•  Xenia Karo


sus

Xenia Karo

 

Însemnãri de pe maidanul alandala

Adriana Sãftoiu, Cronicã de Cotroceni, Polirom, Iaºi, 2015

 

Când vãd politicieni la televizor am senzaþia cã abia se abþin sã nu izbucneascã în râs de câte verzi ºi uscate scot pe gurã. Se fâþâie pe covoarele pufoase ale palatelor administrative, se foiesc pe scaunele televiziunilor ºi mai mai cã-i bufneºte râsul. Pânã sã se culcuºeascã în fotoliile verzulii ale puterii, politicianul român stã la capul podului cu bâta sã smulgã coltucul de pâine din mâna celor care îndrãznesc sã se apropie. De aici, din capul podului, politicienii au transformat România în maidanul pe care îºi încaierã gãºtile. Ceilalþi suntem blocaþi în case de frica ciomãgelii.

Grzegorz Ekiert arãta de ce þãri precum Republica Cehã, Ungaria, Polonia ºi Slovenia, care, deºi au avut acelaºi moment zero cu noi, ne sunt superioare:

-         economiile sunt mult mai deschise ºi liberalizate

-         politicile economice sunt mai stabile ºi transparente

-         nivelul corupþiei este moderat

-         calitatea democraþiei este superioarã

-         societãþile civile sunt mai dezvoltate

-         presa este liberã

-         sunt mai bine integrate politic ºi economic în Vest.

Þãrile balcanice picã grila de mai sus: Bulgaria, România, Croaþia, Albania ºi Slovacia. Aici:

-         evoluþia transformãrilor politice a fost „mai lentã ºi mai puþin coerentã”

-         piaþa s-a reformat puþin ºi greoi, cum anevoie a decurs ºi privatizarea

-         infrastructura – legalã ºi instituþionalã – nu ºi-a gãsit locul pe agenda populaþiilor, de unde, se înþelege,

-         grija pentru opacitate, adicã lipsã de transparenþã.

-         implicit, corupþia omniprezentã a atacat drepturile ºi libertãþile politice

-         dar ºi presa care s-a menþinut într-o zonã parþial liberã cât de mult a putut.

 

Leneºi ºi alandala, carevasãzicã. Ce ar fi putut sã „dezvãluie” Adriana Sãftoiu ca sã... ce? Sã adãugãm ºi violenþa politicienilor pe lângã corupþie? Cei 10 ani în care Traian Bãsescu a fost preºedintele României au însemnat umilinþã brutalã. Fostul preºedinte al României, Traian Bãsescu, a fost un ins care m-a fãcut sã pierd câteva minute din viaþã sã le explic copiilor veniþi la ºcoalã de ce nu poþi înlocui ºcoala cu Google ºi, mai ales, de ce profesoara lor nu este plãtitã la orã ºi, mai ales, cã orele petrecute cu ei sunt rãsplata în aceastã profesie, munca adevãratã fiind în celelalte zeci de ore petrecute cu pregãtirea cursurilor ºi, vai, cu scrijelirea munþilor de hârþoage inventate tot de ei, de politicieni, sã ne þinã ocupaþi. Dar n-am putut sã explic de ce o persoanã ajunsã în acea poziþie administrativã, deci, de ce pe un om care are la dispoziþie un întreg aparat de sfãtuitori, „îl ia gura pe dinainte”. Poate fi cineva atât de tare de cap?

Mã opresc doar la aceste câteva aspecte personale ca sã spun cã de abia aºtept sã-l uit. Sã-i uit existenþa cronofagã. Adriana Sãftoiu spune cã a scris ce a scris în speranþa cã nu vom uita. Mã gândesc cã sunt atât de multe lucruri în istoria noastrã cu adevãrat importante care nu ar fi trebuit uitate! Am uitat comunismul, iar consecinþa a fost nostalgia pumnului de fier. Aceastã nostalgie a fost cea pe care a simþit-o Bãsescu cã-l cheamã. „Bãrbãþia” lui, i.e. brutalitatea lui, ºi-a gãsit ecoul în aceastã „aiurealã” (ca s-o parafrazez tot pe Adriana Sãftoiu) a noastrã. De aceea cred cã pe Bãsescu putem sã-l uitãm. Ceauºescu, însã, nu. 

Nu ºtiu de ce Sãftoiu ºi-a numit însemnãrile „cronicã”. Sunt niºte adnotãri care, eventual, converg în ideea cã Traian Bãsescu era un tip „aiurea” (p. 12) rostogolit în „monstrul” (p. 13), vai!, politicii româneºti. Cartea fostului consilier prezidenþial spune mult prea puþin din ce s-ar cuveni. Nu cred cã aº greºi prea mult dacã aº spune cã e o confirmare a ceea ce ºtiam despre vremurile respective, o reverenþã fãcutã în faþa presei.

Douã aspecte mi se par de remarcat, ca noutate: imensul diletantism în administraþia þãrii ºi importanþa presei.

 

Diletantism ºi autopropuneri

Desantul la Cotroceni îi aduce Adrianei Sãftoiu revelaþia incompetenþei: „Aº minþi, ar fi o obrãznicie sã spun cã eram pregãtiþi pentru ceea ce implica funcþia de preºedinte” (p. 27). Nãuceala aceasta va dãinui ºi va fi alimentatã de însuºi Traian Bãsescu. Ca orice ins brutal, ºi el se aºeza în vecinãtatea imposibilului, a absurdului. Cum spune Sãftoiu în repetate rânduri, marele lider Bãsescu nu avea capacitatea de a formula limpede o cerinþã. Trebuia sã intuieºti, sã prezici, sã ghiceºti. De exemplu: „28 aprilie 2005. Agenda lui T.B. nu este cunoscutã colaboratorilor sãi ºi mergem în orb, cu speranþa cã vom nimeri ºi noi Brãila” (p. 110). Cred cã am râs când am citit despre cotrobãiala (ca într-o oarecare instituþie mãruntã ºi pradã incompetenþei) prin birourile din Cotroceni dupã celebrul bileþel roz (p. 261), pentru cã Elena Udrea nu se putuse „abþine” (p. 264). Vã mãrturisesc cu jenã cã mã mir ºi acum: cum o fi sã fii în fruntea administraþiei unei þãri ºi sã nu te poþi abþine ºi cum o fi sã fii în fruntea administraþiei unei þãri ºi sã te amuzi cã unul dintre apropiaþii tãi nu se poate abþine!? 

Brambureala aceasta îºi are corespondent în milogeala generalã din România: „Oamenii (...) mã sunã, mã invitã la masã ºi au mereu de pus o pilã sau se autopropun, se autorecomandã pentru funcþii, posturi aproape de putere” (pp. 37-38). Într-o frazã, Sãftoiu rezumã mecanismul supravieþuirii în România: (auto)propunerile. La orice nivel. Cum ar fi chiar Cristi Preda ºi Teodor Baconschi (p. 141). Primului chiar Bãsescu îi reproºa cã „a «profitat» de bugetul alocat Francofoniei (2006), cã vãzuse lumea francofonã ducând personal invitaþiile, deºi puteau fi trimise ºi pe cale diplomaticã” (p. 143), iar ultimul se afla „într-o situaþie locativã nefericitã” (p. 141). Sã nu te arãþi, sã nu te vezi pare sã fie secretul supravieþuirii celor care au avut nefericirea sã gândeascã: „Dacã ai expertizã, competenþã, dar nu îþi doreºti funcþii, nu deranjezi vizibil” (p. 13). Iar dacã vrei sã te vezi trebuie sã te ceri. Lucrul acesta l-au constatat toþi cei care au pãrãsit România ºi mulþi care nu au avut curajul sã o facã.

 

J de la presã

În fapt, poate aceastã carte sã fie o reamintire pentru presã asupra a ce a fost? Este/A fost presa a patra putere? În societãþile normale, zice Ignacio Ramonet (1998), este chiar a doua, dupã economie. În România lentã ºi alandala, nu prea mai ºtim azi pe unde este presa. Cândva „La începutul primilor ani (sic!) dupã 2000, nume grele din presã ieºeau pe teren. (...) tirul întrebãrilor deloc obraznice, dar teribil de iritante pentru miniºtrii acelui guvern. Atunci, un ziarist de teren putea sã schimbe o agendã a unui flux de ºtiri” (p. 186). Acum, în România, politicul e în capul trebii ºi ce ºtia Bãsescu ºtiu toþi politicienii: „Cine deþine controlul presei deþine puterea totalã” (p. 185).

„Javrele” ºi „jigodiile” (p. 88 º.a.) (adicã jurnaliºtii) îl intimidau (p.80), dar preºedintele þãrii era în permanenþã cu ochii pe tv: „când ajungeam în biroul sãu, de cele mai multe ori, trebuia sã îl rog sã dea sonorul mai încet ca sã ne înþelegem, era absorbit de spectacolul din studiourile TV” (p. 198). Asta nu-l împiedica sã declare portivit unei însemnãri din 26 aprilie 2006: „Vreau ca presa sã ºtie cã are în mine un adversar ºi cã o dispreþuiesc” (p. 220). Pânã la urmã, ºi dispreþul acesta al lui, incapacitatea de a dialoga a contribuit din plin la distrugerea agorei mediatice: „când venea vorba de presã, era nestãpânit. Îi plãcea sã se vorbeascã despre el, sã dea de lucru ziariºtilor, sã le facã agenda, sã conteze, dorea sã le pese de ce spune, dar toate acestea trebuiau sã se întâmple în nota diapazonului sãu” (p. 201). Nu cred cã exagerez dacã spun cã, iatã, clasa politicã a identificat un duºman comun ºi l-a îngenuncheat.

Autenticitatea, respectiv directeþea, a fost arma lui Bãsescu. Dar acest „le zice bine” a însemnat invectivã ºi plãcerea de a umili, armã în bãtaia cãreia a ajuns cam toatã lumea. Dar cum bordelul nu prea e acelaºi lucru cu biblioteca (cf. pp. 89-90), cred cã Bãsescu a fost doar un alt ins depãºit de situaþie. Altceva nu spune obsesia pentru chestiunile formale: vestimentaþia, adresabilitatea, dar ºi complexele pe care le avea faþã de „snobii scorþoºi” (p. 94). Jocul dedublãrii îl aratã speriat, dependent de aprobarea celorlalþi. Satisfacþia cã e preºedinte (p. 97), postura de „jupânul þãrii” (p. 95), respectul clamat extrem de frecvent descriu un individ prins cu mâþa-n sac: „Reproºurile lui s-au împotmolit în ceea ce el considera drept atitudine nerespectuoasã, necuvenitã faþã de persoana Preºedintelui” (p. 98). De fapt, Bãsescu nici nu ºtia ce e acela respect. S-a încrezut doar în groazã, în spaimã, în teroare: „Respectul nu îi face pe oameni la fel de docili ºi ascultãtori, mi-a explicat. Frica, da” (p. 107) spunea aceeaºi persoanã. Pretinzând respect, dar, de fapt, împunând frica, „jignea fãrã urmã de autocontrol” (p. 111), cãuta sã se releve ca un erou. De aici ºi felul în care „accentua cu o seriozitate uºor caraghioasã gradele militare” (p. 181) cum am putut sã vedem cu toþii în nenumãratele apariþii radio-tv. Ca orice individ nesigur, „Voia sã funcþioneze într-o democraþie controlatã în totalitate de el” (p. 224), pentru cã „pentru Traian Bãsescu, umorile personale au contat mai mult decât orice proiect de þarã” (p. 230).

 

Intelectualii lui Bãsescu

Un perdaf aparte le aplicã Adriana Sãftoiu intelectualilor. Ne aratã „pe aleile Cotrocenilor, paºii noºtri sunt acoperiþi de admiraþia manifestatã zgomotos de grup” (p. 114) un grup de intelectuali care tocmai participaserã la un antren cu Bãsescu. Cred cã meschinãria, calicia intelectualului român a fost marea revelaþie a Adrianei Sãftoiu. Ca ºi cum istoria (recentã) nu ne-ar fi arãtat abisurile imorale pe care poate sã le atingã intelectualitatea româneascã, consilierul se mirã cu o naivitate cel puþin suspectã: „Pentru mine, lipsa tonului critic din partea grupului de intelectuali, odatã împrieteniþi cu Preºedintele, consimþãmântul nenuanþat faþã de tot ce spunea sau fãcea, admiraþia manifestã aprioric au fost marea dezamãgire” (p. 137). Grotescul relaþiei este subliniat caricatural, dar cu aceeaºi stupefacþie: „Îmi era teamã cã mã vor «pârî» Preºedintelui: «Adriana nu ne lasã sã vã admirãm»” (p. 137). ªi iatã, din comparaþia cu intelectualii, Bãsescu iese învingãtor: „El recunoºtea mult mai uºor când greºea decât intelectualii, care erau mereu dispuºi sã nuanþeze, sã îl justifice, sã gãseascã elemente care sã confirme validitatea acþiunilor prezidenþiale” (p. 137). De învins l-au „învins” (p. 179) ºi pe el tot Serviciile.

Cartea Adrianei Sãftoiu nu este o cronicã. Este o serie de enervãri pe care le poate avea cineva de pe lângã putere. Cred cã ºi-ar descoperi un scop dacã publicarea unor astfel de însemnãri ar deveni o tradiþie. Ar fi un câºtig.

P.S. Am scris ce am scris de nervi.  

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey