•  Claudiu Bleonþ


sus

Claudiu Bleonþ

 

Suntem o prezenþã în trecere

 

Sã începem de la începuturi – ce v-a convins sã daþi la actorie? Cum s-a format acest gând?

Eu cred cã încã se formeazã. Sincer, un punct de plecare poate ar fi momentul când am intrat în Institut, pe urmã alt moment de plecare când am ieºit absolvent din Institut ºi am fost repartizat la Teatrul de Stat „Valea Jiului” din Petroºani. A fost un moment de pornire practic fiecare etapã, precum întâlnirea cu Cãtãlin Naum, cu care m-am pregãtit pentru Institut în clasa a douãsprezecea. Un an de zile m-am pregãtit cu dânsul, care pe vremea aceea era regizor la Teatrul Studenþesc „Podul”. A fost un moment de pornire momentul când am acceptat ºi pe urmã am dezvoltat împreunã cu colegii mei din Liceul German „Brigada artisticã”, condusã de domnul profesor Otescu, cu care am luat „Cântarea României”. La „Cântarea României”, în juriu era Cãtãlin Naum. Dupã asta, a fost celebrul spectacol pe „23 August”, unde eram la secþiunea licee noi cei de la Liceul German cu „Fraþii Braver”, ºi cei de la ASE conduºi de Fiþi Areiºanu, ºi unde domnul Naum iarãºi a supervizat ºi a lucrat cu noi. Aºa am ajuns sã fiu invitat în „Pod”.

ªi dacã m-ai întreba care e punctul de pornire, poate undeva în copilãrie, poate în genele pãrinþilor ºi ale bunicilor mei. În acelaºi timp a fost un moment de pornire fiecare întâlnire, precum cea cu Dan Piþa. Am mai avut o întâlnire oarecum tangenþialã cu filmul, fãcând armata aici la Pleniþa; am fost selecþionaþi cam toþi cei care eram acolo - Radu Amzulescu, Petricã Nicolae, Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra -, am fost luaþi sã jucãm în Fata Morgana. Dar primul contact mai adânc cu filmul ºi cu lumea lui a fost relaþia cu domnul Piþa. Fiecare întâlnire a fost un început.

Deci credeþi cã aþi fost puþin predestinat sã ajungeþi aici...

N-aº spune... poate cã da. În acelaºi timp, e un început de fiecare datã, sincer. Adicã ceva se acumuleazã ca experienþã, ca drum parcurs, ca parfum al trecerii prin... dar iarãºi o iei de la început, cu fiecare întâlnire. A fost un început ºi venirea aici (la Craiova), unde am avut ºansa sã joc în O scrisoare pierdutã, în regia lui Mircea Corniºteanu, ºi sã mã întâlnesc cu acest mare regizor polonez Janus Wi¶niewski, sã joc în Apocalipsa dupã Shakespeareun lucru la care eu revin. Apoi a fost clar un început în 1990 întâlnirea cu Andrei ªerban. Iar venirea în Craiova cum spuneam, pentru cã aici destinul meu a cãpãtat o altã traiectorie, unde m-am întâlnit cu Wi¶niewski ºi cu Robert Wilson. El a venit în România – nu neapãrat în Craiova, el a venit aici, dar a venit pentru întreaga suflare a teatrului românesc în momentul ãsta. A adus o dimensiune de retrezire, reaºezare, re-cunoaºtere a ceea ce înseamnã arta teatrului.

Deci ºi el a fost un nou început pentru teatrul românesc.

Este un nou început. Deºi el este în continuare regizorul avangardist al lumii, un om la 70 ºi ceva de ani, perspectiva în care el se plaseazã vizavi de aceastã artã te reseteazã. Au fost o resetare pentru mine ºi o reaºezare cele douã workshopuri pe care le-am fãcut alãturi de Peter Brook. De fiecare datã lucrurile au un punct A, trec printr-un punct B, care poate fi o intensitate, poate fi o vale, o vecinãtate a deznãdejdii, sau poate fi un punct B+, spre ecstatic, ºi ajung într-un punct C, practic o sintezã a pornirii. Dupã care iar urmeazã ceva, existã o constantã, iar din cauza asta cred cã pot spune cã nu am început. Dintr-un alt punct de vedere mai simplu, am început cândva teatrul.

Aþi intrat din prima încercare la actorie, ceea ce era destul de rar pe vremea aceea.

Nu, au fost mulþi colegi care au intrat din prima. Se intra greu, e adevãrat, dar au fost mulþi colegi care au intrat la prima încercare.

Dacã nu ar fi fost actoria, ce altceva ar fi fost? Ce altã carierã aþi fi urmat?

Frumoasã întrebarea asta, am dat la un moment casting la un film producþie germanã, cu scenariu german, ºi a fost prima datã când la un casting am primit ºi întrebãri despre pãrþile, straturile de conºtiinþã, de subconºtient, de motivaþii dincolo de înþeles, pentru care am ales sã fac teatrul sau simt cã îmi place. Am ales sã fac teatrul, a trebuit sã recunosc pe jumãtate, dar teatrul m-a primit. E frumos spus: „Dacã voi nu mã vreþi, eu vã vreau”. Existã un demers în care tu îþi creezi teritoriul tãu, e un plus, un avans activ, dar existã ºi o îmbrãþiºare, eºti primit... Deci rãspunsul ar fi cam aºa: preot de orice religie, profesor, medic, scriitor...

Deci tot meserii de vocaþie...

...antrenor de sport, e legat ºi ceva de muzicã dar nu ºtiu exact ce, am avut aceastã senzaþie când am ajuns cu Andrei ªerban, cu trilogia anticã la Edinburgh. Am avut ocazia în turneele de teatru pe care le-am fãcut, cum au fost ºi cei trei ani la Avignon cu Radu Dinulescu, o datã cu Teatrul de Stat din Arad ºi de douã ori cu trupa de teatru „Fanny Tardini” din Galaþi. La Avignon am jucat în francezã. De douã ori Caii la fereastrã, în prima variantã erau colegi din Arad, ºi a doua oarã au fost colegii din Galaþi, Andrei Bâtcã ºi Victoria Cociaº. Al treilea an, tot cu „Fanny Tardini”, am fost cu Hymnus, iar noi am luat premiul cu honneur la Avignon, cu ocazia aniversãrii celei de-a 60-a ediþii a festivalului. Îþi dai seama cã a fost o trãire, mai ales cã jucam în francezã. De fiecare datã, a juca în românã spectacolele de aici sau a juca într-o altã þarã a nãscut în mine frisoane de spectator al vieþii. Iar la Edinburgh am avut senzaþia, poate ºi din cauza spaþiului anglo-saxon, cã dacã m-aº fi nãscut aici fãceam ceva legat de mecanicã auto, sau aº fi fost rocker într-o formaþie, ceva în genul Queen, Tears for Fears. ªi atunci cred cã sunt o intersecþie de întâlniri. Am experimentat, chiar acum lucrez la un spectacol foarte interesant la Teatrul de Comedie. Sunt invitat acolo sã joc în Colaboratorii de John Hodge, regia lui Gabi Dumitru, ºi am printre alþi parteneri de clasã ºi generaþia tânãrã a Teatrului de Comedie, pe Dorina Chiriac, cu care am avut o întâlnire acum 24 de ani, ºi acum ne reîntâlnim mai apropiaþi, pe acest text.

Am schimbat la un moment dat o idee, am rumegat-o, am citit-o prin cãrþi, cã faci un bine cuiva, ºi de multe ori ai frustrarea ori cã îþi întoarce spatele, ori cã îþi întoarce rãul vizavi de binele fãcut, sau îþi mulþumeºte. Dar noi luãm variantele negative, negativul acut ºi cel diluat. ªi existã ºocul: dar þi-am fãcut un bine, de ce îmi întorci un rãu, sau, de ce eºti indiferent? ªi undeva în cãrþile de practicã spiritualã este spus: fã binele, persoana care te refuzã sau nu þi-l recunoaºte, nu þi-l întoarce, îl va face ºi ea la rândul ei cuiva, iar þie acest bine þi se va întoarce de la altul.

Deci nu trebuie sã fie neapãrat o reciprocitate directã.

Da, tu doar fã-l, practicã-l. Vorbeam ºi cu Iulia, mi-a spus: am fãcut cuiva cândva un bine ºi îþi mulþumesc pentru ce-mi faci tu mie acum, iar eu i-am zis da, dar ºi mie cândva mi-a fãcut cineva un bine. Deci viaþa e cumva comunicare, ºi cuminecare. Noi toþi le împãrtãºim; ãsta e ºi mesajul teatrului. În teatru, personajele negative contribuie la evoluþia vieþii. Richard al III-lea îi omoarã pe toþi, dar la sfârºit Lancaster ºi York se împacã. Moartea lui Romeo ºi Julieta, duce la împãcarea celor douã sisteme, a celor douã familii, Capulet ºi Montague. Deci practic existã un cod, ºi din punctul ãsta de vedere mã bucur cã sunt aici, pentru cã îl citesc pe ªtefan Lupaºcu, unul dintre marii logicieni ai lumii, cu cartea Teoria terþului inclus.

Ce fel de calitãþi ºi defecte trebuie sã însuºeascã un om pentru a fi actor?

Doar sã recunoascã cã e om. Eºti om, iar actoria e a tuturor. ªi medicina e practicã multã. Dupã ultimele cercetãri în neuroºtiinþã, s-a demonstrat cã 10 000 de ore aplicate într-un domeniu te duc la mare performanþã. Toate aceste informaþii, pentru cei care vor sã afle, sau care se vor opri pentru câteva momente în acest interviu, se gãsesc în cartea Supercreierul de Deepak Chopra ºi Rudolph Tanzi. În aceastã carte se menþioneazã cã zece mii de ore duc la performanþã într-un domeniu. Deci, dacã aº vrea sã cânt ca Freddy Mercury, sã schiez ca Alberto Tomba, sã joc tenis ca Federer, sã pictez ca Picasso, sã sculptez ca Brâncuºi, sã scriu ca Bulgakov, sã fiu matematician, sau fizician, trebuie sã am acele zece mii de ore depuse. Practic, a fi om înseamnã sã fii o celulã dintr-un singur corp, umanitatea. Dar ca sã faci aceastã performanþã îþi trebuie determinarea ºi acceptarea unor condiþii – care e frumos cã þi se contrapun –, trebuie sã faci acele 10 000 de ore. Dacã mã dedic matematicii zece mii de ore o sã fac performanþã. La noi în teatru chiar un dat. Ce face un spectacol bun? Repetiþia. Asta e baza, cã pe urmã zici da, dar ºi regizorul, ºi textul, ºi actorii....  Da, dar dacã toate aceste trei elemente se exerseazã un timp, automat se produce un salt, ºi aici devenim ºi marxiºti – acumulãrile cantitative duc la saltul calitativ!

Teoria celor 10.000 de ore mã duce la urmãtoarea întrebare – de unde vine energia actorului de teatru pentru a juca acelaºi rol, acelaºi spectacol de sute de ori?

Pãi, o sã mã refer la un spectacol anume. Am fost repartizat la Petroºani cu Magda Catone. Am intrat la teatru în acelaºi an, am fãcut P.T.A.P. (Pregãtirea Tineretului pentru Apãrarea Patriei) ºi muncã patrioticã. De exemplu, am cãrat dale de piatrã pentru construcþia blocurilor din Militari. Ea a ajuns la Petroºani înaintea mea pentru cã eu am plecat la Armatã pentru un an. Ea a intrat la clasa Amza Pelea, a terminat ºi a fost repartizatã la Petroºani. Eu am terminat un an mai târziu ºi am ajuns tot acolo, ºi la un moment dat am ales sã jucãm Un bãrbat ºi mai multe femei, unde lucram cu marea profesoarã ºi regizoare Sanda Manu, care ne-a ajutat pânã la un punct, dar nu a putut sã termine spectacolul când ne-au chemat la Petroºani. Au invitat-o sã stea acolo sã repete cu noi, iar ea a spus „nu pot sã fac acest lucru, sunt regizoare la Teatrul Naþional la Bucureºti ºi profesoarã la Institut, deci nu pot lucra dedicat decât în Bucureºti”. ªi am rãmas singuri acolo, am repetat o vreme cu Nicolae Gherghe, care era pe atunci directorul teatrului, dupã care a spus: „voi veniþi din Institut, sunteþi dintr-un alt mediu decât mine, montaþi-l voi”. ªi în 1983, în februarie, noi am ieºit cu acest spectacol, Un bãrbat ºi mai multe femei îl jucãm ºi astãzi, ultima datã a fost acum douã sãptãmâni.

De  32 de ani jucãm acest spectacol. N-am vrut sã îl jucãm 32 de ani; niciunul dintre noi nu ºtia cã va apuca vârsta pe care o are acum. Am crezut cã ne facem norma ºi cã vom „scãpa”, însã el a rãmas ca o prezenþã constantã în destinul nostru. Eu am mai jucat o perioadã de timp fãrã Magda, ea a plecat o perioadã de timp, dupã 5 ani s-a angajat la Comedie, iar eu am continuat spectacolul cu Emilia Popescu, ºi ea repartizatã la Petroºani. Dupã care din 1995, dupã o pauzã de câþiva ani, l-am reluat pentru cã ni s-a cerut, de data asta iarãºi cu Magda. Cred cã performanþa asta este unicat în teatrul românesc. L-am jucat ºi în Underground, a fost ºi doamna Manu în salã, pentru cã era în juriu, ºi a fost un moment emoþionant Am povestit sãlii acest moment, ºi a rãmas într-un fel ca o constantã a existenþei noastre, ca un fel de kata. Kata în artele marþiale este o prezentare de tehnici de aikido, karate – tu singur fãrã adversar. Iar kata pot fi libere sau impuse, în teatru fiind impuse pentru cã avem o dramaturgie. Iar noi prezentãm aceastã kata, Un bãrbat ºi mai multe femei, într-o variantã comicã, cu toate posibilele tensiuni ale relaþiei bãrbat-femeie.

ªi totuºi, cum faceþi sã nu se mecanizeze jocul dupã atâta vreme?

Pãi, nu poate fi mecanic, pentru cã noi tot timpul ne schimbãm. El are o rigoare, are o formã fixã, dar e umplutã de ceva ce e tot timpul viu. Astãzi am febrã, e frumos afarã, am chef de spectacol, n-am chef de spectacol – toate lucrurile astea dau caracter. Se mecanizeazã spãlatul pe dinþi?

Da!

Da, dar îl facem, e necesar.

Adicã îl trãim.

Da, precum toate practicile; sã luãm practica ortodoxã, fiind mai aproape de cultura noastrã, dar la mânãstire e acelaºi tipar, acelaºi program. Undeva este unul din principiile acestei existenþe. Libertatea ºi necesitatea. Sau am de fãcut numai aºa, dar în cadrul lui numai aºa se poate oricum. Foarte frumoasã, din punctul ãsta de vedere teatral, a fost experienþa cu Robert Wilson, cu Rinocerii, unde ne-a cerut o formã fixã de mare intensitate, de prezenþã, ºi o mare vigoare ºi disciplinã, dar în acelaºi timp de fiecare datã simþi cã eºti în altã parte.

Ce înseamnã pentru dumneavoastrã trecerea de la film la teatru, ºi invers? Care sunt avantajele ºi dezavantajele unei astfel de împãrþeli?

Eu vãd numai avantaje, n-are decât avantaje. Pentru cã studiezi o altã calitate a lucrului cu mijloacele actoriei, respectiv memorie ºi psiho-fizic: expresie, gest. În teatru trebuie sã ai o dinamicã necesarã. ªi în teatru poate fi relativ, dacã joci în underground, într-un apartament de 20 pe 20, te foloseºti de spaþiu într-un anumit fel, cu o anumitã intensitate, iar într-o salã a Naþionalului din Craiova sau a celui din Bucureºti la sala mare automat lucrurile stau altfel. Aceluiaºi spectacol îi trebuie o altã intensitate. Iar în film ceea ce se spune e firescul sau minimalismul românesc, este o formã, e o convenþie, trebuie sã ignori echipa de filmare aºa cum ignori spectatorul în salã. Facem abstracþie de camerã, nu e nevoie sã fim supra-dimensionaþi în expresie ºi în intensitate. Ni se ºi spune: joacã mai rece, joacã mai sobru, fii mai fierbinte, fii mai exploziv. Tu ai pus întrebarea cu diferenþa dintre teatru ºi film, dar mergând mai departe, mai e ºi diferenþa faþã de radio, unde este extraordinar sã fii expresiv doar prin voce. În teatru existã planul vizual, acela de a fi în armonie cu colegii – la radio trebuie sã fii în armonie cu colegii ºi prin ureche, nu poþi sã fii pe lângã ei, decât dacã ai monolog. Apoi în cadrul monologului, tu ai straturi. Deci e doar un prilej de unfolding creativity, ºi un prilej de studiu; iar aici îmbrãþiºezi dolmenul, precum dolmenul de granit de la Berliner Ensemble, unde sunt mai multe citate din Bertold Brecht, iar sus în vârf scrie „Toate artele lumii n-au decât un singur rost: sã-l înveþe pe om arta de a trãi”. Filmele se fac ºi trec, spectacolele se nasc ºi mor, iar viaþa e o curgere în care sunt miliarde de forme fixe care îºi trãiesc rostul.

Grotowski spunea cã actorul nu trebuie sã joace pentru spectatori, ci în faþa, în prezenþa acestora. Care este relaþia dvs. cu spectatorii, ce înseamnã ea pentru dvs.?

E acelaºi lucru. Am avut botezul cu Cãtãlin Naum, care a venit de la un stagiu cu Grotowski în anii ’70, a fost prezent la repetiþii ºi la spectacolul Apocalypsis cum Figuris, iar din momentul acela ºi el a început sã facã un fel de Laborator în „Pod”. Iar aici cea mai frumoasã explicaþie o dã Peter Brook – sunt trei centri, suntem tot timpul în trei cercuri: eu sunt în cercul meu, cu textul meu ºi cu demersul personajului, cu acþiunile pe care urmeazã sã le fac, apoi sunt în relaþie cu celãlalt, cu partenerul, într-un al doilea cerc. ªi în acelaºi timp aceste douã cercuri interacþioneazã în cadrul celui de-al treilea cerc, cu publicul. Existã o dublã prezenþã în teatru: sunt cu tine, în faþa ta, suntem doar noi doi, dar existã ºi o conºtiinþã cã acest lucru se petrece numai pentru cã existã ºi cel care ne priveºte. Culmea, cel care ne priveºte are o rezonaþã în mine, ca ºi în tine; ºi eu mã privesc fãcând lucrul ãsta, nu sunt un automat.

Apropo de  întrebarea dinainte, cum vedeþi acum, dupã destui ani, incidentul de la spectacolul Istoria comunismului pentru bolnavii mintal, când Rãzvan Penescu a strigat „Ruºine!” la sfârºitul reprezentaþiei? Într-un interviu mai vechi pentru „Adevãrul”, aþi spus „ºi eu sunt determinat în teatru de cine mã priveºte”.

Da, afirmaþia mea avea legãturã cu fizica cuanticã. În 1982 sau ’83 s-a luat premiul Nobel pentru fizicã, pentru un experiment care a dovedit cã cel care priveºte un eveniment, asistã la un eveniment, îl determinã. S-au luat douã particule ce se întâlneau într-o camerã obscurã, vid, înãuntru era pusã o placã fotograficã, iar aceastã camerã se numea BubbleGum. Cele douã particule subatomice erau activate pentru a intra în coliziune ºi sã facã nu fuziune, ci sã se ciocneascã ºi sã se spargã în alte particule. Pe placa fotograficã se vedeau ca pe tabla de la ºcoalã, ca ºi cum ai trage cu creta albã zigzaguri, cerculeþe, puncte, o radiografie luminoasã a existenþei ºi dispariþiei subparticulelor. S-a dovedit ºtiinþific cã acela care o priveºte o determinã.

Acelaºi privitor putea sã provoace reacþii diferite?

Da! Niciuna nu era la fel, din cauzã cã la acest experiment era prezent un terþ, lucru confirmat ºi de teoria terþului inclus, de ªtefan Lupaºcu. Ce s-a întâmplat la spectacol? Momentul acela din spectacol a fost foarte frumos, eu l-am savurat; deºi nu am avut acordul lui Caramitru, nu am nici acordul domnului Corniºteanu, care a spus „nu trebuia fãcut aºa”. Dar nouã în momentul acela ni se stricase orga de lumini.

Spectacolul era regizat de Florin Fãtulescu, premiera absolutã a textului Istoria comunismului povestitã pentru bolnavii mintal de Matei Viºniec. În salã erau colegi actori, cronicari, regizori, Ana Blandiana, Matei Viºniec însuºi, Romulus Rusan, ºi mulþi alþii asemenea. Dupã jumãtatea spectacolului orga de lumini s-a stricat. Noi eram toþi actorii în douã planuri: conveneam sã continuãm ºi sã facem ce am plãnuit la repetiþii, dar în acelaºi timp în noi se trãia un monolog, „ce facem, mergem mai departe, ne oprim? E totul ok, sau s-a dus în mã-sa premiera? Publicul îºi dã seama, e frustrat, sau nu vede?” Numai cã nu putea sã nu se vadã, Ovidiu Cuncea avea monolog, iar lumina era în cu totul altã parte. Ne uitam la Nelu, la lumini, iar el îºi pusese mâinile în cap ºi ne arãta cã nu are ce sã facã, orga fãcea lumini cum voia ea. În acelaºi timp eram pe scenã Florina Cercel, Sanda Toma, Dorin Andone, fratele lui Adi, Natalia Cãlin, Cuncea. Florina Cercel iese la un moment dat ºi îl auzeam pe Florin Fãtulescu vrând sã intre în spectacol ºi sã opreascã spectacolul, sã spunã ce s-a întâmplat, ºi nimeni nu mai ºtia ce sã facã. Eram paralizaþi.

Iar la aplauze, e dreptul oricãrui om sã îºi expunã pãrerea. ªi Rãzvan a spus „Ruºine!”. Eu conduceam aplauzele, veneam în centru, ºi prima datã am avut senzaþia cã în salã ar fi un spectator maghiar, pentru cã am lucrat ani de zile la Budapesta cu Beatrice Rancea, ºi am avut parte de reacþiile publicului maghiar, unde câteodatã se striga „osine”, adicã  „actorii, actorii!”. ªi îmi ziceam mamã ce chestie, la reprezentaþia asta de rahat, cineva ne strigã, dar când m-am apropiat din nou de marginea scenei, am auzit bine „Ruºine!”. În momentul ãla nu ºtiam ce spun, nu ºtiam cine e Rãzvan Penescu. M-am dus spre el ºi i-am zis „scuzã-mã, eºti cumva student la regie, la actorie?” În mine atunci erau frustrãrile îndurãrii condiþiei de a fi într-un spectacol cu care tu doreºti sã bucuri publicul, doreºti sã slujeºti regia ºi textul, ºi simþeam clar cã nu am putut, ºi nu din cauza mea, ci din cauza sculelor. El a spus „Nu, sunt informatician”. L-am luat cu mine ºi am spus „vedeþi, eu nu mã pricep la matematicã, dar îi respect pe cei care o fac. Tu nu te pricepi la teatru, dar nu îi respecþi pe cei care îl fac”. Fiind cumva ºi legat de tema spectacolului, am zis „vedeþi? Stalin nu a murit!” – care era una din replicile personajului meu, „e printre noi, ºi funcþioneazã pe sistemul cine nu e ca mine, e împotriva mea”. Dar lucrul ãsta se referea ºi la mine, ºi la Rãzvan.

Ilinca Tomoroveanu a venit apoi ºi ne-a felicitat, a spus cã i-a plãcut, iar Ana Blandiana a crezut cã face parte din spectacol. Dupã care am avut un moment, fiind 12 ani alãturi de Pino Caramitru în Senat, de o frãmântare, o nemulþumire, o frustrare, o disperare, o fricã, era un amestec de stãri. ªi mi-a zis cã nu trebuia sã fac asta, cã nu trebuia sã pun problema aºa, „nu îþi dai seama ce va ieºi?” ªi eu am zis „ce va ieºi, va ieºi un scandal. Scandalul vinde”. El a zis cã nu e adevãrat, iar eu am replicat „Înseamnã cã eºti un manager prost”. Astfel, a urmat un „divorþ” între noi, care continuã ºi azi dar e benefic, pentru cã nu ajungeam în Craiova, nu ajungeam sã am un copil dacã nu mã distribuia Teatrul Naþional de aici. Sunt un paria în Naþionalul din Bucureºti, dar de Craiova sunt legat, cã doar aici la Pleniþa am spãlat veceuri turceºti nouã luni de zile.

A urmat conferinþa de presã, unde am fost sfãtuit sã nu mã duc. Dar de ce sã nu mã duc, domne? Pino s-a strâns când m-a vãzut, „cine ºtie ce mai face ºi zãludul ãsta de Bleonþ?”. M-am aºezat ºi am ascultat dezbaterea, apoi am zis: „Rãzvan are tot dreptul sã aibã orice reacþie. Trãim în timpurile astea”. Corniºteanu povesteºte cum a fost el când era tânãr, cu Penciulescu, când au fãcut Regele Lear, undeva în Italia. S-a jucat spectacolul ºi, dupã ce a plecat publicul, au vãzut sacoºe cu roºii. Publicul venise pregãtit sã dea cu roºii. Iar eu aº spune cã a dispãrut comunismul cu lider maximus, nu mai suntem pe vremea lui lider maximus. ªi dacã vii ºi scuipi la mine în ciorbã, eu poate cã te bag cu capul în ea. Undeva perspectiva mea era „domne, du-te scrie, spune-le prietenilor cã nu meritã spectacolul, cã e prost jucat, cã actorii nu sunt ok”. Ai varii posibilitãþi de a-þi arãta dezacordul cu un spectacol. Poþi sã pleci fãrã sã mã aplauzi, poþi sã pleci din timpul spectacolului, dar nu îmi face asta la aplauze, cã s-ar putea sã îþi trag o tehnicã de aikido, sau mã piº pã tine... Adicã, nu existã doar noi toþi îndurãm, ºi facem plecãciuni... e falsã. Nu sunt de acord, trebuie sã avem respectul faþã de munca celorlalþi. Eu nu sunt mai pur decât tine. Deci cred în continuare cã eu nu am greºit în acea zi.

Culmea cã la conferinþã i-am strâns mâna ºi i-am spus Rãzvane bravo, eu n-am nimic cu tine. Tu ai simþit nevoia sã spui „ruºine” ºi eu te-am amendat. Adicã: io vin ºi tu eºti servitorul meu, artistul, actorul. Stai puþin, mi-ai dat tu banii? Nu, i-a dat PIB-ul României. Tu strigi „Ruºine!”, iar eu pot sã îþi rãspund „Du-te-n puii mei!” Eu cred cã într-o democraþie aºa ar trebui sã fie. Am dreptul sã te înjur, dar am ºi datoria sã îþi accept injuriile. Ca sã pãstrãm ceea ce trebuie. Tezã, antitezã, sintezã. Altfel nu existã electricitate. Culmea e cã aceastã situaþie eu încerc sã o practic ºi în viaþã, dar oricum nu are formã fixã, deci nu pot sã o joc douã ore. Asta e o practicã perpetuã în viaþã. O faci ºi îþi iese, altã datã nu îþi iese, iar te ridici, iar cazi. Dar exact acest algoritm al tensiunilor conflictuale necesare pentru creºterea amândurora îl practic în cel mai longeviv spectacol din istoria teatrului românesc, Un bãrbat ºi mai multe femei, unde joc alãturi de Magda Catone. Unde ele mã calcã pe picioare, iar eu mã fac mic, dupã care eu încerc sã le calc pe picioare, ºi ajungem sã fim în echilibru.

E bine sã ai adversari puternici, te întãresc. Era un fariseism sã plec cu capul plecat. Sunt prieten cu Rãzvan acum, a fost la Spargerea, ºi m-am bucurat cã vine. Am ºi fost împreunã la Gala Premiilor Gopo ºi am dat împreunã un premiu, ºi mi-a plãcut asta! Mi-a plãcut ºi mai mult pentru cã am avut nerv sã-i rãspund; ºi pe loc, nu a fost ceva amânat, pe sub mese, mã duc îl torn la Secu’, îl sap... nu nene! Totuºi, niºte oameni au murit pentru un asemenea demers, niºte români au fãcut puºcãrie politicã. Nu mai avem un lider maximus, ºi noi ciocu’ mic, ºi târâº-marº. Nu nene!

Ce mai aºteptaþi de la dvs. dupã 32 de ani de carierã, ce mai are de învãþat actorul sau artistul dupã atâta timp?

În continuare înveþi. Dacã dã Dumnezeu sã continui, aº zice ce a spus Sorescu, pe care l-am redescoperit aici. Cu el m-am ºi întâlnit, a fost în vizitã la Liceul German când eram în clasa a zecea, unde a stat cu noi de vorbã patru ore. Am fost fascinat atunci de Marin Sorescu, ne-a vorbit despre poezie, ºi am rãmas magnetizat de prezenþa lui. Am citit dupã aceea poeziile lui, iar aici când am venit am avut iarãºi ºansa. Mircea Corniºteanu m-a invitat sã recit la una din comemorãri ºi am acceptat cu drag. Aici l-am învãþat ºi l-am spus, ºi revin asupra multora dintre poeziile lui pentru cã mi-au rãmas în minte. ªi apropo de ce îmi doresc, aº spune ºi eu „Ajutã-mã Doamne cât mai pot s-o duc,/ împacã-mã cu lumea ºi cu misterul vieþii,/ Scoate-mi din cap ideea fixã care m-a þintuit,/ ªi fã din subconºtientul meu un torent de speranþã”. Cât mai am de învãþat? Tot. Nu ºtiu nimic. Dar nu m-aº întoarce în trecut; de aici înainte mai am o groazã de învãþat. Poate sã parã o nuanþã de lãcomie, dar în acelaºi timp e ºi o nuanþã de bucuroasã contemplare. Hai sã ne mai jucãm! Aici era onestitatea lui Robert Wilson: it’s just a game!

Fiþi sincer: care este cel mai prost rol din teatru pe care l-aþi jucat pânã acum, dar ºi cel mai bun?

N-am aºa ceva. N-am avut niciodatã un rol prost, mi-am iubit toate rolurile ºi le-am apãrat. La workshop cu Peter Brook, în 1998, la Berlin, am fost întrebat de un coleg actor din Elveþia în ce mãsurã prezenþa mea în rol e rolul ºi cât sunt eu. Iar eu am explicat cã întotdeauna, 50 la sutã. Restul 50% e altcineva, cu alte probleme; e gelos, vrea coroana Angliei ca Richard al III-lea, e invidios pe Mozart ca Salieri. Acum joc Stalin la Teatrul de  Comedie. Iarãºi interesant a fost aici ultimul spectacol, premiera lui Dragoº Muºoiu, Spargerea. Ceva extraordinar. Generaþiile noi vin, sunt calibrate, teatrul românesc va continua, sunt tineri de realã ºi mare valoare ºi au nevoie doar de timp. ªi noi am fost ca ei. Sunt oameni care trebuie sã facã, ºi sã facã. Teatrul românesc e pe mâini bune. Dragoº a venit cu acest text pe care nu-l ºtiam, de Rãzvan Petrescu, ºi a fost foarte greu pentru mine sã combin în mine douã lucruri care se bat cap în cap. Pe de o parte, faptul cã personajul meu e psihiatru, deci are o disciplinã ºi o conºtiinþã a dereglajelor, derapajelor psihice, ºi totuºi din frustrare ajunge sã dea o spargere la un exchange, având o problemã de iubire, de viaþã de familie, de ratare. ªi sã combin în acest demers douã contrarii: ceva ce nu s-ar putea, cu ceva care numai pe-acolo trebuie sã meargã.

Este genul de scriiturã modernã, ºi m-am bucurat de acest gen de scriiturã ºi la Hoþiide Dea Loher, în regia lui Radu Afrim la Naþional, iar acum ºi John Hodge, cu Colaboratorii, la Teatrul de Comedie. Iar la Dragoº Muºoiu cu Spargerea, scriitura modernã are personaje care sunt în douã planuri. Lucru valabil oricãrui personaj pe care mi-e dat sã îl interpretez. Dar întotdeauna existã un trebuie sã... ceilalþi sunt eu. Aºa cã fã-le celorlalþi ce ai vrea sã þi se facã þie. Eu pot sã-l joc pe Hitler pe scenã, ºi acum îl joc pe Stalin. Am toate argumentele sã îi susþin demersul, precum ºi în cazul lui Mefistofeles. În acelaºi timp trebuie sã recunoºti jucând, sau în viaþã, domne existã Dumnezeu-tatãl, care l-a îmbrãþiºat pe dracu’, dar ajungi sã spui ca ºi Goethe, e acea parte care „veºnic rãul doreºte, ºi binele îl împlineºte”. ªi practic sunt înrudite, dacã luãm jurnalul lui Milarepa, o sã vezi. N-ar exista nirvana, dacã nu ar exista samsara. Vizavi de ce sã te eliberezi, dacã nu ar exista constrângere? Trezirea nu poate veni decât prin jocul sau înþelegerea iluziei, depãºirea iluziei cãtre o altã substanþialitate a ei. La bazã suntem yin-yang. Întunericul ºi lumina sunt în noi toþi.

Povestiþi-mi în detaliu cum s-a întâmplat venirea la Naþionalul craiovean.

Cred cã are mai multe puncte; am jucat cu Cerasela Iosifescu în Uºade Matei Viºniec, ºi între noi s-a format de atunci o prietenie atipicã profundã, mai ales cã textul este foarte special ºi generos, sunt trei oameni în faþa unei uºi. ªi fiecare dintre noi trebuia sã hotãrascã ce face; eu mã duceam sã dau un examen la teatru fiind ospãtar, George intra pe aceeaºi uºã în urma unui ordin de încorporare, începea armata, iar Cerasela, care nu îºi gãsise motivaþia, îmi povestea cum i-a picat fisa în aeroport. La un moment dat, ºi-a dat seama cã personajul era o cãlugãriþã care stã ºi aºteaptã. A venit la repetiþii ºi a spus gata, mi-am gãsit calea – pentru cã personajele sunt scrise cumva ambiguu, relativ, dar au o concreteþe. ªi atunci am hotãrât cã eram o cãlugãriþã, un soldat ºi un ospãtar în faþa unei uºi. Într-o variantã din Anglia, erau trei femei borþoase aºteptând sã intre pe uºã sã nascã.

ªi am avut atunci aceastã prietenie de frate-sorã, mãrturisitori pe calea teatrului. Iar apoi am fost invitat aici de maestrul Boroghinã cu Richard al III-lea, pe care l-am montat la Severin cu Toma Enache, dar cu copii. Eram singurul actor profesionist, iar restul erau actori amatori: câteva profesoare, un domn ieºit la pensie, doi angajaþi ai ANAF-ului din Severin, ºi jucam toþi împreunã cu copiii. Am venit la Festivalul Shakespeare de acum cinci ani, unde m-a vãzut domnul Corniºteanu, care pe atunci avea frãmântarea cã nu gãsea un Tipãtescu. M-a întrebat dacã vreau sã vin în Craiova sã joc. Eu mã gândeam cã o sã îmi ofere Caþavencu, pe care îl fãcusem la Naþionalul din Bucureºti, dar a zis Tipãtescu, pe care îl consider un personaj greu. ªi apropo de ce mai am de învãþat, le-am spus asta lui Corniºteanu ºi Ceraselei: cred cã în Scrisoarea...în ultimele trei spectacole am fãcut un salt, deºi e montat acum trei ani. Abia acum prezenþa mea în rol, cu textul lui Caragiale, cu personajul lui Tipãtescu, la mine a cãpãtat o nuanþã pe care nu am avut-o pânã acum. ªi abia acum încep sã o lucrez. Teatrul are o vecinãtate cu baletul, cu opera, ºi cu sportul. Îi trebuie repetiþie, exerciþiu. Mijloacele mele trebuie sã se antreneze, mintea ºi perspectiva mea trebuie sã se antreneze. De exemplu, am alte înþelesuri asupra textului Un bãrbat...decât aveam acum 30 de ani. A trecut viaþa peste noi, am învãþat, am primit alte comenzi de la mari regizori, care ne-au pus sã vedem altfel situaþiile doar din punctul de vedere al actorului, nu al personajului. ªi toate astea le-am reinclus în laborator, ºi cred cã fiecare dintre noi, fiecare celulã numitã om este un laborator de a deveni caracter, cum zic japonezii. În zen buddhism la asta lucrãm, la a deveni caracter. Umanitatea e un orizont vast, imens, pe care trebuie sã-l incluzi într-un creier, într-un corp de 1.71, un român pe jumãtate neamþ, în vârstã de 55 de ani. Prin tine toatã umanitatea se revigoreazã, ºi predãm ºtafetele la copii, la cei care vin.

În afarã de Bucureºti aþi jucat în Petroºani, Timiºoara, acum Craiova, ºi în multe alte locuri. E vreo diferenþã între a juca în capitalã faþã de provincie?

Ce pot sã spun, am fost ºi cu Andrei ªerban la festivalul de la Edinburgh, ºi prin Brazilia. Dar nu, nu e nicio diferenþã. Existã doar o altã calitate a ascultãrii, care te poate modifica, pe care o poþi folosi, cu care te poþi juca. Existã un specific al locului, al vibraþiilor, un parfum. Se ascultã într-un fel la englezi, în alt fel au ascultat francezii la Avignon în limba francezã, într-un fel ne-au ascultat brazilienii, înt-un fel ne-au ascultat italienii. Într-un fel vibreazã la un subiect ardeleanul, într-un fel moldoveanul, într-un fel olteanul. Existã tensiuni între noi, acordaje, suntem acum o umanitate mult mai avansatã. Existã farmecul locului. Nici nu am preferinþe, sã spun nu, eu pentru fotbaliºti nu joc!

Aþi jucat ºi pentru soldaþi ºi mineri.

Da, ºi am jucat ºi pentru copii, O noapte furtunoasãcu Toma Enache am fãcut prin licee, iar acum s-ar putea sã reluãm Amadeusîntr-un proiect „Artã contra drog”, pentru a le arãta cã existã ºi variante la droguri, sau la stat prea mult pe internet, cum ar fi sã faci sport, sã faci muzicã, sã contempli, sã scrii...

Ce aþi gãsit la Craiova, cum e colaborarea cu actorii craioveni ºi cum este sã intri într-o trupã nouã? Te simþi outsider atunci când ceilalþi se cunosc deja?

Da ºi nu. Am fost outsider, în sensul cã aici este deja o familie, dar dorinþa mea de a mã integra m-a îmbogãþit uman, ºi sunt bogat uman, ºi, cum mi-a spus Cãtãlin Bãicuº: „þie acum la Craiova þi-a ieºit cel mai tare rol din viaþã”. Iar eu nu am priceput din prima ce zice, zic nu, Cãtãlin, cã eu am mai fãcut ºi alte roluri, dupã care m-am oprit: rolul de tatã nu s-a nãscut decât prin venirea la Craiova ºi întâlnirea cu Iulia Lazãr. ªi din punctul ãsta de vedere, Cãtãlin avea dreptate. ªtiam cã am venit într-o familie, dar nu a fost numai relaþia cu Iulia, a fost ºi relaþia cu acest colectiv, cu cele cinci spectacole pe care le joc aici. Dar a intra în aceastã familie a fost benefic pentru mine ºi pentru cã m-am deschis.

Dar cu o mare parte din actorii de aici mã ºtiu de ani de zile. Lui Angel i-am fost asistent la facultate un semestru, la fel ºi Nataºei. Cu Adi Andone am o relaþie nu aºa de directã, dar am o relaþie prin Dorin Andone, fratele lui. Cu Geni Macsim prin Camelia Macsim, care a fost colega mea de clasã. Cu domnul maestru Ilie Gheorghe, unul dintre vârfurile de studiu ale mele personale ca actor, ºi apoi domnul Dellakeza, prin cum am vãzut momentul Aºa e dacã vi se parede Pirandello, cu Ilie Gheorghe am filmat în 1992 la Bogdan Cristian Drãgan, cu Anca Dinu mã ºtiam. Cu Nicu Poghirc mã ºtiu din anii ’95-’96 când el era actor la Timiºoara ºi am jucat împreunã în Cerºetorul, în regia lui Beatrice, dupã care am avut împreunã cu el ºi cu Beatrice câteva spectacole în Ungaria. Deci, aveam cumva o relaþie cu aceastã familie prin alte locuri. ªi apoi cred cã am o relaþie specialã cu locul pentru cã am spãlat veceuri turceºti la Pleniþa. Ca sã nu mai spun cã am o relaþie specialã cu partea asta a þãrii pentru cã la Severin am fãcut cu oamenii de acolo, cu sprijinul oficialitãþilor, douã spectacole foarte importante pentru mine, Amadeusºi Richard al III-lea.

În trei ani de zile, aveþi deja 5 roluri la Naþionalul craiovean. De care dintre ele sunteþi cel mai mulþumit?

Sã ºtii cã sunt mulþumit pentru cã în continuare le joc. Tipãtescu, Jean din Rinocerii, Radu în Spargerea, dar ºi lucrul cu Wi¶niewski – eu cu el am avut senzaþia cã lucrez cu istoria teatrului polonez. Cã lucrez cu Szajna, Kantor ºi Grotowski. În ceea ce cerea actorului, omul ãsta era o combinaþie de aceste trei puncte mari ale teatrului universal. Spectacolul nu se mai joacã, dar eu revin la el; chiar ºi acum, în ceea ce fac la Teatrul de Comedie, îmi rezoneazã câte ceva din stilul de a lucra, din ceea ce ne-a cerut, cum a vrut sã facem. Iar apoi resetare a fost ºi audiþia pe care am dat-o singur cu Robert Wilson în salã, unul dintre cele mai intense momente de trãire, punct.

Deci nu vreþi sã îmi spuneþi de care sunteþi cel mai mulþumit...

Nu pot spune asta, cã nu sunt cel mai mulþumit. Eu joc cu teatrul. Actorul practicã asta, atât, am avut acest noroc: Andrei ªerban, Peter Brook, Wi¶niewski – noi am fãcut aici teatru religios cu Apocalipsa. Nu era doar spectacol de teatru. Iar acum revin, Dragoº Muºoiu: practic se continuã ceva, mã simt foarte rotunjit ca experienþã cu fiecare rol, cu mai multe lucruri ºtiute, îndreptându-mã spre un neºtiut. Dacã aº rãmâne arestat într-un rol pe care l-am fãcut sau într-un moment din viaþa mea, nu aº mai putea sã fiu prezent acum. E poate câteodatã ºi un risc în meseria asta. Sã luãm practica Noului Testament – dupã ce Iisus le-a apãrut, le-a zis mergeþi ºi învãþaþi-i. Când a murit Buddha, discipolul care i-a stat cel mai aproape, Ananda, a suferit cel mai mult. ªi ceilalþi discipoli l-au întrebat: cum, tu, care ai stat tot timpul cel mai aproape de Buddha, poþi sã fii atât de tulburat de dispariþia lui, când tu îl ºtii, practic þi-a dat toatã învãþãtura. Iar el s-a dus, a intrat în meditaþie, apoi a ieºit calm din acest lucru. Practic, marii iniþiaþi ai lumii vin sã ne dea, sã ne readucã aminte de o practicã, o învãþãturã, o tainã prezentã dar ascunsã, la care noi lucrãm. Nu îmi creez idoli sau daca apar încerc sã curãþ blidul, sã nu rãmân într-un blocaj. Mergem înainte ºi continuãm studiul.

Povestiþi-mi cum a fost lucrul la Rinoceriicu Robert Wilson. Îmi închipui cã pânã ºi pentru un actor cu o carierã versatilã ca a dvs., care a lucrat cu tot felul de regizori, ºi în teatru, ºi în film, un regizor ca Wilson poate fi totuºi o provocare. Ce aþi învãþat de la el?

Am reuºit la el sã fiu intens prezent în scenã ºi sã nu mã gândesc la nimic. În momentul când m-am gândit, am pierdut intrarea. Pentru mine, întâlnirea n-a fost numai cu regizorul Robert Wilson, ci ºi cu omul ºi practicantul spiritual Robert Wilson.

Se cunoaºte cã a fost multã muncã în spatele rolului Jean din Rinocerii. Cum aþi pregãtit acest rol ºi cât îi dã voie Wilson actorului sã intervinã în procesul de creaþie?

Wilson te pune cu mâna. Asta e natura lui de arhitect. Am avut o întâlnire de asemenea soi cu marele nostru maestru Liviu Ciulei, care e tot arhitect la bazã. Am jucat atunci cu ªtefan Bãnicã Jr. în Deºteptarea primãverii, ºi sã ºtii cã ne-a pus cu mâna. Pentru cã el de-afarã ordona spaþiul precum un arhitect face o casã. Exerciþiul acesta riguros m-a fãcut poate mai flexibil, mi-a deschis perspectiva de a vedea ºi din alt punct de vedere laboratorul acesta, ºi în timp ce lucram cu Wilson reveneam la momentul Ciulei. Extrem de riguros ºi disciplinat a fost lucrul cu Wilson, te pune cu mâna, dar tu eºti liber pe dinãuntru. Deci el îþi construieºte închisoarea în care tu eºti infinit. Culmea, acelaºi lucru e în fiecare rol. Altfel spus, aºa era ºi cu Peter Brook. Cum e ceea ce fac astã searã la cinci, în regia lui Muºoiu: jumãtate nu sunt eu, jumãtate sunt arestat, obligat sã spun textul ãsta, sã fac numai miºcãrile astea, ºi în ritmul ãsta. ªi jumãtate sunt liber.

Spectacolul Spargereaare puternice accente cinematografice. V-a ajutat dubla experienþã la realizarea rolului, credeþi cã a constituit un avantaj?

Poate da, poate nu. M-au bucurat enorm mintea ºi poate destinul pe care îl anunþã prin acest spectacol Dragoº Muºoiu. Am avut o realã satisfacþie cã povesteºte aºa. E unul dintre tinerii noii generaþii de regizori. Am mai avut o întâlnire frumoasã, scurtã, printr-un spectacol-lecturã dar tot cu generaþia lor, cu Vlad Cristache, tot la Naþionalul craiovean, pe un text de Liviu Lucaci, colegul meu. ªi am vãzut cã aceastã tânãrã generaþie are prin intermediul internetului ºi al numeroaselor gadgeturi, prin tot ce le oferã viaþa în momentul ãsta ºi în copilãria lor, un bagaj de a povesti România la zi. Da, cu Rinocerii sunt în 2015, cu Spargerea la fel – ca text, ca regie, ca atitudine de a fi, într-un spectacol cu o prietenie realã între noi. ªi m-am bucurat enorm când ni s-a spus: se vede cã sunteþi o echipã. Parcã suntem o frânturã de Barcelona.

E un univers real ce a creat Muºoiu.

Da. ªi cam aºa sunt textele ºi spectacolele moderne. Am vorbit de Dea Loher, ºi acolo e la fel,  nu existã un personaj, sau acele cinci personaje care duc povestea mai departe. Sunt impresii din pãrþi care parcã nu se leagã, ºi la un moment dat primeºti, înþelegi.

Cum aþi lucrat cu Muºoiu? Se vede pe scenã cã echipa e foarte omogenã, unitã.

A fost un laborator cu studiu, cu dinamicã. Eu zic cã e nãscut sã fie, nu fãcut sã fie.

Ar putea face ºi film.

Da, la fel s-a spus ºi despre Andrei ªerban sau despre Silviu Purcãrete, care, iatã, a fãcut Undeva la Palilula. Au aºa o anvergurã unicã încât pot face ºi trecerea la film. Oricum ar fi, te bucuri de ei, de personalitatea lor. Eu am plâns când am vãzut Furtuna, nu o vãzusem înainte de a veni aici, ºi mi s-a pãrut o idee fabuloasã. Toatã lumea se gândeºte la o insulã când e vorba despre piesã, iar el a zis nu: Furtuna e într-un apartament, unde un creator viseazã, naºte, stinge. Creatori de teatru, creatori de lumi.

Care este cel mai important lucru pe care l-aþi învãþat din teatru?

Primul lucru care îmi vine în minte: continuã. ªi aº spune continuã, pentru cã e o chestie de practicã. Þi-am spus, personajul tãu e valorificat ºi de parteneri, de cei cu care joci, de ce spun despre tine. Teatrul nu se poate fãrã regizor; în acelaºi timp regizorul nu poate fãrã actori. Existã actorii-fetiº ai unui regizor, cum este Ilie Gheorghe pentru Purcãrete, prin care el s-a mãrturisit. Cum era Cieslak pentru Grotowski, cum existã trupa constantã a lui Peter Brook. La fel era ºi maestrul Rebengiuc pentru Pintilie; se face o echipã în care se înteleg din priviri, au aceeaºi perspectivã asupra lumii, iar valoarea teatrului continuã. Continuã.

Care este cel mai greu moment pentru un actor?

Sunt o groazã ºi în acelaºi timp nu sunt, pentru cã trec.

Cum se vede viitorul pentru Claudiu Bleonþ?

Numai bine. ªi asta va trece.

Existã planuri?

Nu. Îmi place sã termin ceea ce am început, sã ducem la bun sfârºit un proiect. Dar dacã nu se împlineºte, e viaþa care te ocupã. Sunt multe. Câteodatã au rost ºi momentele grele, pentru cã îþi mutã perspectiva, iar uneori teatrul îþi ocupã prea mult creierul. Uiþi sã te uiþi la un copac, la copil, la nevastã, la soare! Uneori aleg sã mã plimb cu bicicleta ºi e atât de frumos! Când mai vin la Craiova, iau bicicleta, pentru cã nu se poate sã vin aici ºi sã nu dau o fugã pânã în parcul Romanescu. De asta sunt ºi opusul lucrurilor pe care le spun. Se poate fãrã teatru? Aº zice da, ºi aº zice nu, el e conþinut în viaþã. Lumea e plinã de mari actori, de mari regizori, ºi noi vom trece. Câþi mari artiºti nu au existat, iar ei nu mai înseamnã nimic pentru tinerii de azi... Suntem cu lumea în timp, o oglindim ºi suntem practic aburul de pe oglindã. Suntem o prezenþã în trecere.

Interviu de Lia Boangiu, apãrut ºi în revista SpectActor.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey