•  Simona Cratel
•  Adriana Macsut
•  Ion Munteanu
•  Xenia Negrea
•  Cristian Pãtrãºconiu
•  Alexandra M. Pãun
•  Ligia Pârvulescu
•  Lorena Stuparu


sus

 

 

Suspiciunea

Comentarii cititori
sus

Simona Cratel

 

 

Suspiciunea de serviciu

 

Am vrut sã scriu despre refugiaþi, despre cum mã simt ruºinatã de contemporanii mei. În mod obiºnuit consider cã cineva are dreptul sã locuiascã oriunde îºi gãseºte slujbã ºi nu trãieºte din ajutor social, dar nu ºi în caz de rãzboi. Am vrut sã scriu despre aceastã ruºine pentru cã la metrou m-am dus sã mã aºez pe singurul loc gol ºi am observat când m-am apropiat, probabil cu pas mai apãsat, cum fac eu de obicei, cã bãrbatul care stãtea pe acea margine a bãncii a avut o reacþie de panicã la apropierea mea. Aproape s-a ridicat ºi a luat-o la fugã. Mi-a fost aºa ruºine, cã n-am cuvinte. M-am uitat la el sã vãd de ce a avut reacþia asta. Era doar un pic mai înalt ca mine. S-a aºezat dupã aia lângã mine ºi nu s-a mai dezlipit. A stat cu ochii în mobil tot timpul. Avea pielea de culoare închisã ºi este foarte probabil sã fi fost un refugiat. Ce i s-o fi întâmplat, nu vreau sã ºtiu. Dar în momentul în care o femeie micã pare o figurã protectoare pentru un tânãr în floarea vârstei, ceva este putred rãu.

Apoi am vãzut tema propusã, suspiciunea, ºi nu existã o temã mai bunã decât asta pentru mine. Care sã mã caracterizeze. Când eram copil, lumea era mai simplã. Ori eu o gândeam mai simplã decât era, cã doar eram copil, ori poate cã timpurile s-au schimbat, ceea ce sigur e o glumã de a mea, sigur cã totul s-a schimbat, ºi eu ºi vremurile. Dar pe mãsurã ce înaintãm în vârstã, lumea devine mai complicatã ºi mai însinguratã. Poate cã în copilãria ºi tinereþea mea, din cauza situaþiei materiale forþatã de comunism tuturor, mai exista o sinceritate a relaþiilor. Dupã aceea, cu inegalitãþile dintre oameni, ea s-a dus. A fost introdusã o competiþie acerbã ºi o falsitate în tot. Coerenþa socialã s-a dus. Când am plecat eu din România aveam prietene ºi prieteni care aveau cam aceeaºi situaþie ca mine. Nu îmi era vizibil acest aspect. Apoi deodatã, mi-am dat seama cã totul se reduce la bani. Când mã reîntorc în România, totul constã în cadouri. Parfumuri scumpe, haine, atenþii, toþi aºteaptã sã îþi exprimi iubirea pentru ei în bani. Toþi se uitã la banii tãi. Vor sã ºtie cât câºtigã soþul, vor sã ºtie ce situaþie materialã ai. Rudele, când vin la tine, îþi deschid plicul sosit prin poºtã care anunþã salariul, apoi îl lipesc stângaci ºi îl pun înapoi în cãsuþa poºtalã.

Eu sunt un om extrem de suspicios. Cum sare cineva pe mine cu atenþie exageratã ºi cu o cãldurã ieºitã din comun, râd în sinea mea. Apoi îl vãd cum încearcã sã mã manipuleze, sã mã foloseascã. De câte ori îmi spune cineva cã s-a îndrãgostit de mine, râd în hohote.

Nu sunt un animal social ºi nu am fost niciodatã. Când te apropii de cineva, el se aºteaptã sã îi confirmi imaginea despre sine.  Personajul care crede el cã este. Vine cu poveºti de domeniul fantasticului, unde el se aflã pe un podium ºi este admirat de toatã lumea. Aºteaptã de la tine foarte multe. Dacã tu nu reacþionezi cum se aºteaptã el, nu ai nicio ºansã. De aceea am ºi exclus orice tentativã de apropiere de cineva. Am noroc cu un numãr foarte mic de oameni cu care mã pot înþelege ºi atât. Probabil cã sunt norocoasã. Pentru cã de fiecare datã iese la suprafaþã calculul celuilalt. Majoritatea oamenilor îºi construiesc o faþadã dincolo de care nu este nimic. κi construiesc un personaj care nu are legãturã cu persoana lor realã. Foarte puþini oameni sunt capabili de interacþiune realã, de dialog, toþi sunt absorbiþi de propria persoanã ºi de propriile probleme. Îi privesc pe ceilalþi ca pe un mijloc prin care pot sã ajungã acolo unde doresc ei, un obiect pe care-l folosesc ca sã îºi atingã scopul. Nu ascultã ce spui, nu existã înþelegere realã, nici nu vor de fapt sã ºtie, ci cautã doar un cârlig prin care sã te prindã ºi sã te aibã la cheremul lor. Când i-am povestit cuiva despre cineva ºi cum a descurs întâlnirea dintre noi, am încheiat spunând: A crezut cã s-a întâlnit hoþul cu prostul.

Un fost iubit, în România, a câºtigat o licitaþie în publicitate cu lucrarea fãcutã de echipa mea de oameni, care lucrau independent, ne-a dat fiecãruia câte o sutã de dolari, iar el a câºtigat zeci de mii. Pe mine m-au pãrãsit acei prieteni, nu m-au crezut cã nu sunt complice cu el. Pentru cã pânã la urmã a ieºit la suprafaþã totul. Dentista nemþoaicã, ieºit din comun de prietenoasã ºi drãguþã, mi-a fãcut o mulþime de intervenþii de care nu era nevoie, unele strigãtoare la cer, cum ar fi cã m-am dus cu o plombã micã ºi ea a sãpat pânã la rãdãcinã ºi mi-a pus pivot, inclusiv mi-a scos un dinte din faþã din care pierdusem o bucatã, spunându-mi cã nu se mai poate face nimic, când se fac lucrãri ºi pe cioturi de dinþi, nu numai pe unul aproape întreg. Mi-am dat seama de escrocheria cãreia îi cãzusem victimã abia dupã zece ani, când a sãrit calul ºi mi-a fãcut, la o curãþare de tartru, uzualã, o gaurã într-o plombã bunã. Pãi a sãrit calul, cã m-a luat drept oligofrenã. ªi nu am fost?! Singura oarã când m-a atins o nemþoaicã pe braþ ºi i-am simþit rãsuflarea aproape în plãmâni, a fost când au venit la noi acasã ºi a încercat sã ne vândã un împrumut la bancã cu o dobândã foarte mare. A fost ieºit din comun de prietenoasã, de interesatã de viaþa noastrã, de noi, parcã era o prietenã de când lumea. Ne-a fãcut ºi cadouri.

Suspiciunea se învaþã ºi este o achiziþie de care depinde supravieþuirea în ziua de azi. Fiþi suspicioºi ori sunteþi fucked! Propriu ºi figurat.

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Macsut

 

 

Despre suspiciune la nivel subiectiv

 

Fac parte dintre decreþei aºa cã mi-am petrecut copilãria ºi adolescenþa în dictatura comunistã. Încã de când am mers la ºcoalã mi s-a inoculat de cãtre familie suspiciunea cã oricine mã poate trãda la securitate dacã voi spune cã nu sunt de acord cu regimul. Însã nu pot spune cã am þinut cont de acest îndemn. ªansa mea a fost cã am avut parte de colegi extraordionari care purtau în ei revolta contra dictaturii. Încercam sã învãþãm sã înotãm forte bine spre a putea trece Dunãrea înot pe la sârbi. De altfel fratele unei colege de generalã a ºi trecut Dunãrea în 1987 ºi a ajuns în Germania. Tot pe atunci fiul unei veriºoare primare a bunicii s-a ascuns într-un tren internaþional ºi a trecut din Ungaria în Austria.

Chiar dacã în ºcoala generalã ºi în liceu ni se inocula ideea ateismului ºi a materialismului dialectic, mi-am depãºit totuºi suspiciunea ºi am discutat cu colegii despre... cine este acel Isus Cristos despre care vorbeºte Ioan Paul al II-lea în discursul de învestire: „Nu vã fie teamã! Deschideþi larg porþile cãtre Isus Cristos!”. Tocmai aceste discuþii m-au fãcut mai târziu sã mã îndrept spre studiul teologiei catolice.

Încã înainte de a merge la ºcoalã am avut curaj, eu ºi prietenii mei de joacã, sã ne depãºim suspiciunea inoculatã ºi sã inventãm o poveste fantezistã despre Fãt Frumos Iuliu Maniu... care ne scapã de comuniºti. Era o poveste pe care o spuneam în ºoaptã ºi recent am avut tãria sufleteascã sã merg la Memorialul de la Sighetul Marmaþiei, în celula unde a fost ucis Iuliu Maniu. Lacrimile au început sã îmi curgã ºiroaie. Le-am povestit apoi unor prieteni din copilãrie, care nu au ajuns încã acolo, despre aceastã vizitã ºi am plâns împreunã, semn cã rãnile dupã îndoctrinarea comunistã suferitã în primii ani ai vieþii nu s-au închis. 

În 2014 m-am reîntânit cu o parte dintre colegii de generalã (ªcoala generalã nr. 21 din Craiova) ºi de liceu (Colegiul Elena Cuza din Craiova), iar în 2015 m-am întâlnit cu câþiva dintre colegii de la Facultatea de Fizicã de la Universitatea din Craiova. Ei bine, am primit de la ei o lecþie adevãratã despre faptul cã suspiciunea nu are ce cãuta între noi. ªi ei la fel ca mine sunt saturaþi de mincina ºi cenzura din vremea comunistã, aºa cã am avut curajul sã nu ne minþim reciproc cã am reuºit în viaþã. Ne-am asumat împlinirile, dar ºi ratãrile. Aºadar colegii ºi prietenii mei decreþei nu sunt bogaþi ºi nici celebri, dar este impresionant cã ºi-au depãºit suspiciunea inoculatã de teama din vremea comunistã ºi… au înþeles cã adevãrul ne face liberi.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Munteanu

 

 

Neºtiuþii discipoli ai lui Descartes
(Fragment de roman)

 

                                                          În amintirea profesorului Petre Ciobanu

 

Scoasã cu forþa în stradã, cu puþine lucruri adunate în grabã, în trei saci de cânepã, tanti Jeni  nu a mai avut niciodatã casa ei. De milã, o primise sã stea la ea mãtuºa Ana, una dintre surorile mai mari, care îºi pierduse soþul în timpul rãzboiului, sfârtecat de un obuz la Cotul Donului... Împãrþeau amândouã o încãpere de patru pe patru, o micã bucãtãrie ºi un grup sanitar întunecos ºi plin de igrasie, fãrã geam de aerisire, amenajat într-o fostã debara, din casa ce pânã nu demult fusese proprietatea mãtuºii Ana. Alãturi de ele, în clãdirea naþionalizatã de comuniºti, locuiau alte câteva familii nevoiaºe, cu mulți copii, gãlãgioºi ºi subnutriþi, care aveau tot timpul ceva de împãrþit. Aceastã sorã, ajunsã chiriaºã în propria ei casã, era foarte bolnavã, aºa cã în schimbul unui adãpost ºi a unei farfurii cu ciorbã, tanti Jeni primise sã aibã grijã de ea, misiune de care s-a ocupat pânã la capãt, ca un înger pãzitor, adicã aproape șapte ani mai târziu, când mãtuºa Ana a plecat pe urmele unchiului Dodo ºi ale soþului ei, sã le povesteascã ce se mai petrecea prin lume. Dacã avea ce sã le spunã, cã mare scofalã nici cã se întâmpla... Mai ales pe-aici, pe la noi, prin þara binecuvântatã de Dumnezeu ºi de Maica Domnului, cum li se spunea în predicile de la bisericã... Acum binecuvântatã de „tovarãºa Ana”, de tovarãºii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca ºi Teohari Georgescu, ca sã dãm doar numele unora dintre sfinþii la modã...

Cu o infinitã nostalgie, privind o fotografie în care, copil, purta o uniformã albastrã, cam mare, pentru cã trebuia sã-i fie bunã ºi anul urmãtor, ºi o ºapcã neagrã, din postav, cu cozorocul dintr-un poliester lucios, îºi aduce aminte de primele douã clase, fãcute la ºcoala catolicã, unde îl primiserã prin intervenþia a unei vecine. Aceastã femeie energicã, frumoasã, doamna Nutzi, al cãrei nume adevãrat nu-l ºtia nimeni, pretindea cã era nemþoaicã, și aºa trebuie sã fi fost, de vreme ce reuºise sã-i salveze familia, bieþi refugiaþi din nord-estul þãrii, în ultima toamnã a rãzboiului, din ghearele nemþilor. Supãraþi cã românii îi trãdaserã, oamenii lui Hitler începuserã a se retrage pe fugã, nervoși și nemiloși, mulþi uitând de politeþea lor proverbialã, de care dãduserã dovadã pânã atunci, ca aliaþi. Doamna Nutzi îi ascunsese pe refugiaþi în casa ei, dându-le douã camere și o bucãtãrioarã cu chirie, tratând în numele lor, de la poartã, în nemþeºte, cu orice soldat care ar fi vrut sã intre cu gând rãu, fãcându-l sã se rãzgândeascã. Dar trebuie sã fi fost ºi rusoaicã, de vreme ce câteva sãptâmâni mai târziu, îi salvase ºi din ghearele sãlbaticilor ruºi, mulþi venind în oraºul lor direct din stepã, fãrã sã fi vãzut în viaþa lor o cadã de baie sau un bideu. El ºi pãrinþii lui avuseserã din nou noroc, pentru cã buna lor vecinã știa ºi limba rusã, ba chiar ºi sã danseze kalinka ºi kazaciok, susþinând cã primul ei soþ fusese un nobil muscal, fugit din calea revoluþiei roºii. Aºa cã de prietenii ei nu avea sã se atingã nimeni, era clar? Era cât se poate de clar, suna ordinul ofiþerului tinerel ºi politicos, care-ºi gãsise pentru câteva nopþi gãzduire aici, ºi oblojirea rãnilor nevãzute, din sufletul lui mare cât stepa dupã care suferea, în braþele ei încã puternice ºi frumoase.

ªcoala catolicã era, alãturi de cea a mãicuþelor ortodoxe, cea mai bunã din oraº, renumitã în întreaga regiune, dacã ar fi sã luãm în calcul numai galeria impresionantã a absolvenþilor care au fãcut de-a lungul timpului cariere strãlucite. Elevii învãþau în douã limbi strãine, germanã ºi francezã, aducându-li-se ºi cei mai buni profesori de muzicã din oraº, la diferite instrumente, sã le testeze ºi sã le descopere înclinaþiile spre stânga sau spre dreapta, cum se exprima el, în bãtaie de joc. Dacã le aveau, respectivele înclinaþii native, dacã nu, intrau cu toþii la cor, cã acolo nu se prea bãga de seamã cine avea talent ºi cine falseazã. Cei cu vocaþie muzicalã începeau imediat orele de vioarã sau de pian, de flaut dulce sau de mandolinã, de harpã sau de fligorn, de muzicuþã sau de tamburinã, rãmânând peste program pentru studiul instrumentului, în categoria celor „aleºi ºi norocoºi” având surpriza sã nimereascã ºi el, cu toatã supãrarea cã nu-i mai rãmânea timp sã se joace. Lecþiile de religie le fãceau în biserica din faþa ºcolii, vorbim de etnicii germani ºi de biserica catolicã, pentru cã cei câþiva români primiþi aici pe relaþii (aºadar, doamna Nutzi, dacã nu era doar descurcãreaþã, trebuie sã fi fost ºi catolicã), dar ºi sã completeze numãrul de elevi pânã la cifra corespunzãtoare, rãmâneau în clasã, unde un preot ortodox le preda în limba românã Crezul, Tatãl nostru ºi alte rugãciuni de care nu-ºi mai aminteºte.

Cã se întâmpla ceva ciudat în þara asta, imediat dupã rãzboi, a ajuns sã înþeleagã pânã ºi el, cât era de zurbagiu ºi de preocupat cu tot felul de nãzdrãvãnii, dar numai dupã vacanþa de iarnã din clasa a doua, când trãise una dintre primele lui deziluzii. Înainte cu o zi de a intra în vacanþã, directorul îl chemase pe tatãl lui la ºcoalã, nu pentru a-l critica pe el, cum se aºtepta, mai ales cã într-o pauzã îl cam frãgezise pe la ºunci pe Frantz, colegul lui de bancã, ci ca sã-l roage sã facã o gazetã de perete, cu fotografii ale regelui Mihai. Auzind rugãmintea directorului, tatãl lui a râs, angajându-se cu seninãtate la o asemenea treabã minorã, din punctul lui de vedere, pentru cã el construia ditamai case ºi blocuri, de la temelie ºi pânã la acoperiº. Ce însemna pentru el o gazetã de perete? Acasã, însã, l-a invitat ºi pe fiul lui sã-l ajute, mai precis sã aleagã pozele cu suveranul, punându-i în braþe un teanc de reviste ºi de ziare mai vechi, aduse de cine ºtie unde, ºi o foarfecã. E drept cã la aceastã treabã a pus umãrul hotãrâtor mama lui, dar era îndreptãþit sã se laude oricui cã el gãsise cele mai reuºite fotografii ale Majestãþii Sale, din copilãrie ºi pânã în prezent. În unele, suveranul poza în uniformã de ofiþer, cu fireturi ºi decoraþii pe piept. Gãsise ºi o fotografie superbã, cu monarhul pe cal, ºi nu credea cã patrupedul era din ghips, iar iarba doar desenatã pe podele ºi pe pereþi, în atelierul maestrului John Philips, fotograful casei regale... În altele, vodã purta haine civile, elegante sau sport, în faþa unor autoturisme... Pãtruns de importanþa nobilei misiuni, dãduse fuga sã cumpere de la o librãrie din cartier o coalã mare de carton, pe care librarul, luând în serios sarcina bãiatului, i-o fãcuse sul, legând-o la un capãt cu o bucatã de sfoarã, sã n-o îndoaie sau s-o ºifoneze pânã acasã, ºi un tub de lipici. Mama lui o liniase apoi cu un creion chimic, cu vârf subþire, pentru ca pozele sã fie aºezate la „sfoarã”, ºi în douã zile gazeta regelui era gata. Bineînþeles, tot ea decupase ºi fotografiile din ziare, cu o foarfecã nouã, cu ascuþiºul bun, adusã de tatãl lui de la serviciu, iar cu scrisul ei frumos, caligrafic, pusese ºi explicaþiile sub fiecare imagine, în felul urmãtor: Tânãrul Mihai, împreunã cu bunica sa, Regina Maria; Regele Mihai primeºte onoruri la vârsta de cinci ani, având-o alãturi pe Regina mamã, Elena a Greciei; Regele Mihai I al României pe front, Regele Mihai încurajând soldaþii ºi celelalte.

Într-o dimineaþã friguroasã, chiar înainte de Crãciun, tatãl lui dusese planºa unui meseriaº din piaþã, sã-i punã geam ºi ramã, dar ºi o agãþãtoare trainicã, din sârmã de cupru. Era atât de frumoasã gazeta regelui încât el de-abia se abþinea sã n-o dea jos, de pe dulapul unde fusese aºezatã, ºi s-o priveascã minute în ºir, de câteva ori pe zi. Aºtepta cu nerãbdare sã înceapã ºcoala, cu toate cã mai avea ºi altceva de fãcut în zilele de vacanþã care-i mai rãmãseserã, ºi s-o ducã directorului ca s-o punã pe perete ºi sã se poatã lãuda colegilor cã el o fãcuse... Mai ales fetelor... Bineînþeles, n-ar fi ascuns faptul cã l-au mai ajutat ºi pãrinþii, dar el alesese fotografiile, asta trebuia s-o afle cu toþii... Ba, chiar cumpãrase ºi coala ºi lipiciul, iar dacã doreau, el le putea da adresa exactã a librarului care nu avea încotro ºi trebuia sã confirme spusele lui. Iatã-l în prima zi de ºcoalã, de dupã vacanþa de iarnã, însoþit de tatãl lui cu tabloul acela mare ºi greu, din cauza geamului, în braþe, învelit în ziare ºi legat cu sfoarã. El sãrea ºtrengãreºte dintr-un picior într-altul, cu toatã gheaþa de pe jos ºi cu bocancii lui cu talpã de cauciuc, care îi cam alunecau, aºteptând sã vadã ce ochi o sã facã colegii lui, admirând gazeta regelui. Apoi, el o sã le povesteascã de rolul lui important în conceperea ei. Câtã atenþie o sã-i acorde, dupã aceea, toatã lumea, cum o sã-l laude pânã ºi profesorul de vioarã, la care nu prea studiase el cine ºtie ce pe vacanþã, dar s-ar fi convins ºi profu’, acum, cã nu avusese atâta timp la dispoziþie, ocupat cum fusese cu gazeta de perete a Majestãþii Sale...

Însã dezamãgirea a venit imediat ce l-a vãzut pe tatãl lui ieºind din biroul directorului nu cu mâinile goale, cum ar fi trebuit sã iasã, dupã ce mai marele ºcolii i-ar fi mulþumit pentru efort, dar ce efort?!, pentru simþul artistic de care dãduse dovadã întreaga familie, mai puþin ãla micu, fratele lui, care trebuia þinut deoparte, sã n-o mâzgãleascã... Deci aproape întreaga familie contribuise la sporirea popularitãþii regelui în ºcoala lor, realizând o adevãratã operã de artã...  Directorul l-ar mai fi felicitat ºi pentru ideea de a o pune în ramã cu geam, gazeta putând dãinui astfel pe pereþi cât timp va dãinui ºcoala, mãrturie pentru generaþiile viitoare... I-ar fi adus elogii ºi pentru explicaþiile de sub fiecare pozã, scrise atât de caligrafic de mama sa, cu toate cã nu luase nici mãcar o lecþie de desen tehnic... Dar directorului nu i-a plãcut gazeta, era clar!, trãsese el concluzia, vãzându-l pe tatãl lui ieºind val-vârtej din biroul acestuia, cu pachetul acela voluminos, învelit în ziare, sub braþ, îndreptându-se grãbit spre poarta ºcolii... De ce n-a mai fost bunã gazeta regelui, în ciuda strãduinþei familiei lui de a se achita cu cinste de aceastã nobilã misiune, el avea sã afle doar acasã, dupã orele de la ºcoalã, când gãsise, rezematã de un perete, doar rama cu geam, aºteptând sã fie folositã la altceva. Aflase de la mama lui, care-i povestea cu voce ºoptitã, la fel cum fãcea doamna Nutzi când aducea veºtile proaste, ca un post de radio clandestin, cã ceea ce fusese înrãmat arsese de mult în sobã, evident nu pentru a spori puterea caloricã a lemnelor de foc, ci pentru a dispãrea fãrã urmã. ªi nu înnebunise directorul ºcolii, care cerea azi una, mâine cerea alta, cum crezuse el pe moment, ci fusese, dacã vã vine sã credeþi, detronat regele chiar în vacanþa lui de iarnã, adicã înainte de revelion, ba, chiar somat sã plece din þarã, dacã þinea la libertatea lui, la cârma þãrii anunþându-se cã se va instaura puterea popularã... Bineînþeles, trãsese el concluzia, se instala ca sã-i ia casa mare ºi frumoasã a mãtuºii Ana, dar ºi pe cea a zânei lui bune, tanti Jeni, care-i fãcea cele mai delicioase prãjituri din lume... O parantezã: casa doamnei Nutzi nu a fost naþionalizatã, concluzionând cã aceastã femeie era ºi comunistã...

Printre urmãrile acestei abdicãri forþate a regelui, de care oamenii se temeau sã vorbeascã pe stradã,  printre marile schimbãri ce promiteau o viaþã scãldatã în lapte ºi miere, s-a numãrat ºi desfiinþarea ºcolii catolice, tot în acel an, dar dupã vacanþa de varã. Aºadar, se vãzuse nevoit sã se mute, la începutul clasei a treia, la o  ºcoalã din cartier, pãstoritã de patru piraþi. Aºa i se pãruserã în prima zi de ºcoalã oamenii care-l tãiau cu privirile lor aspre, ca niºte sãbii ascuþite de Toledo, din tablourile de pe pereþii clasei: Barbã Albã, Barbã Neagrã, Barbã Cioc ºi Barbã Rasã, ultimul mulþumindu-se doar cu o mustaþã stufoasã, destul de fioroasã, cu vârfurile rãsucite în sus... Fiecare zi de ºcoalã, de aici înainte, începea cu intonarea imnului Uniunii Sovietice, în faþa tablourilor celor patru tovarãºi, pentru cã nu despre piraþi era vorba, cum greºit interpretase el, rezultat al unei educaþii nesãnãtoase, primite acasã, cum s-ar fi spus dacã printr-o minune cineva i-ar fi ascultat gândul, ceea ce trebuie sã recunoaºtem cã era imposibil, chiar ºi în acele vremuri cu atâta aplecare spre ascultare, aproape ca în zilele noastre... Era vorba de tovarãºii Marx, Engels, Lenin ºi Stalin, pãrinþii adevãraþi ai istoriei. ªi ai democraþiei noastre populare, bineînþeles, care ne vor conduce la acel viitor îmbelºugat, plin mai ales de lapte ºi miere, cum nu prea mai gãsise el în ultimul timp în prãjiturile fãcute de tanti Jeni...

Anchetarea tatãlui lui, nu peste mult timp, dar pentru multã ºi chinuitoare vreme, într-un beci întunecos al securitãþii, întotdeauna acelaºi, uneori sãptãmânal, alteori de douã ori pe sãptãmânã, nu avusese nimic în comun cu gazeta regelui, de care noile organe vigilente ale statului, slavã Domnului, nu aflaserã nimic. Tatãl lui începuse sã fie anchetat pentru o acuzaþie mult mai gravã, ºi anume cã ar fi fost legionar. Bineînþeles cã lui nu-i spunea nimeni, pe-atunci, asemenea lucruri, deºi deseori îºi vedea pãrinþii îngrijoraþi, ºuºotind între ei la gura sobei, dar ce putea înþelege un copil oarecare din toate acestea, din zaþul acelor timpuri mai tulburi decât cafeaua cu nãut? Aflase mai târziu, când era deja la liceu, cã tatãl sãu fusese legionar mai bine de un an ºi ºase luni, cu dosar de urmãrire informativã deschis de autoritãþi, fiind chemat periodic la securitate ºi interogat, cerându-i-se imperios sã recunoascã. Dar el nu voia ºi pace, enervându-ºi anchetatorii care, înfierbântându-se de la atâtea întrebãri fãrã rãspuns, îi mai scãpau ºi câte-un dos de palmã peste obraji, ba chiar ºi câte-un pumn pe sub coaste...  „Spune, mã, cã te omor, auzi? Hai, mãrturiseºte!” „Cum sã fiu legionar, tovarãºu’? ªi mai ales aici, în Oltenia, când eu trãiam ºi lucram pe atunci în Moldova?”, se dezvinovãþea el, punându-i cu naivitate întrebãri logice, la rândul lui, celui care pãrea a fi ºeful. „Nu sunt eu cel pe care-l cãutaþi, cu tot respectul vã spun. Este o greºealã la mijloc, pentru cã eu sunt nevinovat!” „Lasã, mã, cã toþi spuneþi la fel, parcã noi nu ºtim?! O þineþi aºa mult ºi bine, pânã vã hotãrâþi sã mãrturisiþi, dar nu-i nimic, cã noi avem timp. Poate te rãzgândeºti pânã data viitoare ºi atunci o sã mãrturiseºti. I-auzi tupeu la el, cicã greºim noi, organele statului!...” ªi anchetatorului, ca din simpatie, iar îi mai scãpa un pumn în stomacul celui anchetat, sã nu rãmânã urme...

Ce se întâmplase? Pe lista de cotizanþi ai unui cuib legionar, al cãrui ºef fusese demascat, deja condamnat ºi trimis la închisoare (deºi i se oferise ºansa sã se dezicã de faptele lui vechi: „te lepezi de Satana?”, „mã lepãd de Satana!”, ºi sã intre în rândul membrilor noului partid, unde putea sã primeascã ºi o funcþie de conducere, cã era bãiat deºtept, ºansã pe care însã a ratat-o cu un infantilism, ba, chiar cu un fanatism inexplicabil, în timp ce alþi colegi de-ai lui au acceptat bucuroºi), era trecut ºi numele tatãlui lui. De fapt, era trecut un nume care coincidea cu al tatãlui lui, numai iniþiala tatãlui celui în cauzã fiind diferitã. Nu avea importanþã ce spunea acuzatul, cã nu despre el era vorba, în acea perioadã  aflându-se într-o cu totul altã parte a þãrii, pe ºantier, apoi în spatele frontului, reparând drumurile ºi podurile distruse de rãzboi, cã nu-l credea nimeni. Cã pe tatãl lui îl chema Andrei, ºi nu Ion, Ionel, Ionicã, Ilie, Ilarie, Ionilã, Iorgu, Inochentie sau cum naiba l-o mai fi chemând pe tatãl celui cãutat de ei... Cã el nu-ºi exprimase niciodatã convingerile politice în public, pentru cã nu avea aºa ceva, ºi nu fãcuse parte din vreun partid... Cã aºa ºi pe dincolo, c-o fi, c-o pãþi, cum s-ar fi dezvinovãþit orice om nevinovat, aflat în situaþia lui. Nimic nu conta, anchetatorii lui doreau sã scoatã doar atât de la el, cã fusese legionar ºi gata! Îi promiteau cã-l ºi ajutã, dacã mãrturisea, dându-i voie sã plece unde îi era locul, fãrã sã-l mai batã. Cum unde? La temniþã, bre, la stuf sau la canal, ca sã poatã ºi ei sã raporteze liniºtiþi, înnobilaþi de lauri, sã închidã dosarul ºi sã-ºi primeascã noi stele pe umãr, ca sã treacã la dovedirea vinovãþiei altui bandit care se ascundea de pedeapsa poporului. Pãi, tu crezi cã eºti numai tu?

κi aminteºte cã, într-o searã, exact în acea perioadã, pãrintele lui îl luase de mânã ºi plecase cu el la plimbare. Era varã, iar cerul se înroºise la apus, semn cã soarele se uita înapoi cu mare regret, promiþându-le oamenilor o nouã zi cãlduroasã... Sub braþ, învelite în ziar, þinea câteva cãrþi care pânã atunci se aflaserã pe rafturile bibliotecii din casã, una fiind scrisã de Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al neamului, cum îi spusese într-o altã searã tatãl lui. Îi ceruse atunci sã nu vorbeascã cu nimeni despre Iorga, cã picase ºi acesta în dizgraþia comuniºtilor, fiind mai întâi interzis, apoi cenzurat, deºi îl omorâserã cu mult înainte legionarii. Printre cãrþi, patru sau cinci la numãr, luând seama de acest lucru de-abia când au ajuns pe stadion, se gãsea ºi stiletul de galã primit de inginer de la un ofiþer rãnit, pe care îl ajutase sã ajungã la spital, în oraºul din Moldova, de unde se refugiaserã. Stiletul îl þinuserã tot timpul în casã, la vedere, în teaca lui metalicã, cu încrustaþii ornamentale, pe raftul de sus al bibliotecii, sã nu ajungã fratele lui mai mic la el ºi sã se rãneascã. El însã putea sã se joace oricând cu micul pumnal, pentru cã nu avea tãiºul ascuþit, ajungând sã-l þinã în mânã ori de câte ori dorea, fiind suficient sã tragã un scaun cu spãtar în dreptul bibliotecii, pe care sã se urce,  ca sã îl ia. Stadionul era pustiu, iar ei se aºezaserã pe o bancã din lemn, pe la mijlocul tribunei, chiar sub panoul de afiºaj al scorului. De aici se vedeau strãzile întortocheate ºi casele luminate ca niºte fâºii de betealã ºi beculeþe dintr-un pom uriaº de Crãciun. De foarte departe, un câine rãguºit dãdea alene de înþeles stãpânului sãu cã trecea cineva prin faþa porþii, sau cã venise ora mesei, iar el nu trebuia uitat. Pe atunci, stadionul se gãsea la câteva strãzi de cel actual, ºi era mic ºi neîngrijit, cu porþile de fier aproape cãzute, bãlãngãnind la orice rafalã mai serioasã de vânt. Tatãl lui îi spusese cã avea sã-l roage ceva, iar cu vocea sugrumatã de un acces neaºteptat de emoþie, imediat ce s-au aºezat pe bancã, îi ceruse sã fie cuminte ºi sã aibã grijã de mama ºi de fratele lui mai mic, în caz cã lui i se va întâmpla ceva, iar într-o searã nu se va mai întoarce acasã. La marginea cealaltã a cerului, luna ieºise ca un complice, sã autorizeze înþelegerea. Sirena unei salvãri care trecea prin apropiere îi atenþionase sã se  mai uite odatã în jur, peste bãncile stadionului care se cufunda treptat în întuneric. Copilul n-a putut înþelege despre ce vorbea tatãl sãu, începând ºi el sã plângã fãrã motiv, doar pentru cã îºi vedea pãrintele scuturat de hohotele acelea nervoase, ºi nici nu ºi-a putut explica de ce a trebuit sã „uite” pachetul cu cãrþi, la plecare, ºi stiletul ofiþeresc de care se simþea atât de legat. Ce rãu puteau sã facã acele câteva cãrþi de istorie ºi un stilet bont ºi fãrã tãiº, de a fost nevoit tatãl lui sã le arunce din casã? Ce vremuri mai erau ºi acestea, dacã ajunsese tatãl lui, încercat de slãbiciune,sã ajungã sã-i cearã ajutorul lui, un copil? ªi ce fel de ajutor sã-i dea, pentru cã el nu pricepea în ruptul capului de ce ar trebui ca pãrintele lui sã nu mai ajungã acasã?...

De stiletul acela se despãrþise greu ºi multe seri la rând, cum i-a mãrturisit mamei lui, plãnuia sã meargã înapoi pe stadion, sã-l caute ºi sã-l aducã acasã... Dar nu s-a dus, cu toate cã visa deseori, mai ales în nopþile lungi de iarnã, cã-l gãsise aruncat pe pajiºtea din faþa casei, cum gãsea în dimineþile de Paºte, în iarba cu rouã, ouãle încondeiate ºi iepuraºii de ciocolatã... ªi se juca din nou cu el, departe de ochii fratelui sãu, care i l-ar fi putut cere cu vocea lui ascuþitã, ca un mieunat de pisicã. Pierderea pumnalului fusese încã o suferinþã care-i grãbise maturizarea, începând sã înþeleagã lucruri de neînþeles pentru oricare alt copil de vârsta lui.

Absurdul situaþiei în care se afla tatãl lui durase un an ºi jumãtate, dacã nu mai mult, pânã când nu ºtie cãrui anchetator îi venise ideea sã-l aducã pe acel fost ºef legionar din puºcãrie, poate chiar de la canal sau din deltã, unde se gãsea, la spart pietre sau la tãiat de stuf, de vreme ce în beciurile securitãþii s-a întors atât de târziu. Ajunsese cu lanþuri la mâini ºi la picioare, înnodate cu lacãte grosolane, pentru o edificatoare confruntare. Omul era doborât de suferinþã, iar rânjetul sãu neomenesc, când a ridicat capul, spunându-i-se pentru ce se afla în faþa lor, i-a dat acuzatului fiori reci pe spinare. Într-o clipã, lumea se prãbuºise peste el, înþelegând cã totul era pierdut. Omul acela în lanþuri, schilodit de bãtãi ºi de o muncã dinadins ucigãtoare, din motive pe care, culmea, le-ar fi înþeles, putea sã spunã orice despre el, cã i-a fost subaltern, cotizant conºtiincios, ba, a fost chiar mâna lui dreaptã, în comiterea a fel de fel de fãrãdelegi. Dacã omul va fi comis fãrãdelegi, fireºte, noul regim trimiþându-te la închisoare acum ºi dacã n-ai fãcut nimic, poate puþinã politicã, în trecut, fiind simplu membru al unui partid istoric ºi devenit dintr-o datã ilegal, având poate neºansa sã te reclame vreun vecin ranchiunos, vreo amantã din tinereþe, cãreia încã nu i-a trecut supãrarea cã te-ai însurat cu alta, sau sã te gãseascã ei pe orice listã posibilã, fãcutã fie ºi în bãºcãlie. Frecvent, doamna Nutzi, care era ºi un fel de gazetã de informare, ajungea la ei cu cele mai cumplite veºti: „Aþi auzit? Azi-noapte l-au ridicat pe Valas, farmacistul din colþ... L-au sãltat cu duba”... Ce vinã i se aducea omului nu ºtia nimeni, poate doar aceea cã avea o casã mare, cu etaj, la parterul cãreia, în douã camere, avusese de când se ºtie o farmacie... Adicã pãrinþii lui, care tot farmaciºti fuseserã, construiserã casa, lãsându-i-o lui moºtenire, ceea ce cu adevãrat putea fi consideratã o crimã în ochii noilor autoritãþi. Toatã lumea era terorizatã de duba neagrã a miliþiei, pe care o vãzuserã însã foarte puþini, pentru cã ajungea la poarta celui care urma sã fie sãltat fix la miezul nopþii, când somnul era mai dulce. Duba neagrã devenise mai de temut decât boala, decât cancerul sau leucemia, de care mai aveai ºanse sã scapi sau cu care o mai puteai duce câþiva ani, dacã fãceai ce trebuie, pe la medici, dar din calea dubei negre, dacã puseserã ochii pe tine, nu aveai scãpare.

„Ia vezi, îi spuseserã anchetatorii celui adus în lanþuri, îl cunoºti pe omul ãsta? A fost coleg cu tine la cuib, aºa-i? ªi-a plãtit ºi cotizaþia, lasã, cã ºtim noi”... Încãtuºatul a ridicat privirea spre bietul inginer, o privire grea, urâtã, care aduna în ea toatã suferinþa pe care o îndurase, toatã ura ºi poate pofta de rãzbunare, ceea ce îl mai þinea, cu siguranþã, în viaþã. Avea un chip plin de cicatrici, cu o bãrbie strâmbã, deformatã de un pumn greu, încasat la anchetã. O sprânceanã îi era lipsã, doar la capete mai avea mici smocuri negre, asemenea unor insule acoperite de stuf. Pãrul tuns chilug lãsa de asemenea la vedere câteva linii albe, drepte, pe tigva lui lunguiaþã, rezultate tot din experienþele traumatizante  cu oamenii legii la anchetã, sau poate chiar ºi din bãtãile cu ceilalþi deþinuþi, la înghesuialã, cu cuþite improvizate din cozi de linguri sau de furculiþe... „Nu-l cunosc, spuse el cu o voce spartã. Nu-mi aduc aminte de el”. „Ia treci, mã, în faþa veiozei, îi ceru un anchetator tatãlui lui, sã te vadã ãsta mai bine. Acum îl recunoºti, bã? Îþi aduci aminte de el? Hai, spune, cã noi oricum ºtim tot... Uite-i numele ºi semnãtura pe tabelul cu oamenii tãi cotizanþi, nu poþi sã spui cã nu-l cunoºti!” Deþinutului îi fu de ajuns sã-ºi arunce ochii pe hârtia ºifonatã ºi murdarã pe care oamenii legii i-o puseserã în faþã, ca dovadã incontestabilã, mai ales în dreptul unui nume pe care anchetatorul i-l arãta cu degetul, pentru a rãspunde calm, cu aceeaºi voce rãguºitã: „Pe omul ãsta nu l-am vãzut în viaþa mea. Cel de care vorbiþi dumneavoastrã a murit pe front, verificaþi dacã nu credeþi la adresa asta”...  ªi le spuse o stradã ºi un numãr de casã din oraº. „Bã, eºti sigur? Dacã ne minþi, o sã vezi ce-o sã-þi pãþeascã pielea. O sã te belim, auzi? Tu sã nu crezi cã te joci cu organele statului. Te belim ºi te trimitem înapoi, belit gata, la lipitori. Auzi tu?...” Omul doar rânji, coborându-ºi capul în piept. Pãrea resemnat, nu-l mai impresiona nimic, cu orice l-ar fi ameninþat ei, trecând deja pânã acum prin toate chinurile iadului...

Au verificat ºi lucrurile stãteau exact cum le spusese legionarul. Se potriveau toate: adresa, pe care el o dãduse din memorie, datele de stare civilã, vãduva celui cãutat prezentându-le certificatul de deces, ba, chiar ºi decoraþiile primite pe front. Coincidea pânã ºi iniþiala tatãlui, iar pentru a elucida orice suspiciune, vajnicii slujbaºi ai statului aflarã cã pe tatãl mortului îl chemase Igor, lipovean, fost negustor de peºte, pripãºit prin pãrþile astea cine ºtie cum. Poftim, cum ai fi putut ghici un asemenea nume numai dupã iniþialã?... Iar în ceea ce-l privea pe tatãl lui, de-acum nemaifiind considerat legionar, îl lãsaserã în pace, de fapt nu l-au mai chemat la anchetã, pentru cã o anume suspiciune, în ceea ce-l privea, tot a rãmas. Dacã deþinutul nu spusese, totuºi, adevãrul, alegând sã-ºi salveze vechiul tovarãº, aruncând vina, cum aproape întotdeauna se procedeazã, pe mort? Era clar cã ascundeau ei ceva, de vreme ce aproape cã nici nu s-au privit, recunoscându-se sigur, de la prima ocheadã, motiv pentru care trebuiau sã fie în continuare vigilenþi, pentru cã nu te puteai juca cu duºmanii poporului, cum nu puteai, mai ales, sã-i crezi pe cuvânt... Aºa cã supravegherea, mai discretã, mai de dupã perdea, a întregii familii, continuase, vecinii fiind întrebaþi periodic, de muncitorii îmbrãcaþi în salopete  albastre, incredibil de noi ºi de curate, care pretindeau cã sunt de la gaze sau de la telefoane, de aceastã familie suspect de liniºtitã... Auzeau din casa lor, în afarã de vioara fiului cel mare, ºi pianina doamnei Nutzi, la care studia ãla micu’, radioul dat pe „Europa liberã”?

Suspiciunea organelor statului comunist, din cale afarã de vigilente, se metamorfozase în certitudine mult mai târziu, în Conservator, când venise ºi rândul lui sã plãteascã pentru vina de a nu avea nici o vinã, cum era moda timpului. Era vinovat cã nu era vinovat, cum se dezvinovãþea el, învinovãþindu-se, de fapt, în faþa unor oameni surzi, care nu ascultau decât ce doreau ei sã audã. Ajunsese ºi el în faþa anchetatorilor, e drept, a unora mai rafinaþi ºi cu metodã, dacã ar fi sã-l invocãm, exagerând întrucâtva, pe Descartes, printre predecesorii lor timpurii, cu trimitere la deducþiile sale logico-filosofice, construite în jurul lui Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum, tânãrul student de anul întâi fiind reclamat de unul dintre cei mai buni prieteni cã este fiu de legionar... Îndoiala ca metodã de gândire, la filosof, suspiciune morbidã ca mod de viaþã, la pseudo-discipolii sãi, care habar n-aveau ai cui discipoli erau. Poate doar ai urii ºi ai minciunii, ai terorii ºi ai laºitãþii... Deci, recunoștea cã este fiul tatãlui sãu? Buuunnn... Recunoºtea cã tatãl lui fusese anchetat pentru activitãþi criminale? Cum, adicã, nu înþelegea ce înseamnã cuvântul „criminal”? Legionar, bre, legionar... Buuunnn... Mergem mai departe: recunoºtea cã nu declarase asta la admitere? Atunci cum nu era vinovat? Pe cale logicã, trebuia sã recunoascã faptul cã avea și el probleme: era fiul unui legionar care dorea sã-ºi piardã urmele, intrând pe ascuns într-o facultate a  poporului...

ªi asta numai din cauza unei frumoase colege, de care avusese ghinionul sã se îndrãgosteascã ºi delatorul lui...                             

 

Comentarii cititori
sus

Xenia Negrea

 

 

cerul e întotdeauna frumos

fiindcã-i oglinda în care

oricât ne-am privi

Nu ne vedem niciodatã

(„Oglinda”, Puþin sub linie, Robert ªerban)

 

Mi-am luat un aparat foto. Un mirrorless. Mã intereseazã sã vãd clar, rapid ºi cu puþine costuri. Cum ar veni, fãrã oglindã. ªi acum cred cã a fost unul dintre cele mai reprezentative gesturi pe care le-am fãcut în ultimii 100 de ani. Fãrã oglindã. Fãrã punþi. Doar mintea mea ºi ochiul meu. Fãrã share. Fãrã like.

Drumul cãtre sine trece prin ceilalþi – a spus poetul ºi eu am crezut. Azi cred cã ideea asta este o învoire frumoasã la complicitate. Pentru cã acela nu este un drum cãtre mine, ci un drum cãtre mine cu ceilalþi. ªi chiar dacã n-ar fi – alteritatea ºi ipseitatea nu pot fi altceva decât sunt nici mãcar în dialog.

Cred cã ceilalþi sunt ca oglinzile de bebeluºi, oglinzi care nu doar deformeazã, ci, mai ales, nu aratã. Suspiciunea este oglinda unui nou-nãscut în mâinile strãinilor. 

 

Comentarii cititori
sus

Cristian Pãtrãºconiu

 

 

La ce e bunã suspiciunea?

 

Nu doar la prima vedere, ci în multe privinþe, suspiciunea nu e bunã; nu ajutã, nu construieºte, nu livreazã confort, nu primeneºte. Este suficient doar sã ne gîndim la unul dintre termenii care i se opun, în chip natural aº zice, anume, e suficient sã ne gîndim la „încredere”, pentru a ne face o idee despre cît de (multiplu) inadecvatã este suspiciunea. ªi, dacã mergem puþin mai departe, e util sã reflectãm la lumea noastrã, lumea româneascã ieºitã din comunism – ce teribil capital de „toxine”, de suspiciune, de anormalitate, de nefiresc a dus cu ea ºi încã mai duce.

Eu ºtiu însã ºi o întrebuinþare bunã, adînc bunã a suspiciunii (fie ºi doar ca metodã) – aºa încît, pe scurt, îngãduiþi-mi sã duc în cheie exclusiv personalã acest text mai departe, de fapt cãtre finalul sãu.

Sã spun mai întîi ºi totalmente onest, cã nu am ºtiut de la început cã e bunã ºi cît e de bunã suspiciunea aplicatã unui cîmp anume despre care voi vorbi imediat. Dacã aº fi ºtiut, în mod cert, aº fi fãcut mai puþine erori. Sau cel puþin, dacã presupun cã numãrul erorilor ar fi rãmas neschimbat, mãcar aº fi fãcut altele decît cele pe care deja le-am fãcut...

Iatã, concis: pentru cîmpul politic – pentru judecata cu privire la acesta ºi la cei care îl populeazã, pentru, chiar mai mult, buna sa utilizare -, suspiciunea este una dintre cele mai adecvate metode de lucru.

Confesiv, personal: am votat cu toþi cei patru preºedinþi plini ai României de dupã 1989. Cu Emil Constantinescu, în 1996 (primul meu vot în calitate de cetãþean), cu Ion Iliescu, în 2000 (dar în turul al doilea al prezidenþialelor), cu Traian Bãsescu (în 2004 ºi în 2009), cu Klaus Iohannis (în 2014). În doze amestecate, de fiecare datã, votul pe care l-am dat în ocaziile menþionate mai înainte a avut raþiune & suspiciune. Aº putea spune chiar mai tranºant: tocmai pentru cã a fost un vot raþional, el a fost în mod automat ºi unul încãrcat cu suspiciune.

Despre cei patru preºedinþi ai României nu am crezut niciodatã cã ar fi, nici mãcar unul, mesianici. Sigur cã, raportat la aceiaºi patru, investiþia afectivã pe care am fãcut-o (ºi pe care orice om care e pus în situaþia de a vota o face, chiar dacã nu recunoaºte asta!) a fost diferitã. Accept cã, mãcar în raport cu unul dintre cei patru, ea a fost poate prea mare. A fost; e a mea; mi-o asum; nu o mai pot repeta, sub nici o formã în aceleaºi coordonate. De aceea sau ºi de aceea, am învãþat – cred cã deja temeinic – abia mai tîrziu cã, faþã de cei patru, dar ºi faþã de tot ce se întîmplã în „cîmp politic”, este sãnãtos sã priveºti avînd la îndemînã o lentilã care focalizeazã „cu suspiciune”. Nu, desigur, cu o suspiciune care paralizeazã, care, a priori, otrãveºte privirea, ci cu una i-aº zice tonicã. O suspiciune care vine din specia celor ce se integreazã în ceea ce un filosof al artei numea „morala suspiciunii”, o moralã despre care, inspirat ºi memorabil, spunea cã este „un fel de a exista în lumea în îndoialã, fãrã ca îndoiala sã ruineze ataºamentul faþã de lume ºi fãrã ca ataºamentul faþã de lume sã suspende îndoiala”.

De ce anume cred eu cã suspiciunea este obligatorie în diverse situaþii ºi scenete politice? Pentru cã, deºi politica este, cum se spune, „arta de a face compromisuri”, politicienii nu sînt – vorbesc, nu uitaþi, din experienþã personalã (ºi nu doar una publicisticã) – cine ºtie ce (mari) artiºti. Ceea ce, în traducere liberã, înseamnã cam aºa: principiile sînt, pentru ei, fãcute pentru a fi încãlcate.

ªi atunci, în aceste condiþii (tari, de nerefuzat pentru cineva care exerseazã luciditatea ºi nu diverse proiecþii idealiste cu privire la politicã), a fi raþional, deci a fi suspicios, mi se pare cã este inevitabil. În sens moral, cred cã e chiar mai mult decît ceva „inevitabil”; ºi anume, este o datorie!  

 

Comentarii cititori
sus

Alexandra M. Pãun

 

 

taci. taci cum tace bocca della verità

cînd o întreb ce e nemuritor. rãspunsul

m-a înghețit

 

Comentarii cititori
sus

Ligia Pârvulescu

 


O ranã care supureazã încontinuu


O femeie era sigurã cã bãrbatul ei o înșealã cu menajera. Așa cã într-o searã îi întinde acestuia o capcanã. Îi dã liber pentru week-end menajerei și nu-i spune soțului de schimbarea fãcutã. Când se duc la culcare, bãrbatul spune vechea poveste: „Scuzã-mã, draga mea, mã doare stomacul”, și se duce la baie. Femeia fuge repede în patul menajerei și stinge lumina. Bãrbatul intrã tãcut în camerã și nu mai pierde timpul cu vorbe. Dupã ce terminã, în timp ce încã mai gâfâie, soția îi spune: „Nu te așteptai sã mã gãsești în patul ãsta, nu?” Și aprinde lumina. „Nu, doamnã”, rãspunse grãdinarul.

Scurt și cuprinzãtor. O sã trasez o schițã cât mai clarã a suspiciunii și o posibilã soluție a vindecãrii ei.


1. Limitele suspiciunii

Prin sonoritate, cuvântul „suspiciune”, mã duce cu gândul la o ranã care supureazã încontinuu.
Datã cu volumul la maxim, în patologie, suspiciunea devine paranoia. Dar nu vreau sã vorbesc despre patologie. Pânã acolo, suspiciunea accentuatã dã naștere confuziei, ce rezultã din nesiguranțã. Ești nesigur pe ceea ce e real sau nu. Nesiguranța te face sã nu mai știi dacã atitudinea ta în diverse situații și fațã de ceilalți e corectã, corespunde cu realitatea.
În sens invers fațã de suspiciunea accentuatã, absența totalã a suspiciunii dã naștere naivitãții - cu excepția unei dezvoltãri personale avansate (despre asta o sã vorbesc puțin mai jos).

Suspiciunea accentuatã, precum și lipsa ei totalã, ambele având conotații clar negative, pot fi tratate și în mod pozitiv.
Prudența este abordarea pozitivã a suspiciunii accentuate. Este o mãsurã de siguranțã împotriva unui eveniment negativ ce s-ar putea produce într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
Absența suspiciunii are ca abordare pozitivã încrederea.
Spre deosebire însã de confuzie și naivitate, prudența și încrederea merg bine împreunã și te orienteazã în coordonatele 3D într-un mod constructiv. Motivul: ambele provin din echilibru, din armonie. Asta fiind și explicația faptului cã genereazã echilibru și armonie.


2. Ce este suspiciunea și care sunt bazele ei

Confuzia și naivitatea au la bazã douã viziuni opuse asupra fenomenelor exterioare – pesimismul și optimismul.

Suspiciunea este o stare generatã de o teamã – teama cã se întâmplã/se va întâmpla ceva rãu pentru tine sau pentru cineva apropiat ție.
Teama de ceva rãu provine dintr-o teamã mai profundã, și anume teama de suferințã. Nu ți-ar fi fricã de ceva rãu dacã ai ști cã acel ceva nu te-ar afecta, nu te-ar face sã suferi într-un fel sau altul. Iar dacã nu te-ar afecta, probabil nici n-ai mai eticheta acel lucru ca fiind rãu.
Binele și rãul nu sunt realitãți în sine, ci niște concepte ce definesc percepții asupra realitãții. Schimbarea percepției schimbã conținutul conceptelor.

3. Depãșirea suspiciunii

Dacã nu consideri o tragedie faptul cã altcineva te poate minți, de exemplu, scapi de suspiciune. Schimbare de percepție. Problema nu e a celui care e mințit, ci a celui care minte. „Rãul” afecteazã pe cel care se lasã afectat, iar cel afectat este în primul rând cel care face acel „rãu”, chiar dacã poate nu realizeazã imediat (o situație clasicã și clarã este cea a geloziei).

În momentul în care-ți știi cu adevãrat valoarea (ceea ce presupune o muncã de eliminare a traumelor care au dus la lipsa stimei de sine) nu poți privi decât cu compasiune pe cel care încearcã sã-ți facã rãu. De multe ori ceea ce tu poți considera un rãu intenționat din partea altora nici mãcar nu e ceva intenționat. Ca sã continui cu primul exemplu, mulți dintre noi mint ca sã se apere, nu ca sã facã rãu. Poate chiar regretã cã în aceastã autoapãrare iluzorie fac și victime colaterale.
Dacã ajungi sã înțelegi asta, nu poți simți altceva decât compasiune. Soluția la suspiciune este înțelegerea. Nu e vorba de orice fel de înțelegere. E o înțelegere a celuilalt dublatã de empatie. Și nici atât nu este suficient. Dacã te pui în locul celuilalt și îl înțelegi, te identifici cu el. Asta e capcana pe care ți-o întinde empatia și ca sã te ferești de ea trebuie sã introduci în ecuație și al treilea element – detașarea. Abia o înțelegere dublatã de empatie și triplatã de detașare duce la o înțelegere cu adevãrat conștientã care eliminã suspiciunea.

Sã ajungi la acest tip de înțelegere poate dura o viațã. Sau chiar mai mult :) Și e vorba de mai mult decât despre înțelepciune. E vorba de o înțelegere care are luciditatea unei lame perfect ascuțite, o lamã în acțiune, care nu dã greș – conștiența. E acea stare la care ajungi prin a o lua din nou și din nou de la capãt, prin a alege din nou și din nou sã nu renunți, sã ai continuu încredere (varianta pozitivã a naivitãții) cã se poate mai bine și mai mult de atât. Ajungi la ea în urma unei dezvoltãri personale avansate, situația de excepție despre care vorbeam la început, caz în care absența totalã a suspiciunii nu dã naștere naivitãții.

Naivitatea presupune inconștiențã – nu-ți dai seama cu adevãrat ce se întâmplã în jurul tãu, cu ceilalți și cu tine.
În înțelegere devii perfect conștient. Știi exact ce se întâmplã. Nici în confuzie, nici în naivitate nu ești în contact cu realitatea. În înțelegere – știi, și abia aici își face loc posibilitatea realã de a alege în cunoștințã de cauzã; iar alegerea este compasiunea (fațã de tine și fațã de ceilalți). În momentul în care știi ce și de ce se întâmplã, cunoști oamenii în același timp rapid și în profunzime, înțelegând în paralel mecanismele/traumele care îi fac sã reacționeze, nu mai ai cum sã îi învinovãțești, la fel cum nu te poți supãra pe un câine atunci când te mușcã. Faptul cã nu te superi nu înseamnã însã cã îl lași sã te muște în continuare.

Da Vinci spunea cã s-a trezit doar pentru a vedea cã toți ceilalți dorm. Aceasta este starea de conștiențã: ai ajuns la un nivel de înțelegere a lumii de unde vezi cã se poate altceva, cã se poate mai mult. Majoritatea își doresc iubire, și asta înțeleg prin „se poate mai mult”. Dar în starea de conștiențã, în lipsa oricãrei, confuzii, naivitãți și suspiciuni, realizezi cã nu iubirea este scopul suprem al existenței. Iubirea este mijlocul prin care existența își atinge scopul. Acesta este evoluția.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Suspiciunea ca refuz al normalitãții paradisiace

 

Un om suspicios este un om nefericit.

Cu atât mai mult, cu cât își justificã suspiciunea în numele unei credințe. Un astfel de om nu este un credincios sau un încrezãtor în valorile care dau sens vieții, ci un ideolog trist și limitat, care cenzurând (în realitate sau în bolnava lui închipuire) libertatea altora, își blocheazã propria libertate creatoare.

Cultivându-și cu bunã ºtiinþã sindromul paranoic al suspiciunii, acest om nu poate sau nu vrea sã vadã și sã înțeleagã lucrurile așa cum se aratã, gândindu-se mai curând la cauzele oculte sau la probabilitatea ca ele sã fie înșelãtoare.

Atitudinii suspicioase îi sunt strãine generozitatea și altruismul, dãruirea și compasiunea, bunãtatea care se naște în procesul interiorizat de recunoaºtere a validitãþii altor posibilitãþi de a fi decât cele configurate în orizontul unui sistem de referințã îngust.

Suspiciosul este un nefericit fiindcã nu poate savura cu încredere detaliile propriei vieți, din moment ce este ocupat cu distorsionarea vieților celorlați.

Ca exercițiu imaginativ delirant având un scop (spre deosebire de finalitatea fãrã scop de tip estetic), suspiciunea este totodatã și o lipsã de bunã creștere, o curiozitate pur și simplu indecentã (nici științificã, nici artisticã), este o atitudine disprețuitoare fațã de evidențe, o intenție de a  impune cu forța concepþii contrafãcute, prin „demascare”, legând între ele false indicii ale desfãºurãrii unei acþiuni sau ale existenþei unui lucru. Este o suprainterpretare anxioasã, rigidã ºi încãractã de ostilitate și megalomanie, centratã pe scenarii conspirative.

Cred cã atitudinea noastrã fațã de celãlalt și fațã de ceea ce se întâmplã în jurul nostru este dependentã de opþiunea noastrã interioarã, mai mult sau mai puþin explicitã pentru încredere, sau pentru suspiciunea care i se opune într-un mod atât de pãgubos (în primul rând pentru echilibrul nostru psihic).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey