•  Victor Martin


sus

Victor Martin

 

Fuga spre strãinãtate

                                                                                   

Totul a început când femeile dace, nerãbdãtoare sã mai aºtepte romanii adunaþi de pe coclauri, au început sã fugã la studii sau sã se cãsãtoreascã la Roma. De atunci, ne-am procopsit cu aforismul „toate drumurile duc la Roma”, mai ales când sunt asfaltate de firme italiene, cu forþã de muncã ºi credite guvernamentale româneºti.

Numai cu gândul de-a fi români, locuitorii spaþiului carpato-danubiano-pontic, chiar dacã, în principiu, au rãmas acasã, s-au vânturat care încotro prin strãinãtãþuri, la cules de reþete culinare, cât a fost Evul Mediu întunecat de mediu ºi întunecat.

A venit ºi anul 1848, când, dornici de libertate, fraternitate ºi egalitate prost înþelese, viitorii români au ieºit din feudalism mai mult prin literaturã, cum ar fi literatura germanã sau francezã, de exemplu.

Au trecut anii, ca o ploaie de varã, ºi ne-am trezit, nedumeriþi, în zilele noastre de tristã amintire. Dupã ce am scris câte ceva în limbã, în limba noastrã cea românã, iatã cã ne-am trezit la viaþã ºi la gândul cã poþi reuºi în þarã doar dacã te ratezi în afarã. În consecinþã, vrem sã ne cerem afarã, acolo unde E-urile sunt mai ieftine ºi fac bine la inspiraþia de a reveni în forþã, dupã o gurã de oxigen poluat de alþii.

Pentru cã în afarã începe sã semene cu înãuntru, înãuntru Europei, ca sã fie sigur cã, în ritmurile tãcerii fugii sale, nemuritoare-i doar moartea, te gândesti la America, un continent încã negândit ca lumea, ºi vrei sã-l revendici ºi tu. Vrei sã revendici ºi Premiul Nobel pentru Literaturã, cã prea l-au luat mulþi înaintea ta. Dacã n-ai ce revendica, gãseºti tu; vreo moºtenire secularã, vreun tezaur, ceva.

Drumul în strãinãtate nu reprezintã mare lucru; numai ideea de drum îl frãmântã pe român. Dacã nu mai poate protesta prin muncã, protesteazã prin fugã. ªi sã vii ºi tu, dupã multe zeci de ani, sã-i înveþi pe cei ce au rãmas în þarã sã transforme sapa-n condei la gât, cravatei cum sã-ºi facã un nod în gât...

Asta în condiþiile favorabile în care, cum titreazã ziariºtii mai titraþi: am prins ultimul tren cãtre Europa, unde ne simþim mai mult deportaþi decât într-o cãlãtorie de plãcere caragialeascã. De ce nu?! Chiar ºi berea „Caragiale” e nemþeascã.

Dupã principiul gorkian „de la Samara, la Samara”, vrea ºi poetul coteriei sale în acest tren, unde numai el ºtie dacã doar dus sau dus-întors. Ce nu înþelege el e faptul cã nu mai are nici o importanþã traiul în strãinãtate ºi bãgarea în vreo ligã masonicã, literarã sau de alt fel. Nici „marea conspiraþie universalã” nu mai e ce-a fost, iar dizidenþa comunistã a dispãrut nu pentru cã ar fi dispãrut comunismul, ci s-a banalizat prin folosirea excesivã de fitecine. Chiar ºi milenarã, îþi poþi face istoria de doi bani. Poþi intra în Uniunea Europeanã de pe mal sau de pe apã. Sau invers.

Dacã ai, nu e adevãrat cã nu te uitã niciodatã cititorii. Cititorii te uitã tot timpul.

Aderarea României la Uniunea Europeanã, mai poetic spus „intrarea noastrã în marea familie europeanã”, demonetizeazã, în afara monedei naþionale, ºi demersul de a fugi cât mai departe pentru a cãpãta aurã de profet, dacã nu în þara ta, mãcar în afarã. Strãinãtatea nu mai e deºertul lui Iisus. Nici premiul suprem pentru literaturã nu se mai ia dacã te apropii suspect de mult de Suedia, locul de unde se dã cu el.

Indiferent dacã te stabileºti acolo sau mai vii vara în vacanþã, la zilele Neptunului, sã te stabilizezi psihic ºi moral, pe bani puþini ºi fripturi ieftine, drumul în strãinãtate are tendinþa sã se transforme într-un drum spre strãinãtate, un fel de veºnicie a învârtitului în cerc. E ca ºi cum te-ai sui într-un tren, fãrã sã ºtii unde vrei sã ajungi, de ce, ºi unde te poate duce relativitatea.

Indiferent dacã prietenii te considerã un predestinat sau duºmanii un prestidigitator ieftin, fiind un scriitor mai mult cunoscut decât citit, ar trebui sã ºtii cã, odatã ajuns în America, adicã pe partea cealaltã a globului, eºti nevoit sã gândeºti cu capul în jos, adicã în englezã. Ai auzit cã acolo tãietorii de lemne nu se poartã ca-n codru ºi poþi critica liber defriºãrile de pãduri de acasã, iar cavourile sunt din cãrãmizi de diamant ºi au geamuri termopan cu comandã-program. Fals; deoarece numãrul infractorilor depãºeºte numãrul infracþiunilor, acolo poliþia face uz de gaze lacrimogene de bunã calitate. Mai bine te-ai duce în „Þinutul Secuiesc” unde, dacã fugi, ai mãcar ºansa de a sta cu fruntea sus ºi de a fi tradus în maghiarã, care e mult mai bine finanþatã decât a ta, cu usturoi, cu sos de roºii, cu ghimbir, cu leuºtean, ºi mult mai uºor de tradus în englezã.

Frica de dictatorii francofoni, care ne-au invadat parcãrile, nu e un pretext prea vandabil, într-o þarã a summit-ului rãsare, unde bãgarea în seamã, combinatã cu bãgarea în faþã, þine loc de succes. Tot Caragiale ne învaþã cã nu e bine sã faci drumul invers; odatã dedulcit la cârnaþi ºi bere germanicã, inspiraþia îþi trece tot prin stomac, dar rãmâne acolo. Dacã nu ai curaj sã intri în atenþia publicului prin sinucidere, e bunã ºi-o fugã înspre strãinãtate. Oriunde te-ai afla, nu-þi dai seama dacã timpul trece sau stã degeaba.

ªi ne mai învaþã umoristul cã nu e bine sã te sui în trenul pierzaniei cu prea mult tam-tam, cã se gãsesc unii care sã observe acest lucru ºi nu se mai întreabã nimeni unde ai dispãrut din rubricile de culturã ale prietenilor ºi din faþa camerelor reunite de luat vederi. Chiar dacã te hotãrãºti sã schimbi pãlãria veche de baie, de ploaie sau de plajã cu inserturile de inteligenþã artificialã ale unei pãlãrii noi, nu se schimbã nimic. 

Francofonii se dau jos din copac pentru a veni la Bucureºti sã-ºi hrãneascã ziariºtii, iar noi, anglofoni declarativi, ne dãm jos din pat pentru a locui în rulote.

Azi, fuga în strãinãtate rãmâne ca-n tren, oriunde te-ai afla. Când n-ai nici un viitor, îþi e foarte la îndemânã sã fii satisfãcut de viitor, oricare ar fi acesta. Sã te chinuie nemurirea dupã o viaþã întreagã de cãutat prin mãruntaiele omului raþiunea de a exista, cum i s-a întâmplat lui Victor Papilian, e una; sã cauþi nemurirea de-a fi oriunde, numai acasã nu, cum i se întâmplã acum unei întregi generaþii de pro- ºi post-, e prea puþin. Ceea ce nu înþeleg unii scriitori e faptul cã nu trebuie sã scrii prea mult, retras la Mogoºoaia sau în vreun castel german, pentru a merita premiul Nobel, Eminescu, Goethe pentru literaturã; geniul nu e tot timpul direct proporþional cu prolificitatea din domeniul culturii la hectar ºi nu are nici cea mai micã legãturã cu depãrtarea de casã sau cu autoexilul într-o camerã strâmtã de mansardã. În nici un caz geniul nu se confundã cu prolificitatea.

De la nemurirea de a fi în fiecare zi, pânã la nemurirea de a fi altfel, e un drum. Drumul de la nemurirea de a fi altfel nu se suprapune peste drumul de a fi altundeva. Cele douã noþiuni, altfel ºi altundeva, nu se adunã ca niºte kilograme; n-au nimic material, funcþioneazã statistic, separat ºi deseori se exclud.

Dacã îi iei scriitorului durerea de-a fi român, nu mai rãmâne cu nimic. Mulþi sunt hotãrâþi sã sufere pentru þarã, dar cu mici întreruperi; plini de optimism supraponderal, vor sã facã asta, preferabil, în vacanþã, ca prevestitori ai primãverii.

E una sã fii scriitor ºi alta sã te transformi în fabricant de hranã pentru pitici. Îmbrãcat ireproºabil, deoarece nu se gãseºte nimeni sã-i reproºeze ceva, scriitorul se poate plimba cât vrea el prin Greenwich Village, concepând poezia ca pe un memorial al bucuriei absconse.

ªi, dacã nu se fuge cãtre culesul cãpºunilor, se fuge cãtre neantul cultural al unei ipotetice imagini, favorabilã mai târziu, la reîntoarcerea în þarã; foarte târziu. Conform principiului acþiunii ºi reacþiunii, cu cât se fuge mai repede spre Vest, Vestul fuge înapoi, mai repede, spre noi, numai cã acest repede mergea bine pânã spre anii 1990, nu acum, când, acoperiþi total de medalii, cu medalii în urechi, în nas, în buric, suntem cu toþii eroi ai muncii; ai muncii altora.

E de reþinut un adevãr „orbitor”: castelele din Spania sunt mai bine puse în valoare dacã se gãsesc în Germania. Azi, operele marilor clasici între prieteni nu mai sunt citite de securiºti, ci de agenþi SIE. Fuga spre strãinãtate nu e fuga în strãinãtate, ci obedienþa românului faþã de tot ce vine din afarã, chiar dacã e valoare autohtonã reciclatã.

Ne îmbãtãm cu apã chioarã, chiar ºi cu ocazia sãrbãtorilor de iarnã, ºi ne trezim în anul celãlalt, direct în spaþiul Schengen.

Nu mai e nevoie sã fugim pânã la uitare de sine, departe, cu glaja ºi slãnina în buzunar. Nu mai suntem nevoiþi sã pozãm în actori ai unei piese de Dacia. E nevoie sã trãim ºi sã murim aci, pentru o idee, dacã ne vine vreuna.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey