•  Lucia Dãrãmuº
•  Mariana Dobricã
•  Rodica Mixich
•  Simona Preda


sus

Lucia Dãrãmuº

                                  

Virginia Woolf
Între abuz și creație

 

Virginia Woolf a început în 1939 sã-și scrie autobiografia, A Sketch of the Past. O întreprindere dificilã, având în vedere copilãria și adolescența autoarei, agitate, cu episoade depresive și tentative de suicid. A încercat sã-și înțeleagã stãrile depresive, astfel cã, în 1939, scrie: I'm interested in depression, and make myself play a game of assembling the fractured pieces. (V. W., 15 April 1939, Diary 5.)

Luându-și notițe din propriul jurnal, a început prin a-și examina istoria propriei depresii, motivele acesteia. Fãcând aceasta, a sãpat drumul înapoi, spre propria familie, spre propriul comportament din acel timp al copilãriei. Fratele ei din partea mamei, pe jumãtate frate, Gerge Duckworth, o numea „poor goat”, însemnând, așa cum apare în scrisorile ei, cã era în permanențã alienatã, nebunã: „which I suppose means that I'm permanently mad”. (V. W., Letters 2:1178)

În A Sketch of the Past, Virginia Woolf își examineazã cu minuþiozitate multele probleme ale familiei, începând cu comportamentul despotic al tatãlui, violența lui,  depresia cronicã a mamei, moartea ei timpurie, comportamentul sorei ei Vanessa dupã moartea mamei, relația intimã a acesteia cu fratelei ei, frate pe jumãtate, George Duckworth, relația Virginiei Woolf cu J. K. Stephen, vãrul ei dupã tatã, care, la rândul lui, a abuzat sexual surorile Stephen. Cel mai amãnunțit rãscolește amintirile ei cu privire la relația pe care Virginia Woolf a avut-o cu fratele pe jumãtate, George Duckworth, maleficul George, care a abuzat-o sexual în copilãrie, dar și cu Gerald, celãlalt frate al ei, pe jumãtate frate, care a abuzat-o sexual și a molestat surorile Stephen. Aceste din urmã amintiri, i-au stârnit autoarei simțiri de spaimã, frici, însã ea însãși declarã cã trebuie și e în stare sã se întoarcã în trecut, sã gãseascã o legãturã între abuzul sexual suferit și stãrile ei depresive. A înțeles cã acest abuz sexual, care s-a repetat și care era ceva obișnuit în sânul familiei Stephen, a fost central pentru formarea trãsãturilor vieții ei de mai târziu.

În fața acestei sarcini, de a gãsi legãtura (deși o cauzã-efect existã, așa cum însãși autoarea aratã) între abuzul sexual și depresie, Woolf se vede singurã. Totuși, sora ei, Vanessa, o încurajeazã sã încerce sã-și scrie propria viațã. Când începe sã scrie Sketch of the Past,circulã știrile cã Anglia va fi invadatã de Hitler, astfel cã aceastã sarcinã de a-și interpreta propriile stãri psihologice și problemele familiei rãmâne neterminatã. Datoritã acestor amenințãri, ea împreunã cu soțul ei, Leonard Woolf, hotãrãsc, în cazul în care Hitler ar invada Anglia, sã-și punã capãt zilelor.

Prima amintire pare a fi una idilicã, în poalele mamei ei, vãzându-i rochia cu flori, apoi: „It is of hearing the blind draw its little acorn across the floor as the wind blew the blind out. It is of …feeling, it is almost impossible that I should be here; of feeling the purest ecstasy I can conceive”. (V. W., 25 April 1940, Diary 5).

Aceste amintiri, care par a fi idilice, îi sunt stranii și îndepãrtate, chiar ciudate. Își mai amintește sunete confuze și neclare, aerul care pãrea sã suspende sunetul. Aceste senzații din copilãrie, explicã Woolf, le poartã cu ea pânã la maturitate.

Recunoaște natura discontinuã a percepțiilor ei ca momente ale ființei separate, fãrã conexiune.

Similaritatea dintre simțirile lui Woolf ca adult și descrierea ei despre perioada copilãriei este semnificativã pentru cã sugereazã cã Virginia a fost depresivã încã din copilãrie. Copiii care trãiesc într-o depresie cronicã, ceea ce descrie Woolf în A Sketch of the Past,nu au un sens al ființei, sunt conectați la experiețele copilãriei, la traumã, la indiferența de care au avut parte. Dupã descrierea simțirilor din copilãrie, autoarea face o lungã analizã a ceea ce ea numește „looking-glass shame” (V. W., Letters 4:2194), o descriere a trupului ei, a rușinii pe care a trãit-o, fiind abuzatã sexual de Gerald Duckworth. Ea se întreabã de ce simte rușinea în trupul ei, de unde provine aceasta, însã, rãscolind astfel trecutul, o teamã și o rușine de propriul trup o cuprind.

Gerald a atacat-o sexual dincolo de ușa sufrageriei. A ridicat-o în sus și a început sã-i pipãie trupul: „I sat there he began to explore my body. I can remember the feel of his hand going under my clothes; going firmly and steadily lower and lower. I remember how I hoped that he would stop; how I stiffened and wriggled as his hand approached my private parts. But it did not stop. His hand explored my private parts too”. (Blanche Wiesen Cook, Women Alone Stir My Imagination)

Virginia Woolf avea probleme în ceea ce privește masa, mânca fie prea puțin, fie prea  mult și apoi voma – era bulimicã. Și cum altfel ar fi putut sã fie, cum sã nu-i fi creat ulterior repulsie mâncarea, atâta timp cât abuzul sexual se petrecea lângã locul unde se servea masa. În holul de lângã camera unde se lua masa atârna o oglindã iar Virginia Woolf putea privi tot ce se întâmplã în oglindã. În A Sketch of the Past ea a descris visul pe care-l avea în mod recurent, cum se vedea în oglindã și o fațã oribilã, fațã de animal, s-a arãtat peste umerii ei. Și continuã, „I cannot be sure if this was a dream, or if it happend”.

Aceastã fațã ar putea fi fața bestialã a celui care în copilãrie a abuzat-o, aceastã fațã îi apãrea în mod recurent, o fãcea sã-i fie teamã, sã nu aibã liniște.

Nici cu fratele ei bun, Thoby, nu se prea înțelegea. Își amintește cum, pe iarbã fiind, a bãtut-o: „Idropped my hand instantly, and stood there, and let him beat me”.

Neființã, incest, violențã fizicã și psihicã, acestea sunt doar câteva probleme grave suferite de Virginia Woolf în copilãrie și adolescențã.Toate aceste abuzuri au fãcut-o sã se simtã mai târziu teribil de deprimatã, singurã, abandonatã, fãrã putere, ca paralizatã, dupã cum ea însãși spune: „mybody seemed paralysed”. Se simțea singurã atât în copilãrie, cât și la maturitate, deși la maturitate fãcea parte din grupul de intelectuali (scriitori, artiști plastici, literați, muzicieni, etc.) Bloomsbury: „I feel so alone, so alone, so all alone”.  

Autoarea își amintește de o întâmplare incestuoasã, pe când avea șase ani. Era grav bolnavã, tușea, avea spasme și frisoane. Stãtea întinsã în pat iar fratele ei mai mare, Gerald (din prima cãsãtorie a mamei), a venit la ea și a început sã-i frãmânte tot corpul cu degetele, pe sub haine, în special zonele intime. Fetița de atunci nu putea sã spunã nimic pãrinților, pentru cã, deși avea doar șase ani, pentru comportamentul fraților fetele erau întodeauna de vinã în familiile și societatea victorianã. Așa erau educați. Iar ea, Virginia Stephen pe atunci, Woolf mai târziu, se simțea vinovatã, înfricoșatã, abandonatã, depresivã, și toate acestea doar la șase ani. Atunci au început abuzurile sexuale.

Din nefericire, adesea cei (cele) care trec prin astfel de abuzuri dezvoltã mai târziu un comportament autodistructiv, se pedepsesc singuri, se mutileaza, cad în alcoolism, abuzuri de medicamente sau drog, ori au tentative de suicid. Nici Virginia Woolf nu face excepție, cãci, de-a lungul timpului, fie s-a gândit la suicid și a exprimat-o în scris, fie chiar a avut tentative de suicid. Pânã la un punct, pe ea a salvat-o scrisul. S-a exprimat prin scris. Toate acestea le-a înțeles la maturitate, când a descris în  amãnunt, prin intermediul prozei, viața familiei, problemele ei interne la Memoir Club. Ea a descris cum casa era aglomeratã de emoții violente, furie, sentimente negative care veneau de la George și Gerald. Ea descrie cum, dupã moartea mamei ei, George a început s-o abuzeze sexual din nou și din ce în ce mai des. Pe atunci Virginia avea treisprezece ani. Atunci a avut un nou episod depresiv și a vrut sã moarã. Se simțea paralizatã, se simțea bolnavã. Îl vedea pe Gerald, care o abuza și el sexual, ca pe un aligator în apã, monstruos și foarte periculos. Simțea prãpãstii, vedea abisul și pãmântul cum se despicã de fiecare datã când apãrea Gerald în calea ei. Toate acestea sunt descrise în jurnalul ei, moment în care vorbește despre sentimentele de suicid din adolescențã. În jurnalul ei, din luna martie 1937, descrie aceste sentimente ale ei, ups and downs. Se simte foarte singurã. Fãrã cuvinte. Prin vene îi curge multã rãcealã, simte rãceala. E lipsitã de putere, ochii îi sunt goi, fãrã luminã și continuã: „this anxiety and nothingness surround me with a vacuum. In affects the thighs chiefly. And I want to burst into tears, but have nothing to cry for. (...) I looked at my eyes in the glass once and saw them positively terrified”. (V. W. March 1937, Diary 5).

Nici J. K. Stephen, vãrul ei din partea tatãlui, nu s-a ținut departe de molestarea surorilor Stephen. Cu o mentalitate de violator, pe care și-a exprimat-o din plin și cu multã forțã prin poezie, fiind apreciat de cercurile înalte de la Cambridge, a abuzat-o sexual în nenumãrate rânduri în special pe Stella Duckworth, sora cea mai mare (pe jumãtate sorã) a Virginiei Woolf, Stela care a devenit mamã surogat pentru micuțele Stephen, dupã ce mama lor moare.

Când îl descrie pe tatãl ei, Virginia o face folosind un limbaj care te duce cu gândul

la abuzul sexual. Ea descrie cum, dupã moartea Stelei, care a urmat morții mamei lor, Virginia a fost fãrã nici o protecție în casã, „fully exposed without protection to the full blast of that strange character”. Fãrã nici o protecție, Leslie Stephen, tatãl ei, devine pentru ea o problemã. Când vorbește despre furia ei cu privire la tatã, ea folosește imaginea unui viol. Se simțea alãturi de tatãl ei ca într-o cușcã cu un leu care este furios, care rage, iar ea e micã și neputincioasã. În A Sketch of the Past, Virginia Woolf descrie cum l-a auzit pe tatãl ei bolborosind lucruri indecente, adolescentã fiind: „lay awake at night horrified hearing, as I imagined, an obscen old man gasping and croaking and muttering senile indecencies”.

Comportamentul suicidar al Virginiei se datoreazã în parte abuzurilor sexuale, iar în parte copierii caracterului comportamental îndreptat spre suicid din familie. Tatãl Virginiei Woolf avea un comportament suicidar, în special dupã moartea Juliei, soția lui, J. K Stephen, vãrul Virginiei cu probabilitate a comis suicidul, tatãl acestuia, J. F. Stephen, unchiul Virginiei, a avut tentative de suicid dupã moartea fiului lui. Când Virginia împlinea 9 ani, tatãl acesteia scria despre fiica lui cã-i seamãnã la caracter: „Virginia is certainly very like me I feel”.

În ciuda celor trãite, a abuzurilor suferite, a unui comportament suicidar, Virginia Woolf a ales sã scrie și sã picteze. A scris cãrți celebre ca Orlando, Doamna Dalloway, Spre far, A Room of One's Own, eseuri, cãrți pentru copii, memorii, scrisori, toate rãmase în conștiița literaturii universale, precum a lãsat urme și în istoria picturii, prin lucrãrile pe care le-a pictat. A fost feministã și un inovator de limbaj, facând parte și fiind un membru important al grupului de intelectuali londonez Bloomsbury.

Dar, la final, a ales sã se sinucidã prin înnec, scriind în jurnalul ei ultimile cuvinte: „I will go down with my colors flying”. 

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobricã

 

Treceri

 

Mai treceam uneori prin viaþa ta, prin bucãtãria ta, la o cafea, pe balconul tãu, printre flori sau rochii, bluziþe, fustiþe, ciorapi, desuuri puse la uscat, prin baia ta cu scoici adunate de pe niºte plaje exotice ºi lumânari parfumate, prin patul tãu mãtãsos, adormitor, chemãtor, prin trupul tãu întrebãtor, prin pãrul tãu ciufulit, rãvãºit, prin gândurile tale indecente sau cuminþi, prin nopþile tale fierbinþi, prin dimineþile tale grãbite, prin dupã-amiezele tale opace sau plictisite, prin tot ce erai ºi nu erai, prin ce-mi dãdeai sau ai fi putut sã-mi dai, apoi plecam în viaþa mea, cu ºedinþe, targete, ºefi, kilometri, beþii cu bãieþii, târfe, cravate, poveºti complicate, pe mine mã atrãgeau chemãrile, provocãrile, þie îþi plãceau aºteptãrile, te cuibãreai în ele ca o pisicã rãsfãþatã, care voia sã fie alintatã, deveneai uneori jucãuºã, alergai, pânã ameþeai, dupã gheme colorate de gânduri ºi vise, de speranþe ucise, încâlceai firele întrebãrilor ºi ale mirãrilor, încât nici tu nu te mai înþelegeai, nu te mai ºtiai, ºi mai alergai dupã niºte fluturi galbeni, pâlpâitori ºi parfumaþi, care îþi invadau câteodatã odaia, îmi spuneai cã vin dintr-un roman al unui sud-american, care scria despre iubiri ca niºte boli sau ratate ºi despre niºte veacuri de singurãtate, dupã un timp te-am pierdut, pur ºi simplu ai dispãrut, cu fluturii tãi galbeni cu tot, poate te plictisiseºi sã aºtepþi trecerea mea printre pereþi, printre tablouri ºi flori, printre vise ºi zori, te-am tot cãutat, prin toamnele veºtede care curgeau pe alei, prin zilele limpezi cu funigei, prin orele ºtiute doar de noi, printre paºii risipiþi în noroi, îþi ghiceam câteodatã zâmbetul pe chipul unei alte femei ºi parfumul greu al fluturilor galbeni impregnat în pielea ei, mã întrebam ca în romanþe ce cãutaseºi tu în viaþa mea, sau eu în a ta, cine cui îi tulburase liniºtea, monotonia, indiferenþa, pânã la urmã þi-am acceptat absenþa, nu te mai gãseam nici în amintirile mele, nu mai voiai sã fii nicãieri, nici mãcar în ziua de ieri, de alaltãieri, de acum douã veri, de acum prea mult timp, un timp sãrãcit de poveºti, buimãcit de crize economice sau morale, rãzboaie personale sau mondiale, femei cu coase ºi angoase..., deci nu mã mai aºteptam sã te  întâlnesc în noaptea aceea, când pe cer se desena Casiopeea, pe autostrada pustie, la ora târzie a întunecatelor ºoapte ºi a tainelor coapte, de parbriz s-a izbit sonor un fluture galben pâlpâilor, al cãrui parfum ameþitor mi-a rãscolit amintirile ºi trãirile aproape epuizate sau uitate, iar tu  veneai spre mine uºor, înºelãtor, într-un nor de fluturi ai lui Marquez (a se pronunþa cum se scrie, pentru rimã, desigur), într-o rochie ecosez, noaptea vineþie se risipea în melancolie, iar luna chealã devenea ovalã, tu alergai, fãceai piruete, înaintai, dar nu ajungeai, ºi eu avansam, dar nu te prindeam, poate doar te visam, poate doar speram...

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

Realism

 

ªedeam alãturi ºi, doar în aparenþã, priveam munþii ºi apusul soarelui pentru cã de fapt ne pândeam una pe cealaltã. Ceilalþi copii alergau pe pajiºtea acoperitã cu iarba umedã ºi deasã. În spatele nostru curgea un râu printre bolovãniºuri. Sursa tensiunii dintre noi era nesiguranþa proprie pe care adolescenta o intuia ºi nevoia personalã de rãspunsuri sincere.Mã scruta tãios, nu cu urã, dar fãrã milã, parcã aºteptând o infirmare a realitãþii. Sunt mai intimidatã în faþa tinerilor decât a celor din generaþia mea pentru cã copiii au un simþ deosebit în a descoperi lipsa sinceritãþii ºi a interesului autentic faþã de problemele lor. 

Ce se întâmplase? Noaptea, celelalte fete au intrat în dormitorul în care dormea și au mânjit-o pe faþã cu pastã de dinþi, iar gluma era identificatã cu durerea sufletului ei: „...ºi-au bãtut joc de mine, doamna, cã sunt sãracã, sunt sãracã doamna, ºi de aceea îºi bat joc!”. Aºa arãta realitatea ºi era imposibil de negat, mai ales cã sãrãcia împinge omul cu nasul doar în microcosmosul sãu. La omul sãrac nu prea ajung sunetul bucuriei ºi cuvintele iubirii de aproapele sãu pentru cã el aparþine celor forþaþi sã se concentreze asupra aspectelor materiale ale vieþii, iar eu, în mod ironic, desfãºuram o activitate voluntarã de educaþie prin culturã, cu accent pe latura spiritualã a omului. Instrumentul cu care cântam era iubirea, frumosul ºi bunãtatea. Stingheritã am lãsat ochii în jos în timp ce ea povestea: „...tata munceºte cu ziua pe unde apucã, dar nu prea gãseºte de lucru, iar mama nu a avut niciodatã serviciu, dar acum a plecat douã luni la cules de cãpºuni ºi ne-am plãtit toate datoriile la magazinul alimentar ºi am cumpãrat ºi un porc...”. Tensiunea era tot mai dificil de suportat ºi dorinþa exasperatã de a spune ceva copilului de lângã mine. Încurajãri, citate, sfaturi, parabole...? Oricât mã strãduiam ºi orice aº fi spus, îmi pãrea impudic. Regula era ca atunci când eram mai puþin pregãtitã, brusc ºi inexplicabil, sã fiu nevoitã sã dau rãspunsuri fãrã echivoc, directe ºi clare, la întrebãri esenþiale. Dar puteam eu sã fiu pregãtitã a explica existenþa sãrãciei unui copil sãrac?

I-am privit trupul firav dar vânjos, obiºnuit cu munca, ochii albaºtri, tãioºi ºi inteligenþi, atitudinea bãtãioasã, cu braþele încruciºate pe piept. O fizionomie colþuroasã.

Le-am urmãrit de departe pe toate în timp ce adunau lemne pentru focul de tabãrã în jurul cãruia urma sã ne adunãm seara. Neºtiutoare, au adunat lemne putrede, îmbibate de apã ºi grele, au obosit, ca în final sã solidarizeze ºi sã înveþe de nevoie. Deoparte, asista cu curiozitate la toatã vânzoleala gãlãgioasã ºi prea puþin utilã a fetelor pânã când, cu dexteritatea exerciþiului fãcut zilnic, a început sã rupã cu genunchiul crengi uscate ºi sã le proiecteze direct în grãmada de lemne care a început sã creascã vãzând cu ochii.

„...Seara mã duc la baltã, doamna, sã mã rãcoresc...”. „Pot sã vin ºi eu?” Era unica fraternitate pe care puteam sã i-o ofer. A zâmbit a camaraderie.

 

Comentarii cititori
sus

Simona Preda

 

Ioana

 

Am prieteni speciali. Și-atât de frumoși, cã m-am gândit sã îți povestesc și ție despre ei. Fiecare a fost o întâlnire pentru mine. Și mi-au rãmas în suflet. Azi despre ea… Ioana.

Ioana a fost prietena mea. Și cred ca mai este, nu știu, nu am mai întâlnit-o de aproape zece ani. Am cãutat-o însã. Atât cât mi-a fost posibil, pentru cã n-am știut niciodatã unde locuiește sau cu ce se ocupã. Ea apãrea doar. Așa, ca un prieten, atunci când ești singur. Dar niciodatã n-avea timp. Nu își gãsea locul, pendula permanent între București, Paris și Amsterdam. Îți povestesc pentru cã, uneori, mi-e foarte dor de ea. 
Era pianistã. Și una remarcabilã. Cânta dumnezeiește Debussy. Terminase (sau nu) Conservatorul. Provenea dintr-o familie specialã, de artiști. Știa de Gauguin de la patru ani. Mama ei fusese parcã balerinã, tatãl ei sculptor. Cam atât știu concret despre ea. 
Era într-adevãr frumoasã. Poate cam manieristã în gesturi, mai ales în timp ce fuma, pentru cã, am omis sã vã spun, Ioana fuma mult. Poate prea mult. Și avea ochii verzi. Pãrul… pãrul nu știu, cred cã era brunetã, dar atunci era rasã pe cap. Se îmbrãca numai în negru și era plinã de tatuaje.
Pe Ioana am întâlnit-o la mine acasã. Venise cu o amicã. Stãtea turcește pe covor și își aprindea cu nerușinare țigara de la candela mea. Avea un aer emfatic, dominator și dezarmant. În primele secunde mi s-a pãrut cumplit de nesuferitã. Îmi uzurpa teritoriul și intimitatea. Și în plus, adusese cu ea și un pui de pisicã. Pisoiul avea sã rãmânã. Asta am aflat mai târziu.
De ce mi-a devenit dragã cu timpul ?... E greu de spus. Poate pentru cã emana un soi de libertate și avea un aer baudelairian în priviri, sau datoritã talentului, sau pur și simplu pentru cã admiram acea mândrie implacabilã cu care se etala în fața tuturor… Ea nu avea repere, nu avea obligații. Nu fãcea nimic din domeniul lui „trebuie”. Venea și pleca și rãmâneau dupã ea doar mucurile de țigãri și mirosul de Boucheron. Atât timp cât stãtea, cânta. Îi plãcea „Stairway to heaven”..
Ioana era frumoasã! Și uneori, îmi lipsește…

 

George

 

„Cu cât turma este mai turmã cu atât pãstorul este mai singur. Trebuie ca, din când în când, o oaie sã se rãtãceascã, pentru ca o singurãtate sã vinã sã vorbeascã singurãtãții lui” (Gustave Thibon, Ignoranța înstelatã)

Tot despre un om frumos îți povestesc și acum, pe care îl mai petrec uneori cu o geanã de amintire… Mãrturisesc, mi-a rãmas prea multã vreme în suflet, dar îi datorez poate faptul cã, odatã cu el, metafora și-a gãsit un loc în viața mea și n-a mai plecat de acolo. Când l-am cunoscut, era un tânãr imberb și frumos ca un efeb. A fost sã fie sã ne întâlnim, dar fiecare a plecat pe drumul lui. Sã fi trecut mai bine de douã decenii de-atunci. Când i-am aflat privirea, am avut sentimentul cã pânã atunci trãisem stins. Da, am avut o singurã întâlnire – cum spuneam noi – la turn, dar n-a fost sã vinã. Am râs și-am plâns și-atât! În rest, ani de zile ne-am petrecut doar privirile. Sfios și cast. Mai vorbeam uneori. Gesticula cu o țigarã stinsã. Uneori - mai tãceam împreunã. Mi-amintesc și de exemplarul din buzunarul de la blugi - Phaydros, pe-atunci eu nu aveam habar de ontologie sau de metafizicã. Sã fi fost un hazard cã peste ani doar eu aveam sã fiu absolventã de filozofie?... În amintiri l-am asociat cu ploaia, cu lãcrãmioarele, cu pãdurile… Nu, nu l-am cãutat niciodatã, nu-l cãutasem nici când m-a gãsit. Dupã bacalaureat am lãsat privirea în jos când mi-a cerut sã îl urmez în rochie albã. Am tãcut. Atunci m-a luat de mânã și mi-a spus cã își lasã gândurile la mine. Și-atât și tot! Dupã un timp, îmbrãcat el într-o cãmașã albã, desculț, cuminte și cu capul plecat în cântul stihiraric, a plecat la alt braț, spre o altã cale și cu un alt nume. Și-acum, e mai aproape de Dumnezeu cu un cer! 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey