•  Nicolae Bãciuþ
•  Andreea Bratu
•  Horia Dulvac
•  ªerban Foarþã
•  Luiza Mitu
•  Ion Munteanu
•  Felix Nicolau
•  Florin Oncescu
•  Viorel Peniºoarã Stegaru
•  Irina Petraº
•  Constantin M. Popa
•  Radu Þuculescu


sus

Ce înseamnã pentru tine sfârºitul? (Îl imaginezi, îl pregãteºti, „se întâmplã”, îl ignori?)

Comentarii cititori
sus

Nicolae Bãciuþ

 

 

Întrebarea dv. e gravã, dar poate fi banalizat rãspunsul: sfârºitul înseamnã capãtul drumului. Punct. Cel puþin pentru omul-trup, cum ar spune Vasile Andru. Dacã va mai fi ceva de trupul-suflet, drumul va continua ºi vom repeta odatã cu Pasãrea „Colibri”: „Când nu mai ai nici vise/  ªi nu ºtii cum sã te ridici/ Þine minte, sfârºitul nu-i aici,/ Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,/ Þine minte, sfârºitul nu-i aici”.

Deºi, dacã e sã devenim apocaliptici, sfârºitul e în orice clipã, se petrece cu fiecare clipã care... trece.
Inevitabil, va fi un sfârºit. Dar, dacã citim în Evanghelia dupã Matei, „Cerul ºi pãmântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (35) Iar de ziua ºi de ceasul acela nimeni nu ºtie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatãl. (36)”.
ªi-atunci cum sã ne pregãtim? În rugãciune ºi pocãinþã? 
Dar, la capãtul drumului, dacã avem credinþã, putem spera la un alt început. Deºi, virtuoºi sau nu, pentru toþi va urma un nou început.

Dacã reducem totul la individ, la viaþa lui pãmânteascã, va fi un sfârºit ºi o neºtiutã aºteptare. Nu cred cã e nevoie de o pregãtire... specialã!
Lumea însã moare cu fiecare din noi, pentru fiecare din noi, dar lumea rãmâne sã-ºi urmeze calea ºi fãrã de noi.

Da, de o vreme, mã gândesc la sfârºit, mai ales cã m-am întâlnit de câteva ori cu el, dar n-a fost sã fie voia lui, ci voia Tatãlui.
Nu-mi imaginez sfârºitul, chiar dacã i-am plãtit vamã. În ’90, în America, în vacarmul lumii în care mã miºcam, ºi mi se pãrea cã oricând sfârºitul e posibil, mi-am scris un „Testament”, încercând sã las oarece rânduialã în urma mea, dar imperativul era, dacã ar fi fost sã mi se întâmple ceva, sã fiu adus acasã, sã nu rãmân în pãmânt strãin, dar atât de acasã, încât sã fiu îngropat alãturi de pãrinþii mei, în Chintelnicul natal.

Apoi, am uitat de sfârºit, tocmai când totul se putea termina în câteva clipe, pe nepregãtite, într-o înfruntare cu hazardul, într-un accident auto, cu o izbiturã de un copac, cu maºina întoarsã cu roþile la deal... S-a petrecut totul atât de repede, cã n-a mai fost timp de nimic. N-am apucat nici sã mã gândesc la ceva anume, cât am rãmas înþepenit în gândul cã nu mi se întâmplã nimic, deºi am ajuns sã atârn cu capul în jos, prins în centura de siguranþã. Am ieºit din maºina fãcutã praf, ne-am îmbrãþiºat cu poetul Emil Dreptate, care era la volan, iar dupã ce am ajuns acasã, încã tremurându-mi picioarele, am scris poemul „Moarte cu Dreptate”.

De la o vreme, medical, sfârºitul îmi e... la purtãtor.
Clipa fatalã poate veni oricând, tiptil, pe neºtiute, brusc,...
N-aº vrea sã zac în pat însã, n-aº vrea sã-mi fiu povarã, n-aº vrea sã fiu cuiva povarã, privindu-mã în neputinþa ºi în limitele medicinei. ªi nici nu vreau milã, compãtimire.
Aº vrea sã mai apuc sã-mi fac ordine în lucruri, sã nu las prea multã bãtaie de cap dupã mine.

Dupã o vreme, cât poate mi se va mai simþi lipsa, lumea se va obiºnui ºi fãrã mine. Deºi, îmi vine sã mã întreb, odatã cu Rainer Maria Rilke,: „Ce Te vei face, Doamne, dacã mor?”

Nu sfârºitul mi l-aº pregãti, ci m-aº gândi mai degrabã la biata posteritate, atâta cât va fi.  

Aceasta pentru cã vãd cu câtã uºurinþã sunt îngropaþi scriitori nu doar când mor, ci chiar în timpul vieþii lor, când vãd cu câtã nepãsare se aºterne uitarea peste biografia multora, valori de necontestat.

Nu mã pregãtesc într-un fel anume pentru... sfârºit, dar am început sã mã obiºnuiesc cu ideea. Sã mã împac cu gândul. Ceea ce nu mã dãrâmã, cât mã mobilizeazã. Îmi mai toarnã puþinã dorinþã de a mai fi, nu oricât, nu oricum. 

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Sfârºit?

 

Tocmai citesc Cãlãtorii în lumea de dincolo, de Culianu. Nu ºtiu dacã la sfârºitul lecturii voi reuºi sã mã conving de faptul cã undeva, în spaþiul meu mental sau în altã parte, mã aºteaptã o altã lume care o va continua pe cea de aici ºi de acum. Nu sunt dintre cei care cred în aºa ceva. Pe de altã parte, nici nu-mi trãiesc viaþa cu disperarea unui om care se ºtie „condamnat” la dispariþie; în mod naiv, ce-i drept,  mã bazez totuºi pe ideea cã, biologic vorbind, mai e timp. Iar dacã mai e timp (de fapt, ºi dacã n-ar mai fi), nu e cazul sã îl pierd acum croind scenarii pentru ACEA clipã. Singura pregãtire ar putea consta în încercarea de a trãi astfel încât, vorba Ancãi Bena, sã las în urmã „o fãrâmã de fildeº”[1].

Cred, totuºi, cã nu se pierde stropul de energie care ne încheagã, ºi pe care noi, aºa cum suntem pe lumea asta, o reprezentãm. Într-un fel sau altul, dincolo de  sfârºitul nostru ea continuã sã fie parte integrantã a acelui tot uriaº în care pulseazã viaþa, în toate formele ei.

Aºa cã, pânã la urmã,

 logo

;

 



[1] Pentru cine nu ºtie, craioveanca Anca Bena era studentã în anul I în Bucureºtiul zguduit de cutremurul din 1977. Fãrma ei de fildeº este volumul de poezii apãrut postum.

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

 

 

La ce serveºte sfârºitul în raþionamente

 

Slavã Domnului cã existã un sfârºit, îmi spun adeseori (din ce în ce mai des)!

Aºadar nu îl imaginez (pe „sfârºit”), nu îl pregãtesc, nu îl ignor. Realizez (întotdeauna m-a iritat acest verb care confiscã ceva din spaþiul ºi conþinutul „realului”) cã o lume fãrã sfârºit e un paradox periculos de care e bine sã te þii deoparte - în definitiv de la exilul paradisiac am fost proiectaþi de bunul Dumnezeu într-o aventurã a finitudinilor - clipitul din pleoape, secvenþialitatea gândirii…

Moartea (oricât de patetic ar suna ºi nu aº fi vrut sã sune) ca final garantat al oricãrei epici care ar putea începe cam aºa: „A fost odatã ca niciodatã. S-a nãscut eroul, dar tot ceea ce se va fi întâmplând în povestea ce urmeazã e un rãgaz lipsit de importanþã, cãci, dragi cititori, decriptori de înþelesuri ºi semne, nu vã mai obosiþi sã lecturaþi, personajul, oricât de eroic, moare. ªi-am încãlecat pe-o ºa ºi v-am spus povestea-aºa!” (Ca o parantezã statisticã, în fiecare clipã se nasc pe pãmânt trei oameni ºi mor doi. Un adevãrat flux ondulatoriu al eroilor.)

Sau ca în minunata poveste – de o tensiune colosalã – în care pruncul refuzã sã iasã din pântecul mamei cãci la capãtul acestei aventuri îl aºteaptã moartea - ei bine, copilul e  minþit, amãgit, astfel ca alteritatea ºi morþile secvenþiale sã îºi deruleze povestea. (Asta mi-a evocat dintotdeauna o atmosferã budistã - recent am avut acut acelaºi sentiment recitind o variantã editorialã mai nouã a Cãrþii tibetane a morþilor: ei bine, era acolo un suflet blocat între etajele - despre care nu putem spune nimic pertinent - cerurilor; la un moment dat - vorba vine „moment” - el se întreabã descumpãnit ce i se întâmplã, cãci în procesul acela de dezlipire de el însuºi, de spoliere de identitate, pare cã se vede tot pe el în viaþa anterioarã ºi se întreabã unde e el cu adevãrat ºi ce naiba se întâmplã cu timpul cel drag care îi dãdea atâta certitudine a identitãþii ºi siguranþã).

Dar nu am vrut sã sune atât de grav, cãci totul e mai degrabã serenitate, din cauza acestui sfârºit care pune ordine în memorie (adicã goleºte la timp insuportabilul sac al apãsãrilor) ºi face posibilã colosala neobrãzare a inocenþei, restartarea lumilor.

Singura chestiune de neconciliat este teribila contradicþie dintre „realitatea” acestui sfârºit, dintre alteritatea lucrurilor/ stãrilor ºi inexplicabila (ºi probabil lipsita de utilitate) idealitate a gândurilor, a raþiunii , de parcã cea din urmã (raþiunea) ar fi fiind un virus de pe altã planetã, de parcã ar fi aparatul unor creaturi nemuritoare, fãcutã (mintea) sã conceapã forme ideale, structuri euclidiene, creºteri cristaline, în vreme ce lumea înfãºuratã în înveliºurile sfârºiturilor are proiectele ei proprii, deveniri, creºteri organice, forme ºi structuri fractale, º.a.m.d.

Adicã: eu pun deoparte în memoria punerii deoparteunu ºi cu unu fac doi, mã odihnesc oleacã ºi, dupã ce ridic piatra ce astupa aceastã cavitate a gândurilor, constat cã acolo ordinea s-a tulburat - fãrã nici un avertisment, fãrã ca nimic altceva decât simpla scurgere a timpului (iatã parametrul tuturor vinovãþiilor) sã se fi produs, conþinutul acestor categorii tari (sã le numim acum cu o sintagmã lustruitã din filozofie) s-a diluat, credinþa a slãbit, matematicile devin suferinde. Nici unul din unu nu mai e egal cu unul din milionime, cel dintâi e întemeietor, ultimul pare suferind de debilitate, un cetãþean anonim, simplu clivaj numerologic.

Poate cã astea sunt doar simptome ale patologiei subiectului care încearcã sã înþeleagã posibila raþiune a „gândirii slabe” (adicã nu o gândire debilã, ci una care încearcã sã ia în considerare ºi aceastã variabilã epistemicã a sfârºitului, sau cum spunea parcã Vattimo - o gândire care reflectã „slãbirea caracterului constitutiv al fiinþei).

Dar de aici începe aventura postmodernã a filosofiilor deconstructiviste - probabil una din cele mai noi ciudãþenii ale gândirii care încearcã sã înþeleagã cum este posibilã o continuitate a lumii când asupra ei s-a operat aceastã inexorabilã (iatã la ce sunt bune cuvintele mari!)  segmentaritate pe care o introduce sfârºitul în toate raþionamentele. 

Comentarii cititori
sus

ªerban Foarþã

 

 

Douã cuvinte despre indicibil

 

Moartea nu e o „idee clarã ºi distinctã”, o noþiune bine definitã (putând fi, însã, pentru unii, de-a binelea definitivã), – una despre care (sã) crezi (câte) ceva. Ea e o experienþã, o trãire.

Enunþul „moartea este o trãire” aduce a oximoron; ºi chiar ºi e o astfel de figurã. Cum sã împaci, altminteri, aceºti doi termeni strict ireconciliabili.

Cum sã-þi închipui cã,-ntr-o bunã zi, ai sã te trezeºti mort; cã,-ntr-un minut, erai, fuseseºi. Cã, la perfectul (des)compus, a trãi înseamnã cã vei fi (ºi) murit:

„Elle a vécu, Myrto, la jeune Tarentine!”

Cel ce o deplânge, neoclasic, pe rãposata junã din Tarent, este o viitoare victimã, André Chenier, a ghilotinei.

Despãrþirea capului de trup e, ca sã emit un loc comun, un act oribil ºi brutal, dar, de obicei, instantaneu („de obicei”, cãci mai rateazã ºi cãlãii); analog, oricum, morþii subite, cu deosebirea cã aceasta nu implicã, pe cât cred(em), un preludiu, – care, în cazul cesteilalte, are durata unui judecãþi sumare, suspansul cãreia e însã,  pesemne, unul nesfârºit.

Sinuciderea, la rândul ei, poate fi, ºi ea, instantanee, numai cã implicã, uneori, cele mai îndelungi deliberãri ºi preparative complicate.

Or, de trãit, trãim, mai totdeauna, spontan ca florile ºi instinctiv ca dobitocul; oameni nu suntem/devenim decât prin moarte. Iar moartea-i ceva, cum spune Valéry, ce întâmplã-li-se numai celorlalþi.

Ni se întâmplã, însã, ca aceºti ceilalþi sã ne fie dragi; mai dragi, adesea, decât noi înºine, – ca progenitura, unei mame, ca Juliettei, adoratul ei Romeo...

Iar dacã absenþa lor de dupã o resimþim cu greu, apoi, dar ca pe o fatalitate inconturnabilã ºi, într-un fel, fireascã (atunci când cei mai vârstnici decât noi: bunici, pãrinþi, ne pãrãsesc), chinurile zilelor din urmã (care pot fi ºi ani de zile), ale acestora, sunt (în pofida convingerilor religioase ferme) cele care ne pot induce tentaþia eutanasiei.

Iatã, în continuare (nu fãrã scuze faþã de aceia pe care-i pot scandaliza!), câteva argumente de... bun-simþ.

De vreme ce, în medicinã, anestezia presupune recursul la un alt principiu decât acela, lato sensu, religios, al asumãrii ca atare a intenabilei dureri, logic ar fi ca domnii doctori sã facã pasul succesiv, acceptând eutanasia.

Aceasta ultimã, oricum, e implicatã, ab initio,în cea dintâi, ce, în virtutea unui anume hedonism propriu mentalitãþii noastre de pleziriºti ºi libertini, îndepãrteazã de la gura bolnavului „acest pahar”, cruþându-l de amarul lui sau îndulcindu-i-l cu miere.

Nu fac, aici, o pledoarie propriu-zisã în favoarea eutanasiei, ci mã supun stringentei logici incluse-n orice analgezic; ca, de altminteri, ºi în droguri, – care, pornind de la premisa cã viaþa însãºi este suferinþã, încearcã sã o atenueze (ºi, in extremis, s-o suprime) în sâmburele ei doloric, prin ceea ce, la Epicur, numeºte-se aochlesia (de unde ºi comandamentul „latente vivere”, sã zicem); sau, în budism ºi jainism (acesta ultim acceptând ºi sinuciderea ritualã), Nirvana: „stingerea” dorinþei, ca ºi a tot ce e elan vital.

Cu corectivul cã acestea necesitã o disciplinã a contemplaþiei, a ascezei; pe când un drog/un analgezic presupun minimul efort, fiind, pe cât de lesnicioase, tot pe atâta de factice.

Nimic de zis: un analgezic, fãrã sã fie curativ, rãmâne un medicament; ceea ce-l pune-n rând cu drogul e, însã, caracterul sãu de expedient imperdurabil...

Pun punct (sau... puncte de suspensie), aici, acestui vag discurs futil, – cãci indicibilul, vorba lui Ludwig Wittgenstein, este mai just sã-l trecem sub tãcere.

„Era sã mor” nu este sã ºi mori; iar moartea nu-i de experimentat prin nimeni altul decât, vai, prin tine însuþi. 

Comentarii cititori
sus

Luiza Mitu

 

Sfârºitul este pierderea capacitãþii de a iubi.

Comentarii cititori
sus

Ion Munteanu

 

 

Cãrarea spre luminã

 

Când a murit tanti Jeni, el era de mulþi ani plecat din þarã. L-a anunþat la telefon mama lui, într-o duminicã seara, printre altele, ca ºi cum ar fi vorbit despre vreme, cã se prãpãdise tanti Jeni, zâna bunã din copilãria lui, de ale cãrei pãlãrii sofisticate îºi mai aminteºte ºi astãzi. ªi de prãjituri, mai ales de prãjituri... ªi încã ce prãjituri ºtia sã facã tanti Jeni!... Moi, în multe straturi, însiropate ºi cu cremã de vanilie deasupra, ca sã nu mai vorbim de tortul de mere ºi de alune de pãdure, acoperit cu friºcã, dupã care el ºi fratele lui mai mic se topeau de plãcere ºi de poftã... ªi unde mai pui cozonacii pufoºi, crescuþi în tavã, plini de nucã, de rahat turcesc ºi de stafide, copþi de ea în cuptor...

Tanti Jeni prinsese vârsta de nouãzeci de ani. Deseori spunea cã lipsurile au întãrit-o, pentru cã dacã ar fi dus în continuare traiul bun pe care l-a avut cu unchiul Dodo, probabil cã ar fi murit de mult. Lipsurile ºi necazurile, cãrora a fost nevoitã sã le facã faþã singurã, cum a putut. Toatã viaþa trãise din lucrurile pe care reuºise sã le salveze din casã, la naþionalizare: tacâmuri de argint, bijuterii, tablouri, vase de porþelan, haine, cãrþi vechi de-ale unchiului Dodo, obiecte de mobilier rãmase de la tanti Ana... Le vindea la bucatã, iar cu banii primiþi cumpãra mâncare. Uneori o mai ajutau pãrinþii lui, dar nu foarte mult, pentru cã nici lor nu le ajungeau banii intraþi în casã dintr-un singur salariu, fie el ºi de inginer. Îi mai deschideau uºa ºi alþi nepoþi, fiecare cu ce putea: un pui, o pâine, o bucatã de salam, iar uneori îi mai plãteau gazul, curentul electric... Tanti Jeni nu s-a mai încurcat cu nici un bãrbat, dupã ce unchiul Dodo nu s-a mai întors din închisoare, deºi toatã viaþa a fost o femeie frumoasã: micuþã, cochetã, cu pãr bogat, pe care-l þinea fie strâns în coc, fie liber, pe spate... În anotimpurile cãlduroase purta aceleaºi pãlarii din fetru, cu voaletã, mãnuºi croºetate, din macramé subþire, sau din dantelã, ciorapi de mãtase ºi pantofi asortaþi. Iarna îmbrãca blãnurile ei vechi, pe care le pãstra cu multã grijã, în dulap, printre sãculeþii de naftalinã ºi de levãnþicã, sã nu le roadã moliile, ºi încãlþa cizmele lungi din piele de viþel, vãcsuite cu unturã de gâscã ºi umplute, când nu le purta, cu cocoloaºe de ziar, sã nu crape sau sã se lase, Doamne fereºte!, carâmburile.

 La împlinirea celor nouãzeci de ani, deºi pe picioare, într-o zi a hotãrât sã lase lumii toate ale lumii ºi sã se pregãteascã de plecare. S-a hotãrât sã renunþe chiar ºi la blãnurile ei pãstrate cu atâta grijã în dulap, la pãlãriile cu voaletã ºi la mãnuºile de varã, de care altãdatã fusese atât de mândrã. Cu seninãtate, i-a spus mamei lui cã a venit timpul sã-l urmeze pe unchiul Dodo, oriunde s-ar afla el acum, dupã un vis în care el i s-a arãtat ºi i-a spus cã o aºteaptã. ªi de atunci a refuzat sã se mai dea jos din pat, sã mai mãnânce ºi sã mai bea apã. N-a vrut sã meargã la spital, unde i s-a spus cã i se puteau face vitamine, sã-ºi recapete puterea ºi pofta de viaþã. N-a vrut pe nimeni cu halat alb în jurul ei, deºi gãsiserã pe cineva dispus sã vinã acasã... Ca s-o poatã îngriji mai bine, deºi ea nu mai cerea nimic, pãrinþii lui îi închiriaserã o garsonierã într-un bloc pe lângã ei. Mama lui îi ducea mâncare cu sufertaºul ºi o forþa sã înghitã, ca pe copii, folosind toate tertipurile din lume pentru fiecare lingurã pe care i-o ducea la gurã. În fiecare duminicã îi fãcea baie ºi o pieptãna. În ciuda puþinãtãþii trupului ei, pãrul pe care acum îl þinea împletit în douã codiþe, strânse în coc, pãrul ei, aºadar, care nu vãzuse vreodatã foarfeca, deºi nu foarte des, era la fel de frumos. Albise ca ºi spuma valului ce se loveºte de þãrm, sau precum vârful cel mai înalt al muntelui, toamna, când, jos, la poala lui, iarna încã nu se hotãrâse sã vinã. „Nici nu ºtii, îi spunea mamei lui, uneori, ce pomanã îþi faci cu mine, cã mã piepteni! Nici nu-þi dai seama ce mare pomanã!...”

În ultimul timp, s-o ajute, mama lui luase douã femei sã stea cu schimbul lângã tanti Jeni: pe tanti Tincuþa, pe care ºi el o ºtia, pentru cã venea deseori, în copilãria lui, în preajma sãrbãtorilor religioase, sã-i ajute la curãþenie, ºi pe o vecinã din bloc. Lui tanti Jeni îi era urât sã rãmânã singurã, aºa cã, acum, îi erau asigurate trei schimburi de veghe. Mama lui nu putea lipsi o clipã de lângã ea, pentru cã, deºi la început þinea ochii închiºi, tanti Jeni simþea cã rãmãsese singurã ºi începea sã strige: „Sandaaaa! Saaaanda! Tincuþaaaa! Tincuuuuþa!” „Da, tanti Jeni, uite-mã! Ce s-a întâmplat?” „Ai plecat ºi m-ai lãsat singurã...” „Dar n-am plecat, tanti Jeni, ce Dumnezeului! M-am dus în bucãtãrie, sã iau apã, cã nu mai aveam în canã”. „Nu mai pleca, rãmâi lângã mine!” ªi intra din nou în starea ei de refugiu, din care nu mai dorea sã comunice cu nimeni... Îi era fricã de moarte, avea o groazã teribilã de momentul când Doamna cu coasa urma sã ajungã la ea, iar gândul cã o va gãsi singurã, fãrã martori, o îngrozea... Mama lui încercase de câteva ori s-o încurajeze, spunându-i ce reþinuse ºi ea de prin cãrþi: „Nu trebuie sã-þi fie fricã, tanti Jeni! Vei vedea o luminã blândã, mare, iar dumneata trebuie sã te duci direct spre ea. Poate o sã-l vezi pe unchiul Dodo, care o sã vinã sã te întâmpine ºi sã te conducã dincolo... Poate o sã-i vezi pe pãrinþii dumitale, poate o sã vinã chiar mama sã te ia... Sau poate o sã-þi vezi îngerii pãzitori, aºa cã n-ai de ce sã-þi fie teamã. S-ar putea sã te întâmpine însuºi Iisus sau Maica Domnului, n-am de unde sã ºtiu eu acum... Dar sigur te va aºtepta cineva cunoscut, iar pentru asta dumneata trebuie sã te bucuri, nu sã te înspãimânþi...”

Dupã un astfel de „instructaj”, tanti Jeni parcã se mai liniºtea. Câteva ore... Dupã care urmau aceleaºi strigãte pe care mama lui le mai aude ºi astãzi, în scrâºnetul vreunei maºini pe stradã, sau în joaca zgomotoasã a copiilor din curtea ºcolii. În ultimul timp nu mai vorbea, indiferent ce-ai fi întrebat-o, iar corpul ei inert, cu ochii larg deschiºi, rãtãciþi în priveliºtea tavanului, da semne de sfârºealã... Nu mai acceptase apã de vreo douã zile, iar femeile care o îngrijeau încercau sã-i strecoare cu pipeta, pe la colþul gurii, câteva picãturi. Au adus totuºi un medic, mai mult pentru liniºtea lor. Pentru ca moartea sã poarte un nume, dupã un consult sumar, medicul i-a dat un nume: cancer. Adicã un fel de rechin nevãzut, cu dinþi de oþel, cu care o rupea pe dinlãuntru. În puþinele lucruri din garsonierã, deºi schimbau des aºternutul ºi aeriseau periodic, în covor ºi în perdele, se impregnase un miros greþos, de putrefacþie... De câteva ori, tanti Jeni scãpase sânge negru, otrãvit, cu ceea ce îngrijitoarelor ei li se pãreau a fi bucãþi din ficat...

La graniþa schimbului dintre mama lui ºi tanti Tincuþa, la o zi dupã venirea medicului, s-a întâmplat primul atac ciudat, nimicitor, al acelor tãcute insecte, cãruia nici astãzi nimeni nu-i gãseºte dezlegare. Un ºir gros de furnici, ca o funie însufleþitã, din cânepã grosolanã, a apãrut de cine ºtie unde de sub pat, nãpãdind totul, intrând pe sub pãtura cu care era acoperitã tanti Jeni, pe sub cearceafuri... Pânã sã apuce femeile sã le dea jos cu mâna, cele mai agresive ºi hotãrâte i-au intrat muribundei în ochi. Alte insecte i-au intrat în gurã ºi pe nãri, în pãr... Aerul închis al garsonierei fu miºcat de strigãtele de indignare ºi de gesturile precipitate ale celor douã îngrijitoare. S-au înþeles din priviri: imediat, mama lui a luat-o pe tanti Jeni în braþe, care nu mai atârna mai mult de treizeci de kilograme, pentru ca tanti Tincuþa sã schimbe la repezealã aºternutul... „De ceee m-aaaþi trezittt?”, aud amândouã vocea stinsã, agale, ca de copil anemic, a lui tanti Jeni, imediat ce au aºezat-o din nou în pat, pe aºternutul nou ºi curat. „Mã duuuceam atât de bineee!”... Dar nu vorbele ei le-a uimit pe celelalte douã femei, ci dispariþia furnicilor, imediat ce tanti Jeni îºi recãpãtase cunoºtinþa. N-au mai vãzut niciuna, vie sau moartã, nici pe pat, nici pe sub pat, nici pe pervazul ferestrei de unde presupuneau cã au venit. Nici în ochii bolnavei, nici în gura rãmasã deschisã, unde flãmândele insecte intraserã ca în scorburã...

A mai trãit trei zile. Sfârºitul s-a întâmplat pe schimbul mamei lui. Din nou au apãrut furnicile, negre, urâte, douã câte douã noduri pe frânghia aceea miºcãtoare... Un ºarpe uriaº, fãrã cap, care se îngroºa ºi se subþia dupã împrejurãri, pe mãsurã ce avansa spre pat. Privite de aproape, furnicile erau ºi mai înspãimântãtoare: aveau picioare lungi ºi antene cotite, ca niºte coarne, cu care cercetau terenul, înainte de a-l lua  în stãpânire... Unele aveau aripi de care se ajutau sã înainteze mai repede. Au urcat patul în ºir indian, apoi s-au suit pe tanti Jeni, ordonate, cu determinare, iar la nivelul gâtului s-au despãrþit, parcã la comandã: care spre gurã, nas ºi ochii deschiºi, unde se pierdeau ca în propriul muºuroi, care spre urechi... Un pumn de mici insecte, un pic dezorientate, ca niºte pietricele aruncate la nimerealã, se îndepãrtaserã de restul coloniei ºi rãtãceau în valurile liniºtite, albe ºi limpezi, ale pãrului ei frumos. Altele se prinseserã precum lipitorile, cu ventuze minuscule, de pielea pergamentoasã a frunþii ºi a obrajilor. Îngrijitoarea nu le-a mai gonit, ci le privea cu detaºare, îndrãzneºte acum sã spunã chiar cu speranþã, ca pe un simplu spectacol al furnicilor, în jurul casei lor... Nu mai dorea sã li se opunã, sã-ºi facã pãcatul de a o întoarce pe tanti Jeni din nou... La ce s-o mai întoarcã?, când dincolo o aºtepta o altfel de lume, cel puþin fãrã furnici... Când înþelese cã sufletul chinuit al lui tanti Jeni gãsise, în sfârºit, cãrarea spre luminã, mama lui constatã, la fel de uimitã, cã miile de bestii negre ºi scârboase dispãruserã din nou, ca ºi cum n-ar fi existat...                                               

(Fragment din romanul Aventurile amoroase ale unui familist convins) 

Comentarii cititori
sus

Felix Nicolau

 

Pãi nu mã fãceam eu manager de top
dacã eram sigur cã moartea e pe bune?

 

Sfârºitul e cu mine în fiecare clipã. Cu cât trãiesc mai pãtimaº, cu cât mã strãduiesc sã rãmân tânãr, cu atât se întrevede mai acut panica eshatonului. Mã iluzionez cã voi sfârºi ca bãtrân tânãr, deºi ce greu e sã dispari când nu þi-ai epuizat energiile ºi pasiunile!

Chiar dacã nu trãiesc creºtineºte, sunt convins cã suntem spirit chiriaº în materie. Aºadar, sfârºitul de aici e naºterea în adevãrata viaþã, cea eternã ºi înfricoºãtoare prin retribuþie moralã, în sensul de plasare joasã, chinuitã pe scara spiritualã. Încerc sã vieþuiesc ca ºi cum mâine ar veni apocalipsa, renaºterea, dar nu izbutesc. Pentru cã nu sunt acea fiinþã raþionalã pe care o decretau trufaº-naivii iluminiºti. Din ce în ce mai mult trãim ca adulþi infantilizaþi. Spitalele cu boli înfiorãtoare ºi înmormântãrile au fost dosite. Nu ni se aratã decât agitaþia excitatã a cotidianului. În consecinþã, o ducem ca niºte zei prostuþi ºi uneori ne consolãm cã dupã moarte nu mai existã decât putreziciunea împuþitã ºi colcãindã a trupului. Cu care noi haha! nu mai avem de-a face. Pentru cã, nu-i aºa, natura a evoluat caninii leului sã fie lungi ºi îndepãrtaþi exact cât sã pãtrundã între vertebrele cervicale ale bivolului african (cam 10 cm – limita exactã pt penetrare), o specie de orhidee a evoluat ca sã foloseascã o cupã cu suc pentru atragerea albinelor, dintre care doar o singurã specie e utilã ºi numai ea are dimensiunea potrivitã pentru a mai putea ieºi afarã din capacanã cu rucsacul de polen în spinare ºi tot aºa.

Perspectiva sfârºitului pasager mã face sã fiu mai bun, sã mã bucur la modul generos. Dacã ar fi vorba de un sfârºit total, ar trebui sã ne sinucidem mâine. Nu cerea oare un personaj eminescian moartea completã, iar nu cea aparentã? ªi oare nu zicea Pascal cã dacã existã ceva dupã moarte ºi noi am trãit cel mult în intelect, dar nu în spirit, am sfeclit-o?

Deci, puºtilor, timp ºi iar timp ne trebuie! De asta nici nu funcþioneazã chestia cu top managementul.

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

                                         

O chestie de destupat sticlele

 

La întoarcerea de la Constanþa, am oprit la apartamentul din Bucureºti. Tânãra chiriaºã era plecatã pentru week-end. Þineam un dormitor din douã sub cheie ºi, în lipsa chiriaºei, puteam ocupa ºi sufrageria. Era deja ora 9 seara. A doua zi de dimineațã urma sã plecãm la Craiova. Maicã-mea a gãsit foarte bunã ideea mea, cu pizza. În România, printre pensionari, pizza încã îºi pãstrase forþa de atracþie a fructului oprit. Apãruse cu adevãrat abia dupã Revoluþie, iar popularitatea ei crescuse în paralel cu diminuarea dispoziþiei lor de a frecventa restaurantele. Trecuserã 20 de ani de atunci, iar ei nu ajunseserã sã se întrebe, asemenea celor mai tineri, dacã pizza-i bunã sau nu pentru sãnãtate. Ei erau generaþia celor care nu mâncaserã pizza niciodatã pe sãturate, deºi, pentru o bucatã semnificativã din viaþa lor, ar fi putut.

De la supermarketul Cora, am luat un pinot noir de Bohotin. De la restaurantul Speedy, de lângã magazin, am luat o pizza. Întors în apartament, am gãsit-o pe maicã-mea întinsã pe spate, în patul din dormitor, cu un ochi pe ecranul televizorului mic, instalat pe comoda cu oglindã. Am pus cutia cu pizza pe masa din bucãtãrie și am început sã caut un tirbușon. În dulapul din bucãtãrie și pe rafturile din cãmarã n-am gãsit. Prima mea idee a fost sã mã întorc la Cora, dar ea a fost repede înlocuitã de o a doua, sã caut un tirbuºon printre vecinii de palier.

Blocul nostru fusese dat în folosinþã în 1988, iar primii ocupanþi au fost, în majoritate, foºti locatari de clãdiri demolate, din zona Gãrii de Nord. Lume sãrmanã. Cristina ºi cu mine ajunseserãm aici în toamna lui 1989, prin schimb de locuinþã. Un apartament de douã camere, nedecomandat, fãrã balcon, la parter, lângã Autogara Militari, contra unuia de trei camere, la etajul 5, decomandat, cu balcon, lângã staþia de metrou Lujerului, adicã cu douã staþii de metrou mai spre centru. Apartamentul 92 a fost casa noastrã pânã la plecarea în Canada, în 1995.

Pe palier mai erau alte trei apartamente. Cel cu numãrul 93 fusese ocupat, la început, de un cuplu tânãr de țigani. El, absolvent de ºcoalã tehnicã postlicealã, ea, cu 10 clase terminate. El, angajat ca tehnician de aparaturã electronicã, ea, casnicã ºi cochetã. Pe ea a ajutat-o Cristina, în primii ani de dupã Revoluþie, sã redacteze o scrisoare, în englezã, cãtre Patrick Swayze, actor ºi dansator american de care eu n-aveam habar pe-atunci și de care am mai auzit doar când a murit, mulþi ani mai târziu, de la CNN. Tânãra a expediat scrisoarea fãrã știrea soțului. Acum, apartamentul era ocupat de o doamnã pensionarã cu inima fragilã, care mã cunoºtea, dar care nu mi-ar fi deschis uºa la ora la care ne aflam.

La numãrul 94 încã stãteau o femeie și fata ei, blonde ºi obeze amândouã. În anii în care locuiam noi în bloc, fata era elevã în clasele gimnaziale. Mama ne vizita periodic, ca sã împrumute cãrți din biblioteca noastrã. Când a terminat liceul, fata s-a mãritat cu un tânãr pakistanez. Tinerii cãsãtoriþi locuiau tot acolo, ne-am intersectat cu ei pe palier de câteva ori, pe parcursul a doi ori trei ani, cu ocazia venirilor noastre în þarã. Mai târziu, nu l-am mai vãzut pe pakistanez, deºi fata tot acolo locuia. Am sunat la uºa lor, dar n-a rãspuns nimeni.

La numãrul 95 locuise o altã familie tânãrã, cu doi copii. Când ne-am mutat noi în bloc, unul abia începuse sã meargã, altul era încã în scutece. El fusese prieten de pahar cu þiganul de la care obþinuserãm noi, prin schimb, apartamentul. Ea era slabã, înaltã, blondã ºi tãcutã. Apartamentul lor avea podeaua integral acoperitã cu preºuri ºi era extrem de sumar mobilat, nu din vreun considerent estetic, ci din cauza sãrãciei. El era un om apãsat de sentimentul cã trãieºte sub potenþial. A cãutat sã stabilim relaþii amicale. Între bãrbaþi, numai. Odatã, când era singur acasã, m-a invitat la un pahar. I-am întors invitaþia, când eram singur. Ne-a vãzut rafturile pline de cãrþi, din sufragerie. Mi-a spus cã ºi lui îi plãcea sã citeascã, dar cã nu prea avea timp. Din ce citise, cel mai mult îi plãcuse o carte a unui american, însã atât titlul cãrþii, cât ºi numele autorului îi dispãruserã din memorie. L-am întrebat dacã nu cumva vorbea de o carte de Jack London. A rãmas uimit, nu înþelegea cum de am fost capabil sã ghicesc. I-am spus cã, din câte îmi aminteam eu, Jack London avea personaje care luptau sã facã ceva din viaþa lor, pornind de jos. El însuºi fusese un astfel de om. Vecinul m-a vãzut ca pe-un soi de vrãjitor, capabil sã citeascã gândurile.

La Revoluþie, am fãcut împreunã, la instigarea lui, un drum de-a lungul bulevardului Armata Poporului, apoi pe lângã Academia Militarã, pânã la Casa Radio. Pe întregul parcurs, am fost terorizaþi de pãcãniturile de gloanþe. Ajunºi la destinaþie, am vãzut amândoi un bãrbat în uniformã, bãtut de alþi bãrbaþi în uniformã ºi sechestrat într-un tanc, sub bãnuiala cã ar fi fost terorist. Imediat dupã Revoluþie, acest vecin al meu vindea casete de muzicã, la ieºirea din staþia de metrou de la Lujerului. Peste câteva luni, îºi obþinuse certificat de revoluþionar, pe baza poveºtii noastre comune. S-au mutat repede din bloc, vânzând apartamentul înainte ca preþurile sã fi crescut semnificativ.

Pe noii locatari ai apartamentului 95 nu-i ºtiam, dar ei erau ultima mea speranþã. Am apãsat pe butonul soneriei. Am auzit pași apropiindu-se de uºã. Mi-am focalizat privirea pe vizor ºi am zâmbit. M-am considerat norocos cã becul de deasupra uºii nu era ars. „Cine e?”, m-a chestionat o voce de bãrbat pensionar, fumãtor ºi supãrat. „Un vecin.”, am rãspuns. „Care vecin?” „De la apartamentul 92.” „Acolo locuieºte o tânãrã.” „Eu sunt proprietarul. Vin rar pe-aici.” Ușa s-a deschis cât a lãsat-o lanþul de siguranþã. În deschizãturã s-a ivit un domn în vârstã ºi în maieu. „Ce doriți?” „Aveți cumva un tirbușon?”, am întrebat. Omul m-a privit lung, fãrã sã clipeascã, aºa cã am repetat. „Un tirbușon!” „Ce-i aia?” „O chestie de destupat sticlele de vin!” „N-am așa ceva.”

În spatele lui a apãrut un tânãr oarecum atletic, tot în maieu, care i s-a adresat mai vârstnicului colocatar: „Ce vrea?” „Sunt vecinul de la apartamentul 92”, am repetat. Domnul în vârstã a prins curaj ºi a eliberat uºa din lanþ. Tânãrul mi s-a adresat: „Și?” Am expus iar problema, dar mai pe larg: „Am nevoie de un tirbușon. Împrumut. Pentru douã minute, cel mult.” Tânãrul m-a privit douã secunde cu gura cãscatã, apoi mi-a rãspuns: „Lasã-ne, domnule, în pace!” „Bine, vã las”, am zis, începând sã mã îndepãrtez de uºa lor. Domnul în vârstã a simþit nevoia sã risipeascã tensiunea. „N-avem așa ceva, cã luãm numai sticle cu capac de tablã!” I-am mulþumit pentru precizare.

Maicã-mea aproape adormise. Am convins-o cu greu sã vinã în bucãtãrie ºi sã mâncãm puþinã pizza. Nu-i mai era foame, nu mai voia decât sã doarmã. Când i-am spus cã mã întorc la Cora, dupã tirbuºon, mi-a zis doar: „Bei singur, mie nu-mi mai trebuie.” Am ajuns iar la supermarket cu câteva minute înainte de ora închiderii. Am mers cu pași mari pe coridoarele dintre rafturi, am sãrit în faþa unei tinere angajate. „Caut un tirbușon! Un instrument de scos dopul, din gâtul unei sticle!” „Știu ce-i aia tirbușon!”, mi-a zis ea. Mi-a arãtat unde le gãsesc, aveau câteva modele, am ales unul integral metalic și rabatabil. Întors la apartament, am gãsit-o pe maicã-mea culcatã. Sforãia uºor, lungitã pe spate. În bucãtãrie, am destupat sticla de vin ºi mi-am pus un pahar. O poºircã. Am studiat dopul. De plutã, prins de umezealã pe jumãtate din lungime. Am turnat tot vinul în chiuvetã.

Sâmbãta care a urmat a fost ziua în care maicã-mea ºi cu mine ne-am vãzut pentru ultima oarã. Eu am mai vãzut-o, e drept, o lunã ºi jumãtate mai târziu, dar fãrã ca ea sã mai fie în viaþã. Am dus-o la Craiova, iar maºina ei a rãmas tot acolo. Dupã-amiaza m-am întors la Bucureºti, cu trenul. Duminicã dimineaþa am avut avionul, spre Montréal. La Otopeni, detectorul de metale mi-a gãsit tirbuºonul. Îl bãgasem într-un buzunar al genþii de voiaj pe care urma sã o iau cu mine, în cabinã. O gafã inexplicabilã. N-am reuºit sã beau un ultim pahar de vin cu maicã-mea. N-am reuºit sã beau un ultim pahar de vin singur, cu ea dormind în camera învecinatã. Nu mi-a rãmas nici mãcar tirbuºonul. 

Comentarii cititori
sus

Viorel Peniºoarã Stegaru

 

 

 Cuibul

 

… subiectul, tema, aþâþarea, provocarea, mãnuºa aruncatã mie (am 81 de ani), care poartã nume imperativ „moarte=sfârºit”, nu-mi dã pace, ci dimpotrivã, ghes. Mã împinge la scris ºi iacã-tã o fac.

Sunt ºi îndreptãþit. Am sãrit pârleazul celor optzeci de primãveri, veri, toamne ºi ierni! Mã înþeleg, mã pricep, mã privesc, mã supraveghez, mã descriu, mã descopãr, mã dezghioc, mã aþâþ, mã reinventez, toate, pe toate le fac altfel decât un puber, un june, un prematur.

Eufemisme (final, sfârºit, epilog, ort, cortinã, veºnicie, repaos, somn) sunt o mie. Când þip cu glas rãcnit: „Moarteee!”, reverberaþiile capãtã carat, sunetele devin imn, odã ºi niciodatã recviem, marº funebru.

Sunt artist vizual (anonim, deci fericit), deloc stingher când mã confesez. Când fac dezvãluiri spovedindu-mã, spun tot ce ºtiu ºi simt despre limitã, margine, capãt, finalitate etc. Cuibul în care poposesc zilnic este spaþiul în care-mi clocesc ideile, gândurile, fanteziile, fantasmele, obrãzniciile, rãzvrãtirile. Pereþii cuibului (citeºte „atelier”) sunt tapetaþi cu imagini perene ºi vitalitatea lor îmi dã asigurãri cã etern vom convieþui, pânzele pictate aºiºderea, obiectele nãscocite din juru-mi dogoresc fiinþa cu temperatura lor.
Ce mai, foc continuu!
Cãldura lor îmi creeazã confort ºi siguranþã. Cã toate cele ale mele vor fi, vor exista, vor fiinþa ºi atunci când voi deveni nefiinþã.

Cuibul este propriul EU care rezistã, rãmâne, e veºnic.
Va trãi social, cãci societatea îl va conserva.
Va trãi cultural deoarece se va adãuga patrimoniului.
Va trãi fizic pentru cã vizibil fiind, va fi cântãrit, mãsurat, valorificat.
În sfârºit, va trãi spiritual, fiindcã va fi sancþionat axiologic.

Cuibul este leacul care îmi amânã existenþa dincolo de marginile fiinþei.

NB. Tot ceea ce fac de când mã ºtiu, de când mã cunosc, de când vrerile ºi vremurile mã chinuiesc, este cazna pentru a întârzia finalul, limita, marginea, capãtul...
Vãd cum toþi semenii mei au preocupãri identice.
Eu, în plus, am o ºansã: Cuibul.

Comentarii cititori
sus

Irina Petraº

 

 

„Trestia gânditoare ºtie cã moare.
Sã adãugãm numaidecât: ºi, cu toate astea, moare.”
Vl. Jankélèvitch, La mort

 

Moartea la purtãtor

 

Aº fi vrut sã scriu o carte despre moarte. Paginile ce urmeazã sunt impregnate pânã la destrãmare de aceastã dorinþã. Aºa deschideam primul volum din ªtiinþa morþii, apãrut la Editura Dacia în 1995. Vorbind despre cel de-al doilea volum, apãrut la Paralela 45, în 2001, spuneam, plãnuind o a treia încercare: Dacã voi simþi nevoia sã încep tot cu „aº fi vrut sã scriu o carte despre moarte” va însemna cã încã n-a venit vremea s-o întâlnesc ºi sã tac adânc despre ea... Reluam subiectul în Despre feminitate, moarte ºi alte eternitãþi, în 2006, ºi încã o datã, în 2012, cu Moartea la purtãtor. Stãri ºi cuvinte. Se numea astfel fiindcã acest titlu acoperã foarte bine „pariul” meu pe muritudine. Am inventat termenul muritudine (finitudine doar l-am nuanþat!) fiindcã am dorit un cuvânt care sã numeascã faptul-de-a-fi-muritor. Moarte înseamnã ºi stare complementarã vieþii, dar ºi actul de a muri, ceasul morþii. Mortalitate nu-l pot desprinde de sensul statistic. Muritudine vrea sã însemne complexitatea destinului de muritor.

Titlul primelor mele cãrþi despre moarte prelua o sintagmã din laboratorul eminescian. „Geniul morþii” fusese precedat de „ºtiinþa morþii”. „ªtiinþa” înseamnã deopotrivã a ºti, a fi în cunoºtinþã de cauzã, ºi a ºti sã faci ceva, a stãpâni o artã. E dublul sens al morþii care poate fi învãþatã. Am subintitulat ultima carte Stãri ºi cuvinte, cãci moartea, deºi însoþitoare intravitalã, poate fi descrisã doar prin aproximãri pornind de la experienþele la mâna doua din realitate ºi din ficþiune. Când descrierea ar putea fi acuratã, în prelungul ceas al morþii proprii, tu nu mai eºti acolo sã depui mãrturie.

Cu moartea la pândã, ca posibilitate oricând realizabilã, ºtiindu-mã muritoare, trecãtoare, provizorie, eu merg departe (un departe relativ, fireºte) pe jos, ca pedestraºii, nu mã avânt în cavalcade. Lucrez în limitele ºi dimensiunile unei vieþi omeneºti. Cãrþile mele despre moarte nu s-au nãscut dintr-o aplecare macabrã. Am o foarte veche obsesie a morþii (mimam moartea, pe la vreo trei ani, cu multã dexteritate), însã ea nu se traduce în predispoziþii funebre ºi nici în spaime. Simplu spus, nu uit nici o clipã cã sunt muritoare. Mi se pare „calitatea” mea esenþialã. Aºa stând lucrurile, ocolesc orice ofertã de amãgire, indiferent din ce parte ar veni ea: þin la distanþã ºi fireasca uitare omeneascã (ivitã, aceasta, ºi din contradicþia eternã dintre trupul trecãtor ºi mintea în stare sã cuprindã/sã viseze veºnicii, dar ºi din comoditate: dacã nu te gândeºti pe tine din perspectiva morþii la pândã, ai voie sã faci orice, de obicei lucruri rele, cãci dispui mereu de timp destul ca sã le îndrepþi într-un viitor amânat cu nepãsare), dar ºi ofertele venite dinspre religie. Nu cred în viaþa de apoi ori în nemurirea sufletului, nu cred cã rãspunderea propriei mele vieþi ar putea cãdea în seama altora, oameni ori zei. Cred în memoria interioarã, care te ajutã sã faci pasul urmãtor în cunoºtinþã de cauzã. Trecutul nu poate fi uitat, iar viitorul se coace încet în noi, e acolo/aici de la început. Viaþa mea nu poate fi altceva, pentru mine, decât uniunea „lucreþianã” dintre minte ºi trup. Moartea intrã firesc în definirea mea, o gândesc cu luciditate ºi cu ceva care se poate numi seninãtate. Toate întâmplãrile vieþii mele au altã greutate din perspectiva morþii asumate, intravitale. Lumea ar fi, poate, mai bunã sau, mãcar, altfel, dacã ar fi „învãþatã sã moarã”. Trecute prin grila morþii ineluctabile, toate lucrurile au altã greutate, altã valoare. „ªtiinþa morþii” ar putea fi o forþã. „Odinioarã se ºtia (sau poate se bãnuia numai) cã moartea e în om ca sâmburele în fruct. Copiii aveau o moarte micã, iar vârstnicii, una mare. Femeile o purtau în pântece, iar bãrbaþii în piept. Dar o aveau, ºi asta le dãdea o ciudatã demnitate ºi o mândrie liniºtitã” (Rainer-Maria Rilke, Însemnãrile lui Malte Laurids Brigge, trad. Ligia Stãniloae).

Mi se pare mai… eficace sã trãieºti cu propria-þi moarte decât împotriva ei. Sã trãieºti responsabil ºi în stare de veghe fiecare clipã, fiindcã ele, clipele, þi-s numãrate, nu sã trãieºti la voia întâmplãrii, fiindcã, oricum, tot acolo ajungi... Cum se vede, e chestiune de interpretare ºi atitudine personalizatã, nu poþi sili pe nimeni sã te urmeze.

 

Reiau aici câteva ceva din sutele pagini despre moarte pe care le-am scris.

Nu mi-e fricã de moarte. Adicã nu aºa se poate numi ceea ce simt. Relaþia mea cu moartea e mai complicatã. Nu i-am dat încã un nume. M-a intrigat dintotdeauna atitudinea oamenilor din jurul meu faþã în faþã cu finitudinea. Spectacolul ºi scandalul social care însoþesc moartea mi s-au pãrut mincinoase ºi alienante. Copil fiind, þin minte, îmi reprimam cu greu râsul – poate ºi puþin isterizat de neînþelegere, de ameninþarea presimþitã ºi imposibil de descifrat din cauza artificiilor însoþitoare – când trecea o procesiune mortuarã. În târgul meu de provincie, moartea era un eveniment la care participa toatã lumea, înºiratã avid de-a lungul ultimului drum. Saºii erau mai organizaþi, mai riguroºi, geometrizau fiecare secvenþã a morþii, o eliberau de ingrediente sentimentale, lãsând-o purã, sever-decorativã, rânduitã ºi, deci, strãinã. Românii erau mai dezordonaþi, mai patetici, la înmormântãrile lor se petreceau tot soiul de incidente, nu pãreau niciodatã împãcaþi ºi familiarizaþi cu ceea ce se întâmpla, totuºi, periodic ºi se rezolva dupã reguli prestabilite. Oricum, ºi unii, ºi alþii îmi pãreau de nerecunoscut. Nu mai erau vecinii mei, ci niºte marionete puse în miºcare de o forþã rea, venitã din afarã, care le schimonosise chipurile. ªtiam de atunci – aflasem foarte curând – cã toatã lumea moare. De aceea, surpriza calculatã, stupoarea dichisitã pe care o jucau cu toþii mã irita. Aº fi vrut sã pun la cale rãzbunãri cumplite care sã-i oblige sã renunþe la mãºti. Adolescentã, citeam ore în ºir pânã când mâna sprijinitã în bãrbie atingea pentru o clipã, cutremuratã, tigva. O ºtiam înlãuntrul meu, la pândã, rãbdãtoare. Tot aºa cum cãutam în mine vârstele foarte fragede pe care le traversasem. M-am simþit întotdeauna o alcãtuire de trecut ºi viitor. Trecutul nu poate fi uitat, iar viitorul se coace încet în noi. E acolo de la început, oricând „rãspunzãtor”. Asemeni acelui uimitor înainte românesc, care spune deodatã despre spaþiul din faþa mea ºi despre timpul din urmã-mi.

Dacã la 16 ani puteam sã-mi „decupez” scheletul într-un exerciþiu, deloc macabru, de conºtientizare a muritudinii, pe la cincizeci de ani trecerea era cea care mã îmbia cu aparenþele sale. Mâna care scria era mâna mamei mele de când avea ºi ea cincizeci de ani. Un fel de a mã uita peste umãr ori de a-mi încrunta sprâncenele era al tatãlui meu. Eu eram ei. Bãtrâneþea lor înainta în mine, îmi preda gesturi ºi forme, mi se încredinþa. Fiica mea nu simþea încã toate astea, dar avea sã le simtã. Tinereþea ei ºi bãtrâneþea lor se certau ºi se împãcau în mine. Când cearta ºi împãcarea avea sã înceteze... Cincizeci de ani e vârsta la care cumpãna poate fi/este desãvârºitã. O parte din tine creºte în copiii tãi tineri ºi puternici. Cealaltã parte e deja obositã de drum, apune dimpreunã cu pãrinþii tãi foarte bãtrâni ºi tot mai fãrã de putere. Tu nu mai eºti nicãieri cu adevãrat. Pãrinte ºi fiu, atât. Moartea fiind o stare de spirit – nu o experienþã – ºi tu fiind ceea ce te gândesc ceilalþi, cei legaþi prin sânge cu tine, vârsta de mijloc seamãnã cu o sfâºiere.

Cum visele sunt locurile mele cele mai importante – singurele care au rãmas mereu ale mele, celelalte, locurile reale ºi formatoare, dispãrând o datã cu vârstele mele succesive undeva înãuntrul minþii –, e firesc, pentru mine, ca ele sã fie mereu locuite/populate de fiinþele cele mai ale mele, pãrinþii. Murind, amândoi mi s-au încredinþat. Partea mea de moarte a crescut, însã nu macabru, nu înspãimântãtor. Fãrã-de-rãspunsul morþii lor mi-a crescut nemãsurabil rãspunderile. Am rãmas urma lor aici ºi le þin locul atâta timp cât departele e încã departe. Cumpãna despre care vorbeam înainte de a ºti cu adevãrat cum e dupã ce pãrinþii nu mai sunt ºi-a reaºezat braþele. Unul dintre ele s-a încolãcit, dublu, în mine. O mare tristeþe, dar ºi o stranie seninãtate mã ajutã sã pãstrez echilibrul.

În septembrie 2013, Petru Poantã a murit învins în lupta inegalã cu un cancer de nimeni bãnuit. Am reuºit sã mai fac pentru el, în sãptãmânile ultime, un lucru aproape miraculos: când, în spital, devenise un trup copleºit de funcþiile fiziologice în derivã, l-am surprins cu un exemplar semnal, scos peste noapte (cu concursul lui Vasile G. Dâncu, editorul), din cartea care se temea cã va fi postumã cãci nu apucase sã-i facã ultimele corecturi. Bucuria i-a fost copleºitoare, privirea i se luminase. A redevenit Scriitorul, o minte gata sã gândeascã îndreptãri, corecturi, completãri. Cartea – Clujul interbelic. Anatomia unui miracol – a devenit astfel ultima antumã, iar el a murit sperând cã va putea sã-i scrie continuãrile. A fost o micã victorie a noastrã. N-am putut opri moartea, dar i-am umanizat bolii trãsãturile, i-am luat din forþa de a umili, de a pune în umbrã o minte sclipitoare. Petru Poantã împlinise 66 de ani. Refuz sã gândesc, în gol, ce ar mai fi putut face dacã ar mai fi trãit un numãr de ani. El, scriitorul, trãieºte în continuare prin cãrþile sale, la ele mã raportez ca la o operã încheiatã, dar care admite ºi aºteaptã lecturi, interpretãri, reluãri. Cãlinescu sau Blaga au murit ºi ei la 66 de ani, dar nu la ce mai puteau scrie dacã nu mureau atunci ne raportãm, ci la ceea ce au scris deja, împlinindu-ºi exemplar rostul de muritori cu acces la creaþie.

Acum legãturile mele cu acel „dincolo” cãruia îi dau târcoale toate cãrþile ºi mitologiile lumii sunt ºi mai adânci. Trãiesc ºi descumpãnirea fiicei noastre. Încerc s-o fac sã înþeleagã cã singura cale de a îmblânzi durerea morþii celor legaþi prin sânge de tine e sã-i gândeºti, sã-i faci sã fie în continuare pãrinþi gândiþi de fii, chiar dacã tu nu mai eºti fiica gânditã de ei, cei plecaþi. Amintirea semnelor lor de viaþã ºi iubire faþã de tine poate fi un sprijin ºi poate ameliora „vina supravieþuitorului”, despre care vorbesc specialiºtii.

Moartea celor apropiaþi te pune mai acut în relaþie cu propria ta moarte despre care nu ºtii ºi nu poþi ºti nimic. Celãlalt te lasã ºi mai singur, ºi mai neºtiutor faþã în faþã cu moartea, dar, în acelaºi timp, într-o relaþie, în mod paradoxal, mai strânsã cu ea. Eºti mai aproape fãrã sã vezi ori sã ºtii mai mult. Sfârºitul e mai aproape ca oricând ºi înþelegi într-un fel de necuprins în cuvinte cã a fi înseamnã a muri. Ignorarea morþii e fuga de propriul eu destinal. Spaima de moarte e spaimã a vieþii. De aceea, se moare, omul e muritor, dar nu eu, nu acum, nu încã. Viaþa publicã, mai ales în epoca noastrã, face tot ce poate pentru a acoperi „lipsa de tact” a morþii, indecenþa cu care refuzã sã-ºi pãstreze anonimatul, sã pãstreze distanþa. Acest se, crede Heidegger, „nu lasã sã se manifeste curajul de a înfrunta angoasa dinaintea morþii” (Fiinþã ºi Timp, traducere de Gabriel Liiceanu ºi Cãtãlin Cioabã ). Altfel spus, împiedicã omul de la o relaþie naturalã cu propria moarte.

Suntem, cred dimpreunã cu Lucretius, uniunea dintre gând ºi trup. Aceastã uniune dintre materie ºi spirit este viaþa în accepþiunea accesibilã omului. Deocamdatã. Nu exclud cu totul posibilitatea supravieþuirii uneia sau alteia ºi chiar a capacitãþii lor autonome de expresie. Dar e ceva ce nu mã mai priveºte, o datã ce eu, uniunea, m-am spulberat, am încetat sã fiu. Facultatea de a gândi veºnicia a dus la concluzia cã trupul muritor e un accident din care se poate, la o adicã, ieºi. „Însoþirea” trupului cu sufletul, asemãnãtoare unei vieþi conjugale furtunoase (dupã Jankélévitch, La Mort, Fammarion, 1966), n-are la îndemânã divorþul. Cãci, despãrþite, cele douã nu pot trãi ºi nu existã nici o singurã dovadã cã ar putea-o face.

De-o bucatã de vreme, mi se întâmplã ca seara, gata sã intru în slujbã oniricã, sã ºoptesc: „ce caraghios!”, „ce penibil!”, traversatã de gândul ascuþit ºi negru al puþinãtãþii de timp de care mai dispun chiar ºi în cele mai optimiste scenarii. Toatã forfota mea de om activ, toate gesturile mari ºi mici mi se par atunci de o cumplitã inutilitate. Gândul la bucuriile simple ale vieþii, la ceea ce am, nu la ceea ce mi se va lua curând, repune lucrurile în ordine. Iar ceea ce încã mai am se dubleazã în existenþa mea nocturnã intermediatã de vis. Pentru mine, tot ce vãd, simt, înþeleg, pe scurt, trãiesc în vis/prin intermediul viselor este o experienþã de consistenþã ºi însemnãtate egale cu ale experienþei diurne, în stare de veghe. ªi visele intrã în definirea de sine, ºi ele lasã urme, ºi ele te construiesc. Dar e de precizat imediat cã nici lectura vieþii diurne, nici cea a vieþii nocturne nu sunt ultime ºi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, funcþie de date noi, de o ºtiinþã/înþelegere mai adâncã a detaliilor. ªi amândouã sunt acte ale creierului tãu.

În era carrefour-ului, linearitatea destinului pare abolitã. În bulucul de libertãþi zgomotoase ºi de obiecte colorate care îmbie din toate pãrþile, moartea nu poate fi decât urmarea vreunui complot duºmãnos. Omul e surprins de moarte fiindcã ºtiinþa morþii nu e înnãscutã, iar societatea nu ºi-o ia în sarcinã. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc, toate, prin ocultarea finitudinii. Într-o lume fascinatã ºi modelatã de comunicare, moartea poate apãrea ca indecentã, cãci reteazã relaþia. Insuportabil ºi dãtãtor de panicã, „fãrã-rãspunsul” ei se cere „muºamalizat” prin scenarii acceptabile ale muritudinii. Dacã lumea realã e finitã ºi duce inevitabil spre moarte, lumea ficþionalã e altã lume, una care lasã întreagã libertatea alegerii, dar ºi gândul fãrã limite. Adaptare la moarte e, în fond, orice creaþie umanã. Trãirea agoniei, disperarea, amãnunþirea bolii, obsesia sfârºitului sunt trepte ale reformei morþii. Faþã în faþã cu timpul ºi cu moartea, ambele ne-reale, adicã de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodatã, foarte „reale” consumatoare ale fiinþei muritoare, omul are doar soluþia ficþiunilor în lanþ care sã-i furnizeze surogate de adevãruri liniºtitoare.

Deocamdatã, e greu de gãsit un adevãr „cât de cât” absolut dincolo de cel al muritudinii, ºi el fragilizat de speranþa nemuririi sufletului, dar ºi din perspectiva ignoranþei parþiale a omului faþã în faþã cu adevãrul sãu definitoriu, acela cã e o fiinþã muritoare. Interesant romanul-ipotezã al lui José Saramago, Intermitenþele morþii (traducere Georgiana Bãrbulescu). Dacã am fi veºnici, ar fi obligatoriu sã avem determinãri clare ºi posace în eternitatea lor. Numai imprevizibilul, miºcarea vie pot muri ºi crea. Faþã în faþã cu timpul ºi cu moartea, într-o lume de incertitudini ºi haos, omul îºi confecþioneazã neobosit ficþiuni care sã-i dea iluzia, necesarã supravieþuirii, cã totul e sub control, cã lumea ascultã de niºte legi identificabile (vezi filosofia lui ca-ºi-cum, als ob, vaihingerianã). O ficþiune e adoptatã dacã rãspunde unei nevoi personale, dacã satisface o necesitate intelectualã, dacã poate „calma o neliniºte a inteligenþei noastre” (Ortega y Gasset). Adevãrul ei e mereu relativ ºi provizoriu, aºadar încãpãtor. ªtiinþa ºi disciplina morþii, asumate fãrã ingrediente dogmatice, îi erau la îndemânã lui Saramago. Tot aºa ideea cã omul „moare fiindcã e viu”. ªi o precizare ºocantã la prima vedere: „moartea, prin ea însãºi, singurã, fãrã nici un ajutor din afarã, a ucis întotdeauna mult mai puþin decât omul” (vezi Intermitenþele morþii).

Omul nu este om fiindcã se cunoaºte pe sine, ci fiindcã vrea sã se cunoascã în ciuda instrumentelor imperfecte. Farmecul vieþii stã în indicibil, în misterul pe care ºi-l apãrã împotriva oricãror chei. Literatura ºi ºtiinþa se umanizeazã prin redescoperirea umbrei, a vagului, a abia-presimþitului. Învolburarea gândului mai presus de faptã. Visul ºi fantasma coexistând paºnic cu realul ºi raþionalul, ba, mai mult, legitimându-le în ordine umanã. Metafora ca speranþã. Mãreþia omului, în descrierea lui D. D. Roºca, stã în aceea cã, încordat interior, creeazã „în ciuda tulburãtoarei indiferenþe a Universului” ºi sub spectrul „provizoratului definitiv”: "sã nu totalizãm experienþa nici într-un sens... s-o acceptãm ca egal de realã sub ambele aspecte mari ale ei: sã nu uitãm nici un moment cã e inteligibilã, dar ºi neinteligibilã; cã e rezonabilã, dar ºi absurdã; cu sens, dar ºi fãrã sens..."(Existenþa tragicã, ELU, Bucureºti, 1968).

Muritudinea este o fatalitate, dar viaþa însãºi, prin tot ce face împotriva morþii, o justificã. Fãrã zbaterea vie, moartea îºi pierde semnificaþia – absolutul ei este relativizat de forþa creatoare hãrãzitã omului. Aºadar, dacã omul nu poate alege sã nu moarã, poate alege, în schimb, sã trãiascã în ciuda morþii, asumându-ºi limitãrile acesteia. 

Comentarii cititori
sus

Constantin M. Popa

 

                Final amânat

 

Sunt privit de un ochi șiret
și de un ochi ruinat
douã puncte de vedere filtrând
odatã cu lumina neîncrederii
nãvala disprețului lingușitor

Cristian omul și Cristian umbra
întorc
dupã criterii echivoce
clepsidra
pentru a-mi demonstra
cã stânca strivitã de o aripã
în spatele cãreia se ascunde vântul
alimenteazã deșertul
fir cu fir
grãunte cu grãunte
lacrimã uscatã cu lacrimã uscatã

nu pricep cum este cu putințã
sã mã încredințez lor
sã le accept ideea cã
prin rãnile cerului se strecoarã
frigul morții

Cristian omul și Cristian umbra
sunt desigur mesageri
urmãriți de rãsuflarea eșecului

[a day after]
i-am alungat din preajmã
când i-am surprins fãcându-și cu ochiul. 

Comentarii cititori
sus

Radu Țuculescu

 

 

Pentru sfîrșitul cel bun…

 

 

Zãu, dragi prieteni, nãucitoare idee sã faci un numãr în perioada estivalã despre… sfîrșit. Mai pe șleau spus, despre moarte. Ori, mã rog, și mai generalizatã chestiunea, despre sfîrșitul lumii, nu? Cã și acela vine curînd, cel mult într-o mie de ani!  Dar, e ok! In fond, sfîrșitul te poate ajunge în orice clipã și…oriunde te-ai afla. De exemplu, pe plajã în Tunisia, zaci întins în șezlong, sugi o bãuturã rãcoroasã, fericit cã ai ajuns, în  sfîrșit, sã te odihnești, și apare un psihopat cu o mitralierã în mînã și te ciuruiește. Pe tine și încã o duzinã de indivizi care, în clipa aceea, numai la…sfîrșit nu le stãtea gîndul! Ori traversezi, corect, strada, și te lovește o mașinã. Ori dispari, pe veci, cu avionul care tocmai te aducea acasã dupã o vacanțã minunatã. Ori te intoxici cu Amanita faloides și ești gata! Ori faci un atac cerebral definitiv ori unul de cord, cînd ți-e lumea mai dragã. Ori intrã un tembel cu mașina în tine, în timp ce tu conduci respectînd toate regulile circulației (și pe ãlea nescrise!), te face zob de nici nu mai apuci sã te întrebi: și la ce mi-a folosit?  Ori te îneci cu un os de pește iar pînã ajunge salvarea la tine, ai mierlit-o deja. Și așa mai departe.

Refuz sã mã gîndesc la sfîrșit! Uneori, însã,  îmi imaginez imposibilul. O fantezie suprarealistã! Îmi imaginez cã apare un îngeraș lîngã mine și mã întreabã candid: cum îți dorești sã mori? Sînt dispus sã-ți îndeplinesc dorința!. Eu îi rãspund, fãrã ezitare, de fiecare datã la fel: îmi doresc sã mor cu 20 de ani mai tîrziu decît am fost planificat și fãrã sã fiu vreodatã bolnav, deci sã mor sãnãtos tun, în somn, evident! Înainte de asta, sã apuc a da un telefon și sã anunț pe careva (vreun prieten rãmas în viațã ori vreun neam…) despre sfîrșitul meu. Altfel, fiind singur, aș risca sã nu fiu descoperit decît atunci cînd mirosul ieșit pe sub ușa garsonierei mele ar alerta vreun vecin. Vedeți ce chestii macabre spun, dacã mã provocați cu asemenea subiect? Dar asta-i realitatea, nu am cum s-o ocolesc. Sã redevenim, însã, optimiști și sã ne adunãm cu toții la un pahar cu vin și sã bem pentru… sfîrșitul cel bun! 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey