•  Xenia Negrea
•  Alexandru Ioan
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Xenia Negrea

 

 

Un text cu prea multe întrebãri retorice. Despre presã 

(Alain de Botton, ªtirile. Manualul utilizatorului, traducere din englezã de Radu Paraschivescu, Editura Humanitas, Bucureºti, 2015)

 

Nu cred cã mi-a fost dat pânã acum sã gãsesc pe cineva care sã dea mãcar semne cã vede în presã mai mult decât propriile aºteptãri, decât propriile prejudecãþi. Nici mãcar jurnaliºti.

Nu cred sã fi vãzut pânã acum pe cineva care sã se uite la ºtiri altfel decât cu ochiul primitivului lui Levi Strauss sau cu ochiul profesorului care, din lipsã de chef, arde 2 ºi 3, ca sã mai spargã monotonia.

Stãm în faþa televizorului ºi ardem timp din viaþã spunând cuiva care nu ne aude cât e de prost, ce trebuia sã întrebe, când trebuia sã tacã. ªi nu mai zic de ºiroaiele care sparg baierele misoginismului ºi  plescãie un „fãtucã” de þi-e mai mare dragul sã te gândeºti la gângavul bãrbat rrromân (cum bine l-a vãzut nenea Caragiale).

 

Presa minte, presa trebuie închisã de la telecomandã, presa nu ºtie, presa nu vrea.

Desigur, toþi vrem în presã. În aceeaºi presã pe care am abandonat-o în ghearele politicienilor, în aceeaºi presã de la care aºteptãm sã fim distraþi, sã râdem de jocul lui „ba tu – ba tu” ºi „ba da – ba nu”.

Numai ieri am râs ºi eu (cã nu am ºtiut cum altfel sã reacþionez) când între douã poze pentru presã un politician mi-a aruncat rânjind: „Ha! Aratã-mi un jurnalist normal!”. Am lãsat ºi eu aparatul foto la o parte ºi l-am rugat sã-mi arate un om normal. Nu mi-a arãtat.

Nu mai spun de nãduful jurnaliºtilor când vorbesc de propria meserie. Pe care, însã, ºtiu nu doar cã o iubesc foarte mult, ci ºi cã au o voluptate a informaþiei, a ºtirii. Chiar aºa prins cum este între politicieni ºi publicul rãsfãþat, dornic sã primeascã la nesfârºit distracþie, abandonându-ºi sinele în leagãnul unei infantilizãri orgolioase. N-avem niciun chef sã ne gândim cã informaþia nu ni se cuvine, nu este un datum. Dar?

Încerc de câþiva ani buni sã înþeleg aceste extreme între care rezonabilul, echilibrul, justa mãsurã nu-ºi gãsesc locul.

Mãrturisesc cã ajunsesem sã mã încurc în atâtea scuze când îndrãzneam sã vorbesc despre jurnalism(ul românesc). Dintr-o mie de „da, ºtiu, corupþia”, „da, ºtiu, facturile”, „da, ºtiu, dar” nu prea mai reuºeam sã deschid cu adevãrat orice altã discuþie.

De aceea nu puteam sã nu semnalez muºteriilor noºtri o carte despre cum ar fi dacã,

 

o carte în care „idealul” ºi „presa” se atrag.

Sã citim ºi sã vorbim cu ºi despre presã, chiar de-acum, din capãtul lui 2016.

Alain de Botton, nãscut la Zürich, ºcolit la Cambridge, predã filosofie la Universitatea din Londra ºi propovãduieºte (nu rezist sã mã exprim aºa) un idealism magnetic, instrument de autocunoaºtere, dar ºi de evoluþie. Idealismul atrage sinele ºi modificã duhul. Destul de îndrãneþ gândul în lumea noastrã de cinici ºi pragmatici.

 

Informaþia jurnalisticã sporeºte cunoaºterea sau

alain de botton, stirileÎn primã fazã, nici n-am prea ºtiut cum sã reacþionez – sã râd, sã oftez, sã suspin, sã mã mir? Nu mai întâlnisem (cu adevãrat) o astfel de credinþã în misiunea, în rostul (mai bine zis) al presei. Luându-l în serios pe Hegel când prooroceºte cã societãþile devin moderne când înlocuiesc religia ca autoritate ºi reper, De Botton crede cã „ne suspendãm vieþile” (p. 10) ca sã vedem „ce mai e la ºtiri” (s.a.). Acestui presupus abandon de sine îi rãspunde o „ºtiinþã” a presei de a ne spune ce este important pentru noi ºi la ce sã ne gândim: „ºtirile preiau rolul profesorului” (p. 12). De aici, suntem poftiþi sã ne imaginãm o agenþie de ºtiri idealã, pentru cã „provocarea este sã transcenzi dihotomia actualã dintre centrele care oferã o instrucþie de calitate, dar impotentã [,] pe de o parte [,] ºi cele care livreazã senzaþionalism degrevat de rãspundere [,] pe de alta” (p. 33). Ignoranþa snoabã ºi indolenþa veselã par cã ne þin într-o falsã revoltã, într-un joc al mofturilor energofage.

Filosoful trece în revistã categoriile de ºtiri (aºa cum sunt de regãsit ºi în teoria de specialitate, mult mai aridã, însã) ºi cautã sã afle cum putem sã schimbãm noi unghiul de abordare nu sã mai cerem presei sã ºtie ce gândim ºi ce vrem noi, cum am putea noi înºine sã înþelegem altfel ºtirile, sã luãm din ele nu ce credem cã nu este, ci chiar ce este. ªtirile politice, externe, economice, ºtirile despre celebritãþi, despre dezastre sunt tot atâtea butoane care, în plan ideal, atacã, nu cultivã, ignoranþa.

 

Informaþia jurnalisticã sporeºte cunoaºterea sau – aºa cum era convins Flaubert – ne aratã doar cum sã lãsãm în contul altcuiva gânditul?

Aproape firesc, Alain de Botton ajunge sã (ne) punã faþã în faþã story-urile jurnalistice cu story-urile literare ºi, inevitabil, cocheteazã cu rãspunsul aristotelian în faþa „ororilor” literaturizate. Nu suntem, însã, pregãtiþi/educaþi sã decodãm cu adevãrat materia jurnalisticã. Abandonul sinelui nu duce niciodatã la un avans introspectiv. „Centrul de ºtiri are amnezia instituþionalã a serviciului de urgenþe a unui spital: în fiecare noapte se curãþã petele de sânge ºi se ºterge amintirea celor morþi” (p.248) observã filosoful. Dar nici el nu merge mai departe cu gândul sã urmãreascã evenimentul morþii, cu adevãrat efectul informaþional care trece rapid de zona materialiceascã a urmelor de sânge.

Aici intervine timpul 2 mediatic, dar aici publicul n-are chef sã ajungã.

       

Comentarii cititori
sus

Alexandru Ioan

 

 

Îndemânarea de a scrie bine

(Dan Ciupureanu, Liderul grupei mici de la grãdiniþa de stat nr.2, editura Tracus Arte, Bucureºti, 2015)

 

Aº fi vrut sã încep zicându-vã: „Dragele ºi dragii Moºului”, fiindcã zilele astea bunica patronului de unde-mi fac cumpãrãturile m-a numit Moº Crãciun. Vã daþi seama cât de bãtrân sunt...

alexandru ioan, dan ciupureanuDar cum sã vã zic „Dragele ºi dragii Moºului”, dacã de câte ori încerc sã vorbesc unor oameni care fac literaturã mã vãd ca un bou închis într-un muzeu, bunînþeles al literaturii române. La ce credeþi cã se gândeºte boul închis într-un atare muzeu? Cum sã fugã de-acolo spre a ajunge cumva la el în grajd. Asta mi se întâmplã  - tensiuni incredibile – de când plec din el, pânã mã întorc în el, în grajd.

Aºa cã vã voi zice: „Dragii mei copii, adicã poeþi” (în copilãrie, în marea poezie genurile – feminin,masculin – nu se disting, cred eu).

Am niºte amintiri straºnice de anticipat Poetul despre care încerc a vã vorbi acum, i-aº putea spune fiul sau frãþiorul meu cel mic.

Prima fiind amintirea-mi firesc legatã, aº zice, de bãuturã. Dându-i eu, într-un bar dintr-a mea comunã Goieºti, lui Dãnuþ, copilandru în toatã regula, un pahar plin cu coniac, Dãnuþ, bându-l cu o poftã extraordinarã, mi-a ºoptit: „Sandule, îmi poþi da încã unul?”. Nu-i important – mi se pare – dacã, dupã grãdiniþã ori nici barem, poetul se ducea ori ba la ºcoalã - dar e important sã îi placã a bea tãrii minunat.  Pentru mine, a-þi plãcea sã bei asemenea bãuturi înseamnã a cunoaºte o parte din gustul vieþii, poate singura parte ºi plãcutã, gustoasã.

Da, chiar acum, îmi face plãcere sã afirm rãspicat ºi convins – cum rareori mi-s: Suntem în faþa unui miracol – poezia lui Dan Ciupureanu – ºi a unui geniu. Sã scrii atât de bine dintr-odatã, ascultaþi-l pe unul care scrie din clasa a III-a – este un miracol. Iar cel care o face, cu atâta siguranþã în forþa scriiturii sale legitime, are geniu. Vã amintesc aici doi artiºti geniali cu ale cãror întâmplãri ale vieþii lor poezia lui Dan aº asemãna-o: Brâncuºi ºi Urmuz.

Urmuz, prin felul în care au apãrut cei doi în literaturã, aproape necunoscuþi, pânã la o binefãcãtoare recunoaºtere, taicã-su neºtiind cã fiul lui scrie ceea ce se vede, cã a scris în cea mai teribilã singurãtate absolutã. Dar ºi morbul social în care cei doi – Dan ºi Urmuz – ºi-au descoperit pofta de a scrie, de a se amuza citind ce-au scris, surprinºi ºi bucuroºi sã constate cã le iese, ºi-apoi chinuiþi de imperfecþiile naturale.

Urmuz s-a dus îndoit ºi tulburat, la Arghezi. Înainte, distrându-ºi surorile ºi prietenii cu „paginile lui”, cum se ºtie. Ei bine, cele douã „surori” ale lui Dan, ba chiar trei, sau cinci am fost (suntem) noi: Ionel, Lorena, Augustin, Buzera, eu etc.

A face un fel de terapie prin scris, eliberându-se – vorba vine – de ce-i în juru-i, amplificând, cu irealitatea minþii – spiritului – simþurile, provocându-le, empatic, disimulând, Dan încearcã a-ºi face cititorul complice, cu umor, îl gratuleazã dându-i câte ceva din propriile intenþii, pentru a-l face, de ce nu, semenul, fratele lui. Felul în care Dan o face îl distinge. Altminteri n-ar exista vârfuri de grãmezi și vãrfuri de munți… Corect? Dar asta-i o problemã strict familialã. Și Ionel și Darius sunt, credeți-mã, geniali.

dan ciupureanuEste vorba de Acea Unicitate Accentuatã a unei Individualitãți Incomparabile, de-aici talentul, mai bine zis îndemânarea de a scrie bine, rafinamentul și virtuozitatea. Stilul e omul, nu?, zis-a cineva important. Ei bine, am sã vã aduc scrisorile cãtre mine ale lui Darius – fratele cel mare al lui Dan, sã vedeți și acolo ce-i…

Cuvintele-mi pot fi spuse și îndreptãțit, ele nu trebuie luate foarte în serios, iar Dãnuț știe ce vreau sã spun.

Cât despre asemãnarea cu Brâncuși? Dane – l-aș ruga – încearcã sã pictezi, sculptezi, filmezi… cu cât mai mult bizar, catastrofic, grotesc, scabros, macabru, înfricoșãtor, scandalos. Eu am o „supãrare”  cu Brâncuși: Mãcar Foca aia a lui s-o fi fãcut mai urâtã! Deformeazã-i-o tu, Dane!

Amintindu-mi chiar acum de Ion Buzera, care-i din Târgu-Jiu, în legãturã cu ce a scris în scurta-i postfațã la primul volum al lui Dan, eu spun cã intenționat Dan a lãsat mici stângãcii, inerente unui debut, pentru a nu-l aduce pe Ion în poziții nefirești, cãutându-le, știut fiind cât de mult se eschiveazã criticii de la poziții nefirești sau echivoce. Altminteri, ia sã fi apãrut cartea lui Dan cu o postfațã semnatã de Manolescu! Ar mai fi rostit Buzzi ce-a rostit? Voi ce spuneți?

Sã mai amintesc cã, da, existã stângãcii voite, pe care cei ce scriu de ceva timp le recunosc imediat. Fãrã ele, poezia n-ar fi în esența ei primordialã, în acel illo tempore unde mirarea, candoarea, spaima, stângãcia au fost începutul nevoii și poftei de a scrie. Vezi și literatura regilor, atât de rafinatã, aparent stângace.

Vã dau un singur exemplu, din poezia lui Dan, citindu-vã poemul „Ritual”. Voi termina vorbele mele cu un proverb chinez care zice: „Cine spune într-o orã ce putea spune în câteva minute, poate face și ticãloșii mai mari”.

 

(Citește aici o cronicã de Lorena Stuparu la cartea lui Dan Ciupureanu)

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Magnetismul unei formule personale

(Liliana Hinoveanu, Camera Dezastru, editura Aius, 2015)

 

liliana hinoveanu, cornel mihai ungureanuPropunerea liricã pe care ne-o face Liliana Hinoveanu este neasemãnãtoare. Nu pot gãsi filiații, nu pot face trimiteri, nu pot spune: “Aici îmi amintește de cutare poet”. În același timp, universul pe care ni-l aduce în versurile sale – nu doar din acest volum – este… straniu.  

Ai fi tentat sã spui cã Liliana este o contemplativã, un observator atent al lumii din jur, din moment ce surprinde imagini precum roșul aprins al unui soare ce învațã sã moarã, de exemplu. Dar este aceasta lumea din jur? Ați vãzut, mãcar o datã, arlechini care se ascund în cuiburi? Dinozauri care își mãnâncã umbra? Le-ați zãrit recent sau cândva, prin apropiere, pe cele trei dansatoare ale lui Picasso fãcând piruete în perioada albastrã? Ceea ce contemplã de fapt Liliana este o lume proprie, o lume cu chipuri pe care ea le creeazã, o lume în care alunecã ea însãși pe firele de nisip, dar poate și sã taie un zbor și sã-l împrãștie în aerul fierbinte. Știe bine momentele când drumurile nasc alte drumuri și simte mereu gustul de anotimp pierdut, în ciuda uitãrii care se scurge densã prin sitele nopții, fãrã sã reușeascã însã s-o cucereascã. O lume care a pierit se întrevede sub stratul melancolic al versurilor sale, o prezențã abia bãnuitã și parcã nu concretã, mai degrabã o umbrã a celui plecat, care, fãrã a fi idealizat - nostalgia nu pare a fi a unui paradis pierdut - este adus și pãstrat permanent în dialog. Ca un martor nevoit sã asiste la propria ei întoarcere spre sine, la o aparentã introspecție care, de fapt, nu e purã, nu e nici mãcar realã, cãci scufundarea se face într-un univers fantast și magic, un univers pe care mai mulți critici care au scris și despre precedentele cãrți ale Lilianei l-au considerat, în esențã, un prilej, un mijloc sau o ambianțã în demersul cãutãrii unei interioritãți ce s-ar cuveni sã fie definitorie și, mãcar în linii mari, precisã.

Or, tocmai asta mi se pare cã refuzã autoarea: sã-și descopere o identitate, sã spunã: “Iatã-mã-s! Asta sunt!”, sã-și precizeze contururile. Cãutarea de sine este o pistã falsã, câtã vreme Liliana – care vorbeºte chiar și despre un trup ce nu-ºi mai gãseºte marginile – se ascunde în spatele unei multitudini de fețe sufletești (nu mãști), de stãri, de emoții, de sentimente, cu desfãtarea freneticã a unei pisici hipnotizate de ghemul de sfoarã, absorbitã cu totul de jocul ei, deșirând și încurcând la nesfârșit firul. Ce bucurie ar fi de aflat în preocuparea pentru cum l-ai putea ordona la loc? Cât farmec ar avea, în poezie, tentativele de elucidare? Magnetismul formulei personale aleasã de Liliana Hinoveanu vine din ghemul încâlcit, din mișcãrile lãuntrice difuze, iar forța și energia liricii sale iradiazã din acel sâmbure de sensibilitate și fragilitate pe care, fãrã a fi vreodatã expus, îl simțim aproape la fiecare vers. 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey