•  Mariana Dobricã
•  Lorena Stuparu


sus

Mariana Dobricã

 

 

Alunecãri

 

De multe ori trãiesc într-un  vis… Pur și simplu îmi construiesc o altã lume, o lume în care aș putea sã fiu eu, cea adevãratã, dincolo de conformisme și reguli care constrâng. Și în lumea aceasta vis pe care o creez sunt doar eu cu mine de cele mai multe ori, poate mai permit câteodatã cuiva sã intre, alteori se strecoarã fãrã sã știu cum, se ajunge la o adevãratã aglomerație în final, care mã obligã sã o distrug.

Copil fiind, mama îmi spunea cã trãiesc cu capul în nori. Nu era un reproș, mai degrabã o constatare, dar  tot încerca sã-mi  restabileascã legãturile cu o realitate de moment. Fugeam de ea cât puteam, mã ascundeam dupã o perdea sau sub o masã,  ca într-un loc secret, îmi cream în acea mare realitate o irealitate micã, eram ca într-o bulã, populatã de obicei de personaje din povești, dar și de câteva jucãrii  sau de o pisicã pe care le luam cu mine din realitate  (poate și pentru a pãstra totuși legãturile cu ea, știam cã ele mã pot aduce înapoi într-un prezent). De obicei, mã întorceau în realitate veșnicele teme pentru a doua zi, intemperiile, pierderile, irecuperabile uneori, accidentele, lacrimile, deși mã agãțam cu disperare de lumea mea frumoasã și micã.

Am crescut. Am pierdut, pe undeva pe drum, jucãriile sau pisicile care mã însoțeau în irealitãți, dar și dorința de a mai fugi… Am cãutat sã descifrez realitatea, sã o trãiesc, cu toate splendorile și dramele ei, cu toate realizãrile și eșecurile personale, cu toate contradicțiile ei incitante.

Mai alunecam în irealitate uneori. Fãrã sã vreau, pentru cã devenisem prea lucidã, prea impregnatã de real, încât sã mai cred cã o irealitate poate sã-mi rezolve problemele de orice fel... Trebuia sã gãsesc soluțiile în lumea realã și de cele mai multe ori reușeam.

Iubirile erau, de cele mai multe ori, cele care mã proiectau în vis, îmi provocau acele alunecãri în ireal. Și, uimitor, gãseam oameni care mi le întrețineau…

Femeile și iubirile lor… Merg uneori pe stradã și vãd femei strãlucind… Nu are de-a face asta nici cu frumusețea lor fizicã, nici cu circumstanțele în care le întâlnesc, deși femeile îmi par, în momentele acelea ale lor de îndrãgostealã, cele mai frumoase din lume. Acum ceva timp o prietenã a mea strãlucea. Parcã lumina totul în jur. Nici nu a fost nevoie sã-mi spunã cã este îndrãgostitã, sclipirea o trãda. Dupã ceva timp, nu foarte mult, a  început sã-și piardã din strãlucire, pânã s-a opacizat aproape, a devenit ternã, parcã s-a urâțit… Se dusese dracu’ toatã îndrãgostealã. Nici asta nu a fost nevoie sã îmi spunã..

Aș putea sã-mi contabilizez strãlucirile, aș putea sã le clasific, dupã duratã, intensitate, alunecare în irealitate etc.. etc. Ce rost ar avea? Știu doar cã uneori strãlucesc intens, orbitor, și atunci  sunt poate într-un vis dintr-un alt vis dintr-un alt vis (al meu?, al altcuiva?).

Întoarcerea la realitate?  Necesarã!?

Pe banca asta umedã pe care stau și fumez, așteptându-te, simt cum mã întorc în realitate. E frig, îmi strâng paltonul pe mine, fiindcã odatã cu strãlucirea se dusese și cãldura, e soare, un soare orbitor, care îmi rãnește aproape privirea întoarsã în mine, în vis… Dar  mã oblig sã privesc realitatea: oameni care trec grãbiți, un bunic plimbând o fetițã, doi liceeni sãrutându-se pe o bancã, niște vrãbii ciugulind firimituri dintr-un covrig aruncat pe o alee, vânt aiurit de primãvarã timpurie… E totuși iarnã… Îmi mai aprind o țigarã, îmi privesc ceasul, întârziaseși șapte minute, știi ca nu îmi place sã aștept…

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Într-o bunã zi vei avea viaþa ta ºi va trebui
s-o împaci cu mine

 

Îi venise în minte aceastã declaraþie de fidelitate în termenii unui compromis care avea sã-i dea insomnii mulþi ani de atunci înainte, vãzându-i pãlãria de satin cu boruri mici ºi calota uºor încreþitã în cercuri concentrice à la Coco Chanel, întocmai ca pãlãria ei cumpãratã de pe ªelari într-o hoinãrealã cu tata prin toamna lui ’85. Necunoscuta îl asculta absorbitã pe necunoscutul din faþa ei la o masã din grãdina de varã a restaurantului, gândurile o duceau la un bãiat ºi o fatã ignoranþi în privinþa binelui ºi rãului, interesaþi numai sã se vadã unul pe altul ºi sã-ºi vorbeascã, ºi dupã o viaþã-ntreagã trãitã iraþional, înþelegea cã ºi compromisul cu propria conºtiinþã se numeºte tot iertare.

Acum sunt mai mult ca niciodatã convins, spunea el, cã partea cea mai autenticã a vieþii o trãim în vis. Uite, m-apucasem sã joc de unul singur, jocul cu mãrgele de sticlã. Partida albastre-negre, contra verzi-albe. Albastrele ar fi fost ale mele, verzile ale tale. Nu þineam însã cu nici-unele dintre ele, þineam cu tot dinadinsul. Þineam sã joc cât mai corect, sã mã dedublez cât mai obiectiv, astfel încât sã dau ºanse egale ºi sã gãsesc calea cea mai eficientã pentru fiecare dintre bile când îi venea rândul, fãrã sã o favorizez pe una sau pe alta, miºcând din calea ei opusa, cu toate cã eu conducând jocul, în momentul în care mutam una dintre bilele unei echipe, puteam prevedea ºi avantajele ºi dezavantajele pentru celelalte. Era foarte greu de altfel sã nu-mi acord nici-o ºansã-n plus, dupã cum era la fel de dificil sã-i acord vreuneia dintre celelalte. Sau niciuneia. Era foarte greu ºi fiindcã erau douã sensuri opuse de înaintare ºi trebuia mereu sã-mi schimb orientarea spaþialã. Crede-mã însã, cã jucând cu sângele cel mai rece ºi albastru cu putinþã, luminat ºi încãlzit din când în când de globule albe, am fãcut sã învingã verzile ºi negrele. De fapt, am condus la paritate. La diferenþã de trei paºi de albastrele-albe. ªi tocmai în momentul în care pãºeam în bucurie ºi în secret în miezul acestei supralumi în care reuºisem sã te readuc lângã mine dintr-un joc ºi-þi simþeam pur ºi simplu prezenþa, a sunat ceasul. Exact când sfârºeam ultima mutare. Era o bilã albã. Ah, ceasul. Parcã n-ar fi sunat. Parcã ar fi gemut. Dar am sãrit ca ºi cum s-ar fi dat alarma. Ei bine, bilele nu numai cã nu s-au rãsturnat, ceea ce ar fi fost fatal din perspectiva timpului pe care-l aveam la dispoziþie, dar au rãmas neclintite la locul lor, pe tabla aceea de carton colorat în formã de stea. Atât de bine jucasem ºi le fixasem. Eu cu dorul meu pe care îl credeam topit de mult în celelalte, stins.

Este aproape reconfortant sã priveºti flacãra unei lumânãri, i-a rãspunse ea dupã o tãcere ce pãrea cã se va prelungi la nesfârºit. Cum se roteºte ea dupã fitil, în jurul propriei arderi. Cum începe sã lãcrimeze, apoi devine tot mai zbuciumatã, cum o nãruieºte propria-i luminã ºi cum din nãruirea asta îºi face punct de susþinere - cãci dacã la-nceput abia se poate þine dreaptã în suportul de sticlã, pe mãsurã ce se consumã, se lipeºte tot mai mult de acel suport, iar când lumina i se stinge cu totul, ceara informã care se rãceºte treptat devine un suport mult mai bun pentru o altã lumânare.

- Nu, nu aºa, n-am vrut sã fac din asta ceva mai chinuitor decât existenþa noastrã. Când þi-am spus cã ar trebui sã te bucuri când plec la fel de mult ca atunci când vin, mi-era teamã cã altfel povestea noastrã ar începe sã se banalizeze.

A devenit atât de obositoare pentru tine aventura asta? - te-am întrebat.

Nu. În primul rând pentru cã nu este o aventurã - þi-am rãspuns. Asta e condiþia noastrã. Noi avem nevoie de libertate ºi de adevãr.

De ce nu-þi spui gândurile pânã la capãt? - m-ai întrebat.

Pentru cã nu au capãt - ar fi trebuit sã-þi rãspund. De fapt voiam sã-þi spun cã ar trebui sã acceptãm lucrurile aºa cum sunt, dar mã simþeam un pic cabotin.

- Iar eu nu puteam fi nici mãcar cabotinã. Deºi mã strãduiam ºi mã obiºnuiam cu gândul cã sunt un fel de personaj…

O viespe zbârnâind deasupra mesei cu câþiva centrimetri mai sus de þigara fumatã pânã la jumãtate, cu un vârf lung de scrum, îi dãdea senzaþia unei apropieri rele, ca de fiecare datã când rãmâne ceva neîncheiat, ca o vinã neasumatã în totalitate. Se simþea obositã, pânã ºi urmele de fard o trãdau.

Dar dacã pânã ºi copacii încã umbroºi învãþaserã singuri drumul de la varã la toamnã, poate ºi de la viaþa iraþionalã pe care o trãise era ceva de învãþat, fie ºi cu preþul ei: forþând-o sã se împlineascã din renunþãri ºi remuºcãri.                                                       

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey