•  Florin Oncescu
•  Haugh Béla
•  Cristian Fulaș


sus

Florin Oncescu

 

Chiar înaintea plecãrii în Canada

 

Cristina mi-a strigat sã rãspund eu. În acea searã, telefonul sunase mai mult pentru mine. Cei din familie ºi prietenii apropiaþi ºtiau cã plec a doua zi. Unii mai avuseserã câte ceva sã-mi spunã, dar acum, la ora 10 seara, nu mai aºteptam telefon de la nimeni. Umblam ca un tãune dintr-o camerã într-alta, tot scotocind pe rafturi ºi prin sertare. Douã valize mari, pe jumãtate pline, erau lungite pe mocheta din hol. În sufragerie, înarmatã cu fierul de cãlcat, Cristina îmi pregãtea un pachet de cãmãºi.

„Sorin, tu eºti?” Vocea din receptor, una femininã, mi s-a pãrut cunoscutã, dar n-am reuºit s-o asociez unei feþe anume. „Da, eu sunt”, am zis. „Ia sã vedem, mã recunoºti?” Am tãcut. „Sunt doamna Ghiþã!” ªi numele îmi suna cunoscut, dar tot nu reuºeam sã vãd acea faþã. „Nu cred cã...” am mormãit. „Doamna Ghiþã, de la Institutul de Turbotrotinete!” Cu un nod în gât, mi-am exprimat bucuria de a o auzi. M-a întrebat „ce fãceam”.

M-am mutat cu telefonul în dormitor. Era una dintre secretarele Laboratorului de Testãri Statice de la Institutul de Turbotrotinete, unde lucrasem din decembrie 1986 pânã în aprilie 1990. Pentru o bunã parte a acelei perioade, împãrþisem o salã de birouri cu alþi cinci ingineri ºi cu doamna Ghiþã, secretara care ne bãtea la maºina de scris rapoartele tehnice. Era o femeie slabã ºi brunetã, de vreo 50 de ani, cu o voce de fumãtoare aprigã. Numele de botez nu i-l reþinusem, pentru cã nu ºi-l folosea niciodatã. Când se prezenta, îºi spunea, simplu, „doamna Ghiþã”. Când nu era de faþã, i se spunea „madam Ghiþã”.

N-o mai vãzusem de când pãrãsisem Institutul, pentru un post în învãþãmânt. Ba, chiar, îmi aminteam vag, încã dinaintea plecãrii mele de-acolo. Dupã schimbarea de regim, în viaþa Laboratorului urmaserã câteva luni de debandadã generalã. Muncitorii ºi tehnicienii din „producþie” îºi înfiinþaserã un sindicat a cãrui primã acþiune fusese revendicarea televizorului color instalat în sala noastrã, pe motiv cã ºi ei aveau dreptul sã vadã meciurile campionatului mondial de fotbal care se apropia, nu numai inginerii. Doamna Ghiþã intrase în conflict cu o tânãrã ºi bine protejatã secretarã, apoi cu ºeful Laboratorului, apoi îºi luase multe sãptãmâni de concediu, acumulate în vremea dictaturii, iar la urmã dispãruse cu totul din raza mea vizualã. Se mutase în alt departament, ori pãrãsise Institutul? Plecase de bunã voie, sau silitã de împrejurãri? N-am ºtiut atunci, n-am aflat nici mai târziu, pentru cã propria mea plecare mã îndepãrtase brusc de acel mediu. Pentru aproape cinci ani nu mai auzisem nimic de doamna Ghiþã. Iar acum, cu nouã ore înainte de decolarea avionului care avea sã mã ducã în Canada, cu ºapte ore înainte de necesara prezentare la aeroport, cu numai ºase ore înainte de planificata pãrãsire a locuinþei mele bucureºtene pentru o duratã de timp nedeterminatã, doamna Ghiþã mã cãuta la telefon, dornicã sã afle ce fãceam, nu în general, ci exact în acele clipe. M-am uitat prin fereastra dormitorului, la balcoanele blocului de alãturi. Mã aºteptam sã descopãr vreun lunetist, spionându-mã prin vizorul armei.

„Sorin! Mai eºti la telefon?” „Da, doamna Ghiþã”, am zis, cu glas stins. „Ce spui cã fãceai?” Instinctiv, am luat decizia de a juca acoperit. „Pãi... mai nimic. Program de searã, obiºnuit.” Alesesem sã trec sub tãcere plecarea de a doua zi. Dacã intram pe acel subiect, discuþia se putea prelungi oricât. „Deranjez?” „Nu, doamna Ghiþã, sunt doar puþin surprins. A trecut ceva timp de când nu v-am mai auzit!” Devenisem viclean. „Ha-ha-ha! Aºa e! ªtii de ce te sun?” „Pãi... nu ºtiu, dar mã bucur, oricum, cã vã aud.” Devenisem ironic. „Ha-ha! Uite, m-au cãutat de la biblioteca Institutului ºi mi-au spus cã nu gãsesc un raport scos pe numele meu. Iar eu, din câte îmi amintesc, l-am scos pentru tine. ªtii cumva unde este?” „Un raport scos când? Acum cinci ani?” Devenisem lejer ofensiv.

La Institut, împãrþisem sala de birouri cu Horia ºi cu Flaviu, cu neamþul Helmut Bayer, cu un domn Georgescu, cu o doamnã Beldie ºi cu doamna Ghiþã. Doamna Ghiþã obiºnuia sã scoatã uneori de la bibliotecã documentaþie pentru inginerii din birou, la cererea lor. Tot ea o ºi ducea înapoi. Horia ºi Flaviu îmi erau prieteni. Toþi trei terminaserãm facultatea în urmã cu puþini ani. Deºi apropiat nouã ca vârstã, Helmut era mai vechi în institut ºi afiºa o figurã de blazat. Doamna Beldie primise cândva porecla de doamna Fâs din motive evidente vecinilor ei de birou. Domnul Georgescu era un ciudat care trãia în propria lui lume, una în care el deþinea rolul de savant neînþeles. Cei mai vorbãreþi dintre noi erau doamna Ghiþã ºi Helmut. Doamna Ghiþã acoperea sectorul bârfei de întreprindere, Helmut obiºnuia sã spunã bancuri cu nea Nicu. Remarcasem însã cã Helmut se ferea de urechile doamnei Beldie. La apropierea ei, ori devenea tãcut, ori schimba subiectul. Nu era foarte exuberant nici când domnul Georgescu se afla prin preajmã, însã de vinã pãrea sã fie totala lipsa de umor a respectivului. În acele vremuri, se spunea cã în fiecare încãpere de birouri trebuia sã existe mãcar un informator. La noi, candidatul cel mai credibil la acest post pãrea sã fie doamna Beldie.

„Sorin, mã auzi?” „Da, doamna Ghiþã.” „Spuneam cã raportul a fost scos din bibliotecã în ianuarie ’90.” „O fi fost, dar eu, la plecarea de la Institut, nu am luat cu mine nici un raport.” „Uite, îþi spun ºi titlul, poate aºa îþi aminteºti.” „Nu-i nevoie.” „Ba da, ascultã! Materiale compozite folosite în industria de turbotrotinete.” „Îmi sunã cunoscut, dar sunt sigur cã n-a rãmas la mine.” „Poate, totuºi, îl cauþi ºi vorbim... mâine?” Propunerea doamnei Ghiþã m-a lãsat fãrã glas.” „Sorin, putem sã vorbim mâine, NU-I AªA?” Acum, tonul întrebãrii ei mi s-a pãrut lejer batjocoritor. „De ce nu?” – m-am auzit spunând.

Mi-a lãsat un numãr de telefon, la care s-o sun. N-am înþeles dacã era numãrul ei de acasã, dacã era un numãr de la Institut, ori din altã parte. L-am scris pe un petec de hârtie pe care l-am rãtãcit în acea searã.

Am vorbit apoi cu Cristina. Era curioasã sã afle cu cine stãtusem atâta de vorbã. ªi iritatã, pentru cã prevedea cã-mi voi pierde toatã noaptea cu fãcutul bagajelor. A fost de acord cã întâmplarea era bizarã. S-a vãitat cã-i lãsam o nebunã pe cap, cãreia nu va ºti ce explicaþie sã-i dea pentru subita mea dispariþie. I-am spus cã mie doamna Ghiþã nu mi se pãruse nebunã. Simþisem altceva, mult mai neliniºtitor. Simþisem cã doamna Ghiþã era la curent cu plecarea mea de a doua zi. Simþisem cã mã sunase ca sã se joace cu nervii mei, aºa cum auzisem cã obiºnuiau tovarãºii, înainte. Vorbind, am devenit conºtient de o altã ciudãþenie, care, credeam, îmi confirma bãnuiala. Doamna Ghiþã n-avea de unde sã-mi ºtie numãrul de telefon. Când pãrãsisem Institutul, nu aveam telefon acasã. Îl obþinusem un an mai târziu, printr-o intervenþie a ºefului Cristinei la ROMTELECOM. „Exagerezi”, mi-a spus Cristina. „Ca ºi cum n-ar fi putut sã te gãseascã în cartea de telefon!”

Cristina a venit în Canada cinci luni dupã mine. În tot acest interval, doamna Ghiþã n-a mai încercat sã mã prindã la telefon. Poate pentru cã raportul pierdut apãruse, cumva, la biblioteca Institutului?

 

Comentarii cititori
sus

Haugh Béla

 

 

Isprãvile lui Háry János (1914)
XVIII.
Cum i-am înapoiat regelui hrisovul de înnobilare

 

(Povestea precedentã, în numãrul 61)

Vã minunaþi cã rãzboiul cu francezii a avut loc cu atât de mult timp în urmã ºi totuºi eu n-am îmbãtrânit deloc? Oare chiar nu v-am spus pânã acum de ce? Explicaþia e foarte simplã. M-am nãscut în 29 februarie, deci n-am o zi de naºtere decât o datã la patru ani. Prin urmare, este absolut natural sã înaintez în vârstã mai lent. 

Dar trecerea timpului m-a afectat ºi pe mine, iar memoria mi-a slãbit într-atâta încât nu trece o zi fãrã ca sã uit una dintre faptele mele de eroism. Pentru cã tot ceea ce v-am povestit nu reprezintã nimic faþã de mãreþele aventuri în veci pierdute. Însã nu voi uita niciodatã cu câtã amabilitate m-a primit bunul nostru rege atunci când l-am vizitat în Viena. 

Aveam o sumedenie de prieteni acolo: generali, soldaþi din gardã, servitori, dar de aceastã datã am tras la cel mai bun amic al meu, Maiestatea Sa Regele, deoarece aveam ceva de discutat. I-am recunoscut repede fortãreaþa dupã vulturul cu douã capete de pe acoperiº, care înfulecã zilnic câte o cireadã ungureascã. Am sãrit din spinarea credinciosului meu bãlan, i-am legat frâul de gard, mi-am zornãit pintenii de-a lungul coridoarelor din palat, am strãbãtut o sutã de încãperi pânã când am ajuns sã bat la uºa camerei aurite unde monarhul tocmai se juca de-a oastea cu fecioraºii sãi. 

De îndatã ce m-a vãzut, ºi-a aruncat sabia, s-a grãbit sã mã întâmpine ºi mi-a strâns mâna. Apoi m-a întrebat cum stau cu sãnãtatea ºi, dupã ce m-a aºezat la masã, i-a trimis pe domniºorii prinþi, pânã atunci agãþaþi de tolba mea, sã-ºi cheme mãmica. Apoi a mânat o slugã sã-i transmitã lacheului porunca de a-l muta pe bãlan în grajdul unde Mãria Sa îºi þine caii de paradã ºi sã-i dea sã mãnânce ovãz din ieslea cea de aur. 

Când ne-am pus la masã, regele a scos din sertar o bucatã de pastramã rãmasã de la cinã ºi ne-a însoþit ºi preamãrita consoartã care adusese o sticlã de vin roºu. Ne-am îndopat cu multã poftã, în vreme ce-am trecut în revistã luptele de odinioarã ºi am ciocnit cupele sculptate din cristale diamantine. ªi-am închinat unul în sãnãtatea celuilalt. 

Vinul s-a împuþinat, dar buna voie ne-a sporit ºi, înainte sã chemãm un lãutar cu scripca, mi-am îngãduit sã pomenesc de necazurile mele din vreme de pace. 

- Aº avea o rugãminte, preamãritul meu domn, m-am adresat regelui. Trebuie sã aranjãm ceva.
- Spune, prietene Ioan, m-a îndemnat suveranul. 

Drept urmare, am scos din buzunar actul de înnobilare ºi l-am pus pe masã. 

- Vã înapoiez titlul de conte, i-am spus suveranului. Nu-mi mai este de nici un folos, deoarece în rãstimpul cât eu am luptat împotriva lui Napoleon domniºoara contesã Ypsilon a devenit soþia altcuiva.
- Fir-ar sã fie de farmazoanã necredincioasã! se vârî în vorbã Maiestatea Sa regina.
- Au rãspândit vestea cã am murit, am lãmurit-o imediat.
- Asta-i cu totul altceva, a strigat regele bãtând cu pumnul în masã. Altfel taicã-sãu ar fi trebuit sã dea seama!
- Lucrurile nu mai pot sã fie schimbate, am continuat, trebuie sã ne împãcãm cu situaþia. Nu pot sã-mi smulg cãpãþâna de pe umeri, dar nici titlul de conte nu-mi mai trebuie. Ce sã facã un om sãrac cu ditamai titlul dacã nu dispune de domeniul aferent? ªi cine are nevoie de o moºie dacã n-are cui s-o lase moºtenire?
- Ei, nene Jancsi, mã tachinã regina, dumneata eºti încã tânãr. Poate cã întârzie, dar nu scapi de însurãtoare!
- Ci eu zic, am declarat foarte hotãrât, cã nu voi deveni robul vreunei alte femei. Nici vorbã, fi-i-ar îngerii!

ªi-am ciocnit paharele iar ºi le-am golit. Ci Maiestatea Sa regalã s-a înnegurat scufundat în gânduri, ceea ce nevastã-sa a bãgat de seamã imediat ºi ºi-a întrebat bãrbatul ce are pe suflet? Mãria Sa a mãrturisit cu o jumãtate de gurã cã-l frãmântã felul cum sã mã recompenseze acum, dacã nu-mi trebuie titlul de conte.

- Simplu de tot, zise veselã femeia. Este suficient sã-l gãzduiþi pe nenea Jancsi într-unul dintre cãminele de veterani din judeþul Tolna, de exemplu, la Simontorony, unde n-ar avea altceva de fãcut decât sã pufãie toatã ziua din lulea pânã când îi va veni sfârºitul.
- Nu-i defel un loc potrivit, a mustrat-o regele ºi l-am încuviinþat ºi eu. Viteazul Háry János nu-i invalid, este un bãrbat în floarea vârstei. Háry János are nevoie de un post, o funcþie publicã potrivitã firii sale.

Am aprobat iarãºi din cap. Regele ºi-a ciocãnit fruntea cu degetul ºi a declarat:

- Mi-am amintit acum: cãpitãnia garnizoanei Szekszárd e pe cale sã devinã liberã. Þi-ar conveni postul, prietene Ioan?
- Da, da, Maiestatea Voastrã!
- E drept cã nu-i nici o cetate pe acolo, dar e o funcþie cât se poate de potrivitã, a continuat regele.
- Aºa e într-adevãr! am acceptat cu multã bucurie.

ªi chiar aºa s-a întâmplat. Pânã când bãlanul m-a purtat acasã, ºtafeta imperialã a adus la Szekszárd o scrisoare mare, cu multe peceþi, care conþinea ordinul prin care Viteazul Háry János era numit cãpitan al cetãþii.

Sfârșit

  

Traducere de Franciscus Georgius

Ediþia de bazã:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hõstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Carte premiatã cu menþiune la concursul Szehér de cãtre Societatea literarã Kisfaludy

 

Comentarii cititori
sus

Cristian Fulaș

 

 

Dupã plâns
(fragment)

 

De aici trebuie pornit, numai așa pot ajunge una cu cerșetorul. O copie perfectã a unei imagini deloc trucate.
Bã tãticuțule nu e bine... spune vocea din mintea mea, nelipsita voce a creierului meu, eterna mea tovarãșã de viațã. Dar cine sã o mai asculte, de ce? De ce aș asculta-o, de ce i-aș da voie sã vorbeascã? Nu e nimic real, totul e imaginația mea debordantã. Un vizionar are nevoie de vocile lui, de cât mai multe voci care sã-l îndrume, sã-i cânte calea spre dezastru. Un vizionar fãrã voci e un fals profet, un trãdãtor al ideii. Un cabotin al neantului. Un fals. Nu existã vizionari în mintea cãrora e complet liniște, ca într-un mormânt. Cãci vizionarii nu mor niciodatã, se știe. Nimic în soarta lor nu anunțã moartea, așa cum moartea lor nu e nicicând anunțatã. Logica mea implacabilã mã mai salveazã o datã, iatã! Cu acest gând scap de la înec. Tușesc, îmi bãnuiesc ochii roșii și ieșiți din cap, m-am înecat. În propria viziune, da, mai bine mã spânzuram.

Sunetul deloc prietenos al frânelor oprește defilarea Bucureștiului prin fereastra trenului acestuia. Strâng tacticos capacul la sticlã, mai am mai mult de jumãtate în ea. Peste un litru. Știu cã sunt deosebit de beat, înțeleg asta fãrã a fi nevoie de alte explicații. Mai rãmâne sã știu ce voi face acum, alt lucru complicat. Dar totul se va rezolva, cumva. Eu, eu sunt în recuperare. M-am lãsat, ceea ce se întâmplã nu e decât un accident necesar. Nimic din ceea ce fac nu are urmãri, sunt într-un pur exercițiu de stil. Trebuie sã încerc sã debutez, nu fac nimic altceva decât sã mã pliez pe sãrãcia asta de lume care nu știe sã trãiascã altfel. Voi bea controlat, voi bea în așa fel încât sã pot judeca oricând limpede. Îmi voi continua recuperarea în consum, aici e toatã frumusețea lucrurilor. Numai eu înțeleg asta, nu am cum sã explic. Nu va crede nimeni cã se poate face, dar mie imposibilul îmi e la fel de accesibil ca o plimbare prin parc. Eu sunt calea care aratã calea, adevãrul și viața îmi sunt implicite și deloc necesare.

Cobor din tren, în același timp apãs pe butonul de apel al telefonului. Ascult soneria, ascult și nimic. Ciudat. Mai încerc o datã. Nimic. Douã bipuri scurte, nu are mesagerie și nu rãspunde la telefon. Un bou, clar. Îl gãsesc eu, orașul nu e chiar așa de mare.  Deocamdatã sã amân acest lucru, nu are sens sã insist. Voi coborî pânã la Dumitru, la el întotdeauna se gãsește o ușã mãcar întredeschisã. Sunt locuri care niciodatã nu se schimbã, locuri care întotdeauna vor fi primitoare cu strãinii. La Dumitru acasã e un asemenea loc. Acolo, deci, voi merge.

Ies din garã, privesc cu uimire oamenii zdrențãroși întinși pe trotuar. E o imagine pe care o pierdusem, dar iat-o recuperatã. Gura de canal care e intrarea în lumea lor e în același loc, câțiva cerșetori o pãzesc întotdeauna cu aerul cel mai nevinovat din lume. Acolo e infernul orașului acestuia, cel mai rãu loc cu putințã. Și suntem câțiva oameni care îl știm, care l-am vizitat cândva și nu putem trece prin garã fãrã sã aruncãm o privire într-acolo. Dispariția acelui loc ar însemna dispariția unei instituții, una care ne leagã cu fire invizibile de locul în care trãim. Traversez, semaforul stã pe verde exact cât sã ating celãlalt trotuar. Privesc cu oarecare nostalgie ruina hotelului din fațã, apoi strada care duce, iremediabil, cãtre Sfinții Voievozi. Sunt în centru, aici e locul cel mai frumos din oraș. O serie de ruine, de parcãri din pietriș, nici mãcar asfaltate. Fauna obișnuitã din jurul gãrii, crâșmele de doi bani aliniate pe Berzei, da, aici e locul pe care îl numesc acasã.

La intersecția dintre Griviței și Buzești fac dreapta pe Berzei, merg încet și privesc circul. Ochii mei se desfatã nesfârșit cu imaginea spãlãtoriei de covoare din colț, trec apoi în revistã anticarii înșirați pe Berzei, printre frizerii și cârciumi de mâna a paișpea. Sufletul meu beat elogiazã acest oraș, aici voi deveni celebru. Nu e nicio îndoialã în mintea mea, nu am cum rata. Ies din strada principalã și intru în piațã la Matache, aici voiam sã ajung. La Varice, locul în care m-am dres de atâtea ori încât pare cel mai indicat pentru desãvârșirea tragediei. Intru sfios, ochii mei cerceteazã semi-întunericul, sunt doar doi clienți și azi nu se joacã barbut. Poliția, cine știe. Cumpãr de la bar, mã proptesc de o masã și fumez. Aerul de aici îmi face bine, e cel mai primitor loc cu putințã. Miroase a ciment ud, miroase a mici de la Omul Bun din colț și totul e bine în cea mai bunã dintre lumile posibile, sufletul meu se îndreaptã cãtre extaticul debut în literaturã. De unde sã fi pornit dacã nu de aici, din inima mizerabilã a orașului? Fac eu literaturã pentru domni? Nu. Atunci, voi porni în cãlãtoria mea din mahala, din locul privilegiat al tuturor locurilor, loc echivalent ca frumusețe doar cu peisajul pe care îl privesc beat din tren. Cãci iatã-mã, muritorilor, coborât din munte, beat și obosit, aducãtor de moarte și apostol al urletului care nu cuprinde nicio disperare. Iatã, eu vi-l aduc pe bețiv: singurul centru al creației literare, unicul personaj valabil. Bețivul cerșetor, umilul cântãreț al lumii acesteia, un menestrel amețit. Cãci, vin aici sã vã întreb eu pe voi, fost-a vreun menestrel vreodatã treaz? Ori, adevãrul stându-ne mãrturie nouã pe veci, ei nu au fost mereu pe jumãtate beți, dacã nu cãzuți pe sub mese la capãtul îmbielșugatelor ospețe? Vocea mea continuã sã strige la interior, scriu un poem decadent într-o crâșmã infectã. Cãci, zic vouã, cu prisosințã orice fel de creație s-a desprins din mãritul trunchi al beției generale, iarã cei treji nu au putut defel sã dea lucruri valoroase culturii. Noi, noi nicicând nu am cunoscut fericirea. Cu aceastã parafrazã ușor nefericitã, dar logicã pânã la dezmembrare, mai cumpãr o bere și mã sprijin în piciorul celãlalt. Aici începe, deci, aici începe povestea mãririi mele. Sã o sãrbãtoresc, așa se cuvine.

 

(Romanul Dupã plâns este în curs de apariție la Editura Gestalt Books)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey