•  Mariana Dobricã


sus

Mariana Dobricã

 

 

Atitudini

 

- De aia toþi bãrbaþii sunt impotenþi ºi femeile frigide...

De fapt nu m-am prins ce însemna acel „de aia” (ceva cu societatea, cu timpul, cu ieºitul în oraº, cu filmele porno, cu comunicarea...). Dar concluzia pe care o trãsese mã uluia... Sincer, nici nu mã gândisem vreodatã la asta...

-Sunt ºi niºte statistici fãcute... – mai completã, cu un ton foarte convins ºi convingãtor.

-Adicã  sunt din ce în ce mai puþini bãrbaþi care s-ar culca, scuze, ar face dragoste, sex, mã rog, i-ar pupa mâinile, degeþelele, obrãjorii, ar face ceva cu o femeie, iar femeile au devenit aºa, un fel de statui, prea pure ca sã fie atinse ºi prea reci ca sã simtã acele atingeri?

 -Ei... Eºti tu ironicã, dar aºa este.

Îmi venea sã folosesc cuvinte vulgare, brutale, sã o scutur puþin.

-Atunci du-te la pod într-o searã... (în mitologia spaþialã a oricãrui oraº existã un loc rãu famat, unde se merge „la produs”- în oraºul nostru acesta este un pod la periferie); poþi sã treci ºi ziua, o sã vezi o grãmadã de doritori sau doritoare de sex, care nu au probleme de impotenþã sau frigiditate.

-Dar o fac pe bani.

-Nu are a face, nu discut condiþia femeii de doamnã sau târfã sau de ce vrea ea sã fie, e un contraargument adus afirmaþiei tale.

Deja îmi pãrea rãu de tot ce spuneam, pentru cã ºtiam cã o rãnesc ºi nu voiam.  Nu atunci.

Era ziua ei. ªtiam cât de singurã se simþea ºi ce proporþii catastrofale dãdea ea acestei singurãtãþi, ºtiam cã ar fi fost o dramã sã sun doar, fãrã a ne vedea în acea joi, pentru a-i spune obiºnuitele felicitãri; aºa cã mã strãduisem sã îmi gãsesc timp în ziua aceea complicatã pentru a ne întâlni.

Nu îmi dãdeam seama cum ajunseserãm sã purtãm discuþia asta ridicolã, în primul rând pentru cã, din discreþie sau din pudicitate, nu  fac un subiect de conversaþie din  viaþa mea sentimentalã sau sexualã ºi, în al doilea rând – pentru ea relaþia de cuplu era ceva care o atrãgea ºi care o înspãimânta în acelaºi timp, o mare enigmã, pe care se strãduia, poate prea mult, sã o pãtrundã.

Totul începuse prost. Îi cumpãrasem crizanteme galbene, dar ei îi plãceau trandafirii galbeni (nu ºtiam?), îi cumpãrasem ºi o carte a lui Fowles, dar nici asta nu a încântat-o cine ºtie ce, ar fi vrut un roman franþuzesc de care eu nici nu auzisem; am gãsit o masã liberã într-un bar, dar era prea aproape de uºã, îi era frig... nu se putea bucura de ziua ei, de gesturile mele mici, prin care încercam sã o fac sã se simtã bine.

-Chiar nu înþelegi, nu?

-Ce?

-Ce înseamnã sã fii singur!!!

-Nu ºtiu dacã înþeleg... Nu în sensul în care percepi tu singurãtatea. Nu eºti de fapt singurã, îi ai pe ai tãi, ai niºte prietene, niºte cunoºtinþe... Ai o lume, micã, mare, cum este ea, populatã cu niºte oameni, buni, rãi ºi ãºtia, cu care interacþionezi într-un fel, nu? 

-Ce ºtii tu...

-Poate nu ºtiu nimic...

Tot mai des, în ultimul timp, discuþiile noastre ajungeau în punctul ãsta. Mã exaspera mai ales cu comparaþiile pe care le fãcea în mod inevitabil între noi, „ce îþi pasã þie, tu nu eºti singurã ca mine, tu nu te trezeºti singurã dimineaþa, tu nu te cerþi cu ai tãi pentru cã urlã hormonii în tine”...

Avea dreptate, chiar nu trãiam toate astea, pentru mine singurãtatea era mai degrabã o chestie de opþiune ºi aveam deseori tendinþa sã mã izolez, sã închid toate uºile dupã mine. Dar nu mã împotmoleam niciodatã prea mult în ea, îmi dãdeam seama cã e periculos, iar în spatele uºilor închise dupã mine era o întreagã lume care aºtepta sã o descopãr, o viaþã care aºtepta sã o trãiesc.

Îmi „invidia” relaþia pe care o aveam de vreo opt ani, deºi habar nu avea ce înseamnã cu adevãrat o relaþie, ºi nutrea o admiraþie cam exageratã pentru mon amour, care mã înþelegea, mã rãsfãþa, mã proteja.

A fost extrem de încântatã când i-a remarcat coafura într-o searã, când o duceam acasã (de fapt, venise sã mã ia de la o terasã unde petrecuserãm vreo douã ore) cu maºina. M-a sunat emoþionatã ºi mi-a spus cã i-a fost bine (nu cu mine), cã pentru ea au însemnat enorm cuvintele lui, cã se simþise o femeie frumoasã.

ªi de atunci, de câte ori ne întâlneam, era extrem de atentã la ce spuneam despre el (chestii banale - pe unde era plecat, când urma sã vinã acasã, fuseserãm împreunã în vreo vizitã sau la cumpãrãturi); dacã nu ziceam nimic, mã întreba ea ºi descoperea, cu încântare, câte aveau în comun; îmi spunea, cu un fel de inconºtienþã ºi timiditate, cât de mult îl plãcea, cã ar fi vrut sã aibã alãturi un asemenea om, care sã fie pe aceeaºi lungime de undã cu ea, sã vibreze în faþa aceloraºi idei superioare, bla-bla-bla... Nu dãdeam prea mare importanþã acestor pãreri ale ei, mai degrabã îmi era teamã de momentul în care se va dezmetici ºi o sã o doarã. Voia sã fie o Otilie, enigmaticã, subtilã, diafanã, dar obsesia ei pentru realizarea matrimonialã o transforma într-o lamentabilã Auricã, mereu în cãutarea unui bãrbat, a unui anume tip de bãrbat.

-Ce face mon ami (acest mon ami era iubitul meu, cu care ajunsese imaginar la o legãturã care îi permitea sã îl numeascã aºa)? Pe unde mai umblã?

-Nu ºtiu... Cred cã pe la Tulcea...

-Cum nu ºtii?

-Nu ºtiu. Sunt prea multe plecãri, prea multe schimbãri de ultim moment ale traseelor lui sãptãmânale... De fapt, a fost la Tulcea... ªi la Brãila, ºi la Galaþi... Ar trebui sã ajungã în seara asta acasã, dacã nu intervine ceva...

-ªi eu te reþin... nu am ºtiut...

-Nu mã reþii, oricum o sã sune când ajunge.

-Mai comandãm ceva?

-Eu nu, mai am ceai.

Sesizam o modificare de ton. O privesc mai atent ºi o vãd schimbatã, îi dispãruse aerul acela suferind, de femeie singurã ºi neînþeleasã. Doar apãrea Fãt-Frumos, mon amour adicã, dar ºi son ami...

-Când ajunge?

-Depinde de trafic...

Se scuzã ºi se precipitã spre baie, de unde revine cu machiajul refãcut ºi cu o mare dilemã: sã-ºi dea sau nu jos pãlãria.

-Ce zici? Cum îi place o femeie? Tu ºtii...

-Goalã. Nu acordã importanþã detaliilor de felul ãsta.

Face ochii mari ºi roºeºte violent, ca ºi cum aº fi rostit o blasfemie. Habar nu aveam cum sã reacþionez la toate astea. Mi se pãrea ridicol sã mã supãr, era prietena mea, mai era ºi ziua ei, dar ea crease o idilã care în realitate nu exista, iar mie îmi atribuia un rol de spectator sau de consilier în probleme de iubire pentru son ami. Totuºi, son ami era mon amour, dar se pare cã acesta era un amãnunt fãrã importanþã. Considerasem totul o glumã sau o toanã ºi mã nedumerea seriozitatea cu care privea lucrurile. Apoi, trebuie sã recunosc, nu eram suficient de generoasã sau de altruistã încât sã renunþ la relaþia mea pentru cã era singurã, nici destul de emancipatã pentru un ménage à trois, cu care, fãrã îndoialã, nici ea nu ar fi fost de acord.

Continua sã îmi cearã detalii, cu o privire puþin maliþioasã ºi rece (parcã mã înfrunta), iar eu îi dãdeam niºte rãspunsuri la fel de aiuritoare ca ºi situaþia în care ne aflam. O cunoºteam prea bine ca sã înþeleg cã nu este o joacã, dar, în ciuda faptului cã încercam sã îi menajez suspiciunile sau sã nu îi trezesc resentimente, nu mã simþeam în stare sã particip la ceea ce ea imaginase.

Oricum, în  aceastã poveste fantasticã pe care o þesea, omitea un singur lucru, probabil cel mai important, atitudinea lui.  Nu realiza cã pentru el ea nu era decât una din numeroasele mele cunoºtinte, pe care o saluta din politeþe sau îi fãcea câte un compliment, în rarele momente în care se vedeau, pentru a o face sã se simtã bine.

Atmosfera devenise cam tensionatã când m-a sunat, iar când a venit sã mã ia, sã mergem acasã, lucrurile au luat o întorsãturã bizarã. Pentru cã, dupã ce i-a fãcut obiºnuitele urãri ºi a sãrutat-o pe obraz (oh-la-la!!!), son ami a devenit ce era de fapt, adicã mon amour, cel care nu se putea abþine sã mã ciufuleascã, sã mã alinte ca pe o pisicã sau sã-mi spunã acele banalitãþi, atât de multe, care constituie de fapt o relaþie...

Poate pentru cã în ultimul timp eram atât de puþin împreunã, simþea nevoia sã fie doar cu mine, ignorându-i total pe ceilalþi. Asta fãcea ºi acum, fãrã a conºtientiza drama pe care o provoca.

Prietena mea tãcea cu încãpãþânare, cu obrajii în flãcãri ºi cu privirile lãsate pudic în jos, cu un aer de domniºoarã de pension (care nu o prindea deloc, împlinea în ziua acea 30 de ani), aºteptând din partea lui un gest, un cuvânt, ceva de la care sã porneascã pentru a-ºi etala cunoºtinþele, modul superior de gândire, delicateþea, sensibilitatea...

Privind-o, realizam, cu toate cã mã întrebasem de atâta ori, de ce e singurã. Îi lipseau naturaleþea, firescul, spontaneitatea, de fapt nu îi lipseau, renunþa în mod deliberat la o atitudine normalã, pentru una prea formalã ºi rigidã, care o fãcea sã semene cu un bibelou de porþelan, frumos ºi delicat, dar atât de rece...

Încercam sã anim conversaþia, de fapt doar eu vorbeam, mai primeam câte un rãspuns monosilabic, sub privirile nedumerite, apoi amuzate ale iubitului meu.

Dupã vreo orã de bãtut câmpii într-un cvasi-monolog obositor, am renunþat la a încerca sã o scot pe prietena mea din tãcerea superioarã în care se cufundase ºi l-am rugat pe mon amour sã mergem.

Abia atunci a ieºit din starea aceea ºi a început sã se agite, încercând sã îºi aranjeze pãlãria ºi eºarfa, cu gesturi crispate ºi mici, iar când mon amour a mers sã achite nota, mi-a reproºat cu glas înãbuºit cã nu reuºise sã îl captiveze, sã îl intereseze din cauza prezenþei mele. Vrusesem sã o fac sã se simtã bine de ziua ei, dar nu reuºisem, mustea în ea nemulþumirea cã plecam, ºi-a uitat pe masã crizantemele, m-am întors în bar dupã ele, însã le-a aruncat neglijent alãturi de ea în maºinã.

Probabil ar fi trebuit sã plec, sã nu îi mai captez atenþia iubitului meu, el sã existe pentru a o observa pe ea? Îmi era greu sã mã gândesc la toate astea ºi, dupã ce am lãsat-o acasã, am încercat sã-mi potolesc iritarea certându-mi iubitul – ar fi putut sã îi acorde mai multã atenþie, sã discute cu ea, sã îi admire pãlãria sau eºarfa, sã o întrebe ce carte citeºte sau ce muzicã ascultã...

M-a adus cu picioarele pe pãmânt:

-Terminã cu prostiile... Hai sã bem o bere, dacã mai poþi dupã atâta ceai... De unde îþi vin ideile astea geniale? ªtii cã nici nu m-ai sãrutat în seara asta?

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey