•  Ion Munteanu


sus

Ion Munteanu

 

 

Ucenicia printre ºuþi
(fragment de roman)

 

Fusese perioada care-l corupsese complet, care-l stricase definitiv, cum îi reproºase mai târziu cea de-a doua soþie, franþuzoaica, mai în glumã, mai în serios. Avusese proasta inspiraþie, într-o dupã amiazã tulbure, plicticoasã, de toamnã nehotãrâtã, sã-i povesteascã toatã tinereþea lui, petrecutã în dosul cortinei de fier, unde ea credea cã se nãºteau, îmbrãcaþi deja în salopete albastre ºi cu carnetele de partid la gât, monºtri ºi vampiri roºii, comunistoizi. O fãcuse intenþionat, deoarece nu mai suporta privirea ei încãrcatã de compasiune, „bietul de tine!”, privire care îl umilea ori de câte ori venea vorba despre „þara de la marginea Europei ºi sãlbãticia ei nemaipomenitã”, despre România în care avusese ghinionul sã se nascã ºi unde fusese nevoit sã trãiascã, e adevãrat, în genunchi, pânã când a reuºit sã se ridice ºi sã fugã cât a vãzut cu ochii, cu mult timp în urmã... Se deschisese barul „Melody”, la începutul anilor ºaizeci, pe bulevardul „Magheru”, la subsolul clãdirii în care funcþiona ºi încã funcþioneazã cinematograful „Patria”. Extraordinar! Pentru prima oarã apãrea în Bucureºti un bar de noapte cu program prelungit. Se deschidea la ora zece seara, iar momentul artistic avea format de revistã, cu cântãreþi, balerine, dialoguri comice... Calupurile artistice nu durau mai mult de trei ore, dupã care urma adevãratul program de noapte. Bãuturile fine, de import sau de contrabandã, care se vindeau aici aveau preþuri exorbitante ºi mai mult strãinii îºi permiteau sã consume. Strãinii ºi beizadelele comuniste, dar ºi „locotenenþii” din umbrã ai miliþiei, adicã biºniþarii de lux ai Bucureºtiului, valutiºtii ºi femeile uºoare, îmbrãcate elegant, în rochii vaporoase, „sã sarã în ochi”. Personajul nostru era pe atunci în anul întâi sau doi la conservator, la prima facultate, un ignorant tupeist, care cãuta localuri unde sã cânte ºi el mãcar câteva piese, sã-ºi facã nume... κi aminteºte cã primii artiºti care au deschis sezonul programelor muzicale la barul „Melody”, dupã numeroase verificãri ºi aprobãri obþinute de la autoritãþi, au fost Iancsi Kõrössy la pian, Bob Iosifescu la tobe, Johnny Rãducanu la contrabas ºi Dan Mândrilã la saxofon tenor, toþi muzicieni în plinã afirmare. Jazz, ce uneltire minunatã! Muzica unei lumi decadente, dupã ideologia oficialã, pe care însã puþini o cunoºteau ºi o apreciau. Fiorul cosmopolit al unei alte dimensiuni... Ca sã treacã neobservatã de autoritãþi, Kõrössy o îmbina cu motive din folclorul românesc, rezultând o muzicã ineditã, ritmicã ºi atractivã. Stil la care muzicianul clujean nu va renunþa de aici înainte niciodatã, fiind considerat întemeietorul a ceea ce mai târziu s-a chemat ethno-jazzul. Dar trupa lui Johnny Rãducanu n-a evoluat mult timp în acel loc. Dupã câteva zile de la deschiderea barului, Iancsi Kõrössy îl cheamã la el pe ºeful de salã ºi îi spune: „Am o rugãminte la tumneavoastrã. Eu cum stau la pian aicea, nu pot vezut la salã ce trebuie vezut, cã eu vezut un stilp in faþa mea. Vã rog sã tãiaþi la stilpul acela, ca sã pot vezut ºi eu ce se intâmplã in salã”... „Da, zice celãlalt, oltean repezit, care vorbea ca mitraliera, observând absurdul cererii pianistului, vã servesc, cum sã nu? Aºa o sã facem, bineînþeles, ca sã ne pice tot blocul în cap... Se rezolvã, cum sã nu? Dar mâine, cã acum facem praf.” ªi a plecat amuzat la treaba lui, crezând cã muzicianul ardelean îi spusese o glumã. Cum sã miºti stâlpul de-acolo, cum sã tai din el? De fapt, erau doi stâlpi enormi, nu unul, care mãrgineau scena, aceasta fiind amplasatã într-o niºã semicircularã, rezultatã în urma reconfigurãrii unui perete. Dar pilonii erau de susþinere, porneau de la subsol ºi se pierdeau în masiva structurã de rezistenþã a blocului. Cum sã tai stâlpul? A doua zi, însã, înaintea programului muzical, Kõrössy veni la ºeful localului, cu aceeaºi cerere ciudatã. „Tomnu, nu rugat eu la tumneavoastrã sã tãiaþi la stilpul grosolan, cã me deranjeazã?” Responsabilul de-abia acum începu sã se enerveze: „Mã, nene, glumã glumã, dar tu eºti tâmpit? Cum sã tãiem stâlpul? Cine ne lasã pe noi sã tãiem stâlpul, tata din cer?” A treia searã, Iancsi, tot supãrat, îi spuse: „Tomnu, dragã, aºe nu se mai poate la tumneavoastrã. Nu promis tumneavoastrã la mine cã tãiat stilpul din faþa pianului? Dacã nici mâine searã nu gãsit stilpul tãiat, eu plecat de la tumneavoastrã, sã ºtiþi. Eu nu mai cânt la tumneavoastrã, in dosul stilpului, e clar? Mi-a ajuns”... ªi s-a þinut de cuvânt, a patra searã, când vãzu cã stâlpul uriaº era la locul lui, nici nu se aºezã pe scaun, îºi salutã colegii cu un scurt fluturat de mânã ºi dus a fost... ªi nu s-a mai oprit decât în America, peste câþiva ani, mai precis în 1969, unde nu i s-au mai pus bariere de nici un fel, nici mãcr un stâlp în faþa pianului, ºi a cunoscut adevãrata consacrare. ªi aºa s-a ales praful de trupa lui de la barul „Melody”, unde pianul avea rolul esenþial... Apoi veniserã alte orchestre, iar de-abia peste vreo trei ani, cu chiu, cu vai, a ajuns ºi tânãrul nostru muzician sã cânte câteva seri, cu trupa lui, în acel bar, dupã ce l-a „cinstit” pe responsabil. Cânta ce se cerea: piese de cafe concert ºi muzicã de dans. Întotdeauna, însã, printre aceste piese de atmosferã, interpreta Balada lui Ciprian Porumbescu ºi Hora staccato a lui Grigoraº Dinicu, cu care-i încânta mai ales pe strãini. „La începutul orãcãrui program, l-a sfãtuit celebrul violonist de cafe concert Joe Reininger, orchestra trebuie sã-þi cânte o muzicã de întreþinere a atmosferei, nu de dans. Solistul, care este vioara, trebuie sã aibã un repertoriu din toate genurile posibile: arii de operã, produse simfonice dintre cele mai cunoscute, cum ar fi tenta de rapsodii de Enescu, chiar ºi un pic de jazz”... „Balada lui Ciprian Porumbescu”... „Cum sã nu? În cafe concert trebuie sã faci o muzicã elevatã. O muzicã atractivã ºi diversã, de la clasicul simfonic pânã la George Gershwin, dacã poþi. Nu muzicã popularã, cã te-ai ars!”... Joe Reininger era în Bucureºti unul dintre cei mai renumiþi muzicieni. Avea orchestra lui proprie, cu care fãcea numeroase înregistrãri la radio ºi cânta în localuri de lux, la restaurantul „Ambasador”, la „Lido”. El fãcea, timp de o orã, cu vioara programul de cafe concert, dupã care pleca, lãsând orchestra sã cânte muzicã de dans. Joe nu era numele lui real, ci de scenã. Prietenii îi spuneau Iocu. Iocu Reininger. L-a cãutat acasã la el. Locuia pe „Calea Victoriei”, în blocul de lângã Teatrul „Constantin Tanase”, vizavi de „Capºa”, într-un apartament mare, la etajul doi. Era cãsãtorit cu o prinþesã... Dar ºi el se comporta ca un nobil. Mai mare decât el cu aproape 30 de ani, cu siguranþã cã avea ce sã-l înveþe. ªi l-a învãþat atâtea, cu o generozitate cum numai la oamenii cu adevãrat mari, la personalitãþi remarcabile, puteai întâlni. În Bucureºti era cunoscut ca un mare dandy, la fel ca Malagamba. Mai târziu, prin anii optzeci, avea sã-l reîntâlneascã în Germania, la München. Iocu primise cetãþenie ºi locuia singur, într-un apartament mic, cu douã camere. Era pensionar. S-au bucurat amândoi sã se revadã ca doi prieteni buni, departe de þara de care îi legau amintiri tulburãtoare. ªi o nostalgie nesfârºitã. Altfel era bine, încã gusta din dulcile fructe ale vieþii, ca ºi prietenul lui, tot român, care le povestea tot felul de lucruri, sã-i înveseleascã: „Am primit de curând sã stea la mine, pânã îºi vor face un rost, douã femei, o mamã cu o fatã, venite din România. La început, galant, am dormit pe canapeaua din sufragerie, apoi somnul n-a mai vrut sã se prindã de mine acolo. Mã rãsuceam toatã noaptea, mã dureau oasele... În ce m-am bãgat?, am început sã mã vaiet... Pânã la urmã, le-am explicat femeilor de ce nu mai pot dormi pe canapeaua din sufragerie. Aºa cã m-am mutat în patul meu din dormitor ºi am fost nevoit, pe rând, sã mã culc când cu mama, când cu fata”... Dar adevãratul succes, care a însemnat ºi „depravarea lui totalã”, cum îi aducea mereu aminte cea de-a doua lui soþie, îl cunoaºte mai târziu, la casa de culturã a unui cartier mic, Bucureºtii Noi, recent înfiinþat de autoritãþile comuniste pe fosta moºie a lui Nicolae Basilescu, mare latifundiar de la sfârºitul secolului al nouãsprezecelea. Cartierul fusese integrat în perimetrul capitalei în 1950 ºi a strâns puhoi de lume pestriþã, sãracã, venitã de prin alte mahalale ºi din judeþele învecinate, în urma unor inundaþii. Blocurile au crescut ca ciupercile dupã ploaie, luând locul magherniþelor din paiante, acoperite cu carton, risipite la ordin de lama buldozerelor. Pentru lumea bunã, s-au ridicat ºi case cu parter ºi etaj, cu un numãr mic de apartamente. Mahalaua era locul de întâlnire al interlopilor, bãtãuºilor ºi al borfaºilor din zonã, unde nu intra nici miliþia. Adicã intra, dar foarte rar, ºi numai în cazul sãvârºirii unor infracþiuni grave, cum ar fi omorul... Cartierul a devenit repede cunoscut ºi a atras ca un burete toate zoaiele ºi scursurile marelui oraº, vagabonzi, urmãriþi penal, ºuþi, fugari din armatã sau din puºcãrii... Aici întâlneai biºniþari de tot felul, care comercializau orice. Costume italiene doreai? Costume italiene îþi aduceau. Bãuturi fine ºi cafea adevãratã, de la mama lor? Toate soiurile de whisky ºi de cafea primeai. Ce-þi mai doreai, þigãri americane? Blugi italieni, de la vaporeni? Dacã plãteai bine, treaba se fãcea impecabil. Borfaºii erau milionarii de carton ai epocii de-atunci, fiind toleraþi de autoritãþi pentru cã erau informatorii miliþienilor. Câºtigau pânã la cinci sute de lei pe zi, cu care puteau cumpãra orice ºi pe oricine... Când li se cerea, ei livrau inclusiv curve unor persoane indicate, în special strãinilor, dupã categorii: blonde „cabaline”, cu picioare de voleibaliste ºi „înaintaºi” generoºi, brunete minione, cu pãr lung ºi ochi albaºtri sau verzi, cum le plãceau în special turiºtilor vest-germani, dornici de senzaþii adevãrate... ªatene cu posterior de nerefuzat, numai bune de aºezat în vârful patului, ca în poligonul de tragere... Toate aveau peste optsprezece ani, dar nu toate ºi în acte... În prima zi, cartierul i-a lãsat o impresie nu tocmai agreabilã. Dacã nu erai cunoscut, nu era bine sã faci drumul de la casa de culturã la staþia de autobuz, mai ales seara, pe întuneric. Riscai sã te trezeºti oricând cu un par în cap, sau cu cuþitul la gât, buzunãrit sau dezbrãcat, în mijlocul strãzii... Uneori chiar de copii, strânºi în gaºcã, obligaþi de împrejurãri sã deprindã tainele meseriei de mici... Acolo, la casa de culturã unde a gãsit sã cânte, împreunã cu mica trupã pe care ºi-o formase, lucrurile pãreau a fi în regulã. Era o salã mare, curatã, unde ar fi trebuit sã se strângã tinerii. Lor li s-a promis protecþie, în primele seri fiind conduºi de chiar directorul instituþiei pânã la staþia de autobuz. „Bã, bãieþi, tot ce vreþi îmi spuneþi mie. Sã nu faceþi vreo nefãcutã pe-aici ºi sã intraþi în conflict cu ãºtia... Pentru cã n-are cine sã vã apere, sã vã intre bine în cap. Cu ãºtia nu este de joacã”... ªi aºa au procedat: prima lunã n-au vrut nimic. κi luau doar bãnuþii pe care ºi-i câºtigau cinstit, cântând în fiecare searã de joi, de la casierul casei de culturã, adicã tot bãiatul care tãia biletele de intrare. La femeile frumoase din salã nu-ºi puteau permite decât sã se uite, de cele mai multe ori cu sfialã, pentru cã nu ºtiau cui aparþin, iar o jignire cu privirea putea sã-i coste... De bãut nu-ºi permitea sã bea decât el, ºeful formaþiei, când îl mai invitau oamenii la mese, sã-l omeneascã. Nu-i putea refuza, pentru cã altfel îi jignea. „A, adicã nu vrei sã bei cu noi?! Te crezi mai dãºtept?”... Dar nici nu putea sã bea de la toþi, câþi îl invitau la masa lor... Pe unii din breaslã, cum auzise, treaba asta îi încânta ºi nu refuzau nimic. Aflase cã, în locaþii mai bune, fireºte, Aurelian Andreescu ºi Dan Spãtaru beau de la admiratorii lor câte un litru sau doi de whisky pe searã... El n-ar fi putut face faþã unei asemenea performanþe, iar trucul pus la cale cu barmanul fusese stabilit dupã prima searã în care primise botezul alcoolului, pentru a-ºi da afarã ºi maþele din el, toatã noaptea. Hotãrâse sã nu refuze nimic, dar când vreun client îi oferea ceva de bãut, barmanul urma sã-i aducã un pahar cu un lichid colorat, pe care sã-l bea la repezealã... „Maestre, ce bei cu noi?”, îl întreba meseanul amabil. „Un whisky, vã mulþumesc”, îi rãspundea el, iar barmanul, atent, se ºi prezenta cu paharul la acea masã. Sirop de viºine, îndoit cu apã, uneori cu douã cuburi de gheaþa, ºi toatã lumea era mulþumitã. Mai ales barmanul, care îºi lua banii pe whisky... Aºa l-au adoptat borfaºii, încetul cu încetul, iar seara, când unul dintre ei, dupã ce i-a oferit un pahar de „whisky”, i-a spus cu respect: „Maestre, acum eºti de-al nostru!”, a fost una dintre cele mai frumoase seri din viaþa lui. Sã te aprecieze astfel de oameni, ºi mai ales sã te accepte, nu-i puþin lucru. Sã-þi asculte muzica, deºi nu era nici popularã nici lãutãreascã, ãsta da compliment sincer. „Sã nu-þi faci griji, cã aici nu se atinge nimeni de tine... De tine ºi de bãieþii tãi”... ªi aºa a înþeles cã perioada de suspiciune ºi de verificãri s-a încheiat. De-acum avea liber, nu trebuia sã-l mai însoþeascã nimeni prin cartier, nici ziua, nici seara, iar la autobuzul de la miezul nopþii, când încheia concertul, i se garanta cã va ajunge întotdeauna în deplinã siguranþã. Liber ºi nu prea, pentru cã nu existã libertate absolutã, în orice condiþii ºi pentru orice, pãreau sã-i spunã feþele subþiate de înþelepciune ºi, uneori, de lama ºiºului, din încãierãri neºtiute, ale ºefilor acelor gãºti de cartier. Trebuia sã se mulþumeascã cu o libertate relativã, cât i se permitea. La frumoasele femei pe bustul cãrora crãpau bluzele ºi rochiile pe coapse, care veneau la concert ºi rãmâneau dupã aceea la dans, a înþeles cã nu trebuie sã îndrãzneascã fãrã... aprobare. Se lipise de el un flãcãu rotofei, cu faþa smeadã, care ajungea uneori ºi la repetiþii. Îl chema Tinel ºi cânta la acordeon. Mai târziu, prin anii optzeci, pe acest Tinel avea sã-l reîntâlneascã în Suedia, unde se stabilise de câtva timp. Cântase la „acordeon cu frânã”, adicã la orgã, în câteva trupe, prin baruri. Apoi aflase de la o cunoºtinþã comunã cã Tinel renunþase la muzicã, profitând de o lege divinã, datã totuºi de oameni, potrivit cãreia, „dacã declarai la notariat cã eºti împotriva muncii, statul suedez îþi asigura un venit minim garantat. Bineînþeles, asta în schimbul angajamentului luat cum cã n-o sã te mai implici în muncã nicãieri, niciodatã, iar statul îþi plãteºte chiria, abonamentul de telefon, curentul electric ºi îþi mai dã ºi un pumn de mãrunþiº, pentru supravieþuire”... Tinel a ales bine, cum îl lãuda celãlalt, cu o undã de invidie în glas: a preferat acest statut mai mult sau mai puþin onorabil, dar sigur, în loc sã ajungã pe drumuri, cum se prefigura... Decât „homles”, mai bine persoanã asistatã... „Pãi, nu e mai corect aºa, maestre?” Pe Tinel îl întrebase el, atunci, la casa de culturã, vãzând o frumuseþe de fatã care îl sorbea din priviri. „Ce zici, frate, aº putea sã mã bag ºi eu la aia?”, ºi îi arãtã locul unde se gãsea femeia. ªtia cã pentru asta trebuia sã ia acordul cuiva, nu ºtia însã al cui, pentru cã la borfaºi era o ierarhie aproape ca în armatã. Era un ºef de stradã care hotãra pentru cei de pe strada lui ºi da raportul altuia mai mare, ºefului de zonã, cel mai mare fiind liderul informal al mahalalei. Fiecare dintre aceºti lideri avea locotenenþii lui, care rãspundeau de „afaceri interne” precise, cum ar fi colectarea taxelor de protecþie, de aprovizionare cu „puicuþe”, de relaþiile cu autoritãþile ºi cu ºefii celorlalte mahalale... ªtia din prima searã cã nu trebuia sã se arunce cu capul înainte, ca înecaþii, aºa cã îl însãrcinã pe Tinel sã tatoneze terenul. „Maestre, stai sã mã interesez, mânca-þi-aº gura. Sã nu fie luatã, cã te taie ãla...” ªi nu peste mult timp, în pauza urmãtoare, Tinel se prezentã cu faþa lui smeadã, spartã în colþuri ºi în zâmbete încurajatoare: „Sã moarã mama, m-am interesat: gagica e liberã astã searã, dar bolboroseºte de lovele. Dacã vrei, eu þi-o aduc, dar te înþelegi mata cu ea la preþ. Eu nu mã bag, e treaba lu mata, dacã ai bani...” ªi se þinu de cuvânt, în pauza urmãtoare. Programul la casa de culturã începea la ora optsprezece ºi se încheia la ora douãzeci ºi douã. Trupa evolua timp de cincizeci de minute, dupã care îºi lua o pauzã de un sfert de ceas. Apoi urmau alte cincizeci de minute de muzicã, altã pauzã, ºi tot aºa... De obicei, ca sã evite invitaþiile celor aºezaþi la mese, muzicienii se retrãgeau în spatele scenei, pe douã bãnci de lemn, aºezate faþã în faþã, unde beau o cafea sau o apã mineralã, se mai întindeau sau fãceau exerciþii sã se dezmorþeascã. Tinel îi aduse fata ºi cheia de la biroul organizaþiei locale de partid, o încãpere mãricicã, în care se gãsea o masã lungã, acoperitã cu o bucatã de catifea roºie, înconjuratã de mai multe scaune de lemn, cu spãtar. De-a lungul unui perete, chiar sub tabloul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se afla o canapea soioasã, pãtatã cu cernealã, pe care clasa muncitoare, cu abnegaþie, probabil, se aºeza sã ia aminte la sarcinile trasate de partid. Într-un colþ al încãperii, într-un piedestal de lemn, erau înfipte douã drapele: cel înfocat, al partidului, ºi tricolorul republicii socialiste, în faþa cãrora nu puteai decât sã te înclini. Fata îi zâmbi încurajator. Era de o frumuseþe rãpitoare, calitate de care pãrea a nu fi îndeajuns de conºtientã. Nu avea mai mult de douãzeci de ani, dacã-i avea ºi pe-aceºtia, dar luase viaþa în piept de micã, dupã cum îl lãsã sã înþeleagã. O chema Ani, cu y, ºi îi spuse cu sfiiciune cã face de toate. Se dezbrãcã numai de ce avea sub fustã, imediat ce el îi întinse o hârtie mototolitã de douãzeci ºi cinci de lei. Bluza nu ºi-o scosese, iar fusta ºi combinezonul ºi le ridicase pânã în talie, unde le fãcu burduf de armonicã. Cu cele mai fireºti miºcãri din lume, ca ºi cum se pregãtea sã admire cerul înstelat de deasupra capului (neglijând pentru o clipã legea moralã din ea, dupã imperativul categoric al lui Kant), fata se întinse pe masa partidului, de-a latul, lãsându-ºi picioarele de la genunchi în jos sã-i atârne peste spãtarul a douã scaune, ºi îl aºteptã docilã, cu ochii închiºi. Avea picioare frumoase, suple, ca de balerinã. Purta ciorapi lungi, de nylon, fãrã cusãturã, de culoarea mierii, strânºi cu o palmã mai sus de genunchi de jartiere late, din elastic. De la un ciorap, un fir îi fugise de sus pânã jos, iar ea încercase zadarnic, în dreptul genunchiului, sã-l prindã cu un punct de ojã viºinie, care îi murdãrise ºi pielea. Din salã veneau frânturi de fraze, fluierãturi, ºi zgomotul unor sticle care se ciocneau între ele. El nu trebui sã se dezbrace ºi, grãbit, ca ºi cum pauza lui tocmai se încheiase ºi trebuia sã fugã pe scenã, o posedã din picioare, mânat de o necesitate imperioasã. Fata nu schiþã nici un gest ºi nu scoase nici un sunet, nici mãcar un geamãt stins, de plãcere sau de neplãcere. Se dãdu jos alene, cu acelaºi zâmbet înþelegãtor pe chip, ºi se îndreptã, þinându-ºi fusta tot ridicatã, spre grupul sanitar din capãtul acelui birou. De-abia atunci observã ºi el o uºã bine mascatã, care dãdea într-o baie micã, cu faianþã albã pe pereþi, unde zãri o chiuvetã ºi un vas de WC. Cu siguranþã, fata cunoºtea cel mai bine topografia locului, semn cã era de-a casei ºi participa deseori la tot felul de activitãþi pe linie de partid... N-a mai invitat-o de atunci niciodatã, ºi nu din jenã pentru prestaþia lui lamentabilã, de prea scurtã duratã, ci dintr-o inexplicabilã teamã de ghinion, dacã ar fi suit pe masã aceeaºi fatã... O vedea mereu în sala de spectacole ºi pe scena de dans, când cu un bãrbat, când cu altul. Serile de joi, „joia tineretului”, din sãptãmânile urmãtoare, a condus alte fete în cabinetul de partid, dar nu ca sã le vorbeascã sau sã le dea sarcini ideologice, ci sã le întindã la repezealã pe masa cu acoperãmânt roºu, ca un cearceaf princiar, sub privirea pãrinteascã a tovarãºului Gheorghe Gheorghiu Dej. Cât a cântat în acel loc, din 1958 ºi pânã în 1961, cu acordul ºefilor informali ai cartierului, acord adus cu serioasã responsabilitate de Tinel, „în fuga calului” a cunoscut multe femei frumoase, cãrora nu le-a ºtiut niciodatã numele. O datã, în ultimul an când a cântat acolo, chiar de ziua lui de naºtere i se aduseserã patru femei... Câte una la fiecare pauzã, toate cu câte o ºampanie într-o mânã ºi cu douã pahare mari, din sticlã ordinarã, în cealaltã... κi aminteºte de o searã când, dupã primele piese, Tinel, care se afla tot timpul prin preajmã, legat prin fiorul muzicii de toþi membrii micii lui orchestre, îl apucase de mânecã ºi-i spuse precipitat: „Maestre, sã moarã mama dacã te mint. Uite-te în spatele meu ce înaintare au gagicile alea... Nu ºtiu ale cui sunt, cã nu le-am mai vãzut prin cartier”... Într-adevãr, erau douã exemplare longiline, blonde, cu pãr lung ºi sâni superbi, „de spargere”, cum se vãicãrea Tinel... S-au aºezat la masa unuia dintre ºefii locali, care avea drept invitat un necunoscut ºi despre care, mai târziu, toatã lumea aflase cã era fotbalist la „Dinamo”. Amândoi erau îmbrãcaþi elegant, cu costume italiene caffe au lait, cu umerii ridicaþi, din stofã finã, cu cãmãºi albe de bumbac, încheiate la mâneci cu butoni mari, auriþi, ºi purtând cravate pastelate, din mãtase naturalã. Poate ºi ca sã atragã atenþia celor douã femei frumoase asupra lui, cum fãcea în lumea bunã cu Balada lui Ciprian Porumbescu, el cântã Ciocârlia lui George Enescu, cu care electrizã auditoriul. Urmarã ropote de aplauze, fluierãturi ºi tot felul de strigãte de admiraþie. „Bravo, nene, mai bagã una de-asta!”, auzi dintr-un colþ. Se înclinã ºi se uitã la masa „suedezelor”. Aplaudau ºi ele, absente, pãrând preocupate mai mult de un dialog ºoptit pe care-l purtau amândouã, ducându-ºi fiecare, pe rând, gura la urechea celeilalte. Mai cântã Jalea þiganului, a lui Grigoraº Dinicu, ºi era suficient. Publicul era în extaz. I se fãcu semn sã meargã la masa interlopului ºi a prietenului lui fotbalist. Amândoi îi strânserã mâinile ºi îl complimentarã pentru felul cum interpretase piesele, mai ales pe cea a lui Grigoraº Dinicu. „Care a fost de-al nostru, sã ºtii, îi spuse biºniþarul cu mândrie. Nea Grigoraº a fost unchiul la un bãiat de-al nostru, ºi el tot artist, care cântã pe la nunþi, cu vioara... Dar ºi matale eºti tare, sã-mi moarã ce-am mai scump!... Dã-mi voie sã-þi fac cinste cu un pahar. Ce bei?” „Un whisky, ºefu', ce sã beau?! Îþi mulþumesc.” ªi siropul lui de viºine, în care pluteau douã cuburi de gheaþã, sosi imediat. Indiferente, femeile ºuºoteau mai departe între ele, pentru a izbucni, la scurt timp, în hohote de râs. Deranjat, interlopul i se adresã uneia dintre ele, probabil „bucãþica” lui din acea searã, cu o brutalitate greu de imaginat, pentru cã altfel poza într-un bãiat galant, cu educaþie: „Scoalã-te, fã, în morþii mã-tii, în picioare, cã a venit maestrul la masa noastrã, tu nu vezi? Aºa îi arãþi tu respect unui artist ca el, care se deranjeazã pânã în cartierul nostru sã te distreze, ai? În pauza urmãtoare ia sã faci bine ºi sã-l cauþi la biroul de partid, ca sã-þi ceri scuze! În genunchi sã-i ceri iertare, futu-þi morþii mã-tii, cum ºtii tu sã faci mai bine... Hai sã trãieºti, maestre, ºi mai bagã una de-a noastrã! Nu te supãra pe proasta asta, cã ce ºtie ea ce e arta?...” Ceea ce maestrul ºi fãcu, atacând piesa Arde foc la Bucureºti, cu multã recunoºtinþã pentru apreciere ºi, mai ales, pentru cadoul ce avea sã-l „desfacã” la pauzã, sub privirea îngãduitoare a tovarãºului Dej... Pe cele mai multe dintre frumoasele întinse la comandã pe canapeaua slinoasã ºi pãtatã de cernealã, sau pe masa lungã a partidului, nu le cunoºtea ºi nici nu avea sã le mai vadã, apoi, vreodatã... Ele erau „ambasadoare”, femei de lux, pe care ºi le fãceau cadou unii altora, pentru o noapte, în virtutea unei bune conclucrãri, ºefii gãºtilor de cartier... ªi pe care le þineau „de bune”, pe la hoteluri, pentru a le trimite la cerere unor ºtabi ai partidului, dar ºi unor mahãri din miliþie...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey