•  Tiberiu Neacºu


sus

Tiberiu Neacºu

 

 

Aº vrea sã fiu Premiul Nobel ºi sã am liber arbitru

 

De când scrii poezie ºi de ce?

Scriu de ceva vreme, cred cã de pe la 10 ani, când încercam rima și îmi ieșea uneori. Dar tu m-ai întrebat de poezie. Nu vreau sã fiu prezumțios și sã îndrãznesc sã cred cã îmi iese poezia tot timpul. Pentru cã, pânã la urmã, poezia se întâmplã în timp (este un când) și nu neapãrat în perioade bine determinate. Cu cât descoperi lumea, cu atât cuvintele îți invadeazã colțurile camerei (și poeții au mai multe) și nu te mai poți dezlipi de ele pânã în momentul în care începi sã definești ce vezi. Cu alte cuvinte, nu știu exact de când scriu poezie, dar știu când. Cât despre de ce, ce-aș putea sã-ti spun? Se întâmplã, pur și simplu, sã vrei sã exprimi. Eu nu știu altfel.

Ce poþi spune în poezie? Ce nu poþi?

În poezie poți spune orice. În orice poți spune orice, fãrã ca orice-urile astea sã devinã unul și același lucru. Nu reiau discuții interminabile despre formã/ fond, semnificat/ semnificant etc. Ce vreau sã spun e cã, în permanențã, poeziei i s-au atribuit scopuri, limite, cuvinte potrivite, subiecte optime. A fost chiar supusã (poezia ca act propagandist, vreau sã spun) unor regimuri totalitare, a avut, ca nici o altã formã de artã, o plajã uriașã de esopic, a fost o querrellã generalã, o armã și un tifon cu rivanol.
Poezia este ce numea Richard Dawkins memes. Expresii aproape genetice, calupuri de informații, care pot fi transmise doar cu ajutorul simțurilor.
Ce poți spune prin simțuri? Ce nu poți?

Drumul subtil sau cel ostentativ? Întortocheat sau drept?

Întotdeauna drumul subtil, deci și ostentativ. A fi subtil, într-o vreme în care limitele limbajului aproape cã nu mai existã, în care semnele au luat locul inefabilului și viteza tinde sã fie singura coordonatã umanã între 9 și 18, înseamnã a fi și ostentativ. 

Drumul drept e tot timpul cel mai bun. Cu fiecare punct în care trigonometria îți joacã feste (nu mi-a plãcut matematica, dar funcțiile astea, cos și sin, erau fascinante) și parcursul tãu urmeazã o cale rubensianã, te îndepãrtezi de traiectoria corectã. De obicei, lucrurile astea se întâmplã din motive extraliterare. E destul de întortocheat drumul poeziei, nu cred cã trebuie transformat într-un meci de golf.

Ce preferi: sã creezi o enigmã sau sã o dezlegi?

Sunt poeți care au creat enigmele pe care tot ei le-au și dezlegat. Nu mã refer la mistere, ci la poeticile lor. Nichita, de exemplu, și-a rezolvat singur enigma. A început un drum întrebându-se și l-a terminat dându-și singur rãspunsurile.
Existã poeți care au creat o enigmã și n-au dezlegat-o niciodatã (cel puțin nu în scris). Arghezi.
Mai sunt și cei care au dezlegat enigmele altora, rezolvându-le, în același timp, și pe ale lor – unii chiar într-un mod tragic. Celan sau Luca.
Sunt, în fine, poeții care au creat enigme pe care și alții se strãduiesc sã le dezlege.

Nu vreau sã fiu în nici un fel pretențios, însã cred cã, fãrã enigme, nu poate exista nici un fel de artã. Și, poate mai importantã decât existența ei, este disponibilitatea unei enigme de a te face sã-ți imaginezi mai multe dezlegãri. E puțin important cã arde, în incendiu, cartea a doua a Poeticii. Mai important este Numele trandafirului.

Existã formule câºtigãtoare care se pot prestabili sau doar aleatoare?

Bineînțeles. Suprarealismul era o formulã câștigãtoare, de exemplu.

Ce înseamnã pentru tine scrisul?

În scris e vorba despre realitatea confruntatã cu alternativa. E un dialog permanent între zona confortabilã a fotoliului, familiaritatea mâinii pe mouse, tastatura pe care n-o mai privești pentru cã ți-ai apropriat-o, ferestrele pe care le schimbi - ca pe o perspectivã cinicã asupra lumii - cu o simplã comandã - alt+tab, pauza, inerția mentalã și inerția fizicã, amorțeala mâinilor, tensiunea joasã, gravitația slabã și gãlãgia dinãuntru. Te trezești în fața unor auto-conspirații al cãror sens uneori îl scapi.

Alteori se întâmplã sã auzi un piuit acut care trece doar apãsând tare pe lobul urechii, neluând ochii de la paginã.
Scrisul e cea mai subtilã formã de rezistențã la compromis și la neputințã, ca sã parafrazez un poem drag mie.
În fine, scrisul este piatra din spate, inteligența artificialã, codul binar, sistemele de operare sau unghiile crescute așa încât sã-ți simți foșnetul sângelui.
Am, totuși, senzația cã nu am fost foarte clar…

Un curaj pe care þi l-ai asuma? Pânã unde poþi merge cu îndrãzneala?

Scrisul e un curaj pe care mi-l asum. Îndrãzneala e un exercițiu de sinceritate. În siajul întrebãrii anterioare, putem da alte definiții scrisului. E și asta o formã de curaj: sã definești limitele îndrãznelii prin ea însãși. Dar eu nu pot face asta.
Totuși, un curaj pe care mi l-aș asuma ar fi folosirea unor zone lingvistice “nepotrivite” pentru poezie. Poate în volumul urmãtor.

O fricã?

Mi-e teamã de sufocare. De toate felurile.
Sã scrii și sã te sufoci în propria formulã, sã rãmâi încremenit, sã nu mai respiri.
Mi-e fricã de faptul cã aș putea scrie și aș fi uitat.
Mi-e teamã sã mã trezesc dimineața și sã știu, așa cum So Shu dintr-un poem al lui Pound visa cã e o pasãre, o albinã sau un fluture, cã nimic din ce am scris nu va rãmâne. Inutilitatea e cea mai cumplitã torturã.

Care e publicul poetului? Conteazã?

Cã tot am vorbit de frici, nu? Publicul poetului poate fi cel “antrenat” pentru poezie, poate fi și cititorul amator. De cele mai multe ori, totuși, cele mai frumoase surprize apar de la a doua categorie.
Chiar dacã ai scrie oricum, pentru cã altfel nu poți, așa cum am mai spus-o (http://bookhub.ro/tiberiu-neacsu-scriu-poezie-pentru-ca-mi-e-lene-sa-termin-randul/), ai responsabilitatea cã acele memes despre care vorbeam la început vor ajunge undeva. De-aici și moralitatea creației. Nu poți arunca în lume orice pentru cã, vorba lui Daniel Dennett, liberul arbitru e o competențã moralã, pânã la urmã.
Jocul de-a șoarecele și pisica, așa cum e perceput de simpatizanții ideii de crizã a lecturii, existã, din punctul meu de vedere, ca joc al seducției.

Ce te cucereºte sau ce te cutremurã la o carte?

Îmi place atunci când simți mintea din spatele cuvintelor. E cutremurãtor sã vezi asta. Sã ai motive de minunare. Sã zâmbești tâmp la vreun rând extraordinar sau sã gãsești niște adevãruri spuse atât de simplu încât sã fii realmente invidios.

Ce scriitori au reuºit sã te cucereascã ori sã te cutremure?

Sunt câțiva. M-a cucerit, de exemplu, Michel Tournier. M-a sedus Andrei Codrescu. Baudrillard e un altul care m-a pus serios pe gânduri. Ricoeur, Rorty, Durand ș.a. sunt niște adevãrați cuceritori.
M-au cutremurat, în schimb, T.S. Eliot, Paul Celan, Whitman, Pound, Yeats, Blake, Eminescu. De fiecare datã când îi recitesc pe cei mai devreme numiți am un sentiment de pauzã. Ca și cum ți s-ar suspenda toate funcțiile vitale. O comã indusã poetic.

Scriitorul implicat în cetate, cu atitudine sau cel care mizeazã doar pe literaturã?

Nu știu care e cel mai potrivit. Probabil, acum în zorile secolului pe care unii l-au vãzut religios sau deloc, e bine sã fii implicat în societate. Existã și avantaje.
Eu nu știu sã mã implic în mecanismele astea politico-sociale. Nu mã pricep. Am un handicap.

Scriitorul canalie, dar genial sau cel moral, dar cu un pas în urmã în ce priveºte mãiestria?

Asta e o întrebare grea. Sã fiu sincer, canalie, dar genial. Și o spun doar de dragul literaturii. Dar rãspunsul nu e atât de simplu. N-aș rezista nici o secundã sub geniul-canalie. Poate nici sub moralitatea mediocrã.
Ce-ai alege? Cititorii sau oamenii? Un om nu trebuie sã fie cititor, dar un cititor e, în mod necesar, un om. Ignoranța oamenilor te scapã de la deces literar? Scandalul canaliei e o fațetã strategicã a activitãții geniale?
Nu știu. M-am încurcat.

Contestare sau armonizare?

Ambele. Nu poți sã (te) armonizezi (cu) ceva fãrã sã contești altceva. E natura lucrurilor. Nici nu e necesar, uneori, sã iei atitudine directã, explicitã. Doar apartenența e suficientã.
Dar niciodatã una sau cealaltã fãrã argumente.
Mi se pare esențial sã începi cu armonizarea pentru ca, mai apoi, sã aparã contestarea. Nu invers. Neantul nu produce.

Un mare avantaj al zilelor noastre? O mare mistificare?

Marele avantaj este viteza. O mistificare e cã orice merge. Anything goes. Ei bine, nu prea e așa.

Un poem vine când vrea el sau când vrei tu?

Poemul e foarte pretențios, cochet, felin. Se alintã, își plimbã sonoritãțile peste picioarele tale cu delicatețe, te împinge sã faci lucruri necugetate, uneori. Îți aratã cât de bine poate fi, îți aratã lumi neștiute, impresionante. Își oglindește viitorul în mâinile tale. Are încredere în tine. Tot ce trebuie sã faci e sã asculți din când în când.
Eu nu am reușit niciodatã sã scriu programatic. Nu mã pot așeza în fața unei foi goale și scrie. Poate ceva e greșit din ceea ce fac.

Alcãtuieºti un volum din poemele scrise pânã la un moment dat? Sau scrii poemele având în minte o carte?

O carte are nevoie de continuitate, de un fir roșu, de un limbaj compact, identificabil, de atmosferã continuã, de idee etc., pe când poemele sunt, câteodatã, dezorganizate. Poemele scrise pânã la un moment dat pot fi eclectice. Dar nu, nu scriu cu o carte în minte. Bineînțeles, dacã un poem are toate atributele pentru a fi parte dintr-un volum sau altul, atunci maniera în care operez pe text e una anume. Însã las și cartea sã ajungã la fine. „Nu supãra îngerul”, mi-a spus o bunã prietenã. Încerc s-o ascult.

Prieteni, muze, boeme?

Sunt. Unul mai frumos decât altul. Și cu ei și boemele.

Relaþii, grupãri, generaþii? Solitudine?

Nu prea sunt adeptul generațiilor sau al încadrãrilor. Prefer sã rãmân înconjurat de prieteni, muze, boeme, nu de colegi de generație. Nici mãcar nu știu cu ce se mãnâncã o generație. Poate mã sperie ideea de programatic, de cale de urmat, de cod generalizat, de etichetã, de limitare. Poetul ca și pasãrea: pe limba lui piere.

Unde te afli?

Cred cã încep sã înțeleg cu ce se mãnâncã poezia. E posibil sã mã înșel. Dar se simte foarte bine. Nu mi-ar pãrea rãu dacã ar fi doar o iluzie. Doar sper sã aflu asta la timp.

Cine ai vrea sã fii în literaturã?

Aș vrea sã fiu Premiul Nobel și sã am liber arbitru.

Cum crezi cã va fi sau cum ai vrea sã fie o carte de-a ta peste 100 de ani?

Mi-ar plãcea sã aibã copertele decolorate, paginile îndoite, sã fie subliniatã și tocitã pe cotor. Alte suporturi pentru poezie nu primesc însemnul timpului. De-aici și rãceala.
Un fișier poate fi corupt. Nu-l mai poți deschide. Cartea, însã, are o poveste. Și primește, în permanențã, urmele celor care au citit-o. De-asta o carte e un lucru foarte personal.

Ce compromis ai putea sã faci? Ce compromis n-ai face?

Nu mã vãd fãcând nici un compromis. Am avut ocazia și am refuzat. Rolul de lacheu pentru ceva atenție nu mi se potrivește. Îmi pare sincer rãu de cei care fac acest gen de compromisuri pentru un spațiu într-o revistã sau alta ori pentru un loc la o catedrã în universitãți. Sunt niște indivizi fãrã credibilitate care, chiar dacã privesc literatura ca pe un SRL, se vor întâlni negreșit cu extincția. În cazul lor, memoria nu dureazã.

Un interviu este pentru tine un exerciþiu de sinceritate sau unul de imagine?

Este un exercițiu intelectual, în primul rând. Uneori e o conversație plãcutã cu tine în fața întrebãrilor, alteori e o ceartã acerbã, un scandal de cartier, dacã vrei. Nimic nu poate fi mai verosimil decât momentul în care, rușinat, recunoști cã nu ai avut dreptate.

Un vis pe care l-ai vrea împlinit?

Mi-ar plãcea foarte mult sã nu mor.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey