•  Dumitru Ungureanu


sus

Dumitru Ungureanu

 

 

Colþul colecþionarului cusurgiu

Gramofonul

 

Cãtre toamna lui 1985, pricopsit accidental cu o piesã valoroasã, era cât p-aci sã devin ºi eu colecþionar fãrã patalama. Îmbelºugat, portofoliul meu de achiziþii ºi vânzãri, numãrând un singur element, îmi oferea nebãnuite perspective de îmbogãþire, clasate din start drept „enormitãþi”, datã fiind mentalitatea epocii. Sã fi fost pe la sfârºit de august, când vãrul meu – cel care mã veghea ca un spirit tutelar ºi cãruia, nãscut în urma lui cu opt ani, niciodatã nu i-am zis altfel decât Nenea – m-a întrebat într-o doarã dacã ºtiu pe cineva pasibil sã-i prisoseascã vreun gramofon. Fireºte cã nu ºtiam, ºi el ºtia cã n-am prea multe posibilitãþi sã aflu, deoarece slujba mã obliga sã stau aproape izolat într-o instalaþie complexã de înaltã tensiune ºi sã lucrez îndeobºte singur, citind literaturã cam 95 % din timpul petrecut la serviciu; însã aºa, de dragul discuþiei, am promis sã întreb telefonic puþinii cunoscuþi, angajaþi ai Întreprinderii de Reþele Electrice rãspândite pe trei judeþe.

– Dar la ce-þi trebuie þie un gramofon? – mi-am arãtat mirarea.

 ªi am primit urmãtoarea explicaþie...

Nenea avea coleg la IGO un tip ceva mai vârstnic, a cãrui pasiune ºi randament de colecþionar impresionau pe oricine primea îngãduinþa sã-i viziteze camera anume dedicatã comorilor. Nea Stoica (prenumele nu conteazã, nimeni nu i-l rostea) era descendentul unei familii de vechi comercianþi gãeºteni, copilãrise în vremea liberã dintre rãzboaie ºi, la rândul sãu, îºi educase odraslele conform tradiþiei moºtenite. Un frate al lui era gestionarul celui mai bine dotat bar din oraº, o sorã conducea – prin intermediul soþului – secþia comercialã din cadrul cooperaþiei meºteºugãreºti, iar copiii tuturor s-au îmbogãþit dupã 1990, pe alte meleaguri. Spirit întreprinzãtor, pus pe chivernisealã, neguþãtor de vocaþie, caracter nesupus, liber în gândire ºi gata de orice „învârtealã” din care putea scoate un „ce” profit, nea Stoica se afla mereu în disputã cu ºefii, pe care nu-i scotea din „niºte dobitoci”. Am discutat fragmentar, dar pasionant cu dânsul. Bãgase de seamã cã eram interesat de trecutu-i mãreþ ºi de faptele-i vitejeºti (mã pricepeam sã admir oamenii originali!), aºa cã mi-a povestit în special aventurile din Egipt, unde muncise graþie celebrelor contracte cu þãrile arabe. Putea sã meargã în altã þarã, dar el vrusese neapãrat sã vadã Piramidele, ºi-ºi împlinise visul. Mulþumitã lui Nenea, cãruia îi purta o recunoºtinþã aparte pentru cã-i procurase nu ºtiu ce lampã de Murano, uitatã de cineva într-o casã pãrãsitã, i-am zãrit ºi eu colecþia, din uºã, fiindu-mi interzisã cu eleganþã trecerea pragului. Ce obiecte adãstau pe-acolo, nu mai reþin cu precizie, dat fiind cã s-au scurs peste trei decenii de la unica vizitã în sanctuar. Vã puteþi face o idee vizitând expo-bazarele de vechituri (bucureºtenii au unul chiar în centru, vizavi de Banca Naþionalã).

ªi eu, ºi Nenea eram foarte interesaþi de cele trei sau patru biciclete germane, complet echipate numai cu piese originale, absolut noi, pe care proprietarul doar le lãuda, nu le utiliza. Nenea trãgea nãdejde sã capete, printr-un schimb mutual avantajos, una dintre ele. Nici eu n-aº fi ezitat sã mã avânt la un astfel de troc, dacã puteam sã-i ofer ceva tentant. Dar ce? Unde dracu sã gãsesc un gramofon? Acela era elementul care-i lipsea lui nea Stoica din panoplie, ºi-l socotea coroana colecþiei. Cele douã patefoane nici nu contau, deºi bine pãstrate ºi în stare de funcþiune. Mai deþinea un gramofon, e drept, dar unul rusesc, fãrã pâlnie, butucãnos, departe de silueta suplã a fonografelor engleze de lux. Pare inexplicabil cã îºi pusese pueril speranþa în alde noi; însã noi, ãºtia, colecþionarii, suntem în stare, neumiliþi de situaþie, sã ne milogim te miri cui pentru a obþine ºi pãstra obiectul fetiº!

Cu chinuit efort – deºi se îndoia de reuºitã din start, date fiind relaþiile nu tocmai bune dintre ei în perioada aia – Nenea spera sã-l convingã pe vecinul nostru din Cacova, Ionel Filip, zis Vãru Pomanã, sã-i cedeze aparatul moºtenit de la bunicã-sa, mitologica Natalie, poreclitã Bahorniþa în vremea copilãriei mele. Ciung de pâlnie, „gramafonul”, cum dulce-metalizat îi spunea bãtrâna cu accentu-i pronunþat moldovenesc, era ºi ºchiop de manivelã, iar mecanismul de angrenare a platanului necesita o reparaþie de profil, pe care Nenea îndrãznea sã afirme cã ar fi capabil sã o facã. ªi eu îl credeam în stare, cã doar construise odinioarã primul ºi singurul pick-up pe baterii din Cacova, ba poate ºi din Morteni! Totuºi, Vãru Pomanã ezita sã încheie afacerea, iar pâlnia absentã continua sã lase rãnile supurânde peste aºteptãri, fiindcã nea Stoica îºi permitea sã dea cu tifla propunerilor lui Nenea, implicit ºi alor mele: bicicletele rãmâneau intangibile!

Norocul începãtorului nu-i o sintagmã gratuitã, am verificat-o pe pielea mea în – þin bine minte – douã împrejurãri. Una a fost în ziua când, instalat de câteva sãptãmâni la o gazdã din Bucureºti, în primul an de liceu energetic, am ieºit sã casc gura pe Lipscani, pe unde învãþasem deja sã mã plimb, ºi mi s-a nãzãrit sã cheltuiesc 3 lei pe un loz în plic. Nu mã destrãbãlasem aºa niciodatã, ºi nu micã mi-a fost bucuria când am citit pe hârtiuþã, scris cu majuscule extrem de mititele, „DOUÃZECIªICINCI LEI”. Vânzãtorul ambulant mi i-a înmânat pe loc, aºteptându-se, pesemne, sã mai cer alte douã-trei bilete; dar eu, fãrã experienþã de jucãtor, m-am dus glonþ în librãria „George Coºbuc”, aflatã la colþul Lipscanilor cu Smârdan, de unde am cumpãrat Fraþii Jderi, trilogia lui Sadoveanu, reeditatã într-un singur volum broºat la nou înfiinþata Editurã Minerva. A doua întâmplare a fost cu gramofonul. Pentru cã primul om pe care l-am întrebat dacã ºtie vreun asemenea obiect mi-a rãspuns cu seninãtate cã are el unul aruncat prin podul magaziei sau al fânarului, iar dacã vreau sã-l scap de gioarsã, pot sã-l caut într-o zi pe acasã. Nu-mi venea sã cred! Sã-l fi anunþat pe Nenea? Mi-a fost jenã sã nu mã fac de râs, lãudându-mã degeaba, aºa cã am tãcut.

Asta era într-o joi. Duminicã am încãlecat bicicleta, „Ukraina” mea credincioasã, ºi-am pedalat numai la dus vreo 25 km, dintre care 15 pe drum de þarã pietruit, pânã în satul Saru, unde locuia nea Ion Predescu. Bãrbatul, de-o seamã cu tatãl meu decedat nu demult, era într-un fel – aº spune fãrã sã mistific exagerat – coleg de breaslã cu mine, lucrând ca electrician de joasã tensiune la UTCHIM, peste drum de Staþia 110 kV unde am acumulat anii de lucru necesari pensiei. Cum a decurs neuitata vizitã, e o poveste în sine, rezervatã pentru altã ocazie. Cum m-am întors – cale de aceiaºi 25 km, cu gramofonul pe portbagaj, legat cruciº cu niºte sârme, sã nu cadã, pâlnia agãþatã de ghidon cu o sfoarã, bãlãngãnindu-se ca un clopot dintr-o bisericã mexicanã vizitatã de cinci detaºamente revoluþionare, ºi sacoºa plinã cu plãci din cea mai bunã ebonitã fabricatã în Germania – e o altã poveste, demnã de-un Creangã valah dedat la naraþiuni alcoolic fluidizate. Bãusem, împreunã cu nea Predescu ºi cu sãltãreaþa lui nevastã, niºte þuicã de pere natural parfumatã, ºi duceam într-un buzunar sticla platã de-o jumãtate de litru, pe care stãruiserã sã o primesc drept combustibil de drum! N-a fost o nãlucire a mea cã Nenea, luni, a apreciat þuica mai mult decât neverosimilul gramofon, aºezat pe o masã de sub polatã. Invitat cu insistenþã suspectã, vãrul meu venise plictisit la analiza tehnico-tacticã a obiectului. Eu nu-l prevenisem despre ce e vorba. Odatã intrat în curte pe la ora 3 dupã-amiazã, la terminarea programului zilnic de laborant la Staþia de apã, Nenea ceruse:

– Hai, zi care-i treaba, cã mã grãbesc...

N-a mai plecat pânã seara târziu. Þuica de la nea Predescu a fost mizilic. Am mai scos un litru – încã se mai clãtina prin butoi ceva din recolta precedentei toamne – ºi am reluat povestea achiziþiei de vreo trei ori, estompându-mi meritele, doar-doar voi atenua ºocul care bulversase clar faþa vãrului meu, când a dat cu ochii de aparat. Nu-i venea sã creadã, cum nu-mi venea nici mie, cã împuºcasem arhaicul noroc.

– Ei, acum sã te vedem, nea Stoica, refuzi tranzacþia? Te avem la mânã, pâlnie de gramofon ai vrut, pâlnie primeºti! Dar dacã nu dai bicicletele, n-o vezi! Praf o facem cu ciocanul, dinaintea matale, dacã nu scoþi lacãtele de pe roþi! Zgârcitul dracului ce eºti! (Cu lacãte, nu la ADAS, îºi asigurase colecþionarul valoroasele piese!) Nenea perora frenetic dupã al treilea pahar de þuicã, iar când îl deranja o chestie, devenea sarcastic pânã la neaoºe înjurãturi.

Bun, am conchis, avem gramofonul: cum îl valorificãm?

Am procedat, mai întâi, la o examinare amãnunþitã. Lãsat de izbeliºte în podul unei coºãrci de gãini la nea Predescu, aparatul îºi pierduse funcþionalitatea deodatã cu o lamelã dintre cele trei ale axului care stabiliza turaþia. Lamela se putea înlocui, cu multã atenþie ºi eventuale calibrãri. De asemenea, resortul – ce, odatã strâns cu manivela, prin destindere învârteºte placa – trebuia schimbat sau recãlit; calitãþile sale scãzuserã, egalând pe-ale fierului mort. Pâlnia de rezonanþã, cu cele unsprezece petale, avea jupuituri pe largi porþiuni, unde atacase ºi rugina. Braþul acustic plângea din tubul cariat ºi pe dinauntru, ºi pe dinafarã. Numai doza de redare nu prezenta defecþiuni. Membrana era intactã ca un cont secret administrat de mafia interbancarã; ºurubul ce prindea acul se îmbâcsise doar, fiindu-i necesarã o spãlare cu gaz. ªi platanul de oþel s-a curãþat prin acea metodã bãbeascã. Pentru dozã, ca ºi pentru utilizarea aparatului în scopul predestinat, musai trebuiau insignifiantele – credeam noi pe timpuri – ace. Scuturasem cândva o cutie plinã, nu ºtiu de unde prãsitã, ºi o aruncasem cu inconºtienþã copilãreascã... Nea Predescu le tocise demult pe-ale lui, la niºte chefuri cu femei petroliste. Nenea – tot Nenea! – a gãsit un exemplar la cineva din Morteni, unul dintr-ai lui Mihãilã parcã, ºi el strângãtor al obiectelor de improbabil folos. Lãcuirea cutiei revenindu-mi mie, s-a dovedit o îndeletnicire meticuloasã, dar am dus-o la bun sfârºit fãrã surmenaj. Aº fi renunþat la metoda astupãrii gãurilor cu chit de lemn, dar altã soluþie n-am descoperit, cleiuri ºi aditive speciale nu se tranzacþionau în comerþul socialist. Manivelei i-am ataºat un mâner de pertinax maro, cam brutal ºmirgheluit, în locul cilindrului original, negru, cu intarsii, din care mai rãmãsese un ciot. Chiar dacã estetic rãnea ochiul snob, important e cã mergea. Problemele cu adevãrat esenþiale se rezumau la douã cuvinte: pâlnia & arcul.

ªi una, ºi alta puteau fi rezolvate numai la Fabrica de frigidere, ale cãrei secþii includeau o foarte performantã baie de zincare cataliticã ºi un mic atelier de forjã, cam experimental, nefiind încã rodat. Bunele mele relaþii, de cooperare pe teme energetice cu factorii decidenþi la nivel de directori, mi-au permis accesul la instalaþia care, prin cunoscutul procedeu chimic, aplica trebuincioasa culoare – de neºters cu buretele îmbibat în alcool etilic denaturat cu monoetilen glicol și violet de metil, cum s-ar fi întâmplat în cazul mânjirii cu soluþia prisoselnicã în galantare sub eticheta „Bronzol”. Dupã câteva experimente, am obþinut o nuanþã aproape aurie, a cãrei strãlucire l-a impresionat pânã ºi pe impasibilul inginer-ºef, ulterior director tehnic, venit sã vadã curiozitatea. Braþul acustic a cãpãtat ºi el, în aceeaºi sesiune cu pâlnia, luciul nou-nouþ al lucrului recondiþionat. Însã cãlirea – sau recãlirea – lamei de oþel, inima sistemului audiofonic, s-a dovedit un eºec. Nicio reþetã nu i-a redat agerimea necesarã. Am apelat la cel mai bun inginer din fabricã, expert în tehnologia metalelor, care – deloc surprinzãtor, nu? – era vãrul meu Ilie. N-a gãsit nici el soluþia, deºi a rãsucit chestiunea arcuitoare pe toate pãrþile (ºi, dacã-l instig, e-n stare sã o rãsuceascã ºi azi, deºi s-a pensionat, într-atât este de hotãrât sã elimine punct cu punct necunoscutele trecute, prezente ºi viitoare ale oricãrei dubioase realitãþi). Momentan resemnaþi, n-am avut încotro, ºi am folosit arcul aºa cum a ieºit din ultima operaþiune termicã. Într-un târziu, restaurarea nefiind totuºi terminatã, am asamblat aparatul ºi-am înfipt cu precauþie, speranþã ºi încântare o placã rotundã în þâmburucul platanului, am rãsucit manivela ºi-am coborât doza.

Dupã ce-a pornit cu elan, rãspândind – în aerul copleºit de damful þuicii recent fabricate – armoniile pãcãnite ale dansului „Sebiºanca”, interpretat la alãmuri de Orchestra Ardeleneascã Tincu, gramofonul ºi-a domolit viteza când acul cam bontorog ajunsese pe la jumãtatea striaþiilor, ºi a decedat cãtre final, conferind virtuozitãþii lãutãreºti nuanþa tragicã a goarnei gãurite. ªi Nenea, ºi eu ne-am dezumflat. „Agregatul”, cum i-a zis vãrul meu în batjocurã, nu se ridica la nivelul pretenþiilor lui nea Stoica, profesionistul achiziþiilor de excepþie. Bicicletele jinduite de noi se depãrtau în zarea împâclitã. Ne-am scãrpinat dupã urechea dreaptã cu unghiile mâinii stângi, ºi viceversa, am umplut iar ceºtile de þuicã, am sãrat alte bucãþi de gogoºari. Era un octombrie ce se încuscrea, gãlbui, cu epoca de aur a socialismului victorios asupra poporului, dar privind înapoi, fãrã mânie, momentan nu-i pot scormoni alte vicii. Beam þuicã, mîncam gogoºari cruzi, fixam cu urã pâlnia ce lucea stins în lumina amurgului ºi ne perpeleam creierii, doar-doar vom extrage din ei brebenelul unui artificiu genial. Zadarnic! Brebenelul nostru era ca un cartof prãjit în apã ºi ulei, ca dupã reþeta Sorcovei, o femeie fâºneaþã din sat, renumitã prin pacifistul neamestec în treburile bucãtãriei... Am agitat cerebrala tigaie cam vreo sãptãmânã sau douã, dupã care, solicitaþi de alte marafeturi, am uitat de drãcovenie. Iarna aceea, gramofonul s-a umplut de pulbere într-un colþ nefinisat din casa mea, construitã pe jumãtate. Îmi ºi zburase din minte când, într-o veselã zi de martie, pe când ºedeam la poartã ºi admiram praful timpuriu uscat pe marginea trotuarului, l-am vãzut pe nea Stoica vâslind pe bicicletã cu elanul netrucat al celor 62 de ani. Trecând frecvent pe la poarta curþii sale de pe strada Liniºtii, dupã ce-l vizitasem, descãlecam deseori din ºa, dacã-l vedeam, salutam ceremonios ºi discutam banalitãþi importante. Acum s-a oprit el ºi-am intrat iarãºi în vorbã. Povestind una-alta, mi-am amintit de gramofon. Firesc ºi fãrã intenþii agresiv-comerciale, l-am poftit nitam-nisam pe concitadin în camera unde zãcea fãrã suflare ne(mai)preþuitul obiect. Nu i-am spus omului de ce-l invit, dar – ca ºi în cazul lui Nenea – mi-am fixat ochii pe figura lui când a pãtruns în odaie. Am crezut cã face infarct!

Pleoapele i se dilataserã la maxim, globurile cu iriºi de culoare cenuºie pãreau cã ies din orbite, nãrile palpitau precum ale cailor întãrâtaþi de mirosul melasei, gura întredeschisã înþepenise, buzele albiserã pe dantura ciobitã, iar umerii obrajilor tresãreau ca ºi cum plãmânii s-ar fi oprit sã respire, inima sã batã, sângele sã circule. Cu picioarele tremurânde, încãlþate în pantofi lejeri, cu palmele umezite brusc ºi geaca prea strâmtã pe respectabila-i burtã de om ponderat, nea Stoica s-a apropiat de masa pe care odihnea dihania, ºi-a bolborosit ceva de neînþeles. L-am lãsat sã admire, sã pipãie, sã strige „este!”, sã controleze pâlnia, braþul acustic, manivela, doza, cutia, capacele, ºi-am aºteptat pânã s-a întors cãtre mine cu faþa ca sfecla roºie, excitatã de perspectiva împlinirii altui vis, întrebându-mã:

– Al cui este? E de vânzare?

Nu ºtiu ce m-a împins, parcã în transã ºi eu, sã-i rãspund:

– Al meu este, ºiiii... ªiii... ªi, nu, NU e de vânzare!

S-a uitat iarãºi la gramofon. Aveam strania viziune cã i s-au lungit ochii pânã la pâlnia în vârtejul cãreia se prãbuºea la fel ca navele interstelare într-o gaurã neagrã din Univers, prin filmele SF vãzute atunci la videoteci semilegale. Fiindcã tãcea nehotãrât, l-am întrebat eu:

– Totuºi, cât ai da pe el?

– Douã mii (2000) de lei! – a rãspuns dintr-o suflare, ca ºi cum ar fi aruncat o povarã de pe suflet.

– Scoate banii, ºi al mata este! – am replicat fãrã sã mã gândesc, fãrã sã negociez. Nea Stoica s-a rãsucit ca deºteptat cu goarna dintr-un vis, pesemne urât pentru el. Înþelesese deja cã a greºit, ºi unde anume.

– Vorbeºti serios?

– Cum altfel?

M-a privit neîncrezãtor. S-a sucit iar în jurul mesei, s-a rãs-rãsucit în loc precum titirezul spre finalul miºcãrii imprimate de mâna jucãtorului, a mormãit în sine (barbã n-avea, iar pielea feþei, a gâtului ºi a mîinilor era de-o albeaþã impecabilã), a moºmondit, pare-se, ceva socoteli în minte. Dãdea cu rest, vorb-aia... Încet, oarecum la derutã, a început o poveste lungitã peste mãsurã – apropo de posibilitatea gãsirii altor aparate asemãnãtoare, ba poate mai bune, mai bine pãstrate ºi aºa mai departe, vrãjealã de împãtimit al achiziþionãrii furat de propria-i gurã nestrunitã. În timp ce vorbea, nu-ºi lua ochii de pe tabla elegant încrustatã a difuzorului, care îºi pãstrase peste iarnã prospeþimea aurie ºi strãlucea ispititor în ciuda particulelor depuse de miºcarea brownianã. Cunoºteam acea privire, datoritã experienþelor personale ºi a cãderilor inevitabile, când mi se punea pata pe ceva ºi voiam sã-l am în stãpânire. ªtiam cã nea Stoica râmnea la obiect din profunzimea fiinþei sale ºi ar fi dat orice sã nu-i fi scãpat cifra pe care n-o mai putea retrage sub limbã. Iar eu nu depuneam niciun efort sã-l ajut. 2000 de lei era o sumã ce reprezenta, la data sus-pomenitã, mai mult de douã treimi din salariul meu lunar. Cum pe vreme-aia nenorocitã cumpãram cãrþi de la un anticar neoficial, domiciliat pe Calea Moºilor – frecventat între alþii ºi de Liiceanu & Pleºu (amatori de gratuitãþi sau donaþii scumpe, din câte spunea negustorul), ca ºi de Agopian & Horasangian, chibiþii vechiturilor înþelepte – mi-am fãcut instantaneu socoteala cã aºa pot sã-mi pun iscãlitura pe Dicþionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Româneascã”, autori I.-A. Candrea ºi Gh. Adamescu, ediþia 1931, al cãrei preþ, înscris cu litere roºii pe o etichetã octogonalã micuþã din josul copertei frumos cartonate ºi legate în piele din cea mai finã, de culoare albastru închis, era fix acesta: Lei 2.000.

Bâlbâiala versatului client releva dorinþa lui acerbã de a deþine obiectul; inclementul vânzãtor improvizat (adicã eu) estima optimist cã doleanþa va birui zgârcenia colecþionarului ºi reticenþa expertului, transformându-i pe amândoi în cumpãrãtor supus. Tergiversãrile, amânãrile sofisticate, tatonãrile cu alte schimburi þineau, nu-i aºa, de savantlâcul ºi ceremonia neguþãtoriei levantine. Aparatul nu era, totuºi, în perfectã stare de funcþionare, stringenþa posesiunii de pâlnie putea fi amânatã sine-die, dacã... dacã... Dar dacã se rãzgândea, într-adevãr? Tot ce-mi rãmânea de fãcut în confuzul context era sã-i cer fãrã ºovãire una dintre biciclete contra player-ului de pre-microsioane, eventual sã mai adaug niºte bani ca diferenþã, pentru cã nu eram atât de hapsân ca sã vând la preþ de speculã un obiect inutil, primit aproape gratis. (Am neglijat pân-aci sã scriu cã nea Predescu pretinsese, probabil în glumã, vreo 500 de lei pe toatã multimedia – aparat ºi discuri –, ºi-i plãtisem fãrã târguialã; el însã, extrem de fair-play, mi-a înapoiat pe loc douã sute, iar de altã sutã mi-a adus sãptãmâna urmãtoare, la serviciu, unde ne întâlneam frecvent ºi povesteam îndelung, doi litri din euforizantul extract de pere.) I-am propus lui nea Stoica un schimb echitabil, credeam eu: gramofonul, plus 300 lei, contra unui vehicul cu propulsie pedalierã. N-a acceptat, invocând ca motiv al refuzului o clauzã înscrisã deja în testament: bicicletele reveneau prin succesiune celor trei copii ai sãi – doi bãieþi ºi o fatã, pe care nu-i vãzuse nimeni vreodatã plimbându-se velociped. Nicio altã propunere a mea, ce includea bicicleta, n-a trecut de obiecþiile sale moi, dar ferme. Drept care am menþinut ºi eu condiþionarea preþului:

– Ai spus douã mii, douã rãmân! Dai banii, iei aparatul, nu-i dai, nu-l iei!

Ne-am despãrþit ca ºi certaþi. L-am înºtiinþat pe Nenea cum a decurs neprevãzuta negociere, obþinând de la el promisiunea unei ferme ºi rapide intervenþii lãmuritoare. Demersul lui s-a dovedit aproximativ la fel de eficient precum al sovieticilor în Afghanistan, pe-atunci în plinã extincþie. Cinci ani de zile, din 1986 pânã la finele lui 1990, intermitentele eforturi depuse de Nenea pentru aplanarea conflictului de interese dintre mine ºi nea Stoica pãreau plastografiate, de nu plagiate de-a dreptul dupã ale infatigabilului secretar general al PCR ºi preºedinte cu sceptru al României (îi ºtiþi numele!), cele vizând instaurarea pãcii între israelieni ºi palestinieni. N-a fost sã fie.

gramofon dumitru ungureanuAstfel cã, în iarna 1990–1991, formidabilã ca desfãºurare istoricã, ºi frumoasã ca manifestare meteo, am cedat propunerii fãcute de un alt – în epocã – bun prieten, care tocmai cîºtigase prin concurs de împrejurãri postul de cercetãtor la Muzeul Literaturii Române, astãzi fiind lector la Facultatea de litere (nu-l deconspir, cã poate se supãrã). Ne vizitam ºi întreþineam o amiciþie dictatã de pasiunea amândurora pentru cãrþi, cãrþi ºi iar cãrþi, cumpãrând fiecare ce puteam ºi ce gãseam, umplând eu un perete cu rafturi special amenajate, el o jumãtate de camerã, pe care o împãrþea, strâmtorat, cu sorã-sa. Vãzuse de multe ori la mine gramofonul ºi de fiecare datã îl admirase ca obiect de decor, fiindcã exact asta era. Cum i-o fi venit ideea sã-l cumpere, habar n-am, dar e lesne de priceput cã, trãitor în buricul Bucureºtilor, va fi observat cum ia avânt nu doar societatea post-comunistã autohtonã, ci ºi comerþul cu diverse mãrfuri, între care vechiturile etalau un potenþialdeloc neglijabil ca profit. În iarna aceea, direct ºi la telefon, a repetat cererea de câteva ori, pânã sã cedez. ªi într-o searã din ianuarie 1991, dupã ce puseserãm þara la cale ºi literatura mondialã pe bãþ, aºezaþi în faþa unor pahare cu vin ºi a telecolorului cumpãrat printr-un împrumut la CAR, mi-a oferit scurt 4000 de lei, scoþând ºi banii din portofel. N-am rezistat, cu toate cã devalorizarea îºi fãcea simþitã muºcãtura. ªtiam de la alt prieten, actualmente stabilit în Canada, cã orice obiect de care plãnuieºti sã te debarasezi cândva, trebuie vândut când cineva îþi oferã preþul estimat, convenabil pentru tine, fiindcã oportunitatea dispare, ºi pânã sã se iveascã o alta, tu rãmâi cu capitalul blocat. Obiecte identice s-au mai fabricat ºi se fabricã mereu, clientul tãu poate gãsi unul ºi-n altã parte; tu, dacã ai nevoie, mai poþi depista oricâte, fluctuaþiile pieþii sunt imprevizibile. Ca sã parafrazãm versurile uitatei melodii: „O fatã mai gãseºti, dar o ocazie greu...”. Baliverne! Spre miezul unei nopþi geroase, ce stârnea sclipiri de poveste pe strãzile ascunse sub zãpada luminatãde becurile cu vapori de mercur, fabricaþie specialã, amicul pleca þinând gramofonul în braþe ºi pâlnia pusã pe cap, peste cãciula din blanã de lutru, ale cãrei clape destinate sã protejeze urechile atârnau fudule. Imaginea asta mi s-a întipãrit în memoria video, ca o clipire de rãsfãþ în zile neguroase. Discurile de ebonitã i le-am dus eu, zilele urmãtoare, oprind ca amintire pe cel pozat alãturi.

Cred cã mi-am cumpãrat cu banii aceia vreo patru sau cinci videocasete de 3 ore, gata înregistrate, de la free-lancer-ii care asediau tarabele din centrul Bucureºtilor, în Piaþa Sf. Gheorghe sau pe la Intercontinental, dând ºi anunþuri de micã publicitate în puhoiul de ziare cu apariþie unicat. Le-am vãzut cu plãcere ºi le-am pãstrat cu mare delicateþe, alãturi de alte vreo sutã, într-un despãrþãmânt al bibliotecii. Apoi – depãºite tehnic de apariþia vibrantelor DVD-uri – le-am aruncat la gunoi, fãrã sã regret, dupã o convieþuire de nici douã decenii, unele fiind nou-nouþe. Amicul literator mi-a dezvãluit, peste vreo doi sau trei ani, cã revânduse gramofonul cu 2000 de mãrci germane. N-am avut insomnii din cauza asta, nu mã interesau banii, însã tot am înghiþit în sec, deºi nu-mi reprezentam ce sau cât înseamnã suma respectivã. Nici nu i-am purtat picã bietului meu comiliton, mutat cu familia în alt oraº. Folosesc adjectivul „biet”, deoarece tocmai înfrunta – ºi, discret din fire, evita spovedania publicã – fazele unui divorþ neanunþat, la fel de aprig precum primul rãzboi din Irak. Într-un fel, mã consideram îndatorat lui, beneficiasem de generozitatea sa. Cu patru ani înainte, la 25 februarie 1987, îmi procurase pe cãi complexe, rocamboleºti, unul dintre cele 6800 de exemplare ale opului Despre vieþile ºi doctrinele filozofilor, scris de Diogenes Laertios, tradus în limba românã de acad. prof. C.I. Balmuº, publicat la Editura Academiei Republicii Populare Romîne, în 1963, cu note ºi comentarii de prof. Aram M. Frenkian. Amicul jinduia sã reþinã volumul pentru sine, dar mi l-a cedat mãrinimos, contra a 400 de lei.

Vieþuieºte ºi astãzi, filosofic îngãlbenit, în raft...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey