Învierii totul este suferinþã în Biseric㔺i cã „Preoþia nu poate fi interpretatã (jucatã), ea trebuie trãitã (slujitã)”.

Pãrintele Sever Negrescu nu face parte din lumea de la televizor, încãrcatã de senzaþional ºi de spectacol, care ne lasã mereu impresia cã ceva bun s-a pierdut pentru totdeauna. Face parte însã din lumea aceasta, uitatã de mass-media ºi neatinsã, clipind a speranþã din paginile unei cãrþi. Vorba bãtrânei mucalite: „Pãrinte, sã trãiþi toatã viaþa!”. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey