•  Mihók Tamás
•  Kányádi Sándor
•  Mariana Dobricã


sus

Mihók Tamás

 

 

Întâlnire în ramã

 

Ți-am luat de sãrbãtori un imens ghiveci de orhidee. Îl cãram pe un singur antebraț, cu palma celeilalte mâini îți înveleam pumnul stâng digerat, îndesat în buzunarul fâșului. Așa mi-ai și botezat-o, second-hand glove. Ne-am amuzat pe nãstrușniciile tale lingvistice și a fost bine.

Așa ne plimbam, deci, de-a lungul pavilioanelor cetãții, ocoleam tarabe, salutam cunoscuți. Pentru scurt timp m-am oprit sã vorbesc cu bunicã-mea, Olga, pe care am întrezãrit-o între un Moș Nicolae gonflabil și zid. Era proaspãt întoarsã din State și-am vrut s-o întreb de varice, dacã nu i s-a agravat. Tu, Ofelia, mizând pe naivitatea mea medievalã, ai dat fuga sã te vezi cu Tãvuțã, fostu’ tãu gagiu. Da, în timpul întâlnirii noastre te-ai luat și te-ai dus, ca-ntr-o povestire în ramã. Și când l-am întrebat pe Denis, care era și el acolo, unde ești, mi-a bolborosit ceva banal, plângând. Mi-am lãsat geanta la el și, cu ghiveciul pe antebraț, m-am repezit spre intrarea principalã, fiind cea mai apropiatã ieșire.

Sub privirile grupului nostru nu avea cine sã te rãpeascã, vasãzicã ai plecat de bunãvoie. Tãvuțã locuia la o aruncãturã de bãț de cetate. Aruncãtura unui atlet cu febrã muscularã. V-am gãsit în parc, fãrã sã patrulez mult prin preajmã. Tãvuțã purta adidași americani cu leduri, frecând pavajul ca un copil rãzgâiat. V-am urmãrit pânã la Mc, ați intrat. Am intrat și eu, era un melanj de gãlãgie și colinde. Am așteptat sã vã comandați niște HappyMeal-uri, sã vã spuneți poftã bunã, dupã care m-am așezat brusc la masa voastrã. Mi-am descãrcat de pe antebraț ghiveciul cu orhidee, așezându-l pe barabulele și burgerașul lui Tãvuțã. Astfel nu i-am mai vãzut mecla și, cât timp se chinuia sã-l urneascã din loc de pe masã, te-am tachinat. „Nici în timpul întâlnirilor noastre nu te poți abține sã nu te vezi cu el?!” Te-ai sfiit, m-am aprins și mai tare, Tãvuțã gemea dindãrãtul ghiveciului. Ți-ai retras privirea în guler și tãcerea ta criminalã mi-a tãiat rãbdarea: „S-a terminat. Mã vezi pentru ultima datã. Mulțumește-i lui Tãvuțã cã ai futut meciu’.” Apoi m-am ridicat de la masã, am luat ghiveciul nostru – acum doar ghiveciul meu – eliberându-i lui Tãvuțã zarea.

Am ieșit și am alunecat repejor pe corso în jos. Vântul îmi pișca obrajii, clipeam ca și când mi-aș fi evocat pentru ultima datã pozițiile unui rolfilm imposibil de developat. V-ați luat dupã mine, tu în goanã, Tãvuțã fãcând roata țiganului printre copaci. Când am cotit-o la stânga, ți-am strigat din profil: „Știu un șantier într-un bloc. Acolo am de gând sã duc orhideele. Sunt niște muncitori maghiari de treabã, vor rãsãdi ei florile la ultimul etaj, unde numai șeful de asociație are acces.” „Nu, te rog sã nu”, mi-ai zis. „Ba da”, ți-am rãspuns, și asta am fãcut. Mi-am scuturat paltonul, am constatat cã s-a adunat mult var pe el de-a lungul anului. Am mai clipit o datã: ultima imagine a fost un excavator care smulgea cu cruzime conținutul ghiveciului. 

 

Comentarii cititori
sus

Kányádi Sándor

 

 

De ce n-are laleaua miros

 

N-ar trebui sã amintesc cã florile cuvântã prin miresme, deoarece este un lucru cunoscut de toatã lumea. Iar despre floarea care n-are miros spunem cã este una mutã. 

Precum este ºi cazul lalelei. E mutã. Câte una-alta n-are mireasmã nici de-o ºoaptã. 

Cu siguranþã, n-a fost dintotdeauna aºa. Demult, la arãduirea începuturilor, toate florile împrãºtiau arome, care de care mai deosebite, astfel încât albinuþele simþeau de la o aruncãturã de bãþ - „auzeau” - unde se gãsesc rezeda, zambilele sau chiar lalelele. 

Dar a trãit un grãdinar, un omuleþ fãrã de astâmpãr. De-atâta deºteptãciune câtã i se cuibãrise sub chelie, barba-i atârna pânã la genunchi. ªi-avea ciudatul piticot o grãdinã minunatã, plinã cu cele mai felurite soiuri de flori - una mai frumoasã, mai parfumatã decât alta. Se bucura meºterul de frumuseþea straturilor ºi le îngrijea cu multã pricepere: le uda, le plivea, le punea pari ºi þãruºi, le tundea. Un singur lucru îl deranja: prea îl înconjurau o sumedenie de arome. Fiecare floare îºi avea propriul ei parfum. Dar lui îi plãcea numai dulcea adiere a busuiocului. Aºa cã, pe nepusã masã, a hotãrât cã va preschimba întreaga grãdinã într-o mare de arome tãmâioase. De-acum încolo, toate florile vor mirosi a busuioc. 

Când au realizat ce li se pregãteºte, plantele s-au cutremurat speriate. ªtiau cã dacã stãpânul îºi pune în cap sã facã un lucru, aºa rãmâne. De tunã, de plouã, el îºi va împlini voia. 

Nici busuiocul cel cu spice albe nu s-a bucurat. 

De exemplu, cum sã vinã piºpirica floare de piatrã (Portulaca grandiflora), care de-abia se iþeºte din pietriº ori, nici s-o pomenim nu-i bine, neajutorata vinariþã (Galium odoratum) ºi sã primeascã mieroasa odoare de busuioc?

ªi-a ferit mireasma cu gelozie. 

Când florarul a apãrut cu un imens aparat de aromacolectare ºi cu o pompã pulverizatoare ºi mai mare, un val de tristeþe a inundat grãdina. 

Înainte de toate, a absorbit mirosul lalelei. Apoi a scos pulverizatorul. Dar floarea ºi-a strâns petalele tare, ca degetele într-un pumn ºi a clãtinat din cãpºor. Oricât a încercat meºterul, n-a binevoit sã se lase parfumatã cu mirosul de busuioc. 

Omuleþul s-a enervat, a þopãit mânios, a ameninþat cã va aduce foarfeca, cuþitul, secera, coasa. În zadar. 

Laleaua a preferat sã rãmânã mutã. N-a preluat mirosul de busuioc, ci a pornit sã se înveºmânte în cele mai uimitoare nuanþe. În lipsa aromei, apãrea în faþa albinelor, fluturilor ºi altor zburãtoare harnice într-o sumedenie de culori ca sã le arate calea cãtre cupa de nectar. 

Grãdinarul a înmãrmurit. A rãmas uimit, cu gura cascatã de o asemenea îndrãznealã. Iar celelalte flori înmiresmate s-au grãbit sã-l bãlãcãreascã într-un potop derutant de parfumuri. Florarului nu i-a rãmas nici mãcar rãgazul sã tuºeascã înecat. A rãmas aºa, încremenit pe vecie. Acolo se aflã ºi acum, redus la dimensiunile unui pitic de grãdinã. Iar lalele dimprejur se întrec sã strãluceascã în culorile cele mai alese ºi-ºi adunã minunatele cãpºoare zâmbind tãcute deasupra unei chelii spãlãcite.

 

Traducerea: Franciscus Georgius

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobricã

 

 

Femeia cu ochi argintii

 

κi amintea cu exactitate când o vãzuse prima datã.
Era la „reanimare”  (cuvânt magic ºi înspãimântãtor, cãruia mintea ei de copil de zece ani i-a atribuit în mod greºit sensul de „locul unde mureau oameni”).
Nu a ºtiut niciodatã cât a stat acolo, pentru cã în spaþiul acela impersonal ºi steril timpul pãrea sã curgã altfel decât în lumea obiºnuitã.

Ajunsese sã înþeleagã cã starea ei era gravã. O aduseserã la spitalul din oraºul care era reºedinþã de judeþ, în urma unui accident stupid de maºinã, îi fãceau o grãmadã de injecþii, era imobilizatã într-un pat metalic, iar în braþ avea în permanenþã înfipt un ac, de care era prins un tub subþire ºi transparent de plastic, prin care se scurgea un lichid incolor dintr-un fel de pungã agãþatã de un suport aflat lângã patul ei (a aflat mai târziu cã se numea „perfuzie”).

Mai erau apoi pãrinþii ei pe care nu îi vãzuse niciodatã aºa. Parcã îmbãtrâniserã peste noapte, pãreau gârboviþi, ca ºi cum o greutate uriaºã apãsa pe umerii lor, încercau sã se poate normal, dar nu reuºeau sã-ºi gãseascã gesturile ºi expresiile atât de familiare, uneori se înghesuiau unul în altul ºi se luau instinctiv de mânã (gest nou, pe care nu îl vãzuse pânã atunci la ei) ºi plecau, cu ochi triºti ºi plânºi, parcã absenþi într-un mers care pãrea mecanic. Întreba de sora ei de câte ori veneau ºi îi promiteau cã o vor lua ºi pe ea data viitoare (ºi a înþeles, mai târziu, când în sfârºit o aduseserã, din privirea ei înspãimântatã, cã nu voiau sã o vadã aºa).

Încerca sã mãsoare timpul pânã la acea „datã viitoare”, dar niciodatã nu reuºea. Pentru cã acolo nu era noapte sau zi. Totul era scãldat într-o luminã puternicã ºi artificialã, care þâºnea dintr-un neon, agãþat de tavan, chiar deasupra patului ei. Mai era ºi o fereastrã, undeva în stânga (o vedea când întorcea puþin capul), dar era cea mai neobiºnuitã fereastrã pe care o vãzuse pânã atunci. Vopsitã toatã în verde, nu te lãsa sã vezi lumea de afarã, cu copaci, nori, stele, sau orice ar fi existat dincolo de spaþiul acela auster. Nu era ca o poartã deschisã spre lumea de afarã, ci ca o barierã de care privirile se loveau neputincioase.

Încerca sã mãsoare timpul în funcþie de alte repere decât cele normale. Dar niciodatã nu reuºea. ªi-a dat seama cã îi fãceau injecþii la anumite ore, vedea pe ceasul asistentei cã este ora 6 sau 12, dar nu realiza dacã e noapte sau e zi. Nici acest interval de ºase ore nu reuºea sã îl delimiteze cu exactitate, macãr pentru a se pregãti sufleteºte pentru altã porþie de durere care urma inevitabil dupã injecþii. Mai înþelegea cã pãrinþii ei veneau ziua, dar ce zi era: marþi, duminicã, joi...? Chiar dacã îi spuneau cã azi e luni ºi vor mai veni joi, sau mâine, nu reuºea sã mãsoare timpul, sã îl închege în minute, ore, într-o curgere fluidã spre o altã zi sau spre o altã noapte.

Într-un pat alãturat era un bãtrân. ªtia asta nu pentru cã îl vedea, ci pentru cã îi auzea încontinuu vocea egalã, monotonã, obositã care întreba „De ce nu mor?”. ªi cu mintea ei micã ºi necoaptã, se întreba, prin valurile acelea de durere, de somnolenþã, de conºtienþã, care o inundau succesiv de ce ar vrea cineva sã moarã.

La un moment dat vocea a încetat. A nedumerit-o liniºtea care începea sã se þeasã deasã în jurul ei ºi a întors capul uºor spre patul lui. ªi atunci a vãzut-o.

Înveºmântatã în niºte haine lungi, albe, curgãtoare, cu picioarele goale ºi la fel de albe ca hainele ei, stãtea uºor aplecatã deasupra patului bãtrânului. κi pusese o mânã pe fruntea acestuia ºi parcã totul încremenise. Simþea cum i se face frig, din ce în ce mai frig. Apoi i-a vãzut ochii, când, parcã simþindu-se privitã, a întors capul spre ea. Ochii argintii. Ochi fãrã iris, fãrã pupilã, tot globul ocular era argintiu.

Rãmãsese cu privirea agãþatã de ochii aceia care aveau strãlucirea rece a metalului din care mama ei avea tot felul de bijuterii, ochi inexpresivi, inumani, care parcã o priveau fãrã sã o vadã, în timp ce între ele se fãcea din ce în ce mai frig. Dupã un timp, (cât timp?) plecase, dar nu îi auzise paºii în liniºtea care creºtea din ce în ce mai densã în jurul ei, o vãzuse numai trecând albã, calmã ºi maiestuoasã printre paturi ºi dispãrând pe uºa salonului.

A început sã plângã zgomotos, pânã când a venit asistenta, cãreia i-a spus printre lacrimi ºi suspine cã s-a întâmplat ceva cu bãtrânul acela care voia sã moarã. Îi vedea privirea neliniºtitã, întrebãtoare, îi simþea palmele calde, atât de calde, mângâind-o uºor pe obraji, încercând sã o calmeze, apoi, dupã ce îi fãcuse o altã injecþie (simþise asta, pentru cã o duruse altfel), a vãzut, printre genele îngreunate de somn, patul pe care bãtrânul nu se mai  întreba de ce nu moare, acoperit cu un cearºaf alb, cum glisa parcã uºor pe lângã patul ei.

Nu a spus nimãnui ce vãzuse, pentru cã atunci când o trezise o nouã durere, ea însãºi avea impresia cã totul fusese un vis. Totuºi, bãtrânul nu mai era acolo, patul era gol, cu un cearºaf curat ºi netezit. Poate cã murise, în sfârºit, aºa cum îºi dorise.

Pe femeia cu ochi argintii a mai vãzut-o apoi, tot în spital, o singurã datã. O mutaserã într-un salon obiºnuit, pãrinþii ei nu mai erau gârboviþi ºi pãreau uºori ºi diafani în bucuria lor. Abia mult mai târziu s-a întrebat ce cãuta într-un salon cu adulþi. Cele trei femei cu care stãtea o îmbuibau sistematic cu prãjituri pe care le primeau de la rudele care veneau în vizitã ºi nu o lãsau sã se priveascã în oglindã (oricum, nu ajungea sã se vadã, oglinda din salon era prea sus sau ea era prea scundã; ºtia cã se întâmplase ceva cu faþa ei ºi îºi pipãia ca orbii obrazul stâng, pe care îl simþea umflat, tumefiat, dar nu avea nicio cicatrice, niciun bandaj, nimic).

Nu dormea singurã, în patul ei, pentru cã una dintre ele, o roºcatã dolofanã cu zâmbet bun, cu ochi albaºtri ºi cu o mie de pistrui, o luase pe sus, cu tot cu ursul acela moale pe care i-l aduseserã de acasã ca sã doarmã cu el, ºi o mutase în patul ei, printre reviste  de modã sau cu reþete, hohote de râs strãlucitoare ºi zvãpãiate, creme ºi parfumuri ºi mângãieri ocrotitoare. Nu a ºtiut niciodatã de ce era acolo, îºi amintea doar cã a mai rãmas dupã ce ea a plecat, cã o chema Tena ºi cã i-a trimis câþiva ani la rând, de ziua ei, aceeaºi felicitare: un pãtrat alb, mic ºi lucios, pe care era desenat conturul unui ceas baroc, având de o parte ºi de alta câte un îngeraº auriu (ºi mai târziu a observat cu stupoare cã acele felicitãri pe care le credea identice erau totuºi diferite: acele ceasului arãtau pe fiecare ilustratã altã orã).

A simþit-o întâi pe femeia cu ochi argintii (din senin în salon se fãcuse frig) ºi apoi a vãzut-o trecând cu picioarele ei goale ºi cu hainele ei albe ºi curgãtoare prin faþa uºii deschise. S-a ridicat din pat ºi s-a dus la uºã, auzind cum liniºtea începea sã se þeasã din nou în jurul ei, de data asta mai fin parcã ºi mai rarefiat. A rãmas acolo în prag ºi a privit-o înaintând pe culoarul nesfârºit, trecând pe lângã oamenii care parcã nu o vedeau. De fapt, îºi dãdea seama cã într-adevãr nu o vedeau. S-a simþit scuturatã de o mânã care îi strângea convulsiv braþul, iar ochii aceia albaºtri de pe faþa cu pistrui, o priveau înspãimântaþi, goliþi de lumina ºi veselia lor obiºnuitã. I-a auzit apoi vocea caldã, uºor rãguºitã, dar sacadatã: „Nu ai vãzut nimic… Înþelegi… Nu ai vãzut nimic… Hai în pat…”

ªi-a dat seama atunci cã, de fapt, femeia cu ochi argintii exista, nu fusese doar un vis, dar cã nu e bine sã o vezi ºi nici nu e bine sã spui… Avea impresia cã stã pe marginea unei taine, pe care ar fi fost de ajuns sã întindã mâna ca sã o atingã, sã pãtrundã în ea, sã o descifreze; dar, în ciuda curiozitãþii ei puerile ºi inconºtiente, nu îndrãznea…

 A vorbit despre asta totuºi, cu sora ei, care, în înþelepciunea pe care i-o dãdeau cei câþiva ani în plus, i-a spus cã nu existã femei cu ochi argintii, poate doar în poveºti, dar ea nici acolo nu întâlnise un astfel de personaj, ºi citise mai mult decât ea, oamenii au ochi cãprui, verzi sau albaºtri ºi, uneori, rareori, violeþi, cum avea acea actriþã care era Cleopatra într-un film…

***

Timpul trecea, ea creºtea, lumea devenea mai bogatã sau mai sãracã, cu fiecare om care intra în viaþa ei sau pe care îl pierdea...
Pe femeia cu ochi argintii, de care aproape uitase la un moment dat, a mai vãzut-o doar de douã ori...

Prima datã, atunci când îi murise bunicul - într-o înserare caldã de varã, când, aruncându-ºi ochii pe fereastrã, în timp ce citea o carte, i se nãzãrise cã o vede stând de vorbã cu acesta, aºezatã pe un scaun de la masa de sub nuc. Când a ajuns acolo, ea plecase deja, iar bunicul încremenise, cu mâinile adunate într-un gest de rugãciune ºi cu faþa luminatã de un zâmbet sfios ºi umil, care parcã îi ºtergea acele riduri, pe care într-o joacã ciudatã cu sora ei, le tot numãra ºi le tot numãra (iar de la ultimul numãrat, se adãuga în mod sigur mãcar unul). Judecând, cu mintea ei mai mare din acel moment (se apropia cu paºi grãbiþi de adolescenþã), dupã împãcarea ºi seninãtatea zugrãvite pe obrazul acela atât de familiar, a înþeles totuºi cã acea femeie cu ochi nefireºti nu era înspãimântãtoare pentru cei pe care îi vizita...

Aproape s-a izbit de ea apoi, mulþi ani mai târziu, într-o searã, când urca scãrile ºi îºi admira, încântatã, pantofii roºii pe care tocmai ºi-i cumpãrase, în faþa uºii vecinului ei de vizavi. Valul de frig brusc o fãcuse sã ridice ochii ºi sã se opreascã, incapabilã sã facã o miºcare, în timp ce hainele albe ale femeii cu ochi argintii începeau sã curgã în jurul picioarelor desculþe care coborau scãrile în acelaºi ritm solemn, fãrã grabã. ªtia despre vecinul ei, pe care îl vãzuse doar de câteva ori, deºi se mutase în blocul acela de câþiva ani împreunã cu iubitul ei, cã era bãtrân ºi surd. A doua zi l-au înmormântat.

***

O aºtepta...  Era sigurã cã va veni, chiar dacã nu o mai vãzuse de câþiva ani. Pe mãsurã ce timpul trecea, creºtea în ea convingerea cã va veni. Din toate gândurile acelea care i se rãsuceau prin minte, acesta era singurul care se contura cu o claritate neobiºnuitã, iar celelalte se risipeau  în fragmente din ce în ce mai mici, pe care nu reuºea sã le punã la loc, oricâte eforturi fãcea. Nu voia sã vinã... ªi nici nu voia sã fie acolo.

Era la terapie intensivã, ºi ºtia cã asta e de-a dreptul grav, era speriatã ºi jinduia dupã acea reanimare din copilãria ei. Se plimba mecanic de vreo douã ore între cele douã paturi pe care zãceau unchiul ºi mãtuºa ei. Acea mãtuºã cu care semãna atât de mult. (Era normal, doar era sora tatãlui ei, ºi exista o explicaþie ºtiinþificã pentru asta, pe care nu ºi-a bãtut niciodatã capul sã o înþeleagã pânã la capãt. Îi plãcea doar sã se recunoascã în fotografiile alb-negru din tinereþea mãtuºii sale, îmbrãcatã în niºte haine care aveau acel farmec inefabil al desuetudinii. Iar în câteva se descoperea cu încântare pe ea-copilul, þinând-o de mânã tot pe „ea” – mãtuºa aceea tânãrã).

Se simþea vinovatã, pentru cã avea sentimentul cã ar fi putut sã împiedice toate astea, ca ei sã fie acolo, în acea nenorocitã secþie de terapie intensivã, ca ea sã fie acolo, înspãimântatã în faþa unei evidenþe pe care nu mai îndrãznea sã o refuze, plimbându-se mecanic între cele douã paturi ºi aºteptând-o pe femeia cu ochi argintii. Ar fi putut sã insiste sã mai rãmânã,  sã se mai odihneascã dupã petrecere, dar ºtia cã ar fi fost inutil, sentimentul acela copilãresc de teamã  faþã de unchiul ei – un om important, sobru, rigid, sever – se transformase cu timpul într-un respect care nu permitea efuziunile sentimentale ºi nici contrazicerile. Rãmãsese privind maºina care se îndepãrta, neagrã pe strada inundatã de soare, chinuitã de acel inexplicabil sentiment de tristeþe pe care îl simþise ºi cu o searã în urmã, la nunta la care fuseserã împreunã. Atunci, la un moment dat, dupã atâtea sârbe ºi cântece de petrecere, au rãsunat acordurile unui vals. ªi unchii ei au fost singurii care au rãmas, uimind pe toatã lumea cu dansul lor elegant, puþin rigizi, dar parcã plutind pe ring, într-o lume numai a lor.

Dacã... dacã... dacã...

Dacã ar fi plecat mai târziu mãcar cu cinci minute, dacã nu ar fi venit deloc la nunta aceea la care iniþial nici nu vruseserã sã vinã, dacã unchiul ei nu ar fi fost atât de obosit... dacã nu s-ar fi aflat în acel moment în acel loc unde se produsese accidentul... dacã... nimic din tot ce se întâmpla acum nu ar fi existat.

Nici minutele care treceau grele, încãrcate de durere ºi de gemete, nici spaima ei, nici sentimentul de neputinþã care o cuprinsese... Nici stângãcia cu care încerca sã le aline durerea, pentru cã nu îºi gãsea gesturile cu care sã-i protejeze pe oamenii aceia care toatã viaþa lor o protejaserã... Deºi maturã, se simþea ca un copil care cerºea ca totul sã rãmânã cum a fost... Ar fi vrut sã aibã forþa sã îi ia în braþe ºi sã fugã cu ei de acolo, undeva unde durerea nu i-ar mai fi putut ajunge, unde ar fi fost iarãºi frumoºi ºi senini, ca doar cu o zi în urmã... Le asculta cuvintele care parcã se loveau de ea printre gemete ºi la un moment dat a înþeles cã în ei creºtea o speranþã absurdã, care sfida evidenþa... Dimineaþa, la ora 6, urmau sã ajungã ºi copiii lor, ºi atunci totul s-ar fi rezolvat. Nu le spusese cã îºi minþise veriºorii, ca sã nu îi sperie, cã nu avusese curajul sã le spunã adevãrul, cã pãrinþii lor erau douã mormane de bandaje pe care se lãþeau pete de sânge, dar, printr-un paradox, perfect conºtienþi.

Nu a înþeles cum ºi când a început sã creadã ºi ea. Poate femeia cu ochi argintii dormea, poate era ocupatã cu altcineva, poate îi uitase pur ºi simplu... ªi era suficient ca cei care îi iubeau sã fie acolo pentru a o împiedica sã vinã. Privea pe fereastrã ºi simþea cum umbrele nopþii încep sã se ºteargã, iar speranþa cã totul va fi bine creºtea cu fiecare minut care trecea, apropiindu-se de ora 6, orã magicã. Era un fel de paznic al acestui timp, care nu se grãbea, curgea egal, îl contabiliza în secunde care se transformau în minute, apoi în sferturi de orã, apoi în jumãtãþi...

Totuºi arãtãtoarele ceasului s-au fixat pe ora 6, dar ei nu ajunseserã... Nu îndrãznea sã îºi priveascã unchiul, îi simþea crescând dezamãgirea, alãturi de celãlalt sentiment, mai chinuitor, cel de vinovaþie... Nu a ºtiut ce sã le spunã nici atunci când ºi-a mângâiat mãtuºa pentru ultima oarã, iar pe unchiul ei l-a prins timid de mânã, apoi a plecat, pentru cã nu mai avea voie sã mai rãmânã în salon.

S-a aºezat undeva pe scãri, afarã, buimãcitã de lumina ºi strãlucirea dimineþii, mototolitã toatã parcã în rochia ei albastrã pe care creºteau margarete...

ªi atunci a zãrit-o. Trecea, cu mersul ei impasibil, prin curtea spitalului, se apropia, hainele curgãtoare aproape au atins-o, simþea frigul acela aproape paralizant. Ca în vis, s-a ridicat ºi a urmat-o, pe lungile coridoare, izbindu-se de oameni, pânã la terapie intensivã. A rãmas în prag: asistentele încercau sã o reanime pe acea mãtuºã cu care semãna atât de mult, femeia cu ochi argintii îi pusese mâna pe frunte, cu un gest mângâietor, cineva aprindea o lumânare, iar dimineaþa nãvãlea în încãpere, dureros de frumoasã.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey