•  Leons Briedis
•  Alina Gioroceanu
•  Dumitru Ungureanu


sus

Leons Briedis

 

Dreaming, We Are Gods

 

We are gods when we dream and beggers when we think, wrote Hölderlin.

Poetry, to my mind, is the dream; the dream seen by the eternally wakeful eye of our soul, which whispers to our lips, which in their turn try to pass the often ill heard and often misunderstood words to our hand, which - usually awkwardly and surprisingly thoughtlessly, sometimes even possessed by satanic pride and arrogance, - scribbles them onto the blank, the white page - the only page worthy of poiesis. As the Roumanian poet Ana Blandiana put it: words are the necessary evil, without which a poet cannot subsist.This „staining” of the „fair copy” of eternity we unfortunately name (and indeed are forced to call) poetry.

It is not my intention to try to answer the question „what is poetry” (or, more precisely, poiesis). Even though I not infrequently want to be a „begger”, if I sometimes cannot be a God... And to whom does poetry belong? To whom do the gods belong? Perhaps only to the gods themselves, and perhaps poetry belongs only to poetry. But, as we know, the gods don’t write poems, and poetry does not write poetry. Therefore it is left to us - to thouse through whom the soul’s dream whispered, strange and alien, through the aeons... dreamers, soulstruck „metaphysical animals”, - poets, who transmit the data of the dream, as the Spanish poet Juan Ramon Jimenez noted, to „the minority that can’t be conted” - themselves.

It is not possible to dream an ethnic or national dream. Therefore I do not believe in a Latvian, Estonian, Lithuanian,  German, French, English or American poetry. I believe only in a poetry written by Latvians, Estonians, Lithuanians, Germans, Frenchmen, Englishmen and Americans. Of course, true verse may have its undoubtedly national character, it may be woven with the national pathos, it may attest to the national mentality. But poetic truth is to be sought not in the outer expression, form, or pattern (often deformities!) of our existence but in its dynamics - in the intensity, spirituality and natural simplicity that abide in our bottomless subconscious. Or - more precisely - in ourselves, in all our extremes and excrements. Our „poetic nature” can be named in one word: Language. The unique and extraordinary peculiarities of the psychophysiological structure of our native language.

Language is not only most visible and convincing argument for the inner, spiritual and even physical freedom of man. The social, economic, and especially the intellectual life of every nation finds its fullest expression in its particular language, not only in its functional, but mainly in its ontological sense, that is, its existential aspect. Yet this aspect rarely receives our attention since, in our effort at self-affirmation, we search for „content”, even through the content of poetry (if we recall Ovid’s famous phrase) and its theme (if we call to mind Blok’s familiar formulation) is the poet himself, his language. Yet our native language forces us into these traps of inattention. Despite the fact that language is the poet’s, and also poetry’s, only possible reality and only possible homeland.As soon as we reduce language and equate it with Latvia, Lithuania, Estonia, German, England or America, then - in the best case - we fall into narcissism, for neither a native language nor a national mentality is stagnant, monolithic, and unchanging, but a pulsing, mutable energy in process - a plasma, which has of course, certain few fixed points, but no more. Here it would be useful to note that scientific reality is independent on the subject,wheras the reality of art (philo-Sophia, poetry) is dependent on the subject. But exactly in this „dependence” of art, especially the dependence of philo-Sophia, poetry on language, the richness, stability, strength and future of art is noted. Only art (philo-Sophia, poetry) includes the whole of reality; the outer and spiritual arise anew from nothing... if we have by conscious intuition touched the nerve of poiesis, its flow, rime, and intonation.

To my mind the strength of Latvian poetry, as well as that of many other national poetries, is also its weakness - it concentrates unmistakably (consciously? unconsciously?) on asserting a „national identity”. „Latvian poetry” strives to be „Latvian”. This is no wonder - it is the course and curse of any nation so small it is almost a relict is to attempt to survive, at any cost, with its distinct identity intact, to struggle to affirm its notiveness. Latvians are - and apparently always will be - only a drop of blood in the ocean of humanity. We have no choice in this, and mustn’t have, and therefore in these postwar years have consciously become provincialized (though our provincialism does have its pretensions - such as the pretense of Europeanism). It is possible that this provincialism gives our poetry its „Latvian” content, color, charm etc., but at the same time it robs  our poetic form, rime, and intonation, which might let us synchronize with the pulse of European, and world, poetry and allow us in our quiet, creative hours to work not with „political”, „social”, „demographic”, „ecological”, and other such „problem solving”, but with poetry itself - I don’t mean the ivory tower of „l'art pour l'art”, but what I call the eternal and transcendental the metaphysics of poetry, „the goods of the intellect”. Here the poet can learn from Caesar, who, having read an epigram by Catullus, suggested that he cease attempting to expose corrupt old politicians and return to poiesis.

A return to the metaphysics of poiesis is not in opposition to a poetry's national character.On the contrary, the truly national is also the most transnational, and by that I don’t mean to advocate some kind of cosmopolitanism or so-called national nihilism. I mean the transnational best exemplified by myth and folklore, which came into being in a strictly limited geographical location and historical time, but transcends time and space.To reach us, to expand and deepen our consciousness - a consciousness too often limited by dogma and prejudice, and national prejudice, to allow us to become the new hands and mouths of myth, to hear the dream and see with the eye of the soul.

 

Comentarii cititori
sus

Alina Gioroceanu

 

A face justiþie ºi a face culturã

 

Nu foarte demult, la sfârșitul unui solicitant program de studii, la ceremonia organizatã cu ocazia absolvirii și a manifestãrii opțiunii pentru un post de stagiar, unul dintre reprezentanții CSM, cuvântând de la prezidiu, ne transmitea în esențã, dar cu mai multe cuvinte, ce-i drept, cã activitatea pe care urmeazã sã o desfãșurãm în tranșeele justiției se înscrie în cadrul activitãții culturale, iar un magistrat este dator sã cunoascã, sã asimileze și sã se dezvolte cultural.

Simplificând și mai mult, mi-a rezultat o echivalențã: a face justiție înseamnã a face culturã. Și nu trebuia sã mã convingã cineva de asta, cum nu trebuia sã mã convingã cineva cã Themis este un simplu simbol al Justiției; mi se pare evident cã purtãtoarea de sabie și de balanțã, care, fãrã a fi oarbã, din spirit de echitate alege sã aibã ochii acoperiți, este, în primul rând, un simbol al unei culturi. ªi mã refer aici la culturã în sensul larg, de rezervor fertil în care se produc și se reproduc conștient sensuri și înțelesuri.

Cultivarea maselor, pe lângã cultivarea individualã prin antrenarea spiritului, bazatã pe cunoașterea și aprecierea criticã a ceea ce conteazã, a ceea ce s-a spus mai bun în lume (abordare aparținând unor reprezentanți ai culturii elitelor) ilustreazã un mod de a înțelege cultura care a presupus și presupune încã urmarea unui model de echitate, un mod de a face dreptate. Adicã, într-o citire de la dreapta spre stânga, a face culturã înseamnã a face justiție. ªi se fãcea natural și îngemãnat în urmã cu vreo 2-3 secole.

La orele de limba și literatura românã din liceu învãțãm despre Școala Ardeleanã și Junimea, iar la facultate, dacã alegem sã studiem româna, ne reîntâlnim, la cursurile de literaturã ori de istorie a limbii române literare, cu reprezentanții celor douã mișcãri culturale (considerate reprezentative pentru istoria literaturii noastre) și cu opera acestora. Le citim lucrãrile literare, critice, istorice ori lingvistice, însã ne preocupã mai puțin formația lor juridicã, faptul cã același spirit a produs în domenii care individului actual, limitat la stricta specializare, îi par diferite.

Mã refer la Petru Maior, cu studii de drept la Universitatea din Viena, preocupat, printre altele, de originea limbii române și de ortografie, la Ion Budai-Deleanu, secretar juridic la tribunal, apoi judecãtor de curte de apel, recunoscut cu ușurințã nu pentru scrierile ori traducerile sale juridice, ci pentru epopeea tragi-comicã Țiganiada. Mã întreb cam cât din experiența juridicã, din obligatoria preocupare de aflare a adevãrului însoțitã de conștiința limitãrii cunoașterii, din rezerva specificã funcției, l-a îndreptat spre polemica privind (im)posibilitatea evocãrii veridice a trecutului.

Dupã iluminiști, junimiștii: Iacob Negruzzi, profesor de drept la Universitatea din Iași, preocupat de probleme de limbã, istorie, economie, politicã, autor de poezie, satirã, schițe, romane, piese de teatru; Petre Carp, licențiat în drept la Bonn; Theodor Rosetti, absolvent de drept la Paris, judecãtor la Iași, profesor la Facultatea de Drept din Iași; Vasile Pogor, cu studii juridice la Paris, magistrat la Tribunalul Iași, apoi la Curtea de Apel, activ literar cu versuri, prozã ori traduceri. Și, bineînțeles, Titu Maiorescu, licențiat în drept la Paris, precum și în litere și filosofie la Sorbona, supleant la Tribunalul Ilfov, procuror, profesor la Universitatea din Iași, a predat filosofia la Facultatea de Litere din Iași, critic literar, fiind și unul din legiuitorii scrierii limbii române.

Plusez cu B. P. Hasdeu, judecãtor de Cahul, lingvist, scriitor, istoric, om politic și mã întorc grãbitã în secolul XXI, într-o Românie membrã UE care, tot ca în urmã cu vreo douã secole, dorește sã reafirme valori europene, sã funcționeze într-un spațiu european care se autodefinește ca spațiu de libertate, securitate și justiție. Ar fi trebuit sã constat azi cã sensul cultural se produce firesc într-un sistem motivațional moral echitabil, iar a face/a forma o culturã înseamnã, pentru orice comunitate profesionistã ºi pentru orice practicant al unei meserii ori profesii, gândire și conduitã în spiritul dreptãții.

De la purtarea echitabilã a șefului de șantier, la comportamentul medicului neiubitor de arginți ori al profesorului care noteazã obiectiv, conform baremului, de la conducãtorul de instituție care își promoveazã corect angajații, la magistratul care hotãrãște nu dupã fațã, ci dupã lege, de la politicianul preocupat de interesul public, la jurnalistul preocupat de scoaterea la luminã a adevãrului, toate sunt sensuri ale unei culturi și fiecare presupune un act de dreptate, adicã a face justiție, în înțelesul ei larg, neinstituționalizat.

Cã nu se întâmplã așa, iar sensul moral odatã enunțat trebuie reafirmat la nivel instituțional, prin prerogativele lui Themis, o aratã numãrul mare de cauze care asalteazã instanțele, vãzute ca ultim bastion al dreptãții, o aratã existenþa unei direcții specializate pe fapte de corupție de nivel înalt și mediu care sancționeazã medicii, magistrații, profesorii, politicienii, funcționarii corupți, abuzivi ori evazioniști.

Justiția mișcã azi o societate încã inertã, obișnuitã cu un anume mod de a face lucrurile incompatibil cu valoarea culturalã pe care o afirmã, uneori cu legea însãși. Astfel, în mod explicit, a face justiție înseamnã a face culturã. Va exista acea culturã pe care încã ne strãduim sã o creãm abia atunci când reflexul dreptãții va funcționa implicit, în fiecare act al medicului, profesorului, magistratului, politicianului etc. Abia atunci vom cãpãta și sens cultural. 

 

Comentarii cititori
sus

Dumitru Ungureanu

 

Colþul colecþionarului cusurgiu

Preambul

 

În orice prãvãlie existã un raft pe care stau de-a valma obiecte uitate, obiecte refuzate, obiecte necãutate. Mi se pare nedrept ca ele sã sufere en-gros tratamentul aplicat de consumatorul grãbit - indiferenþã ºi dispreþ. ªtiu cã spiritele inteligente au slãbiciune pentru vechituri, cãrora snobii le zic, afectaþi, „vintage”. Unii le cautã ºi le cumpãrã din nostalgie, alþii din credinþa cã doar lucrurile vechi sunt fãcute sã reziste mult ºi bine. Destui amatori gãsesc frumuseþe purã în liniile patinate ale vreunei cutii de gramofon, multor exigenþi le sunt suficiente performanþele vreunui cândva gadget de senzaþie. Multiplele facilitãþi, ca element greu de marketing agresiv, pot sã lipseascã pentru adevãraþii cunoscãtori, adepþi ai minimalismului apropiat de esenþe.

Am în „lista de prieteni” câþiva colecþionari de-o facturã aparte, mai degrabã oameni cu simþ de rãspundere faþã de banii greu câºtigaþi decât rentieri care nu mai ºtiu ce sã facã pentru a se împlini sufleteºte. Dacã unul a avut odatã bucuria sã primeascã de ziua lui un cadou mai deosebit, cum ar fi, sã zicem, o bicicletã sau un aparat de pozat, nu s-a debarasat de obiect nici când s-a stricat, nici când va fi primit din partea cuiva ofertã de cumpãrare la un preþ fãrã comentariu. Iar aici e pus în joc mai degrabã sentimentul, omenesc, al preþuirii de sine, decât cel, tot omenesc, al respectului faþã de cine a fãcut cadoul. Pentru cã, învestit cu valoare sentimentalã de utilitate redusã, obiectul-cadou se transformã dintr-o piesã inertã într-o bucatã impalpabilã din sufletul meu, din fiinþa mea, din istoria mea. A-l înstrãina e ca ºi cum aº tãia din mine.

Aici îmi vine în minte versul lui Ion Barbu: „Sfânt trup ºi hranã sieºi, Hagi rupea din el.” Dar nicio legãturã nu fac între fantasma matematicianului poet ºi deloc iluzoria mentalitate de colecþionar. Sãrãcia personajului Nastratin Hogea nu presupune vreo stare incompatibilã cu harul culegãtorului de trofee uitate, ci þine de banalitatea statutului social. Fiindcã, la drept vorbind, ºi pentru un colecþionar vinderea oricãrui flecuºteþ din comoara deþinutã, anevoie gãsit, îndelung adulmecat, aºteptat, negociat, înseamnã o muºcãturã din sine, din ceea ce reprezintã, din ce îl înalþã mãcar în ochii proprii. Sã obligi un astfel de om sã renunþe la un lucru de nimic în opinia celor din jur ºi-n percepþia comunã, dar de nepreþuit în optica ochelarilor sãi, e ca ºi cum l-ai lega pe linia feratã cu câteva minute înainte sã aparã trenul. Lumea poate sã se ducã dracului, pot fi cutremure, inundaþii, incendii, secetã sau emisii radioactive; pot muri apropiaþi, rude, copii, pãrinþi; pot fi rãzboaie, înfruntãri sau încheieri de pace galacticã; pe sagacele colecþionar nu-l tulburã nimic, nu-l opreºte nimic din alergãtura dupã vreo piesã ce-i lipseºte din colecþie ori dupã vreo raritate ce-i poate da ºi mai multã strãlucire.

Dar existã ºi-un fel de colecþionar aparte, care nu þine musai la lucrurile colectate, nu umblã dupã raritãþi, nu pãstreazã ca ºi când n-ar putea sã trãiascã fãrã „acel” obiect ºi, spus fãrã fason, nu face deloc cinste calitãþii presupuse de substantiv. Acela e caracterizat de cuvântul „cusurgiu”, ºi despre el încerc sã vorbesc. Inutil sã precizez cã-i vorba despre mine...  

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey