•  Pasager prin teatru
•  To(l)ba de jazz - XXV
•  Dumitru Ungureanu


sus

Marius Dobrin

 

Pasager prin teatru

 

De obicei venirea verii aducea, în tandem cu serbãrile de sfârºit de an ºcolar, reprezentaþiile sfârºitului de stagiune. ªi cât era vara de lungã, cum curtea ºcolii devenea pustie, teatrul devenea ºi el ciudat, fãrã viaþã, se estompa în peisaj.

Anul acesta, în schimb, teatrul continuã, surprinzãtor ºi totodatã fermecãtor de firesc, sã pulseze ºi în lunile de varã.

Festivalul Internaþional de Teatru de la Sibiu, reperul cel mai important în privinþa evenimentelor acestei arte în România, mi s-a pãrut a fi precum un cãmin pãrintesc unde se adunã, o datã pe an, membrii unei familii ce e rãspânditã prin toatã lumea ºi, cum, necum, face ce face spre a se revedea unii cu alþii. Centrul vechi e al oamenilor de teatru. De la voluntari ºi pânã la mari actori ºi mari regizori. Un ilustru scenograf împingea cãruþul cu micul sãu copil, librãria Habitus era invadatã de japonezi zâmbitori, din subsolul bisericii catolice rãsunau sunete de gospel ºi tot aºa. Silviu Purcãrete apãrea în cale ºi dispãrea cu pasul sãu legãnat, egal, cu un zâmbet discret.

Gteatru1eorge Banu, în prelungirea temei cãrþii sale, Japonia: imperiul teatrului, a provocat un dialog cu doi artiºti japonezi: actorul Kazuyoshi Kushida ºi regizorul Masahiro Yasuda. Despre teatrul japonez ºi ceea ce trebuie sã ºtie un spectator al acestora, despre limbã ºi multe altele. Yasuda a declarat cã acum în Japonia se monteazã mult piese europene. Cã Cehov ºi Shakespeare sunt principalele opþiuni repertoriale, Romeo ºi Julieta fiind cea mai jucatã piesã. Cã el însuºi mai are de descoperit teatrul tradiþional japonez. A evocat colaborarea cu teatrul sibian, unde a montat un spectacol, O poveste japonezã, dupã Chikamatsu Monzaemon. Kushida a amintit de colaborarea cu Constantin Chiriac ºi a dialogat cu George Banu pe ideea de a juca împreunã cu Chiriac, fiecare în limba sa, tocmai pentru cã în limba proprie un actor se poate exprima cel mai bine, pânã la nuanþe profunde.


La Sibiu am urmat la pas „procesiunea" tradiþionalã a dupã-amiezii, a unor artiºti stradali, în cazul de faþã, francezii Companiei Tac-Ô-Tac, pentru ca seara sã vinã invitaþia de a fi prezent la spectacolul CHARLIE MANDELBAUM al trupei Kolben Dance din Israel.

Spectacol ce a început din hol, nebãnuit. Spectatorii au fost rugaþi sã mai aºtepte puþin în foaier. Lume multã. Oamenii vorbau între ei, unii priveau lucrãrile de artã contemporanã, instalaþii ale lui Neculai Pãduraru. La un moment dat am simþit o atingere pe un umãr, un bãrbat a trecut ca o nãlucã pe lângã mine ºi s-a pierdut în mulþime. Apoi o fatã a invitat la dans un spectator. O alta a zâmbit unui domn ºi dintr-o datã s-au fãcut remarcaþi câþiva dintre dansatori ºerpuind prin foaier, oferind expresii diferite, gesturi dintr-o paletã largã a stãrilor unui om. O pereche în vârstã a pornit spre ieºire, probabil înþelegând cã asta-i tot. Doi voluntari atenþi le-au zâmbit ºi i-au asigurat cã va urma ºi un spectacol asa cum ºi-l imaginau ei. Sala s-a dovedit neîncãpãtoare. Apoi captivatã de miºcãrile dansatorilor, evocând libertatea ºi rigorile care cer restricþionare, evocând gânduri bune ºi gânduri rele, într-un crescendo copleºitor. Pentru ca finalul sã fie o stingere, cu trupuri dezgolindu-se ºi întinzându-se ca rãpuse pe podea. Aplauze ºi apoi spectatorii au fost invitaþi, dacã vor, sã se apropie de trupurile acelea. Ca într-o procesiune tãcutã, oamenii au urcat cele câteva trepte ale scenei, au trecut pe lângã emoþionantele semne ale personajelor închipuite de dansatori: haine ºi pantofi ca în vestibulul de acasã. ªi apropierea de trupurile ce pãreau a-ºi fi gãsit odihna desãvârºitã a fost un prilej de a culege, parcã, respirãrile de poezie ale celor vazute pânã atunci.

ªi abia ce-au trecut câteva zile ºi am revãzut Rinocerii lui Robert Wilson. Au fost ultimele reprezentaþii nu doar ale stagiunii ci ale scurtei istorii ale acestui spectacol înCraiova. Un nou tur de forþã, de data aceasta ºi cu douã reprezentaþii în aceeaºi zi, o pauzã de mai puþin de o orã între ele, o provocare asumatã, dupã cum a explicat Mircea Corniºteanu, directorul teatrului craiovean, ca evaluare a unei situaþii ce se are în vedere pentru un turneu peste hotare.

Stagiunea 2014-2015 a aceluiaºi teatru a cunoscut un final în forþã ºi prin cea mai recentã premierã, Iluzii, un spectacol creat de Bobi Pricop pe un text de Ivan Vîrîpaev.

Stagiunea asta a însemnat ºi o altã premierã managerialã, colaborarea teatrului ACT cu teatrul Colibri, fapt ce a însemnat ca în fiecare lunã sã ajungã laCraiovaun spectacol din repertoriul celebrului sãu partener. De la cele cu fabulosul Marcel Iureº pânã la cele ale tinerilor, în text (Mimi Brãnescu) ºi în joc (Vlad Zamfirescu, Mihaela Sârbu, Irina Antonie, Gheorghe Ifrim etc).

Acum a venit timpul examenelor, drept care am ajuns iar în spaþiul miraculos, intim ºi totuºi cu o deschidere spiritualã a sãlii studio a de-partamentului de Artã Teatralã a Universitãþii dinCraiova. Un spectacol cu o singurã actriþã, Ramona Cismaru, în regia Alinei Rece. Un spectacol greu, o provocare serioasã. Cu unduirile valurilor ºi cu plutirea personajului, atât de celebru, pe scenã ºi prin poveste. Cu dramatismul eºarfei ºi cu simbolistica pânzelor ce definesc destinul.

malvoliiPromoþia 2015 a ieºit la rampã cu un spectacol creat de Alexandru Boureanu, M_A_L_V_O_L_I_I, o rafinatã croialã a textelor lui Shakespeare, cu trimiteri multiple prin replicã ºi prin joc, prin gesturi ºi prin miºcãri. Un proiect care meritã a fi reluat la altã scarã, cu alte posibilitãþi, în care actori cu experienþã sã poatã valorifica ideile regizorale, sã vinã cu inventivitate care sã punã în luminã toate câte sunt sugerate. Remarcabil la aceºti tineri absolvenþi este cã au avut, aproape surprinzãtor, voci viguroase. Vorbele lui Shakespeare nu-s uºoare dar cuvintele lor s-au auzit bine ºi cu tonuri bine adaptate. Remarcabilã dãruirea fiecãruia, simþul de echipã. Energia ºi talentul s-au fãcut dominant simþite în cazul lui Alexandru Baca, în rolul Feste. Factotum, cu un chip bine pus în valoare, cu inventivitate ºi spontaneitate. Un nume de care în mod sigur vom mai auzi. (Foto: Albert Dobrin)

ªi vara curge ºi va fi din nou Sibiupentru a revedea Faust. O inspiratã idee de a relua cel mai puternic spectacol semnat de Silviu Purcãrete în anii din urmã, în România. Vacanþa este astfel asezonatã cu câte un week-end teatral de anvergurã.

În timp ce la Bucureºti Andrei ªerban a oferit o nouã premierã ºi deja se vorbeºte de Festivalul Naþional de Teatru, de la sfârºit de octombrie. Dar cât mai e pânã atunci?! Ca mâine...

Comentarii cititori
sus

Alexandru ªipa

 

To(l)ba de jazz
XXIV

 

teme*Miercuri 24 iunie ora 18.00 în Aula Palatului Cantacuzino, sediul Uniunii Compozitorilor ºi Muzicologilor din România, a avut loc lansarea primei culegeri TEME DE JAZZ-COMPOZITORI ROMÂNI, culegere îngrijitã de Alexandru ªipa. Cu acest prilej, au susþinut micro-recitaluri, cîþiva dintre autori în urmãtoarea ordine: Virgil Popescu -gbas, Puiu Pascu -pian, care au cîntat în trio cu invitatul lor -Titi Herescu -baterie, Petricã Andrei -pian solo, Boroº Zoltan -pian solo, Sorin Zlat jr.- o piesã pian solo iar în a doua piesã împreunã cu invitaþii lui, Mihaela Alexa -voce ºi Sorin Zlat sr. -saxofon, iar în final Cornel Cristei -pian, douã piese, cu invitaþii sãi, Irina Popa -voce, Iulian Vrabete -gbas ºi Titi Herescu -baterie.

*Vineri 26 iunie la Jazz & Blues Club din Tg. Mureº a cîntat formaþia Lucian Nagy & Balkumba Tribe

*Duminicã 28 iunie GRAMMY AWARD WINNER-Natalie Cole la Town Hall din New York. (Final 2015 Jazz Fest Town Hall Show-Rare NYC Appearance-Her First in 5 Years !!)

*Revin cu cîteva detalii ale prezenþelor de jazz în cadrul Festivalului Internaþional CRAIOVA MUZICALÃ 2015 (26 august-6 septembrie):

sîmbãtã 29 august- Duo de blues Marcian Petrescu -voce ºi harmonica, Florin Giuglea -voce ºi chitarã, duminicã 30 august grupul de jazz-rock ºi blues YOUVENIS,  marþi 1 septembrie dublã lansare de carte-culegerea TEME DE JAZZ-COMPOZITORI ROMÂNI ºi JAZZ COCKTAIL (autor Alexandru ªipa) urmat de concert Irina Popa & The Sinners, miercuri 2 septembrie Sorin Zlat Trio ºi joi 3 septembrie Alex Muºat Blues Band.

*La Bucharest Jazz Festival (1-5 iulie) au fost lansate CD-urile: Bucharest Jazz Orchestra Poveºti din Bucureºti (Fiver House Records), Florin Rãducanu Live Jazz Portret (Art Factory) ºi Sorin Zlat Endurance (A & A Records în colaborare cu Fundaþia MUZZA).

jaz2*Mi-au parvenit primele numere (1-2 pe ianuarie-februarie ºi respectiv 3-4 pe martie-aprilie) ale revistei timiºorene JAZZ CLUB BUVE. Colectivul redacþional alcãtuit din Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Iulia Sur ºi Liviu Butoi, se strãduiesc, ºi reuºesc în cea mai mare parte, sã asigure materiale substanþiale, cu o bogatã ilustraþie foto ºi cu o graficã remarcabilã, din domeniile literar, al artelor plastice ºi de jazz.

Deocamdatã ne bucurãm de acest nou demers de promovare a genurilor artistice respective ºi urãm viaþã lungã ºi plãcutã acestei publicaþii, dar ºi cît mai mulþi cititori.

*Vineri 3 iulie a încetat din viaþã fratele lui Johnny Rãducanu- Dumitru Creþu. Avea 91 de ani. S-a nãscut pe 29 octombrie 1924 la Brãila.
Era un apreciat pianist care a cîntat, printre mulþi alþii, ºi cu Maria Tãnase ºi cu Gicã Petrescu.
Ultimele sale concerte au fost în 1993 într-un club din Manchester ºi în 2013 într-un club din oraºul american Lynchburg -Virginia.
De-a lungul vieþii a cîntat în SUA, Franþa, Germania, Japonia, Olanda, Suedia, Finlanda, Italia, Grecia. (Imagini aici)

*Vã recomand douã festivaluri tinere ºi ambiþioase care, din pãcate, se desfãºoarã în aceaºi perioadã, deci dificil de optat:
Cîmpina -ediþia a V-a ºi Sângeorz Bãi -ediþia a IV-a (31 iulie, 1 ºi 2 august).

 

Din pãcate, deºi i-am solicitat programul festivalului de la Sângeorz Bãi organizatorului Roland Szekely, pânã la închiderea acestei ediþii nu l-am primit. Sper sã fie, totuºi, atractiv pentru fanii de jazz.
În schimb, îi mulþumesc lui Liviu Briciu pentru programul de la Câmpina. Se poate vedea în pagina Alviþe (Eveniment).
Baftã ambelor festivaluri!

 

Comentarii cititori
sus

Dumitru Ungureanu

 

 

Aventurile surroundophil-ului singuratic

 

Era în iunie 1977. Marina Militarã de coastã, în plutoanele cãreia fusesem încorporat, efectua o „aplicaþie” în Pãdurea Babadag. Acþionau concomitent câteva regimente de infanterie, radiolocaþie, transmisiuni, bruiaj, diversiuni etc. Mã instruiserã vreo ºase luni ca radio-transmisionist, iar la absolvirea cursului de specialitate obþinusem calificativul maxim. Sincer, mã ocolea certitudinea cã am urechile atât de stereofonice, cât sã nu ratez vreun semn din alfabetul Morse, piuit în cãºti. Dar ofiþerii nu obiºnuiau sã facã blat în asemenea chestiuni, era în joc prestigiul încãtãrãmat sub orgoliul fiecãrui comandant de pluton. Deh, îmi zic ºi-acum, te pomeneºti cã „receptorul” mi-a funcþionat cristal, fix la examenul de absolvire! Pe atunci reacþionam excelent în condiþii reale, de stres ºi anduranþã, lãsând în urmã destui tipi care în mod obiºnuit, la antrenamente, mã depãºeau.

Dupã noviciatul de „calcan” la Constanþa, m-au trimis la P.I.L. (Punctul de Informare de Luptã - nu Public Image Ltd., trupa englezã atât de iubitã mai târziu!) , în Mangalia, cel mai râvnit post din câte existau. Aplicaþia fiind programatã imediat dupã ce-am ajuns, în misiune am pãzit maºina de bruiaj. Sã operez aparatura de transmisiuni nu era cazul, treaba revenea celor din leatul precedent. Am refuzat însã net (îndrãznealã ce-avea sã mã coste ulterior!) sugestia ºefului P.I.L., un maistru militar „dat dreacului” de oltean descurcãreþ, sã intru în „grupa de serviciu la bucãtãrie”, alãturi de niºte camarazi veºnic înfometaþi sub regimul alimentar aproape spartan. „Eu m-am pregãtit de luptã, nu de spãlat vasele!” - exact aºa i-am zis.

Executam gardã de noapte. Soldaþi în termen ºi ei, operatorul staþiei ºi ºoferul dormeau. Treaz, eu musai trebuia sã fiu ºi vigilent, nu cumva sã ne pomenim cu maºina - un ZIL sovietic bine întreþinut - mâzgãlitã cu cretã albã, fapt ce însemna cã fusese dinamitatã de-un comando diversionist. Cã n-au comis o atare crimã, meritul nu-i al meu, ci al nenumãratelor sticle de Cabernet ºi Ottonel de Murfatlar, asupra cãrora diversioniºtii reputau victorii strãlucite. Aº fi preferat un rãzboi real, sã trag ºi sã ucid vreun duºman, ca eroii romanelor lui Malraux. Însã... Aveam sectorul pistolului automat nr. 7525 gol, nici mãcar gloanþe oarbe nu primisem! Baioneta poate sã-mi fi folosit în vreo încãierare, dar cu cine? Nu m-a atacat nimeni! Târziu am priceput: asemenea exerciþii slujeau ca pretext pentru deconectare ºi chefuri prelungite, fiecare ofiþer doborând nemilos damigene ºi canistre de bãuturã, destui soldaþi în termen imitându-i cu sârg. Eu însã aºteptam inamicii, pregãtindu-le capcane pe mãsura - cântãream generos! - renumelui ce le aurea specialitatea: diversiuni! Una dintre capcane, ºi cea mai simplã, consta într-o sârmã subþire, flexibilã, cu care - la cãderea serii - înconjuram vehicolul pãzit, legându-i capetele de un dispozitiv întreruptor conectat la bornele bateriei motorului. Dacã se împiedica de ea cineva, ºocul declanºa automat claxonul maºinii, pornea un difuzor pus pe Radio Istanbul ºi aprindea un proiector fixat de caroserie, deasupra cabinei colegului ºofer, al cãrui somn pe banchetã n-a fost însã tulburat în niciuna dintre cele cinci nopþi petrecute în tufiºuri...

Îmi stabilisem cartierul general sub ºasiu, profitând de amãnuntul cã roþile înalte permiteau poziþia culcat fãrã sã mã înghesuie cardanul sau diferenþialul. Pe iarbã întinsesem prelata, apoi o pãturã ºi-o manta, cu care mã ºi înveleam spre ziuã, când rãcoarea se insinua pe sub tricoul dungat. Þineam automatul sub braþ, uneori puneam tâmpla pe patul de lemn rece, visând la isprãvi modeste, cum ar fi sã o am alãturi pe blonda ª., sau mai degrabã pe bruneta F., care nu-mi uitase adresa, podidindu-mã cu scrisori... Cel mai greu era sã stau nemiºcat, fiindcã mã biruia somnul, mai dulce decât orice ispitã femininã. Cât am reuºit sã rezist n-am habar; însã ruºinea de-a fi prins în braþele lui Morfeu m-a evitat, din fericire. Liniºtea pãdurii fiind profundã, complexã ºi foºnitoare - iatã niºte atribute ce par sã se contrazicã, nu? - mã pomeneam deseori legãnat de pânza sunetelor, desfãºuratã jur-împrejur. Auzeam mierle cântându-ºi aleanul, grauri care uitaserã sã doarmã, privighetori cu glas de miere chemând nemãrginirea, bufniþe semnalând scurt cã ele vãd totul, huhurezi rãtãciþi, lilieci fãrã þintã sau direcþie; ºi mã izbea din adâncuri, surd, boncãluitul vreunui animal copitat - sã fi fost cãprior sau porc mistreþ? Nu ratam fâºâitul ºerpilor, ºopârlelor, râmelor, nici scurmatul bursucilor, zgrepþãnatul hârciogilor sau chiþãitul ºoarecilor încãpuþi în gheare de buhã ori gurã de hulpe...

Cum levitam fermecat de codru, am desluºit într-un rând un glas de pasãre a nopþii ce venea din fundul pãmântului, din cer ºi din toatã pãdurea simultan. Suna ca un bondar într-un cub de vatã, ca o albinã într-un stup îmbâcsit de cearã, ca un polizor ce muºcã o barã de aluminiu, ca un bomfaier ce despicã o placã de textolit, ca un motor al cãrui carburator e înecat în benzinã, ca un avion de spionaj american, ca o coardã de chitarã bas piºcatã rar de un afon care „cântã” doar o notã, apoi împinge degetul în slide. L-am primit ca adiere din faþã, ca ropot din partea dreaptã, ca tropãit din spate, ca un scâncet din partea cealaltã, ca rãpãit de ploaie deasupra, ca o gâdilare în creºtetul capului fãrã beretã, prin pãrul tuns scurt, ca muºcãtura unui roi de insecte aºezat pe toatã suprafaþa trupului, ca vârtej de iarnã ce mã soarbe într-o direcþie necunoscutã, ca o scufundare în bulboana unei ape vijelioase de munte, ca înfãºurarea unui þol de mãtasea broaºtei, într-un lac plin de nuferi ºi ca elixir de zarzãre injectat direct în venã, aºa cum lãlãia nea Tite al lui Cioabã, prietenul de pahar al tatãlui meu... Nu mi-a fost greu sã confund zumzãiala cu niºte arpegii ce imitã fauna, aidoma celor executate de Gunther Reininger pe clapele moog-synthesizer-ului, în Invocaþie ºi Zoomahia, piese de pe albumul Phoenix - Cantofabule, album pe care îl puteam reproduce onomatopeic, ºi chiar o fãceam la vreun pahar de coniac „Ovidiu”, preferatul marinarilor costaºi. De unde venea zgomotul, mi-era clar: din pãdure, nu din maºina de luptã, asediatã de inactivitate. Cã era o pasãre, un animal care dã târcoale, un stol de zburãtoare aleatoriu distribuite în stejarii mai depãrtaþi, aflate la ceasul vreunei manifestãri de rutinã - asta nu puteam stabili. Dar ºtiam precis - nu înþeleg nici azi de unde - cã nu sunt nici halucinaþii auditive, nici duºmanii diversioniºti, nici amplificarea vreunei stãri autoinduse de privaþiuni isihaste, nici banala inaniþie ostãºeascã. „Savurasem” consistenta iahnie de fasole ºi cloroticul ceai, þinând pentru spre ziuã, când îmi chiorãiau maþele, suplimentul de pâine cu brânzã ºi cu salam, destinat sã ne întãreascã fizicul mai abitir decât întãrea vodca pe soldatul sovietic...

De ce am reþinut acel sunet, de ce m-a obsedat fãrã încetare toþi anii scurºi de-atunci? Niciun mister: pentru cã îl atribuiam unei pãsãri mitice, despre care citisem prin dicþionare de mitologie ºi poveºti, dar ºi într-o prozã a lui Vasile Voiculescu, intitulatã Lipitoarea. M-am temut cã devenisem ºi eu þinta unei asemenea zburãtoare, a cãrei naturã totalitarã se manifestã insistent, sleindu-ºi victima; ºi nici pânã azi n-am reuºit sã scriu propria versiune a poveºtii, deºi am început-o de câteva ori! Aspectele mitului m-au determinat sã pun întâmplarea pe seama magiei generate de Pãdurea Babadag, la data respectivã destul de sãlbaticã ºi scutitã de „grija” drujbelor prietenoase ce-au înjumãtãþit-o actualmente, deºi ar fi „rezervaþie naturalã”. Pãdurea aceea mi-a mai livrat un episod fantastic, evocat altundeva...

*

Trei ani mai târziu, în primãvara lui 1980, s-a deschis în Bucureºti o Expoziþie americanã de artã modernã, parcã aºa suna tema sau titlul, amenajatã într-o jumãtate de sferã parþial transparentã. Nu mai reþin precis unde - în parcul Herãstrãu sau pe actualul teren Romexpo? Ineditã ca expunere, manifestarea va fi avut un succes de care pot da seamã numai cunoscãtorii avizaþi ori cei legaþi prin serviciu de instituþiile organizatoare. Abonat al Bibliotecii Americane încã din 1973, m-am dus ºi eu, atras mai mult de curiozitãþile industriei muzicale, decât de artã în sine. ªi m-am delectat, între altele, cu ilustraþia copertelor de discuri, cu hainele de spectacol ale unor Elvis Presley ºi Kiss, cu dispozitivul gigantic al moog-synthesizer-ului utilizat de-un claviaturist necunoscut pentru demonstraþii nepretenþioase. Curatorul invitându-ne sã ne jucãm pe clapele drãcoveniei, am îndrãznit cu timiditate, prestaþia mea alungând eficient vizitatorii...

Cel mai mult m-a încântat incinta de nici 4x4 metri, unde adãsta o instalaþie de sonorizare profesionalã, utilizatã în discoteci, ni s-a spus. Douã pick-up-uri, douã magnetofoane pe câte patru piste fiecare, cu role imense ºi benzi aºijderea, cu orgã de lumini ºi pupitru de mixare, ºi cu patru coloane de boxe, înalte de vreo doi metri, între care am simþit prima oarã cum sunã... Oare ce-o fi gândit mintea mea atunci când am auzit cum sunã ceea ce am auzit sunând? ªocul a fost atât de puternic, încât nici azi nu-i gãsesc un termen de comparaþie, deoarece se nimerise ca primã audiþie lucrarea Pictures At An Exhibition, transpusã la moog-synthesizer de Isao Tomita. QUA-DRA-PHO-NIC! Suita lui Mussorgski mi-era cunoscutã din transcripþia rock semnatã Emerson, Lake & Palmer, celebrã deja. O ascultasem ºi-n versiune clasicã, datã la radio pe programul II, într-o noapte. ªtiam din liceu discul în concert al trioului englez; l-am „tras” pe bandã chiar la deschiderea statutului meu de mândru proprietar de magnetofon Maiak, în toamna lui 1979, ºi l-am rulat deseori, din lipsã de alte albume. Ce-am vãzut/auzit la expoziþia americanã întrecea totul. Sã fi fost vreo 15-20 de persoane înghesuite în cãmãruþa dedicatã instalaþiei. Ne-a uimit acurateþea cu care auzeam „paºii” Gnomului; dinamica secvenþei The Hut of the Baba Yaga ne-a frânt oasele pieptului, tobele ºi baºii de la The Great Gate of Kiev ne-au rãscolit intestinele, fãcând terci stomacul. Sintetizatorul japonezului o fi fost inedit pentru cine ºtie câþi auditori. Pentru mine nu era. Tocmai ascultasem, înregistrând mono de la Europa Liberã, Bach á la Moog, un alt celebru LP destinat iubitorilor de experimente, semnat Walter Carlos, el însuºi un experiment... uman, cunoscut ºi ca Wendy Carlos! Evident - ºi mãrturisesc onest -, înregistrasem ºi ascultasem, dar nu „auzisem” nimic! Un difuzor de radio sau douã de magnetofon nu evidenþiazã tuºeul pianiºtilor, necum fineþurile de abordare a partiturii. În fine, subtilitãþi criticloanþe...

N-aº putea spune cã ne-a luat prin surprindere pasajul cu „gãinile ºi puii” (cum numeau copiii mei, la vârsta când le fãceam „educaþia rockeralã”, secvenþa Ballet of the Chicks in Their Shell). Dar ne-am trezit aproape toþi, cei prezenþi în mica salã a expoziþiei, rotindu-ne fiecare în jurul propriei axe verticale ºi aplecându-ne cu interes cãtre duºumea, sã detectãm unde naiba sunt ºturlubaticele orãtãnii! Sunetul generat acolo de Tomita - îl ºtiþi, nu-l mai descriu - e atât de apropiat de-al pãsãretului de curte, încât pare autentic, mãcar cã e sintetic... Poþi cere mai mult unui conglomerat de circuite electronice? Azi - ºtim - se poate; dar sã distribui notele pe 4 canale ºi sã le plimbi cum a fãcut-o japonezul (ºi aºa le-a pãstrat la remasterizarea din 2014), e o performanþã de neuitat într-o viaþã deloc lipsitã de întâlniri muzicale memorabile. Tot atunci, în sãliþa aceea, am ascultat o bunã versiune (tehnic vorbind) stereo a discului multi-platinat Queen - A Night at The Opera. Fãrã impactul tablourilor ruso-americano-japoneze, orchestrate de-un francez, Ravel...

*

Întors acasã dupã experienþa bulversantã, m-am dotat cu cel mai ieftin amplificator stereo, unul construit într-o fabricã din Târgu-Mureº de meºterii care fãceau ºi apreciatul amplituner „Delia”, plus douã boxe de aceeaºi firmã (nu le mai reþin denumirea), prevãzute cu difuzor de înalte ºi bass reflex. La el am conectat magnetofonul. Pentru cine nu ºtie, Maiak-ul era o sculã dotatã cu douã difuzoare proprii, amãnunt ce scutea proprietarul mai puþin pretenþios de achiziþia unui amplificator dedicat. I se puteau ataºa alte douã difuzoare/boxe prin cabluri, însã nu trimitea semnal în toate patru simultan. Drept care, am fabricat eu însumi „boxe”, cã tot mã socoteam punker, adept al tehnicii DIY. Din scînduri de brad am încleiat niºte cutii cu dimensiunea empiric stabilitã, cât sã aibã loc în vastul meu music-hall de 3/4 m. Decupând gãuri adecvate, am înºurubat acolo douã pâlnii marca „Pacific”, fabricate la Electronica Bucureºti, parcã. Le-am conectat prin cabluri plate (nu coaxiale, cã n-am gãsit) la magnetofon, aºezându-le însã invers faþã de ale amplificatorului. Am obþinut o stereofonie dublã, ale cãrei caracteristici n-aveau nicio legãturã cu sunetul auzit la americani, dar îmi umplea spaþiul de audiþie cât se poate de concret, nepermiþând intruziunea vreunui muget de vacã, urlet de vecin beat, cotcodãcit de cloºti înfuriate, lãtrat de câine sau reproº de nevastã astenizatã de rock, punk, blues, jazz ºi ce mai ascultam eu de-a valma. Astfel a funcþionat „surround-ul” aproape douã decenii, pânã când a desantat pe masa mea PC-ul, cu toatã nebunia softurilor de compus/reciclat/mixat ºi împrãºtiat muzica! Nabab din fire, n-am socotit anii cheltuiþi cu despãrþirea pieselor favorite pe douã, apoi pe ºase piste, scoþând vocile de pe canalul central, adãugând un maxxbass pe canalul 4, al subwoofer-ului, folosind un Leslie digital ca sã obþin „efectul de vânturãtoare” ºi algoritmul 5.1 ca sã-mi sucesc minþile dupã un mix cât mai apropiat de ce auzeam la alþii.

Ehei, neicã, sã fi avut eu clienþi ca Jethro Tull, Gentle Giant sau Yes, ce mai Steven Wilson ieºea din mine!

*

Cred cã am fost printre puþinii tipi care au dat bani pe-o chinezãrie ce se voia reciever 5.1, al cãrei „nume de firmã” nu-l reproduc, de silã. Arãta frumos, cu tablã vopsitã negru ºi leduri albastre, avea 6 difuzoare finuþe ºi funcþiona... mai deloc! S-a stricat rapid, la nici o lunã de la achiziþionare. În loc sã renunþ la ea, normal, am acceptat ca jmekerul care prospera pe seama entuziaºtilor ca mine sã o schimbe. Aia nouã s-a defectat la o zi dupã ce-i expirase garanþia, drept care am apelat de vreo 3-4 ori la niºte electroniºti prieteni, exasperându-i. Au tot schimbat „modulele prãjite”, comandându-le special de la fabricant, pânã când, sãtul, am zvârlit-o la gunoi. Ceea ce ºi era. Însã fusese de ajuns ca sã-mi dea o idee despre ce înseamnã sunet surround. Tocmai cãpãtasem câteva DVD-uri cu filme a cãror coloanã sonorã era împachetatã Dolby-AC3 sau DTS, pe ºase canale, ºi un Concert in China, al lui Jean-Michel Jarre, mixat la fel. DVD-Audio reuºeam sã „editez” eu însumi, pentru folos personal. Amicii râdeau de mine cã pierd vremea, chiar ºi dupã ce, stând cufundaþi în fotoliu dinaintea televizorului pe care vedeau Concertul lui Jarre, s-au ridicat ºi s-au întors intrigaþi spre difuzorul din dreapta spate, de unde se auzea venind un tren... Mã încãpãþânam sã proclam cã sunetul surround e... aºa ºi pe dincolo! Degeaba am invocat autoritatea lui Frank Zappa, degeaba le-am pus amicilor Dark Side of the Moon 4.0, varianta GART, inutil am cheltuit cât am cheltuit pe Tubular Bells, poate unicul exemplar DVD-Audio ajuns în magazinele bãºtinaºe! Nimic n-a convins pe nimeni, ºi nu mã mirã; fiecare avem fixaþiile noastre, nebunia noastrã. Altfel, cum ar mai fi frumos rockul? DVD-Audio nu s-a dovedit un format capabil sã învingã maºina de marketing abil gestionatã de Sony. Aºa s-a impus SACD, multicanal sau stereo, ºi-am „achiesat” momeala ãstora, fãrã sã regret comportamentul de consumator predestinat inhalãrii aceloraºi substanþe subtile, numite generic hituri, vândute în diferite ambalaje... SACD-ul Pink Floyd - Dark Side of the Moon mi-a fost adus de la Viena; Dire Straits - Brothers in Arms zãcea cu preþ redus pe-un colþ de masã, la Rock-Shop; Depeche Mode...

Eh, cu Depeche Mode pot spune cã s-a petrecut ceva incredibil (ºi, când scriu cuvântul, parcã îl aud rostit de Florian Pittiº, de la a cãrui trecere Dincolo tocmai se împlinesc 8 ani...). Nu m-am omorât, la vremea marilor ei succese, dupã formaþia asta, clar inovatoare. Mi se pãrea prea puºteascã pentru vârsta mea, ºi destul de comercialã, dupã gusturile prietenilor cu care mã îmbãtam uneori. (Sã fi auzit Mihai Leuºteanu ori Miticã Paºa cã ascult Depeche Mode, mã omorau mai aplicat decât a fãcut-o Poetul Radu, când „i-am luat faþa” publicând înaintea lui primul meu volum, de proze!...) Ca „sã fiu la curent” cu noutãþile, prizasem ºi eu albume DM, fãrã sã mã îngraº. Când, însã, Daniel Dorobanþu mi-a trimis Violator masterizat surround într-un „mare fel”, pe care îl dau mereu drept exemplu de „cum se face”, am „înþeles”, în fine, „despre ce e vorba” cu trupa asta minunatã, a cãrei muzicã îmi place acum sã o ascult mai degrabã... pe vinil! Toatã discografia DM este editatã surround, SACD & DVD-A, ºi, credeþi-mã, e cea mai bunã achiziþie pentru fanul dedicat, ca ºi pentru amatorul de sunet excelent distribuit în spaþiu. Ce v-aþi dori mai mult pentru o excursie pe tãrâmul fascinant ºi definitiv al þãrii Shambala? Sau pentru adulmecarea Grãdinilor Raiului, cãtre care ni se duce gândul, zburãtor, luând-o înaintea trupului, mai leneº de la naturã?

*

S-a consumat mai demult un deceniu de când, ghiftuit de chinezãria ieftinã sus-azvârlitã, am comis prostia unui „credit cu buletinul”, achiziþionând o sculã Panasonic, pompos numitã home-cinema. Funcþioneazã ºi azi, spre hazul amicului Gicã ot Poienari, ale cãrui urechi pretenþioase au detectat din prima secundã un sunet de ...portocalã în boxele micuþe, dar prevãzute - vezi bine! - cu bass reflex. Cumpãrat special pentru cã putea sã citeascã DVD-Audio, sistemul blocheazã inevitabil pirateriile posibile în era computerelor, din fericire tot mai rare, deoarece formatul acesta de excepþie e împins în debara. M-am mândrit cu instalaþia ºi-am alimentat-o cu DVD-uri self-made, pe care le privesc fãrã nostalgie, depunându-le conºtiincios la recycle bin pe mãsurã ce „tehnica evolueazã, bãi vere!”, vorba vecinului Ionel Filip, zis Vãru Pomanã, care constata în urmã cu 35 de ani cã magnetofonul lui ZK are mai puþine butoane decât Maiak-ul meu... Mã uit alãturi spre raftul cu discuri ºi mã apucã stenahoria la priveliºtea cotoarelor divers colorate, pe care o siglã alb-albastrã le distinge din ºirul ecletic. Sunt aproape convins cã nu voi reasculta vreodatã versiunile „masterizate” by - and for - myself, dar mulþumirea cã le-am putut face surmonteazã orice senzaþie de posibil regret cã am pierdut timp ºi bani pentru o distracþie volatilã.

O vreme am crezut cã numai eu sunt atât de deºtept ºi comit „specialitãþi” de-astea. Pe atunci mã certam zilnic cu furnizorul de internet, ca sã-mi asigure conexiunea ADSL la reþea mai mult decât cele câteva minute, cât dura o „sesiune”, dupã care se deconecta din cauza desincronizãrii. Când am avut acces la Reþea non-stop, am scormonit adâncurile oceanului internetic ºi-am gãsit destui pasionaþi ca mine, mult mai bine pregãtiþi softistic ºi dotaþi hardware (de talent nici nu amintesc!), autori perfecþioniºti, poate chiar profesioniºti, fiindcã piesele surround-izate de ei nu au vreo hibã. Desigur, am gãsit ºi unii mai handicapaþi, fapt în stare sã-mi creascã nivelul de apreciere în ochii proprii (sic!). Masa iubitorilor de sunet surround n-a depãºit însã nivelul ce-ar împinge stafful marilor case de discuri, deþinãtoarele comorilor audio, sã decidã adoptarea ca standard a formatului 5.1. În ciuda evidenþei cã muzicieni precum Robert Fripp, Ian Anderson, Steven Wilson, Mike Oldfield sau Jean-Michel Jarre au realizãri excepþionale în domeniu, urechile multor contabili sunt înfundate, ori mai degrabã pla(t)fonate. Alþi artiºti, care ºi-au construit o reputaþie solidã ºi-au dat cândva tonul schimbãrilor, par a se teme cã pierd locul câºtigat dacã se aventureazã pe valuri necunoscute ºi puþin apetisante, fapt perfect omenesc. De ce n-or lãsa pe cunoscãtori sã se ocupe de aspectul ãsta? De ce nu-i molipseºte exemplul dat de Rolling Stones, a cãror firmã (re)produce vechi concerte la standardul noilor tehnologii High-Definition, audio ºi video în egalã mãsurã? În timp ce tipii de la King Crimson, Jethro Tull, Yes ori Gentle Giant îl angajeazã pe Steven Wilson pentru remasterizare 5.1, cei din „fabrica de recondiþionat ºi revândut” Pink Floyd se încãpãþâneazã sã editeze blu-ray-uri plate, lipsite de culoare, cu sunetul rãspândit cumva cam fãrã noimã. Ascultaþi, spre comparaþie, The Division Bell - Pink Floyd ºi The Power and The Glory - Gentle Giant, puse în comerþ aproximativ concomitent, în 2014. Diferenþa este atât de mare, este enormã, aº îndrãzni sã zic, încât „raþiunea” dupã care decide „creierul” afacerilor Pink Floyd poate fi clasificatã delicat drept poftã de bani, dacã nu bãtaie de joc.

*

Desigur, nu-i obligatoriu ca oricine sã priceapã saltul înainte propus de tehnologia surround. ªi nu mã mir cã muzicieni de la care te-ai fi aºteptat sã înþeleagã mãcar, dacã nu sã promoveze noutatea, se dovedesc refractari sau opaci la ea. Suntem fiecare mãsura limitelor noastre. Personal, dupã o perioadã în care credeam cã surround-ul e direcþia pe care musai sã meargã tot poporul muzical, mi-am domolit elanul. Muzica este bunã sau proastã, profundã sau superficialã, de consum sau de meditaþie ºi cum doriþi sã o mai catalogaþi. Cã o auzim pe unu, douã sau nouã canale, e mai puþin important decât s-o receptãm bine. Uneori, o dozã de pick-up performantã scoate în relief nuanþe pe care niciun disc versatil nu le redã. Un blu-ray audio Hi-Definition obþinut prin transferarea materialului de pe o bandã uzatã în secolul trecut e perfect inutil, nu mai spun cã e mult sub nivelul discului original. Iar o (re)apariþie snoabã, pentru „audiophili”, comisã de firme deja celebre prin mutarea MP3-urilor pe vinil, e la fel de consistentã acustic precum o înregistrare Zavaidoc din anii 1930 pe o placã de gramofon gãsitã în podul strãbunicii.

Intervine ºi spinoasa chestiune a preferinþelor. Oricât de „obiectiv” m-aº crede ascultând un disc, ºtiu cã „judecata” mea va fi influenþatã de inimã - nu scriu gust, gustul e un atribut al esteþilor, iar eu nu-s aºa ceva!... Totdeauna voi sucomba dinaintea unei partituri Pink Floyd, chiar executatã de australienii ce-ºi câºtigã traiul cântând albume floydiene, în detrimentul unei originalitãþi gen Flaming Lips. ªi voi da bani de mai multe ori pe acelaºi Dark Side Of The Moon, cum am ºi fãcut-o, lãsând pe altã datã achiziþionarea unei cópii decente a Lamb Lies Dawn on the Broadway, probabil cel mai bun disc Genesis, bine surround-izat încã de la începuturile formatului 5.1. Mã bucurã enorm, deºi ascult mai rar, puþinele experimente surround ale lui Frank Zappa; mã deprimã „realizãrile” pe care fiul sãu le pune pe piaþã dupã ce scotoceºte prin arhivele moºtenite, dovedind o lipsã cruntã de aderenþã la muzica tatãlui, atât în 2.0, cât ºi în 5.1. Am un sentiment de împlinire, ca ºi cum eu aº fi lucrat ce ascult, când Steven Wilson trimite spre noi o veche partiturã Jethro Tull sau o distracþie cu Michael Åkerfeldt, în toate formatele: vinyl, CD, SACD, DVD-A, BD-A, LPCM, True-DolbyHD, DTS-HD, 2.0, 5.1, 24/48, 24/96, 24/192, new-mix ori flat-transfer. ªi mã îngrijoreazã cã, solicitat peste mãsurã în diferite proiecte, Steven pare sã-ºi dilueze nivelul compoziþiilor proprii, riscând sã devinã „productiv” în felul incontinent specific lui Edgar Froese, a cãrui muzicã de pe la începuturile carierei Tangerine Dream o visez surround (ºi mi-am transpus visul pe un DVD-A made by myself).

Legat de Tangerine Dream, mi se pune pata pe urechi ºi îmi vine sã comit un act huliganic: sã neg complet valoarea ºi importanþa numelui! (Oricum, pentru mine este clar cã de când Froese a izbutit sã scape de Klaus Schultze, Chris Franke ºi Peter Baumann, asumându-ºi integral direcþia, compoziþia, conceptul ºi realizarea muzicii sub emblema strãlucitoare, Tangerine Dream a devenit ceva mediocru...) Puþine trupe pãreau pregãtite, predestinate chiar, sã (re)editeze muzicã surround, TD fiind printre ele, alãturi de Pink Floyd, Yes, Can, Kraftwerk sau King Crimson. Acestea au ºi fãcut-o, mai bine sau mai rãu, Tangerine Dream nu. Lipsa de aderenþã a lui Froese (Dumnezeu sã-l ierte, cã a murit, iar despre morþi - numai de bine!) la surround mã intrigã ºi mã amuzã. Poate cã pe tip nu-l interesa ori nu se pricepea la asta ºi, onest fiind, nu se bãga. Dar cã nici nu angaja pe cineva sã-l ajute, cã nu delega altuia responsabilitatea remasterizãrii - ce sã crezi? Frustrarea de ascultãtor nu mã împinge sã-l condamn definitiv. Însã nici audiþia realizãrilor - tehnic impecabile pe 5.1, 7.1 ºi în curând pe 10.2 canale - produse de fraþii Giorgio & Martin Coppehelle, cu proiectele Ambra ºi Lichtmond, nu þine loc de primele LP-uri Tangerine Dream...

Un mister mi se pare absenþa de pe lista surround a unui disc semnat Manfred Mann's Earth Band. Minunata muzicã din anii 1970 pe care grupul o are la activ e parcã anume compusã ca sã fie audiatã în home-theater. Am putut experimenta iluzia, trecând un vinil prin recieverul Onkyo 5.1, al cãrui procesor rãspândeºte în timp real sunetul pe 6 canale într-un mod aproape decent, dupã nu ºtiu ce algoritm. Unele piese sunt atât de clar împãrþite pe blocuri sonore, admirabil legate stereo stânga-dreapta, încât pânã ºi eu m-aº angaja sã comit un mix surround, ca demonstraþie, dacã aº avea o copie decentã a track-urilor originale.

*

Existã, ºtim cu toþii, douã modalitãþi de-a face/obþine surround. Prima dintre ele presupune alegerea track-ului (sau a pistei de bandã) pe care este înregistrat un instrument sau altul, ºi dispunerea sunetului în aºa fel încât sã fie auzit în toate cele patru, cinci sau ºase difuzoare, la intervale bine determinate ca timp, ºi la un volum adecvat. Adeptul ºi virtuozul acestei metode este Steven Wilson. Plimbarea unei fraze muzicale, a unui riff sau a unei bãtãi de tobã pe toate canalele determinã un efect auditiv ce nu totdeauna încântã ºi convinge. Sã auzi un glonte ºuierându-þi pe lângã ureche sau un porumbel zburând de colo-colo, încât þi se induce iluzia cã te afli cu pasãrea într-o cuºcã, e ochestie. Sã auzi chitara lui Robert Fripp rotindu-se în jurul capului tãu, este inacceptabil pentru mulþi ascultãtori. Dar dacã - mã întreb - aºa o fi auzit chitaristul acel sunet încã de la început ºi abia acum îl poate reda? Nu cumva, refuzând noutatea tehnicã respingem de fapt viziunea artistului? E un truism cã atâþia inovatori ai artelor au fost primiþi cu huiduieli la primele manifestãri. Fripp, Anderson ºi cei de vârsta lor nu-s începãtori. Însã e notorie ºi apoftegma cã orice artist autentic debuteazã cu fiecare operã, chiar când o reediteazã...

A doua modalitate surround o aflãm practicatã îndeosebi în lumea muzicii simfonice, unde înregistrãrile se fac cu tot ansamblul, în direct, over-dubbing-ul fiind exclus. Tehnica, simplã ºi eficientã, constã în amplasarea mai multor microfoane într-un punct situat în mijlocul orchestrei ºi/sau de jur-împrejurul sãlii. De obicei sunt folosite atâtea microfoane câte pot fi coordonate/controlate de mixerul studioului, dar uneori sunt suficiente ºase, opt sau nouã, câte canale vor fi pe fluxul de sunet - 5.1, 7.1 sau 7.2. Sunetiºtii de la casa norvegianã de discuri 2L (Lindberg Lyd) exceleazã în metoda aceasta ºi au ridicat standardul atât de sus încât par de pe altã lume. ªi chiar sunt! Sã ai senzaþia cã te afli exact în ochiul verde al unui fiord îngheþat, când asculþi niºte secvenþe vocale din Norvegia medievalã, cântate într-o bisericã pãrãsitã ºi înregistrate la definiþie digitalã extremã DXD (352kHz/24bit), redate pe un set audio Electrocompaniet - iatã cum poþi atinge în casa proprie maximul tehnic în calitatea muzicii! Numai cã asemenea fericiþi posesori de scule scumpe sunt puþini, fãrã sã mai socotim numãrul amatorilor de muzicã norvegianã...

Dacã nu greºesc, pionierii sunetului surround au fost constructorii catedralei Münster din Freiburg. Obligaþi de spaþiu, sau incitaþi de posibilitatea unor experienþe sonore noi, ei au amplasat în patru puncte ale clãdirii patru orgi diferite, fiecare controlatã de consola proprie, dar ºi de una centralã, de unde pot fi acþionate simultan toate patru. Un instrumentist clasic, pe nume Edward George Power Biggs, englez nãscut în 1906, emigrat în SUA în 1930, stabilit în Cambridge, Massachusetts, unde a ºi decedat în 1977, a înregistrat în Germania, în octombrie 1973, patru celebre Toccate ale lui J.S. Bach. Cuvintele lui despre cele întâmplate mã scutesc de comentarii: „A fantastic idea. /.../ This is a unique experience. One is surrounded by four independent and contrasted instruments, each sufficient in itself for the huge and reverberant building. /.../ One may juggle the organs antiphonally, side-to-side, front-to-back, criss-cross. Or may unite all forces into a splendid tumult of «surround sound».” ªi dacã un virtuoz al muzicii clasice, încã în plinãtatea forþelor, la apogeul carierei ºi cu o experienþã de invidiat, socotit la vremea respectivã chiar primul organist al lumii, nu ºtie ce vorbeºte, cine poate ºti mai bine?

O listã a titlurilor surround existã, se poate afla pe internet în câteva secunde. Cu tot apetitul meu pentru asemenea format, nu mi-am propus vreodatã sã ascult absolut tot ce s-a editat. Pesemne cã e ºi imposibil. Ce conteazã, repet, nu e valoarea unui titlu sau altul, nici gustul personal, ci calitatea lucrului în sine. O piesã celebrã poate fi batjocoritã de-un mix dezastruos, îndepãrtând - cum s-a ºi întâmplat - auditorii. O piesã banalã poate fi mixatã maiestuos, dar nu garantazã atragerea altor curioºi. Probabil o fi vorba ºi de puþin snobism la mijloc, dar asta nu-i de condamnat aprioric, fiindcã lucrurile cele mai frumoase s-au nãscut ºi-au cucerit lumea datoritã obstinaþiei unora de-a pãrea iremediabil snobi (vezi cazul PC-urilor Apple). Meritã remarcat cã între promotorii formatului surround se numãrã personalitãþi (soliºti, trupe) socotite de avangardã în rock - Zappa, Fripp, Bowie, Sting, Elton John, Steven Wilson, REM, Talking Heads, Depeche Mode, Alan Parsons. Au realizãri bune, bine echilibrate multicanal, ºi nume de anvergurã ca Doors, Ministry, Goldfrapp, Queen, Bjork, Kate Bush, Aaron Neville, Junior Wells, Porcupine Tree, Seal, Steely Dan, Neil Young, Barenaked Ladies, Katatonia etc. Diversitatea stilurilor abordate de cei pomeniþi exprimã deschiderea muzicienilor cãtre noua formã de exprimare. O casã de discuri, Silverline, a promovat intens formatul 5.1, refãcând înregistrãri needitate vreodatã (multe din concert). O alta, DTS Entertainment, a fost creatã special pentru aºa ceva. Def Jam s-a strãduit sã impunã mulþi rapperi ºi prin mijloacele astea. Ce a împiedicat rãspândirea surround-ului? Nu lipsa hiturilor, fiindcã muzica de sub numele menþionate conþine destule piese arhicunoscute ºi confirmã valabilitatea opþiunii. Însã receptarea noului format presupune o cheltuialã suplimentarã pentru un sistem decent de audiþie. Pe lângã opacitatea caselor de producþie (generic vorbind), cred cã acesta este impedimentul numãrul unu în consacrarea definitivã: cine are bani pentru astfel de scule, nu prea are timp de audiþii; cine are timp, aproape sigur nu gãseºte capitol în bugetul familiei de unde sã rupã bani pentru asemenea distracþie...

Aº mânia pe Dumnezeu dacã aº pretinde cã n-am avut resursele necesare pentru a mã dota cu un sistem convenabil. Dar, îmbolnãvit de lipsa unor „surse” permanente pentru procurarea discurilor noi, am amânat mereu achiziþionarea aparaturii de bunã calitate, ocupat sã aduc în discoteca proprie cât mai multe titluri, dacã se poate tot ce-a scos vreo trupã de care mã amorezam temporar. Mult prea târziu am aflat zicala „sunt prea sãrac pentru a-mi cumpãra lucruri ieftine”. Am dat banii pe prostii, cu naivitatea consumatorului care crede tot ce spune reclama, chiar dacã reclame la electronice în vremea socialismului biruitor la oraºe ºi sate nu prea se fãcea, marfa în cauzã fiind mereu deficitarã. (ªi azi surâd amar, amintindu-mi cum am cumpãrat pick-up-ul Tesla NC 430: am ºpãguit gestionarul cu un litru de þuicã ºi-o felie de brânzã jefuitã de la soacrã-mea...). De fapt - îmi dau seama cu obiectivitate abia în vremea din urmã - eu legãnam între urechi ideea confuzã cã dacã un aparat redã sunetul, atunci musai sã redea ºi muzica. Altfel, la ce-ar mai fi construit?

Am fost la concerte, am fost prin discoteci utilate onorabil, am fost în cluburi, am frecventat prieteni cu „scule meseriaºe”. Niciodatã n-am perceput mai bine muzica, n-am resimþit densitatea indescriptibilã ce te striveºte parcã ºi te transportã într-o altã dimensiune, decât dupã ce-am cheltuit niºte bani împrumutaþi de bancã pe un sistem de facturã medie, atent construit ºi echilibrat. Nu mi-am amenajat un spaþiu special, cum deþin audiofilii, nici n-am eliminat din camerã mobila ce distorsioneazã undele sonore. Cu toate astea, prefer acest spaþiu pentru cã-mi asigurã liniºtea necesarã receptãrii muzicale fãrã intruziuni absurde. Mi se pare condiþia minimã pentru „înþelegerea mesajului”, dacã nu cumva sintagma asta e pretenþioasã. Apreciez concertele, nu refuz audiþiile cu prietenii, „umectate” intens cu vreo bãuturã ºi-apoi îngãlate de sentimentul fraternitãþii universale, de care fãceau atâta caz credincioºii flower-power, mã încântã ºi chiar mã excitã participarea la un eveniment rock, desigur, dacã sunt ºi femei prezente pe-acolo, n-am reticenþe sã o spun!... (Rockul fãrã femei = nuntã fãrã lãutari, uite o banalitate etern valabilã!)

Dar muzica!... Muzica... Ei bine, muzica mi se pare cu totul altceva decât o audiþie cu prietenii, o petrecere cu femei, un concert, fie chiar ºi unicat, cum a fost Roger Waters - The Wall, 2013. (Apropo, Waters este un alt nume de referinþã pe care nu-l intereseazã surround-ul!) Au spus-o poeþi, muzicieni, intelectuali de geniu: muzica este limbajul suprem, dincolo de care nu mai este necesar niciun cuvânt!

Leneº din fire, sau poate numai comod, actualmente ies rar prin pãduri ºi câmpuri, sã aud muzica naturii în cel mai deplin ºi curat surround. Poate ºi pentru cã, având un sistem 5.1 la îndemânã, gãsesc destule discuri pregãtite adecvat de pasionaþi sunetiºti, unii cu real simþ ritmic ºi bunã percepþie a reliefului sonor. Pot vedea ºi un blu-ray anume conceput de fraþii Koppehele, în proiectul numit Lichtmond, ca relaxare, survolaj oniric ºi ieºire din timp. Trei discuri m-au fãcut sã uit de lumea aceasta, chiar dacã n-am avut niciun moment certitudinea cã o pãrãsesc. Însoþit sau condus de muzica germanilor, am voiajat pe planeta Chronos, desenatã 3D de spaniolii de la Imago-D Studios, ca ºi cum aº fi cãlãtorit prin mine însumi. Nu cred cã o sã ajung prea curând (poate niciodatã!) la Planetariumul din Hamburg, ca sã vãd spectacolul tridimensional, pe ecranul ca o jumãtate de sferã, înconjurat de o instalaþie de sunet ce va fi depãºind-o pe cea expusã cândva sub cupola americanã, la Bucureºti, în 1980...     

Însã nu m-aº mira dacã, odatã ajuns acolo, aº refuza sã mai plec!...

 

Iulie 2015 

Lãmurire:

O variantã a textului de mai sus a fost publicatã în antologia „Culorile sunetelor”, de editura RAO, într-un context absolut ...românesc! Cei doi „amici” care s-au ocupat cu strângerea textelor pentru antologie ºi-au asumat - vrând sau nevrând - toate cele scrise, deoarece pe copertã nu figureazã cuvintele „coordonatori: ...” sau „volum coordonat de...”. Nu am semnat contract de publicare nici cu ei, nici cu editura, a cãrei lipsã de profesionalism e uimitoare, dacã nu cumva a fost încheiat un contract de care nu am cunoºtinþã. Tirajul fiind confidenþial, pesemne cã ºi „drepturile de autor” sunt la fel.          

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey