•  Gabriela Boangiu
•  Andreea Bratu
•  Ioana Geacãr
•  Dan Gulea
•  Rodica Mixich
•  Ion Munteanu
•  Veronica D. Niculescu
•  Olimpiu Nușfelean
•  Cristian Pãtrãșconiu
•  Ligia Pârvulescu
•  Maria Pilchin
•  Lorena Stuparu
•  Bogdan Þiþei
•  Mircea Þuglea
•  Teodora Vasilescu
•  Aprilia Zank


sus

 

 

Frumusețea

Comentarii cititori
sus

Gabriela Boangiu

 

 

Despre frumuseþe în folclorul românesc

 

Frumusețea a dat naștere multor contradicții, dispute... Care sunt criteriile de frumusețe? Ce inseamnã frumosul? Ce este urâtul? Cum se diferențiazã urâtul de frumos?  Vom încerca sã ne oprim asupra câtorva elemente de folclor românesc ce sporovãie despre o mentalitate, despre un orizont cultural arhaic, unde frumusețea se aseamãnã cu bunãtatea, unde idealul de frumusețe se aflã fie în apropiere, mândra din sat sau din împrejurimi, fie departe „peste nouã mãri și nouã țãri”, în basme.

Folclorul cu caracteristicile sale – colectiv, oral, anonim, sincretic... oferã multe exemple despre cum era perceputã frumusețea odinioarã. De cele mai multe ori, frumusețea este definitã prin comparație cu urâtul, ea are atributele luminii, este mereu învingãtoare și protejatã de Dumnezeu: „Cã om hâd de-și dã pomanã/ Îngerii nu-l ieu în samã/ Cel frumos și de greșește/ Dumnezeu nu-l pedepsește” (Ispas, Truțã: 1986:115), este roditoare chiar și în piatrã seacã, de exemplu: „Pe unde trece frumosul,/ Crește iarba și ovãzul;/ Pe unde trece urâtul,/ Arde iarba și pãmântul” (Ispas, Truțã: 1986:121) sau „Foicicã, foaie arsã!/ Rãu e urâtu la casã:/ Intrã-n casã, întuneceazã,/ Iese afarã, înnoreazã;/ Dar frumosu-i bun la casã:/Intrã-n casã, lumineazã,/ Iese afarã, -nsenineazã.” (Ispas, Truțã: 1986:122).

De asemenea, existã o fizionomie care place, care definește frumosul, însã caracteristicile nu sunt întodeauna aceleași: „Dragu-mi-i bãdița-nalt/Cã-mi dã gura peste gard” sau „Dragu mi-i omu micuț/ Cã se poartã istecuț;/ Și mi-i urât omu mare,/ Cã se-mpedicã-n picioare”. Și în ceea ce o privește pe mândrã, sunt multe dileme: „Drag îmi e fetița naltã,/ Cã-mi dã gura peste poartã;/ Dar fetița mititea/ Se-ntindea și n-ajungea,/ Mai mare boalã-mi fãcea” (Ispas, Truțã: 1986:144) sau „Foaie verde, foaie latã,/Drag mi-a fost mândruța-naltã/ Cã-mi dã gurã peste poartã;/ Dar mai drag’ a scundicicã,/ Iasã seara la portițã/ Și dã lui Floricã gurițã” (Ispas, Truțã: 1986:143).

Idealul de frumusețe capãtã atributele unicitãții: „Alunel cu multe-alune,/ Ca mândruța nu e-n lume, – /Floricea cu mândru nume.../ Strugurel cu boaba rarã,/ Ca mândruța nu e-n țarã, – /Floricea de primãvarã” (Ispas, Truțã: 1986:159) sau „Cât îi soarele de sus,/ Oameni ca bãdița nu-s;/ Cât îi soarele de jos,/ Nu-i ca badea om frumos” (Ispas, Truțã: 1986:159).

Tema  rãmâne deschisã, mereu reluatã și dezbãtutã, iar în folclorul românesc va fi privitã întotdeauna cu duioșia regãsirii unui orizont mentalitar încãrcat de frumusețe și de frumuseți.

 

Bibliografie:

Sabina Ispas și Doina Truțã, Lirica de dragoste – Index motivic și tipologic, Vol. II (D-H), Editura Academiei Române, 1986. 

 

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

 

Vârstele frumuseții

 

Când aveam vreo 10 ani, împreunã cu o prietenã din vecini am adunat în câteva albume fotografii cu actrițe și actori care erau pe-atunci, și au rãmas, un etalon de frumusețe: Brigitte, Sofia, Claudia, Delon, Redford sau Curtis. Pe la 20 de ani, ceva mai maturã și mai responsabilã, încetasem sã mai desfigurez orice revistã care-mi cãdea îmi mânã. Mã mulțumeam sã le adun în teancuri grele pe care le desprãfuiam ori de câte ori aveam devoie de o dozã de frumos. Numele erau acum altele: Armani, Chanel, Missoni, și mai ales Le Corbusier, Gehry, Wright, ori Starck, Citterio, Arad sau Rashid. La 30 de ani, deja ieșitã bine în lume, mã minunam în mijlocul haosului colorat din Tirana, aruncam o privire proaspãt spãlatã de ploaie în Groapa Ruginoasã și prin Detunate, și îmi fãceam gimnastica ocularã urmãrind fierãstrãul inegal care sfârteca cerul deasupra Dolomiților. Visam deja la aurore boreale și la recifuri de corali, ori la vreo deltã plinã ochi de nuferi. Zece ani mai târziu, frumusețea lua forma unor gesturi, vorbe sau zâmbete purtate de oameni întâlniți zi de zi, anonimi, colegi, prieteni. Aveau frumusețea lor orele cu studenții, traducerile sau proiectele ivite din senin. Adãugatã la cea a cãrților, a concertelor, a unei replici sau imagini dintr-un film, ori a vreunei sprâncene arcuite teatral.

Nu știu ce forme va îmbrãca frumusețea în deceniile viitoare. Cu siguranțã, frumoasã va rãmâne muzica oricãrei limbi auzite, frumoasã va fi orice formã de artã nou inventatã, mai mult ca sigur va avea frumusețea ei și viitoarea galaxie vizitatã. Uitați-vã în jur: frumusețea, pur și simplu, este. Purã și simplã. 

 

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacãr

 

 

Despre frumuseþea materialã? Consumistã? Obiectele frumoase pe care le-am îngrãmãdit împrejur? Despre frumuseþea spiritualã. Stãrile zen? Fãcute, nu date. Sub un pom înflorit, o floare, cer, nor, pasãre, searã.

Toate dorinþele  sunt scoase în lumea realã aºa cã mãrºãluiesc pe lângã mine monºtri ºi mi-e ºi teamã sã te întreb dacã îi vezi ºi tu.
Habar n-avem cât ni s-au stricat vieþile, atâta timp cât nu putem sã  ne oprim din mers, sã privim de pe margine, sã contemplãm (cât de cât!). Poate cã în fiecare moment pierdem ceva.

Despre frumuseþea socialã?
În lucrul bine acoperit? Pe ºosele, ziduri , sãnãtate, politicã, educaþie, þinuta office, vintage, þinuta second hand. O pânzã albã peste ecranul tv. Un covor peste  gunoaie. Pe mobilul asistentei un apel cu þipete de pescãruºi.
Dacã ºtii sã acoperi, rãmâne frumuseþea.

Un vârtej cosmic mestecã în mãruntaie. O vreme nervoasã de tot, întunecatã.
Aº vrea sã torc, sã meditez, sã simt timpul,
e ceva frumos timpul.

De ce se-mbracã lumea ca un pechinez?

 

Comentarii cititori
sus

Dan Gulea

 

 

Epoca lingvisticã a frumuseții

 

Mai degrabã, în lumea de astãzi, putem spune ce nu este frumusețea: nu este griul ambiental, nu este imperativul, nu este X sau Y și cu siguranțã nu eu. Astfel încât frumusețea se creeazã, dupã posibilitãți: cunosc oameni pentru care frumusețea este o roatã de cașcaval, sau o pungã cu mãlai, sau un pas sigur sau un simplu ordin; frumusețea înseamnã deci confuzie, atîta vreme cît este personalã, achiziționatã prin resurse personale vreau sã zic.

Și nici nu poate exista în mod independent: frumusețea este un (a)tribut sau poate un accesoriu.

În plan artistic, frumusețea este noutatea susținutã logic; de fapt, nici o operã din cele pe care le considerãm clasice nu are drept scop frumusețea, fie ea și „în sine”. Orice manifest, orice artist gãsește cuvintele potrivite pentru a șoca, dar nu în primul rând pentru absolutul pe care îl presupune frumusețea, cuvînt truvabil mai degrabã în vocabularul copiilor sau al adulților în dialog cu copiii. A gândi despre frumusețe este, cum spuneam, un act negativ, pentru cã nu este nici pe departe o ocupație popularã; în plus, lumea oribilului sau a faptului divers a acaparat în mod pervers ideea frumosului. Discuția, pornind de la acest sistem de date, este așadar desuetã, vine din alte timpuri, din epoca, sã-i spunem, lingvisticã, în care se folosea cuvîntul (limbajul) și șade aici, în lumea noastrã vizualã, în care imaginea, ansamblul de reprezentãri psiho-sociale determinã reacții și atitudini.

A vorbi despre frumusețe este așadar o întoarcere în timp / sau o anticipare – epoca nonlingvisticã urmînd a se instaura rapid, într-un viitor oarecare. Cine își permite astãzi întoarceri în timp?

Oricine: în primul rând școala, sã zicem, unde orice fel de evaluare se realizeazã prin cuvinte, scrise sau exprimate; școala, sistem prin esențã coercitiv, unde frumosul apare în forme insidioase: oricine știe cã la un examen scris se acordã puncte speciale pentru caligrafie sau lizibilitate. În afara acestor insule de trecut, e posibil sã nu mai existe alte disponibilitãți pentru frumusețe.

Sensul contemporan este așadar unul nonlingvistic (ceea ce citiți în primul rînd este o imagine – fie ea și mentalã, nu un text), al lumii noastre de imagini și de sunete ce strãlucesc din ecrane; astfel, frumusețea își poate relua un rol ce a fost multã vreme obnubilat de epoca scrisã, un rol primordial în ordinea vîrstelor omului.

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

 

Frumusețea

 

Am cãutat-o în flori dar geometria lor sofisticatã îmi era inaccesibilã. Am cãutat-o în iubire dar era atât de efemera. Am cãutat-o în înțelepciune dar printre atâtea cãrãri m-am rãtãcit. Am cãutat-o în pruncul abia nãscut dar uitasem puritatea. Am cãutat-o în mãnãstiri dar prea mã înfiora taina.

În galeriile de picturã am trãit o stare contemplativ-admirativã în care mã lãsam atrasã, surprinsã și ruptã de lume. Scopul picturii este frumusețea sau originalitatea? Experimentãm frumusețea?

Un fapt în aparențã banal, cum ar fi pliurile materialelor textile, mulate într-un anumit fel, plisse-mouille, îți lãsau impresia cã totul este așezat cum trebuie, fie cã aveau o ondulație lejerã și suavã sau dimpotrivã, erau ample, de o nobilã libertate și maiestate. Cu alte cuvine îți doreai sã te așezi ca un copil în poala Madonei din tablou, lângã copilul Isus, gãsind consolare suferinței tale. Am început sã-mi dezmorțesc abilitãțile de cãutãtor de frumos cochetând cu detaliile picturale pe care sã le scot din anonimat pentru uz personal și sã bat din palme cu bucurie, zâmbind complice pictorului. Albumele de picturã mi-au explicat, au lãsat boabe de fasole ce sã-mi marcheze drumul și am devenit explorator. Trebuie oarece trudã ca sã vezi importanța luminii, gramatica culorii, organizarea spațiului și, într-un final, inefabilul. Mi-am asumat subiectivismul. Sufeream lângã Van Gogh dar pasta groasã de culoare îmi tulbura pacea pentru cã chiparoșii nu trebuiau sã ardã dureros pe albastrul cer al Provence-ului și nici negrii corbi sã rupã galbenul grâului. Nu eu am hotarât sã mã feresc de lumina durã a lui Caravaggio, ce descoperã sãlbatic, nelãsând colțuri în care sã te ascunzi spre odihnã. Am ales sau ei m-au ales?

Am preferat solul ferm pe care calcã personajele lui care au rãspunsuri, nu întrebãri, suspendate în afara timpului care erodeazã, într-un timp sacru, într-o altã ordine cosmicã, abia trezite din somn într-o luminã difuzã și misterioasa. Ordinea picturii lui este geometricã. Monahul picturii italiene lasã razele soarelui sã pãtrundã blând prin fereastrã, sã împrãștie întunericul cu grijã în timp ce particulele de luminã plutesc misterios în jurul figurilor perfect ovale.

Mã așez și privesc cuminte și liniștitã poetica luminii și perfecțiunea volumelor, un moment atemporal, aș putea sta aici o viațã. Noblețea personajelor îmi satisface nevoia de noblețe, iar iluzia realitãții îmi este leac pentru deziluzia realitãții.

Urbino, Galleria Nazionale delle Marche, dupã-amiaza, când galeriile de picturã încep sã-și piardã vizitatorii și forfota întâmplãtorilor trecãtori. La ora apusului sãlile galeriilor de picturã sunt goale, tãcute și pustii. E aproape de ora închiderii. Urma sã vãd, sã aud muzica culorilor, sã mã minunez de contururile simple și în același timp monumentale, sã privesc și poate sã descopãr spre ce privesc acești ochi pe jumãtate deschiși. Nu am luat intenționat de la intrare planul sãlilor pentru ca bucuria întâlnirii sã fie neașteptatã. Eram emoționatã.

Biciuirea, o pânzã de 58,4 cm x 81,5 cm, cu o perspectivã demnã de un geometru, cu o paletã cromaticã rafinatã, cu probleme încã de identificare a personajelor și mai ales de interpretare a mesajului transmis peste secole de maestrul Piero della Francesca. Totul rãmâne controversat.

Traversez un cabinet marchetat și mã trezesc în fața ei, așa brusc. Pe peretele din dreapta, singurã. ªi eu la fel. Caut fiecare detaliu și imi reamintesc tot ce am citit. Înțeleg, brusc înțeleg, deși nu știu ce, doar cã spațiul afectivitãții și sensibilitãții mele s-a lãrgit.

Când ies în stradã uit totul, deși încerc cu disperare absolutã sã pãstrez „starea”, dar știu sigur cã prin cãutarea frumuseții în picturã mi-am modelat o lume a mea, numai a mea.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Munteanu

 

 

În þara aceea, copilãria lui...

(Fragment de roman)

                           

 

Vara, în urma unui aranjament al unchiului Dodo, trãgeau întotdeauna la „Casa avocatului”, o vilã cochetã, albã, cu parter ºi etaj, în mica staþiune de pe Valea Oltului, unde mergea cu pãrinþii „la bãi”, iar dupã moartea binefãcãtorului lor, tatãl lui trata direct cu directorul, cu care se împrietenise. Bineînþeles, în schimbul unor pachete mãricele, învelite în hârtie de mãcelãrie ºi legate cu sfoarã de cânepã, în care el nu ºtiuse niciodatã ce se afla.

Heraclit susþinea cã nu ne scãldãm de douã ori în acelaºi râu, dar el, împreunã cu fratele lui ºi ceilalþi tovarãºi de joacã, aveau voie sã se rãcoreascã numai în apa micã ºi caldã a unei bãlþi nãmoloase, lãsatã de un pârâu ce curgea pe la marginea aºezãrii, ºi care nu le trecea niciodatã de genunchi... Numai rareori, când pãrinþii dormeau sau plecau la cumpãrãturi, se furiºau prin pãdure, la un pârâu ce curgea vijelios printre pietre, lãsând pe alocuri gâldane mari, unde puteau sã înoate... Acolo apa le ajungea pânã la piept, iar dacã ºtiai sã te fereºti de curentul ce se forma la mijlocul bãlþii, ºi care uneori avea putere sã te tragã în carcera pârâului ºi sã te ducã legat fedeleº la vale, ba chiar sã te ºi înece, aveai toate ºansele sã înoþi, sã înveþi sã înoþi, sau sã te faci cã înoþi, dupã cum puteai sau reuºeai sã înºeli aparenþele.

Impulsurile lui erotice se manifestaserã devreme, ar putea spune cã prea devreme, ºi niciodatã nu a putut înþelege, în copilãrie, de unde venea acea tulburare teribilã, când se afla în faþa fetiþelor... A anumitor fetiþe, ca sã nu exagerãm... Acel gol dureros în stomac, care se umfla ca o minge, riscând sã facã explozie ºi sã-l rupã pe dinlãuntru. Nu ºtie nici acum ce anume îl fãcuse sã iasã din rând ºi sã se ascundã printre tufe, într-una din drumeþiile prin împrejurimi, cu grupul de prieteni alcãtuit ad-hoc, imediat ce fãcuserã cunoºtinþã, ºi fãrã vreun scop anume, pur ºi simplu sã-i sarã în spate unei fete blonde, plinuþe, cu ochi albaºtri, de la Bucureºti... Nici el, nici fata nu aveau mai mult de nouã ani, dar mai conteazã vârsta, când era vorba de iubire, pentru cã iubire a aflat mai târziu cã se numea boala aceea care-i loveºte pe oameni din senin, luându-le minþile? Habar nu avea ce anume dorea de la acea fatã dolofanã, ce ar fi vrut sã-i facã, dacã ºi-a propus cu adevãrat sã-i facã ceva, dar nevoii de a o atinge, de a o lua în braþe ºi a-i strânge în pumni carnea pufoasã, fie ºi în simulatul joc al sperieturii venite din sãlbãticie, nu i se putuse opune... O remarcase încã din faþa cabanei, cu faþa ei rotundã ºi pãrul tuns scurt, bãieþeºte, îmbrãcatã  cu o pereche de pantaloni albi, cãlcaþi la dungã, din tergal subþire, cu mici dungi albãstrui, ºi cu un pulovãr roºu din mohair, tricotat în casã. În picioare purta sandale decupate, tot albe, din piele sinteticã. I se pãruse cea mai frumoasã fatã din lume, aºa pistruiatã cum era ºi fãrã un dinte, fãcând abstracþie de cordeluþa oribilã, dintr-o sârmã rãsucitã, lucioasã, cu care-ºi þinea pãrul strâns. Sã stea lângã el, s-o apere dacã va fi cazul, cã la un asemenea drum poate sã aparã orice din tufiºuri, îi spusese înainte de a porni în expediþia lor de cucerire, prin pãdure. Pot fi chiar urºi care bat pãdurile de foame, sau lupi la fel de hãmesiþi... Dar fetiþa, indiferentã la propunerea lui binevoitoare, nu-l ascultase, încolonându-se printre fete, destãinuindu-ºi una alteia, la ureche,  micile lor mari secrete, poate chiar despre companionii lor de aventurã, chicotind pe înfundat.  ªi nu dorinþa de a se rãzbuna îl determinase sã se ascundã în vegetaþia înaltã ºi sã se arunce ca o panterã pe ea, imediat ce a ajuns în dreptul ascunzãtorii lui, ci un resort mult mai puternic, pe care nu-l putea explica, dacã ar fi fost nevoit sã dea o explicaþie. Simþea faþã de aceastã copilã o atracþie irezistibilã, cãreia nu ºtia sã i se opunã... Reuºise pânã la urmã doar s-o sperie foarte tare ºi sã-i facã pe ceilalþi sã se îndoaie de râs. Fetiþa, revenindu-ºi din ºoc, printre ºuvoaiele de lacrimi, mai ales dupã ce se ridicase de la pãmânt ºi constatase cã îºi pãtase frumoºii ei pantaloni albi cu cerneala verzuie a ierbii mult prea crude, fugise acasã, sã-l pârascã pãrinþilor. Seara, la masã, la restaurantul unde se întâlneau cu toþii, îl prinseserã ai ei la înghesuialã, tocmai când încerca s-o zbugheascã afarã, sã mai serveascã o porþie de joacã. Urmase o neplãcutã orã de dirigenþie, în care cei doi pedagogi de ocazie îi trãseserã o muºtruluialã pe cinste, strãduindu-se sã-l facã sã înþeleagã cã nu era frumos, „mãi bãieþaº”, sã  sperie fetele oamenilor, sãrindu-le în spate din tufiºuri... Lecþia de moralã pe care o primea era aprobatã de privirea acuzatoare a victimei lui aºezate pe scaun, la masã, bosumflatã cam exagerat, dacã þinem cont de faptul cã se alesese doar cu o simplã sperieturã. Pantalonii ei albi, spãlaþi, atârnau pe sârmã, în balconul din camera lor, ºi nu mai aveau nici urmã de clorofilã... „Acest lucru îl fac numai sãlbaticii, bre; ce, tu eºti sãlbatic?”Nu, nu era, dar ar fi dorit sã fie. Chiar Tarzan în persoanã, de s-ar fi putut, numai pentru a se mai afla cu fata lor în pãdure ºi sã-i mai pipãie carnea pufoasã, pe sub pulovãrul ei moale, din mohair ºi, de ce nu?, pe sub pantalonii subþiri, din tergal dungat ºi alburiu...

Vara urmãtoare, în aceeaºi staþiune, de-abia le convinsese pe Tania, o veriºoarã de-a lui cu un an mai mare, venitã „de la Moldova”, ºi pe încã o prietenã de-a ei, Ramona, o zgâtie micã, slabã, ºi cu ditamai ochelarii de vedere pe nas, sã se lase consultate de medicul ginecolog care, în joacã, pretindea a fi el. Se echipase cu un pulovãr alb, lung, cu nasturi mari, din lemn lãcuit, pe care îl „împrumutase” din geamantanul de carton al mamei lui, ºi care-i þinea acum loc de halat... Pe cap, ca un turban, îºi înfãºurase o eºarfã gri, din mãtase naturalã, tot de-a mamei, pe care o prinsese în dreptul frunþii cu o broºã rotundã, de culoarea untului, ce reprezenta o floare oarecare, poate chiar o crizantemã. Afarã ploua, iar ei se strânseserã în uriaºa magazie de lemne a gospodarului care o gãzduia pe familia Ramonei, tatãl ei nefiind avocat ºi neavând fraþi avocaþi, ca unchiul Dodo, sã se cazeze la vilã, ºi au început joaca de-a prinselea, când pe stratul gros de fân, depozitat aici dupã ce se uscase pe câmp, înainte de a fi urcat în fâneaþã, când prin cealaltã camerã a magaziei, printre furci, greble, topoare ºi alte unelte din gospodãria omului... El propusese mai întâi jocul de-a mama ºi de-a tata, dar fetele nu ºtiau cum sã-ºi împartã onest rolul matern, ºi aºa izbucnise prima ceartã. El n-avea treabã, fiind singurul cap de familie din magazie, pentru cã pe ãla micu’, fratele lui, îl trimiseserã devreme la culcare. Fireºte, se puteau juca de-a spitalul, propusese el, iar la noua lui recomandare nu se arãtã nimeni împotrivã. De-a spitalul unde merg doamnele, sugerã el, uneori singure, alteori însoþite de soþii lor grijulii, ºi unde se dezbrãcau de bunã voie, în cabinetul doctorului, suindu-se pe masã ºi prezentând tot ce pânã atunci considerau a fi ruºinos sã arate, mai ales altor bãrbaþi... Aºa cã iatã-le pe fete stând jos, una lângã alta, rezemate în mâini ºi cu picioarele îndoite, ascultând sfatul medicului... Erau pregãtite sã-ºi ridice fustiþele lor subþiri, de varã, imediat ce doctorul ºi-ar fi gãsit cea mai bunã poziþie de consult. ªi cum nu exista vreun scaun prin preajmã, el se întinsese pe burtã, direct pe scândura podelii, iar cu mâinile începuse sã îndepãrteze uºor, pe rând, genunchii fetelor, pentru a le putea examina mai bine.  Tania, veriºoara lui, dorea sã fie prima consultatã, declarându-se cea mai bolnavã dintre ele, de ceea ce ea pronunþa cu voce scãzutã, ca ºi cum era vorba de o boalã ruºinoasã, de care, probabil, auzise în casã: „cinstitã”. Însã pretenþia ei de a o lua înainte nãscuse o oarecare tensiune în „cabinet”, cealaltã fetiþã, vãdit nemulþumitã, încercând chiar sã se ridice ºi sã plece, ºi numai conjugarea rugãminþii celor doi veri o convinsese sã mai rãmânã. Pentru cã, nu-i aºa?, cu boala nu te joci! Ce este mai de preþ decât sãnãtatea?, lucru, de altfel, comun, de care auzeau în fiecare zi printre cei mari, mai ales de când se aflau la bãi. Depãºind situaþia criticã, Tania se hotãrîse sã-ºi dea repede chiloþeii jos, pentru ca medicul sã-i punã un diagnostic corect ºi rapid, dupã o atentã, totuºi, observaþie, ca în cabinetul oricãrui specialist competent, ºi sã-i prescrie injecþiile pe care tot el avea sã i le facã pe loc, rãsucind-o pe burtã, ca s-o înþepe uºor cu paiul în ambele fese... Ramona, încã îmbufnatã cã din nou ea trebuia sã fie a doua la rând, se lãsase convinsã cu greu sã continue jocul, arãtându-i pânã la urmã medicului ce o durea, adicã rana închipuitã de la încheietura picioarelor, fãrã însã a-ºi scote chiloþii de tot. „Tu nu eºti atât de bolnavã, ca Taniuºca, trase ferm concluzia medicul cu crizantema pe cap, obiect care acum strãlucea mai tare, semãnând cu un ochi de ciclop. Dar tot am sã-þi fac ºi þie o injecþie, sã nu se agraveze când te faci mare...”

Pe þiglele ºopronului unde ei se jucau cu atâta delicatã nevinovãþie, poate chiar cu nepermisã candoare, intuind un crâmpei dintr-un secret al vieþii, ploaia continua sã curgã în ropote, întrerupte de scurte perioade de acalmie, pentru ca apoi stropii sã cadã ºi mai grei, amintind de tropotul cailor sãlbatici ce alergau pe malul Dunãrii, aºa cum vãzuse el odatã la Letea, când fusese în vacanþã cu pãrinþii la Sulina. Îi era ruºine sã recunoascã, dacã l-ar fi întrebat cineva, dar ar fi continuat jocul de-a doctorul la nesfârºit, poate pânã spre dimineaþã, pacientele lui fiind conºtiincioase ºi extrem de docile, atente la sãnãtatea lor, ºi înþeleseserã importanþa controlului periodic ºi preventiv, ca orice pacient responsabil. Dar tocmai când se pregãteau de o nouã consultaþie, „ziceam cã acum aþi venit la control peste trei luni”, dupã un timp în care vorbiserã de diferenþele „dezagreabile” dintre bãieþi ºi fete, cum decretaserã ele de comun acord, ajungând la aceeaºi concluzie în mod independent, de data aceasta punându-l pe el sã arate în ce consta deosebirea, trãgându-i pantalonii în jos, pentru a sprijini cercetarea... Aºadar, când pacientele se pregãteau din nou sã intre în cabinet, respectându-ºi de acum destul de cuminþi fiecare rândul ei, un  zgomot absurd, precum rãgetul unei vaci nebune într-o salã de concerte, îi fãcuse pe toþi trei sã sarã în picioare, îngroziþi, observând cum uºa grea de la magazie, cu balamalele ei ruginite, se lovi brutal de perete, iar o voce  la fel de dogitã, însã mai înfiorãtoare decât teribilul zgomot de mai înainte, li se adresã autoritar: „Ce faceþi, mã, voi aici, pe întuneric?” Încremeniserã într-o liniºte precum cea de dinaintea facerii lumii, înainte de big-bang-ul primordial, în urmã cu mai bine de treisprezece miliarde de ani... Erau stanã de piatrã, stalactite ºi stalagmite crescute la întâmplare în peºtera în care pe nesimþite se transformase magazia þãranului, imobilizaþi, înºurubaþi în podea de magnetul miezului vulcanic al muntelui din împrejurimi...

Era mama Ramonei, ea însãºi purtând ochelari de vedere, cumpãraþi probabil de ocazie, din piaþa de vechituri, cu lentile duble, ca fundul sticlei de lapte, ºi rame grosolane, negre. Ochelari numai buni sã nu vadã ceea ce nu era de vãzut, sã nu desluºeascã jocul inocent al acestor copii, pe care ºi ea trebuie sã-l fi jucat cândva, într-un timp ancestral, într-o magazie mare, pe timp de furtunã... Cum sã vadã de-a ce se jucau fetiþele astea în fân, cu fustiþele pânã mai acum ridicate, ºi bãieþelul care, precipitat, îºi rãtãcise dintr-o datã toate ustensilele medicale? Nu mai vedem nici noi microscoapele, seringile ºi acele subþiri din iarbã uscatã, ca sã nu mai vorbim de turbanul cu crizantemã de culoarea untului, ascuns de medic la spate, în singurul timp al vieþii lui când va fi fost cumva medic, aºa cã ce-am putea sã mai descriem? Poate doar sã ascultãm vocea dogitã a mamei Ramonei, care venea dintr-un tunel al timpului, sã le mai atenueze spaima: „Voi nu mai veniþi în casã, sã mâncaþi?”

Tot în acea varã îi atrãsese atenþia o fatã de vreo treisprezece, paisprezece ani, o localnicã pistruiatã, cu pãrul roºietic, sârmos, care venea cu vacile la pãscut tocmai pe unde îºi aveau ei terenul de joacã, în apropierea staþiunii. Era înaltã ºi slabã, cu picioare subþiri ºi lungi, care îi ieºeau ca douã grisine de sub o fustã verde, plisatã, plictisitor de lungã... Pãrea o îngheþatã de mentã, pe bãþ, însufleþitã... În sus, purta o bluzã crem, dintr-un borangic subþire, prin care i se vedeau sfârcurile maronii ale unor sâni incredibil de mari, rotunzi ºi frumoºi. Fusese de ajuns sã o priveascã preþ de câteva secunde, ºi lucrurile ce gravitau în jurul lui îºi pierduserã dintr-o datã strãlucirea... Încheiase cu fotbalul, solicitând celorlalþi bãieþi sã-l lase pe tuºã, cã îl doare o gleznã, încheiase cu drumeþiile pe cãrãri negre, pline de pericole ºi de praf... Se mulþumea sã stea prin preajma vacilor fetei, de parcã îºi descoperise adevãrata vocaþie, de crescãtor de vite, ºi sã înnoade ºi sã deznoade firul unui dialog subþire,tern, pe teme oarecare, cu stãpâna lor. La fiecare pas, sânii fetei sãltau veseli, iar el îi asemuise unor fructe coapte, poate unor gutui aromate, aºteptând pe o creangã sã fie culese de cine avea curaj ºi pricepere. Adicã de el, când o gãsi prilejul, deºi habar n-avea cum sã procedeze ca sã-i atingã... Fata era cu câþiva ani mai mare decât el, ºi cu centimetri buni mai înaltã, dar ce importanþã aveau asemenea fleacuri, de vreme ce, datoritã veriºoarei lui ºi a Ramonei, cu care pãstoriþa se împrietenise deja, îl acceptase ºi pe el prin preajmã. Se obiºnuise repede ºi nu-i mai pãrea atât de respingãtor mirosul de balegã moale, în definitiv de iarbã fermentatã, în care mai cãlca uneori din greºealã, intrând în jocul lor de-a prinselea. Însã nu reuºise s-o strângã în braþe ºi sã-i atingã sânii, ºi nu pentru cã n-ar fi încercat, aplicând trucuri ºi cãutând pretexte, dar rebela pãzitoare a vacilor pãrea mereu pregãtitã sã sarã la bãtaie. Perspectivã ce-l mai domolea, ba chiar îl invita la meditaþie, pentru cã rezultatul unei încãierãri cu vãcãriþa nu i-ar fi fost favorabil. Pânã la urmã decisese cã nu-i plãceau vacile ei bãlþate, care speriau oamenii cu coarnele lor mari ºi ascuþite, ºi n-o plãcea nici pe sãlbatica lor stãpânã, descoperind cu bãieþii jocuri mult mai interesante... Zilele urmãtoare se dovedea cel mai bun la „lapte gros, lasã-mã jos!”, ca sã nu mai amintim de urmãrirea cu împuºcãturi, povestindu-le în pauzã bãieþilor cât de plictisitoare erau alergarea de-a prinselea printre balegi, sau jocul de-a v-aþi ascunselea dupã Joiane...

Îi mai aduce zâmbetul pe buze amintirea fetelor de la cãminul ºcolar, în anii care au urmat, cãrora încerca în tot felul sã le atragã atenþia de la fereastra camerei lui, dar nu cu vreun steag de naufragiat, cum chiar se imagina, ci cu vioara, doar-doar s-o lega prietenia mult-aºteptatã cu vreuna dintre ele, o eventualã admiratoare discretã de-a lui Mozart sau de-a lui Paganini, fie ea ºi viitoare þesãtoare sau lucrãtoare la strung. Vizavi de casa unde locuiau cu chirie, în oraºul mare ºi prãfuit din Câmpia Olteniei, unde se stabilise familia lui dupã refugiul din Moldova, îºi avea sediul un cãmin de fete al unui liceu industrial sau ºcoalã profesionalã, niciodatã n-a ºtiut cu precizie, stabiliment ale cãrui geamuri îl atrãgeau ca lampa pe un fluture. Seara se infiltra vizual în intimitatea vieþii lor de cãministe, ajutat de cele câteva neoane aprinse ºi de draperiile nu întotdeauna trase pânã la capãt, din unele camere. Se vedea jucându-se cu ele, în capoþelele lor scurte ºi înflorate, care le dezgoleau picioarele pânã sus, mai ales când se hârjoneau ori se bãteau cu pernele, înainte de ora stingerii... Iar sforile întinse de la geamurile acestui cãmin, unde fetele îºi întindeau lenjeria lor intimã, minusculã ºi multicolorã, atât de diferitã de cea a lui ºi a fratelui lui, reprezentau pentru el adevãrate picturi suprarealiste, de care cu greu îºi putea dezlipi ochii, minute în ºir. Uneori, seara, când, în grupuri de douã-trei, fetele se întorceau la cãmin sã se culce, trecând prin faþa porþii lui, el îi cerea imperativ fratelui sãu mai mic sã-l acompanieze la pian, iar el deschidea cutia unde îºi þinea obiectul seducþiei, ºi începea sã cânte la vioarã romanþe sfâºietoare ºi fragmente mai cunoscute din lucrãrile pe care le studia. Nu se lãsa doborât de ignoranþa ºi indiferenþa tinerelor viitoare croitorese, care-ºi vedeau de drum prin faþa casei lui, povestind de-ale lor, de vreme ce nici trecãtoarea lui Baudelaire nu se învrednicise sã-i arunce bietului poet decât o privire fugarã, lãsându-l cu speranþa, totuºi, de a o reîntâlni cândva, poate într-o altã viaþã, ºi cânta mai departe. ªi cum constata cã vioara nu se dovedise a fi arma secretã, tot acompaniat de fratele lui la pian, la geamul care dãdea spre cãmin, pãtruns de fiorul serii ºi de mesajul pe care avea sã-l transmitã, cu vocea lui groasã, în formare, începea sã cânte aproape cu disperare fragmente din La Dona e mobile ºi Pescuitorul de perle. Apoi îºi lua din nou vioara în mâini ºi o mai scârþâia bine de tot, curios, prin perdea, sã vadã dacã vreuna dintre fete ieºise la fereastrã, sã-l asculte. Câteodatã apãrea câte una, dar de cele mai multe ori nu ieºea nimeni, întãrindu-i, dacã mai era nevoie, convingerea cã femeile sunt toate la fel, insensibile, capricioase ºi incapabile de a înþelege arta ºi pe artiºti. Indiferente ºi nestatornice, de vreme ce ºi puþinele fete care ieºiserã la geam, chemate de rugãciunea lui muzicalã, scrutau pe fugã întunericul, aparent interesate, unele privind la întâmplare, melancolice ºi visãtoare, altele exact la geamul luminat din camera lui, dupã care trãgeau draperia ºi dispãreau. Iar notele muzicale ce-i ieºeau din vioarã ardeau precum licuricii în noapte, ca sã se stingã rapid, sub cenuºa tãcerii...Mai încerca La Dona e mobile, cu un ºi mai mare aplomb, asemenea unui artist neînþeles, pe marea scenã a singurãtãþii, sub lumina palidã a unei stele îndepãrtate, pe care numai el o vedea...                                                                 

 

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

 

Un infinit evantai evanescent

 

Mã gândesc la frumusețea de neposedat.

Mai întâi mã gândesc la frumusețea de neposedat așa cum e descrisã de Smurov în Ochiul lui Nabokov, undeva cãtre capãtul cãrții, știu numãrul paginii, dar nu îl voi spune aici, este pagina datoritã cãreia într-o vacanțã de iarnã m-am apucat sã traduc în tainã prima carte, chiar asta, unde zãbovisem la „așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nãri încordate, pânã la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolã”.

Apoi mã gândesc cã am scris un paragraf despre asta într-o carte la care am lucrat trei ani și pe care nu am habar dacã o sã reușesc sau o sã îmi doresc sã o public, însã am fost fericitã s-o scriu. Iar asta – prãpastia dintre scris și publicare – poate cã are de-a face tot cu contemplarea și cu imposibilitatea posesiei.

Apoi îmi zic cã poate tot asta fac și când hoinãresc cu aparatul de fotografiat pe umãr, de parcã aș merge și eu dupã fluturi înarmatã cu o plasã, știind totuși cã nici un fluture nu va fi prins cu adevãrat niciodatã așa. Ce e interesant când faci fotografii este cã poți sã vezi lucrurile foarte diferit de felul în care le vezi cu ochiul liber. Nu doar cã te poți apropia (mai mult sau mai puțin, depinde de aparat) și poți vedea detalii imposibil de observat altfel –  iar asta e tulburãtor, fiindcã lucrurile se preschimbã enorm vãzute așa, nefiresc de aproape, iar ele schimbându-se devii chiar tu diferit, poți fi mai mic sau mai mare, de obicei când ești mic devine fascinant – dar poți modifica unghiul, înãlțimea de la care fotografiezi și, într-un mod pe care încã nu mi-l pot explica, totul se schimbã într-o clipitã, totul e diferit deși e la fel, doar ochiul tãu e altul, apoi e și felul în care cade lumina, peste și mai ales prin lucruri. Te miști un pic și totul se schimbã, jumãtate de pas mai încolo, o micã înclinare a camerei și totul e diferit. Tu, diferit. Frumusețea locuiește într-un infinit evantai evanescent. De neposedat niciodatã cu totul. Doar o frânturã, și aceea ițindu-se și scãpând, te-ai rotit, ai tresãrit, a pierit. Adicã, ea trebuie sã mai fie pe-acolo, tu nu.

 

Comentarii cititori
sus

Olimpiu Nușfelean

 

 

Viaþa scriitorilor este frumoasã

 

Într-un eseu despre portretul unui scriitor francez, Marcel Proust remarca: „În cazul cîtorva rari artiºti trupul a cãpãtat, ca ºi sufletul, forma frumuseþii. Contemplarea fãpturii lor materiale, întocmai ca ºi contemplarea uneia dintre operele lor, ºi nu a celei mai puþin personale, ne stîrneºte acea  plãcere visãtoare numitã plãcere esteticã”. Citind asemenea rînduri azi, trebuie sã recunoaºtem cã funcþia esteticã a chipului unor scriitori nu este mai puþin expresivã. Mã gîndesc, de exemplu, la Liviu Rebreanu. Chipul sãu, ca ºi sufletul de altfel, poate dobîndi foarte uºor o funcþie esteticã . Profilul moral al scriitorului are un contur original ºi, desigur, estetic. Acesta poate fi citit ca un semn sugestiv.

Comportamentul moral al marelui nostru prozator este unul firesc, hrãnit de un bun-simþ cîºtigat ºi cultivat între oamenii simpli, printre care 1-au purtat copilãria ºi tinereþea,  însemnate cãi ale vieþii. Moralitatea lui Rebreanu, cum cea a lui Eminescu sau Bacovia, ªtefan Luchian sau Enescu, este un fapt natural ce înscrie obiectivitatea scrisului sãu în permanenþele lumii. Cel care a lãudat þãranul român în Academie nu s-a chinuit nopþi nenumãrate ca sã-i descrie acestuia doar „bestialitatea”!... Felul cum oameni simpli ºi diferiþi se raporteazã în prezent fie ºi numai la profilul moral ºi spiritual al scriitorului (ºi nu mã gîndesc la exegeþii operei acestuia) dovedeºte cu elocvenþã cã dialogul dintre artist ºi omul pe care-1 exprimã este congruent ºi conjunctiv. Vieþile noastre, citite prin „exemplaritatea” vieþii lui, cîºtigã un plus de sens ºi de profunzime. Originalitatea, conjugatã cu unicitatea - care aprinde aura vieþii - ºi cu moralitatea se instituie întotdeauna ca piloni de susþinere ai edificiului uman.

Asemenea lucruri se pot citi desigur pe chipul unui scriitor. „Chipurile” scriitorilor sparg mereu tipologiile. Comportamentele slujitorilor scrisului în viaþa de zi cu zi sînt dintre cele mai diverse. Dar, în cazuri privilegiate, opera „absoarbe” fiinþa artistului, o modeleazã – aº îndrãzni sã zic – în conformitate cu o aspiraþie publicã. Cu un ideal uman. „Figura” lui Eminescu stîrneºte controverse, „fotografia” poetului pe care o promovãm la diverse evenimente poate cã nu seamãnã întocmai cu „insul” Eminescu, nu respectã adevãrul trupului/feþei omului, dar o asemenea fotografie se instaleazã la un moment dat nu în „adevãr” ci în „verosimilitate”, ca o operã literarã, ca o metaforã cuprinzãtoare. Eminescu din fotografia frumoasã este Poetul Naþional verosimil, iar restul discuþiilor e literaturã, literaturã abia de aici. Exerciþiul cercetãrii literare, cu toate afirmaþiile, nu este exclus. Sã ni-i amintim – în epoci diferite, pe Labiº, pe Nichita Stãnescu sau, lîngã noi, pe Ana Blandiana citind poezii. ªi nu numai aceºtia. Figura lor era/este frumoasã, în sensul limpede al termenului. În conformitate cu o încãrcãturã literarã specificã a poemului, a operei. Dar chipurile – insist: diverse - ale scriitorilor pot fi citite în multe chei.

Acest lucru se întîmplã ºi cu Liviu Rebreanu. Fãceam, cu altã ocazie, o trimitere la coperta cãrþii Liviu Rebreanu prin el însuºi de Niculae Gheran ºi Andrei Moldovan, apãrutã în 2008 la Editura Academiei Române. Pe copertã apare fotografia scriitorului, despre care autorii volumului spun cã este o fotografie ineditã. Liviu Rebreanu, la maturitate, este ca întotdeauna: sobru ºi elegant, îmbrãcat în costum, cu pãlãrie. Scriitorul „a pozat” cu braþele aºezate pe masã, într-un gest de deschidere, de parcã ar spune „Ãsta sânt eu. Priviþi-mã! Judecaþi-mã! Eu am însã treburile mele, privirea mea þinteºte spre altceva.” ªi, într-adevãr, ochii scriitorului, dintr-un chip surprins în semiprofil, privesc undeva în dreapta, cu ceva mai sus de linia orizontului. Îl ºtim pe Rebreanu un om discret, neinteresat de exhibarea – scriitoriceascã – a eului sãu. Prin aceastã fotografie pare sã-ºi mãrturiseascã disponibilitatea de a fi cercetat în ceea ce are propriu „persoana” sa, în ceea ce are subtil sufletul, fãrã sã acorde o atenþie aparte unui demers de „decriptare” a eului biografic. „Figura” scriitorului este însã aceeaºi, expresie a stilului sãu. Privitã de la o anumitã distanþã, viaþa lui e „incolorã”, asemenea frazelor definite de G. Cãlinescu: „frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de mare þinutã în palme, cîteva sute de pagini au tonalitatea neagrã-verde ºi urletul mãrii”. Într-adevãr, la o primã vedere, viaþa scriitorului apare incolorã, lipsitã de miºcãri spectaculoase, se lasã foarte greu cercetatã, darmite þinutã în palme, ca apa de mare. Chipul scriitorului este imperturbabil, senin ºi profund, desigur „impozant”. κi afirmã cu putere personalitatea. Stabileºte cãi de legãturã între frumuseþea vieþii (cu toate nenorocirele acesteia) ºi frumuseþea propriei vieþi. Cînd, de obicei – orice chip ar avea – viaþa unui scriitor este frumoasã.

Nobleþea fiinþei  scriitorului vegheazã pagini ºi suflate. Nu se poate sã se întîmple altfel la „un om excepþional de cinstit ºi de bun”, cum îl definea Cãlinescu. Firescul atitudinii sale, imparþialitatea sa þin în cuvînt sensul cel adevãrat. Prin el, imaginea artistului adevãrat, imaginea „etalon”, obositã mult de falºi pretendenþi la tronul literelor, îºi menþine vigoarea. Este imaginea idealã ascriitorului, proteicã, pe care literatura ºi-o asumã întotdeauna ºi pe care o defineºte ca pe o componentã de primã importanþã a universului uman.

 

Comentarii cititori
sus

Cristian Pãtrãșconiu

 

 

Frumuseþea ºi o sîrmã de rufe

 

S-a întîmplat cînd eram student, cred cã în primul an. ªi a fost aºa: mama mea a mers, într-o zi minunatã de primãvarã în satul bunicii mele, acelaºi cu satul copilãriei mele. E vorba despre un sat din Oltenia, dintr-un judeþ vecin cu Doljul, în orice caz, nu foarte departe de locul în care se face revista „Prãvãlia culturalã”.

Mama a ajuns pe uliþã, a intrat pe poartã, a ajuns în curtea casei ºi a vãzut atîrnate pe sîrma „de întins rufele” hainele mele ºi ale fratelui meu, proaspãt spãlate. Hainele de copil, de cînd aveam, ºi eu, ºi fratele meu, 6-7 ani. S-a mirat, dar nu a întrebat imediat ce este cu ele acolo. S-a mirat ºi mai tare atunci cînd, vãzînd cã se uitã uimitã la sîrma aceea de rufe, bunicul i-a spus cã aceasta nu este prima oarã cînd se întîmplã una ca asta.

Apoi, bunica a lãmurit cum stau lucrurile: da, desigur cã le-a spãlat de multe ori. Chiar dacã erau curate; ºi erau curate de fiecare datã. Le-a spãlat, le-a atîrnat de acea sîrmã „de pus rufele”, le-a uscat, le-a împachetat, le-a aºezat apoi în ordine „în camera din-vale”, în camera bunã, în camera de oaspeþi. ªi apoi, dupã un timp, le-a luat de acolo, curate ºi parfumate ºi iarãºi le-a spãlat, le-a atîrnat de acea sîrmã „de pus rufele”, le-a uscat, le-a împachetat, le-a aºezat apoi în ordine „în camera din-vale”, în camera bunã, în camera de oaspeþi. ªi apoi, dupã un timp, le-a luat de acolo, curate ºi parfumate ºi iarãºi le-a spãlat...

Aºa fac atunci cînd mi se face dor de copii; ca sã îmi amintesc de ei, ca sã îi vãd cumva – aºa i-a spus bunica. ªi bunicul a confirmat cã aºa s-a întîmplat.  Nu o datã, ci de multe ori.

Satul în care s-a întîmplat ceea ce am povestit mai înainte e unul frumos. ªi e cu atît mai frumos cu cît, spuneam ºi la început, e satul în care am copilãrit. E frumos ºi în felul în care e frumos, bunãoarã, un parc în care cineva se îndrãgosteºte prima oarã; indiferent ce parc, indiferent cine e cel sau cea care se îndrãgosteºte prima oarã...

Primãvara, acel sat e cu atît mai frumos. ªi în acea primãvarã în care nu eu, ci mama a vãzut hainele noastre puse de bunica noastrã, adicã de mama ei, la uscat pe sîrmã, ºi atunci a fost frumos. Nu avea cum sã fie altfel.

ªi acum e frumos – cu mult mai frumos de fapt. Fiindcã, mai bine decît atunci, mai temeinic, ºtiu cã frumuseþea este, cum sã zic, rotundã, atunci cînd stã în bunãtate sau alãturi de bunãtate. 

 

Comentarii cititori
sus

Ligia Pârvulescu

 

 

Frumusețea unui nud

 

Am scris acum ceva timp despre rezistența la frumusețe, în contextul evenimentelor de la Bruxelles (https://ligiaparvulescu.wordpress.com/2016/03/22/rezistenta-la-frumusete/). Spuneam atunci cã e greu sã vezi frumusețea în atâtea lucruri în care ea pare a fi absentã. Iar acum completez: uneori e greu sã vezi frumusețea chiar și în lucuri în care este evidentã. Pentru toate e necesarã rãbdarea. Și deschiderea.
Am cunoscut pe cineva care mi-a spus o scurtã poveste despre corpul uman și despre naturalețe. Era cam așa:

“În copilãrie cele douã bunici ale mele erau ca cei doi sfetnici de pe umãrul fiecãruia: un înger mic și un diavol mic, care îți tot șoptesc lucuri opuse și te zãpãcesc de cap. Una dintre ele îmi spunea cã e normal sã stai la plajã complet nud și cã vara, dacã e foarte cald, nu mai e nevoie sã porți lenjerie, pentru cã e mai comod și mai igienic. Cealaltã îmi spunea cã Dumnezeu ne-a dat rațiune ca sã ne dãm seama cã trebuie sã ne jenãm de goliciune și cã în nicio circumstanțã, oricât de cald ar fi, nu trebuie sã renunți la lenjerie.
Nu mi-era însã clar care dintre ele era îngerul și care era diavolul și nici nu mi-am prea bãtut capul sã fac identificãri în acest sens – decizia am luat-o destul de rapid: am folosit rațiunea datã de Dumnezeu, așa cum îmi spunea o bunicã, pentru a gândi cã dacã mi-e mai bine și confortabil sã stau vara fãrã lenjerie, atunci asta trebuie sã fac, așa cum mi-a zis cealaltã bunicã. Nu credeam cã Dumnezeu a vrut sã ne chinuie când ne-a trimis aici, ci cã ne-a dat instrumente precum rațiunea ca sã le folosim spre binele nostru, nu ca sã ni le întoarcem împotrivã. Cât despre jenã – nu prea aveam, deși de-a lungul anilor bunica dumnezeiascã s-a tot strãduit sã mi-o insufle.

Mulți ani nu am întâlnit copii sau adolescenți care sã aibã idei asemãnãtoare. Cam toți erau educați cã un corp gol e ceva rușinos ce trebuie acoperit cu orice preț. În studenție, primul meu iubit nu a fost de acord sã renunț la lenjerie în cazul unei rochii de searã, lungã și mulatã, în care urma sã-l însoțesc la un eveniment. Argumentul meu estetic, și anume cã relieful oricãrei lenjerii sub o rochie de searã strãlucitoare e ceva dizgrațios și de-a dreptul nerafinat nu a gãsit ecou în sufletul unui bãiat a cãrui mamã îi insuflase alte idei despre corp – al lui și al sexului nu opus, ci complementar (un alt aspect pe care aceeași mamã nu gãsise de cuviințã sã i-l transmitã). L-am înțeles, nu am renunțat la modalitatea de a-mi purta rochiile, însã în cele din urmã am renunțat la el.

Cam tot atunci i-am întâlnit și pe cei asemãnãtori mie, în tot felul de medii și contexte. Am cunoscut oameni care vedeau frumusețea în a sta gol-pușcã noaptea pe malul mãrii și a te uita la stele sau a face o baie la lumina lunii – mai ales în nopțile acelea calde în care mici ființe acvatice transformã apa într-o substanțã ce devine fosforescentã la orice mișcare. Am cunoscut oameni care-și educau copiii încã din primii ani cã a fi gol e ceva natural și frumos, pãrinți care nu se fereau sã stea nud în fața copiilor și am vãzut cum în felul acesta copiii nu mai aveau curiozitãți interzise care ulterior le-ar fi creat frustrãri și traume pe acest subiect. Am cunoscut oameni care percepeau atât de multã frumusețe în nud, încât au fãcut din asta o meserie și mai mult decât atât, o artã – fotografie, sculpturã, picturã.”

Asemenea orientãri și idei nu sunt pe placul tuturor, iar nuditatea este un subiect controversat. Pentru cã opiniile contra deja se cunosc și au fost argumentate, o sã încerc sã vorbesc puțin despre opiniile pro.

Povestea de mai sus m-a fãcut sã mã gândesc la ce înseamnã goliciunea exterioarã versus cea interioarã și care este frumusețea unui nud.

Cea care trebuie în primul rând acoperitã e goliciunea interioarã. Și de fapt nu acoperitã, ci eliminatã – citind cãrți relevante, desfãșurând relații interumane pline de sens și de profunzime, vizionând filme de calitate, ascultând muzicã bunã și orice altceva ce ajutã spiritul sã creascã, sã se dezvolte și sã se rafineze. Goliciunea interioarã în sensul de sãrãcie a spiritului nu poate fi compensatã de niciun artificiu exterior.

Goliciunea exterioarã (atunci când nu e vorba despre manisfestarea unei deviații sexuale, ceea ce e cu totul altã discuție) aratã un spirit neconvențional, eliberat de majoritatea constrângerilor impuse de societate în ceea ce privește tabuurile corporale și sexuale, o animalitate dublatã de o altfel de înțelegere a lumii și o practicare conștientã a naturaleții, o integrare în mediul de care omul din pãcate s-a separat tot mai mult odatã cu dezvoltarea tehnologiei.

Echilibrul presupune discernãmânt – deci da, hainele sunt necesare. În mãsura în care te apãrã de un soare prea puternic, de ploaie sau de frig. Însã în afara acestor lucruri și a elementului artistic reprezentat de modã, hainele pot servi la perpetuarea unor ipocrizii și, de multe ori, la ascunderea unor kilograme în plus sau în minus, ceea ce nu e benefic pentru sãnãtate – pentru cã dacã se pot ascunde, de ce sã te mai ocupi de ele?

Probabil cã dacã oamenii ar interacționa social fãrã haine o perioadã mai îndelungatã ar fi mai motivați sã slãbeascã și prin urmare ar crește gradul de sãnãtate a populației.

Așa cã, în afara utilitãților pe care deja le-am menționat, hainele nu doar cã nu ajutã, dar chiar împiedicã o dezvoltare corporalã armonioasã. Multe dintre ele nu lasã pielea sã respire, sunt incomode, prea strâmte, cu croieli care pot subția, dar care provoacã o circulație deficitarã a sângelui în diverse zone ale corpului (talie, bust, genunchi etc.) – lucruri de care devii și mai conștient atunci când începi sã practici discipline orientale pentru minte și corp precum yoga, qi-gong și altele.

Vorbind în continuare despre minusuri, hainele mai au unul: oamenii se folosesc de ele într-o încercare (reușitã sau nu) de a-și ascunde adevãrata personalitate. De fapt, jena pe care unii oameni o au în a se dezbrãca poate decurge tocmai din teama ca nu cumva adevãrata lor naturã, temerile, fobiile și defectele sã devinã vizibile. Omul cel mai sigur pe el atunci când e îmbrãcat poate adopta mișcãrile și posturile unui copil maltratat odatã ce se dezbracã și se știe privit. Ar fi însã mai constructiv pentru el sã lucreze la rezolvarea problemelor din profunzime – și în felul acesta nu se va mai chirci ca o plantã uscatã atunci când îl pãrãsesc hainele. Sã-ți știi propria valoare (care nu e datã de funcție, haine, case, vacanțe și mașini) și sã ai postura unui animal puternic și grațios, indiferent de situația socialã și materialã de care dispui e ceva benefic – cu haine sau fãrã haine, ideal e ca postura unui om sã fie cea naturalã, dezinhibatã, relaxatã.

Desigur asta nu înseamnã cã imediat ce temperatura îți permite e de dorit sã renunți complet la haine și sã începi o revoluție în acest sens. Extremele nu sunt cea mai bunã soluție, schimbãrile de mentalitate se fac într-un ritm destul de lent, așa cã pentru toate e necesarã o bunã dozã de rãbdare.

În plus, e bine sã-ți asumi probabilitatea ca schimbarea sã se producã, dar nu neapãrat în sensul dorit de tine și cã prin urmare e posibil ca hainele sã rãmânã la putere, cu plusurile și cu minusurile lor.

E alegerea fiecãruia ce trend vrea sã urmeze, iar dacã majoritatea umblã pe stradã în alt costum decât cel primordial, respectã acest lucru și concretizeazã-ți convingerile acolo unde ele sunt bine primite: între cei ca tine. Am întâlnit odatã un om pe strãzile din Barcelona. Umbla complet nud și pãrea a fi foarte fericit. Probabil cã la un moment dat l-au internat pe undeva, nu știu.

Sã încalci regulile nu-i un lucru ușor. Poți pãrea dus cu pluta, mai superficial și mai disponibil sexual, iar pentru o femeie asta înseamnã cã trebuie sã fie suficient de puternicã și de conștientã de propria valoare pentru a trece neafectatã pe lângã remarcile și reacțiile pe care o astfel de atitudine le poate stârni majoritãții. Întotdeauna se pune problema de echilibru și discernãmânt. Poate cã lumea nu e încã pregãtitã sã te vadã nud indiferent de circumstanțe.

Binecunoscuta poveste a lui Andersen despre hainele împãratului poate avea și un înțeles mai subtil, dacã ar fi sã-i înlocuiești pe cei doi negustori șireți (care vindeau haine inexistente) cu doi înțelepți care în acest fel voiau sã transmitã un mesaj mai profund, în stilul învãțaților orientali: împãratul gol de sens poate fi de fapt plin de sens, dar pentru ochii orbilor acest sens nu existã.

Corpul este vehiculul tãu. Un corp sãnãtos și îngrijit, un corp atletic este întotdeauna un corp frumos, o operã de artã, un templu, indiferent de înzestrarea geneticã și de hainele ce-l acoperã sau nu.

Frumusețea derivã din armonie – sã știi când sã utilizezi anumite lucruri în anumite limite. Cel mai bine observi o mașinã Ferrari când trece pe lângã tine nu la vitezã maximã, ci în treapta întâi. Atunci vezi frumusețea, potențialul, puterea și în același timp înțelepciunea șoferului de a nu se lãsa copleșit și condus de vehicul, ci de a-l folosi în moduri care sunt exclusiv alegerea lui. Iar el e capabil sã facã asta pentru cã, deși poate stã complet nud la volan, nu are nici urmã de goliciune interioarã.

 

Comentarii cititori
sus

Maria Pilchin

 

Despre frumuseþe: rãþuºca cea urâtã

 

 

E aproape un loc comun sã vorbim despre frumuseþe. Arta este frumoasã, literatura este frumoasã, oamenii sunt frumoºi. Vrei sã nu spui nimic despre ceva, spune cã este frumos. La mijloc este relativitatea receptãrii ºi fenomenul eternei deveniri umane. Toate curg ºi toate devin. Urâtul ajunge frumos, frumosul se ofileºte sau atinge un nivel iritant al (supra)saturaþiei. Eterna dialecticã fenomenologicã. Aici mã gândesc la estetica lui belles lettres care a ajuns sã fie respinsã ºi înlocuitã de diferitele ipostaze ale esteticii urâtului, ale esteticii asimetricului, ale esteticii vechiului etc.

Mã gândescla MonaLiza! Ce rãþuºcã urâtã! ªi ce receptor frumos, umanitatea, ºi-a gãsit aceasta, cãci frumuseþea, s-a adeverit, iradiazã din ochiul privitor. Vorbeam astãzi la seminar cu studenþii despre Quasimodo. Încercam sã gãsim soluþii alternative pentru el. Cum ar fi putut supravieþui? O studentã: „Sã iubeascã o oarbã, sã o copleºeascã cu afectivitatea sa”. Mã gândeam cã existã ºi un estetic al atingerii, al epidermicului. Aici îmi amintisem de botul viþelului de la þarã, când în copilãrie îmi plãcea sã îl ating, o senzaþie caldã ºi plãcutã, dar lipsitã de vreo brianþã vizualã. Un bot de viþel e un bot de viþel, nimic mai mult. Desigur, dintr-un viþel pot creºte diferite fiinþe: un taur comunal, un taur fugãrind toreadori, un bour de urcat într-o stemã sau chiar un zimbru, e deja estetica devenirii ºi nu a viþelului posesor de bot catifelat în aºteptarea ugerului cu lapte.

Or, frumuseþea are dimensiuni dialectice, ea metamorfozeazã, fie în entitatea purtãtoare de frumos, fie în ochiul privitor. Desigur, existã ºi frumuseþea aceea rãpitoare, care te opreºte din mers, ca un fulger, ca o apocalipsã. Mi-a fost fricã de ea, am ocolit-o. M-a cãutat însã ea. Mereu mi-a ieºit în cale, aºa de parcã ea e obsedatã de cei care o ocolesc. Am învãþat sã o cunosc, sã o înþeleg, am chiar propriile clasificãri în ceea ce o priveºte. În top desigur e inteligenþa frumoasã, una rarã, acel amestec de inteligenþã ºi fineþe, toate asezonate cu multã sensibilitate. De zece ani aceastã frumuseþe a intrat în viaþa mea.

 

iubirea ºi estetica urâtului*

dupã ce ne iubim
toatã noaptea
sau stãm treji
unul lângã altul
facem riduri
ochii se sting
îmbãtrânim
ne urâþim
cu tine
nu mi-e fricã
nici de moarte

*Din volumul „Poeme pentru Ivan Gogh”, Paralela 45, 2015.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

De la ideea de frumos la frumuseþile firii

 

Frumosul este simbol pentru cã vorbeºte despre o altã lume. Astfel ar putea fi rezumatã tradiþia esteticã de inspiraþie platonicianã. E drept cã înainte de a ajunge la definirea frumosului ca adevãr suprasenzorial al sufletului care contemplã amintirea ideii, noþiunea de frumos este întrebuinþatã în dialoguri cu sensul foarte amplu pe care îl avea tó kalon în limba greacã cuprinzând sub acest nume nu numai lucrurile frumoase, formele, culorile, sunetele, dar ºi gândurile, moravurile sau demonstraþiile matematice frumoase.

În dialogul Hippias Maior, dupã ce interlocutorii cad de acord cã nu putem confunda exemplul cu ideea abstractã, Socrate aratã cã frumosul trebuie sã rãmânã pretutindeni astfel ºi pentru oricine, predicatul esenþial care acoperã toate atributele frumosului, care nu este lucru, nici aparenþã.

În dialogul Phaidros, consideraþiile lui Platon despre relaþia dintre frumuseþe ºi idei sunt axate pe frumuseþe ca cea mai plãcutã ºi totodatã cea mai limpede perceptibilã prin vãz dintre toate formele ideale, frumuseþea stabilind instantaneu corespondenþa între lumea simþurilor (dintre care privilegiat este vãzul) ºi lumea ideilor, inteligibilã ca luminã. Dintre suprasensibile, numai „frumuseþii înseºi” care nu este altceva decât numele divinitãþii „în lumea de aici” (Phaidros, 250e), „i-a fost sortit sã se înfãþiºeze atât de limpede privirii, ea singurã menitã pentru iubirea noastrã” (Phaidros, 250d). Dacã între frumuseþea perceptibilã ºi vãz este o legãturã fireascã ºi directã, existã o legãturã indirectã, simbolicã (în sensul corespondenþei dintre regimuri diferite ale fiinþei) între luminã ºi frumuseþea spiritualã, care face posibilã identificarea perceperii frumosului cu experienþa umanã a dragostei ºi asimilarea ideii frumosului unei „cunoaºteri prin suflet”. Acestea sunt ipostaze primordiale ale experienþei estetice, dar ºi începutul unei experienþe teologice. Cãci iubirea pentru un om, prefigureazã iubirea pentru o fiinþã divinã, ºi anunþã, prin aceastã recunoaºtere a divinului din om, însãºi iubirea de o altã esenþã decât cea pãmânteascã, pentru divinul întruchipat în om, ºi finalmente, pentru divinul Întrupat în om: „Raza frumuseþii” înaripeazã sufletul  celui care iubeºte, a celui care, primind „prin mijlocirea ochilor (...) emanaþia frumuseþii” (Phaidros, 251b), este înclinat „sã aducã jertfe celui care i-a stârnit iubirea, precum unei imagini sfinte ºi unui zeu” (Phaidros, 251a).

Pentru cã „lucrurile cele divine ºi cereºti se explicã precum se cuvine ºi prin simboluri neasemãnãtoare” (neasemãnãtoare lucrurilor pe care le explicã, n.m.), frumosul este la Dionisie Pseudo-Areopagitul, aºa cum era ºi  la Platon, unul dintre „numele divine”. Interpretarea numelui divin „Frumos” ca simbol al divinitãþii este permisã de faptul cã în definiþia lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, Frumosul, distribuindu-se ca luminã în toate lucrurile, în acelaºi timp le strânge laolaltã, le adunã la un loc; „ (...) frumosul cel supraesenþial se numeºte frumuseþe din cauza acelei frumuseþi pe care o distribuie tuturor lucrurilor, potrivit cu firea lor ºi pentru cã el este cauza armoniei ºi splendorii în toate, rãsfrângând asupra tuturor, în formã de luminã, comunicãrile cele producãtoare de frumuseþe ale razei sale primordiale ºi pentru cã ea cheamã la sine pe toate ºi pe toate le strânge la un loc, într-o stare de interpenetrare mutualã”.

Dupã Nicolai Berdiaev, actul însuºi de percepþie a frumuseþii lumii este un act creator, al libertãþii spiritului care poate vedea frumuseþea în aceastã lume din ce în ce mai neorânduitã. Percepþia lumii în frumuseþe (specificã deopotrivã atitudinii creator-artistice ºi religioase) faciliteazã accesul la o altã lume. Pentru filosoful rus creaþia nu este oglindire a realitãþii, ci adaos la realitatea universalã a ceva încã inexistent.

Astfel, frumuseþea poate fi rezultatul creaþiei umane, tot aºa cum este urma operei divine, iar acestea douã comunicã în virtutea chipului ºi asemãnãrii omeneºti. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, „omul poartã în sine un logos poetic ascuns ºi ca un microteos într-un microcosmos el însuºi contemplã Înþelepciunea lui Dumnezeu, Frumuseþea logosurilor poetice ale Universului”.

Încurajat de Sfântul cel Mare care în „Hexameron” a arãtat „însemnãtatea naturii fãpturilor” pentru înþelegerea înþelepciuniii, frumuseþii ºi slavei Creatorului, un teolog contemporan, Arhimandritul Daniil Gouvalis a scris în acelaºi scop o carte, Minunile Creaþiei, ale cãrei argumente ºtiinþifice, estetice ºi teologice sunt convingãtoare pentru omul actual. Noþiuni precum „contemplarea zidirii”, „cuvintele (sau chiar literele) fiinþelor”, „contemplarea învãþãturilor duhovniceºti în cele create”, specifice teologiei mistice a Bisericii Ortodoxe sunt explicitate aici prin exemple din lumea plantelor ºi a animalelor. Acestea, „fãrã a vorbi despre mãreþia cerului înstelat sau despre tainele biologice ale organismului uman” sunt doar o parte dintre lucrurile nevãzute ºi supuse stricãciunii care fac accesibilã frumuseþea nevãzutã a lui Dumnezeu.

ªi la nivelul lor se descoperã „neasemuita artã” a creatorului divin în care sunt regãsite canoanele esteticii. Linia curbã ca linie a frumuseþii ºi graþiei poate fi recunoscutã pe suprafaþa roadelor plantelor ºi a corpului animalelor; simetria, în desfacerea aripilor unei pãsãri sau în fructul tãiat în douã; diversitatea ºi varietatea, în forma frunzelor, în forma cuiburilor pãsãrilor sau în mãrimea insectelor ºi animalelor. Bogãþia ºi armonia culorilor vii, în spatele cãrora îl vedem pe „neîntrecutul Pictor Dumnezeiesc” este ilustratã cel mai bine în penajul pãsãrilor (fazani, cardinalii, pasãrea de foc) ºi în paradisul subacvatic: „În recifurile coraliere trãiesc peºti minunat coloraþi, asemenea unor fermecãtoare flori ce se înalþã în construcþii exotice fantastice. De altminteri, acest lucru reiese ºi din denumirile lor; peºtele-înger, peºtele-papagal, peºtele imperial, peºtele-reginã, peºtele-vizitiu, peºtele-chirurg, veveriþa de mare”. La acestea se adaugã ºi fenomenul bioluminiscenþei, în culori ºi nunaþe diferite, provenind din organisme marine mari sau mici.

În cântecele de zori sau de apus ale pãsãrilor Arhimandritul Daniil Gouvalis desluºeºte rugãciuni de Utrenie ºi de Vecernie: „Toatã suflarea sã laude pe Domnul... lãudaþi pe Domnul... târâtoarele ºi pãsãrile cele zburãtoare, lãudaþi pe Domnul toþi îngerii ºi toate fãpturile mâinilor lui”. De la sugestia de psalm, la cântecul melancolic al scatiului, de la trilurile melodioase ale cintezei la cântecul patetic al privighetorii, de la orchestrele greierilor la sunetele uºoare ale aripilor insectelor, se dezvãluie bogãþia ºi armonia sunetelor naturii.

Ordine ºi ritm existã nu numai la nivelul atomilor ºi elementelor studiate de fizicieni ºi chimiºti, dar ºi în viaþa pãsãrilor cãlãtoare ºi a peºtilor migratori. Totuºi, exemplele cele mai relevante sunt culese din lumea plantelor: „Remarcãm cã unele flori au un anume moment al zilei în care îºi închid petalele. Renumitul naturalist Linné ºi-a alcãtuit un ceas din plante. Când se deschidea o floare anume era ora 3.20 dimineaþa, când se deschidea o a doua floare era ora 9.30, iar când o alta îºi îndrepta chipul spre soare era ora 12. Când una dintre flori se închidea, era ora 6 dupã-amiazã. Creºtinii din Grecia stabileau o legãturã temporalã între diferite fenomene ale împãrãþiei plantelor ºi calendarul sãrbãtorilor religioase. Astfel, paºtele este legat de înflorirea liliacului, sãrbãtoarea Sfântului Constantin de coacerea cireºelor, a Sfintei Marina de coacerea smochinelor, a Schimbãrii la Faþã de coacerea strugurilor, a Sfântului Dumitru de înflorirea crizantemelor, a Intrãrii Maicii Domnului în Bisericã de coacerea portocalelor”.

În modalitãþile de autoapãrare ale animalelor, în fenomenul geotropismului, în acela al întrajutorãrii între diverse specii de animale, ca ºi în echilibrul ecologic poate fi cititã pronia, buna-rânduialã divinã: „Lumea vegetalã se hrãneºte din natura anorganicã, Pãmântul, pietrele, apa ºi aerul se transformã în frunze rãcoroase, vlãstare delicate, flori frumoase ºi roade dulci (...) Prin fotosintezã substanþele anorganice se transformã în substanþe organice, fãptuind aceastã mare minune. Pãmântul devine iarbã. Iarba devine hranã pentru zebre, Zebra este hrana leului. Leul devine þãrânã. Apoi ciclul reîncepe. Nimic nu se pierde ºi nimic nu prisoseºte”. Cu alte cuvinte, elementele cu care presocraticii alcãtuiau lumea sunt transformate în frumuseþe de interpretarea înþelepciunii, ºtiinþei ºi artei neîntrecutului creator, pentru a fi reaºezate mereu de la capãt în ordinea lor fireascã, „simbolicã” pentru noi. Din perspectiva de interpretare teologic-creºtinã a naturii ºi cosmosului, „lumea” ºi elementele care o alcãtuiesc „manifestã” natura ca operã de artã, ca invenþie, ca mister, într-un cuvânt drept Creaþie.

Elementele, „fiinþele mici”, reveleazã Fiinþa, dar ele reveleazã ºi frumuseþea, vorbind despre adevãrul ºi realitatea altei lumi, prin frumuseþea ºi sublimul acesteia, adicã ºi în categorii estetice sau în normele clasice regãsite în naturã: proporþii, simetrie, ritm, graþie. Urâtul ºi monstruosul din naturã ne vorbesc „privativ” despre o frumuseþe cãzutã, dar care poate fi recuperatã prin efortul spiritual al celui care contemplã (ca exemplu, arhetipul bestiei re-umanizate prin iubire, al fiarelor îmblânzite prin cântec-poezie, al demonilor exorcizaþi prin rugãciuni).

Arhimandritul Daniil Gouvalis, descriind relaþia dintre Dumnezeu ºi lume atât ca relaþie între artist ºi operã, dar ºi ca raport între savant ºi invenþia sa, stabilind corespondenþe între frumosul organic ºi frumosul estetic, susþine cã frumuseþea lumii este perfectã în mãsura în care ea reprezintã o revãrsare exterioarã a aceleiaºi iubiri ºi energii dumnezeieºti care strânge laolaltã existenþa a Trei Persoane într-o singurã Fiinþã Dumnezeiascã. Dupã cum scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, „zidirea este explicarea scripturii, iar scriptura este explicarea zidirii”.

Folosind o expresie a lui Ion Ianoºi ce caracteriza scrierile patristice dedicate frumuseþii, putem spune cã Arhimandritul Daniil Gouvalis a scris la rândul sãu o „teodicee esteticã (…) în care frumuseþea universalã a fãptuitorului se transferã într-o frumuseþe universalã a fãpturii sale, cu tot ceea ce conþine aceastã miraculoasã fãptuire”.

Într-un anumit sens este vorba despre „revoluþionarea” concepþiei lui Platon, cel puþin a afirmaþiei despre contemplarea Ideii frumosului într-o altã existenþã, pentru cã însãºi aceastã existenþã conþine posibilitatea contemplãrii acestei idei pentru cel îmbunãtãþit sufleteºte. Sugestia minimului efort, a bunei voinþe ºi bunei-credinþe suficiente pentru înãlþarea de la sensibil la inteligibil ne readuce însã la „o ºtiinþã a cunoaºterii în cerc” adoptatã ulterior de simbolologie: „Nu cunoºti frumosul, va reieºi din Phaidros, dar îl identifici. Nu-l cunoºti, dar îl recunoºti. L-ai vãzut altãdatã ºi i-ai contemplat Ideea, în altã existenþã” (C. Noica).

În sensul în care pornind de la „fãpturile mici ºi neînsemnate” aspiraþia spre frumuseþe se converteºte în cãutarea absolutului, frumosul este simbol.

Frumosul „care îndeplineºte funcþie de adjectiv în limbajul cotidian, devine substantiv în limbajul savant al filosofiei sau al esteticii” remarca Mikel Dufrenne.

Aºadar, tocmai calitatea de substantiv, de „obiect” a frumosului care, la limitã, în estetica medievalã de facturã platonicianã este sinonimã cu lumina face posibilã conceperea lui ca simbol.

Înþelegerea rolului ºi funcþiei simbolului evolueazã împreunã cu reflecþia asupra frumosului. „S-ar putea spune cã teoria frumosului s-a format treptat în decursul istoriei. De fapt, a fost altfel: ea s-a nãscut de timpuriu, iar mai apoi istoria ei a fost continuã criticã, limitare ºi rectificare” (Tatarkiewicz).

Evenimente care au constituit punctele ei de cotiturã sunt urmãtoarele: „Marea Teorie” (concepþia clasicismului grec despre proporþii, armonie, echilibru, mãsurã, ritm) ºi viziunea platonicianã a frumosului ca rezultat al contemplaþiei Ideii; critica adusã Marii Teorii de Plotin ºi dezvoltatã de Dionisie Areopagitul, potrivit cãreia, pe lângã proporþii, frumosul e determinat de încã un factor (lumina); apropierea, în epoca Renaºterii, a douã noþiuni: frumosul ºi arta, care pânã atunci merseserã pe cãi deosebite; trecerea de la concepþia obiectivã la cea subiectivã despre frumos (secolul al XVII-lea, n.m.); trecerea gustului de la predilecþiile clasice la cele romantice, de la frumosul sprijinit pe norme la cel liber, de la cel ce trezea mulþumirea, delectarea, la cel ce suscitã emoþia (secolul al XVIII-lea); tot în secolul al XVIII-lea), apariþia unei ºtiinþe speciale despre frumos (Baumgarten, 1750) ºi a ideea cã aceastã ºtiinþã — „estetica” — constituie alãturi de filosofia teoreticã ºi cea practicã, al treilea mare sector al filosofiei (Kant, 1790); „un mare moment de cotiturã în concepþia despre frumos e cel pe care-l trãim astãzi” (Tatarkiewicz). (Prezentul pe care îl invoca esteticianul polonez în anii redactãrii cãrþii face, desigur, parte pentru cei de azi dintr-un trecut al reflecþiei asupra ideilor artistice.)

În limitele generoase ale unei noþiuni de estetic, conform cãreia esteticul, asemenea sacrului, se opune profanului (cãci faptul estetic, oricât de mãrunt, strãluceºte în cenuºiul faptelor cotidiene) putem concepe trecerea de la noþiunea de frumos care coincide cu filosoficul (la Platon) sau cu sacrul (în evul mediu) spre o noþiune „eliberatã”, „autonomizatã”, „emancipatã”, despre care vorbesc Ernst Cassirer, Hans Robert Jauss sau Luc Ferry.

Putem spune cã Renaºterea deschide drumul unei arte emancipate de datoria sa de a restitui sensul divin al acestei lumi. Dar în istoria curentelor artistice s-au conturat mereu opoziþii în legãturã cu acest subiect. Berdiaev vede în realism ºi simbolism forme noi ale opoziþiei între „clasic” ºi „romantic”.

Cu cât înaintãm în epocile modernã ºi postmodernã, esteticul se diversificã în grotesc, urât, absurd, hidos etc. Dar chiar ºi în aceste ultime forme este de cãutat rolul recuperator de sacru al „epifaniei”. Într-o artã desacralizatã, descentratã ca ºi lumea în care este produsã. Nu frumosul, nu sublimul, nu graþiosul aceste lumi ne fac „semne”, ci „altceva”, dupã cum aratã Eliade. De aici poate începe reconstrucþia sensului. De la haosul distrugerii formelor. O „instalaþie” obscenã expusã într-o galerie de artã ne poate spune într-un mod indirect ceva despre sacru: ne sugereazã o lume aflatã sub puterea spiritului rãului ºi ne trezeºte nostalgia cãutãrii acelui „artist încredinþat cã frumuseþea este mai realã decât urâþenia acestei lumi” (Berdiaev).

Vorbind despre „ambiguitatea ºi insubordonarea frumosului” Hans Robert Jauss considerã cã: „Dacã în Phaidros Platon a evidenþiat ºi motivat nevoia de frumos ca pe o comunicare între umanitate ºi divinitate, el nu s-a referit la frumosul artistic”. De aceea, ambiguitatea în legãturã cu funcþiile frumosului este o moºtenire platonicianã. Între momentele ambiguitãþii frumosului în istoria culturii Jauss aminteºte pe de o parte „aversiunea” Pãrinþilor Bisericii faþã de artã ºi pe de altã parte apologia frumosului, simbol al Creaþiei, în opoziþie cu ereziile maniheiste. „Punctul culminant al demnitãþii recucerite a Frumosului (aflatã la baza religiei umaniste a artei) îl reprezintã apologia pe care Academia Platonicianã din Florenþa o face artei, ridicând poezia la rang de theologia poetica”.                                                                        

Autonomizarea incipientã a „artelor frumoase” are ca efect diferenþierea lor de „artele utile” ºi „artele teologiei”. „Insubordoarea frumosului” este tradusã prin „raþiunea autonomã a artei de a reprezenta experienþa pãmânteascã”. Cu alte cuvinte, insubordonarea experienþei estetice înseamnã „afirmarea imanenþei frumosului în opoziþie cu canonul platonician al transcendenþei”. De exemplu, în romanul curtean din secolul al XII-lea, drumul cavalerului rãtãcitor ca ºi cel al îndrãgostitului este ridicat la rang de model, contrar celui parcurs de sfinþi „prin telosul investigaþiei în propria lume interioarã ºi prin desãvârºirea de sine”.                                                                              

La rândul sãu, Luc Ferry vorbeºte despre „revoluþia gustului” pe parcursul istoriei esteticii privitã ca „istorie a subiectivitãþii”: „Naºterea esteticii se adevereºte astfel a fi riguros indisociabilã de o anumitã retragere a divinului. ªi datoritã acestei retrageri apare o nouã figurã a subiectivitãþii finite care se numeºte, la Kant, reflexie. (...) prin ea, spectatorul frumuseþii înceteazã a mai fi un individ — oglindã, o monadã care nu comunicã cu celelalte monade decât prin intermediul satelitului divin”. Cãci retragerea lui Dumnezeu confruntã estetica cu noi interogaþii: trebuie de aici înainte gândit „simþul comun” suscitat de obiectul frumos, sau, dacã vrem, acordul „sensibilitãþilor” (cel puþin, bine înþeles, atunci când are loc), altfel decât în manierã teologicã (monadologicã). În alþi termeni, la o anumitã reprezentare a intersubiectivitãþii trebuie recurs pentru a înþelege un astfel de acord.

 

 

 

Bibliografie

 

 

 

  1. Katharine Everett Gilbert ºi Helmut Kuhn, Istoria Esteticii, Bucureºti, Ed. Meridiane, 1972.
  2. Constantin Noica, Interpretare la Hippias Maior, în Platon, Opere II, Bucureºti, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, 1976.
  3. Platon, Opere IV, Bucureºti, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, 1983.
  4. Dionisie Pseudo-Aeropagitul, Despre numele divine — Teologia misticã, Iaºi, Institutul European, 1993.
  5. Nicolai Berdiaev, Sensul creaþiei, Bucureºti, Humanitas, 1992.
  6. Arhimandrit Daniil Gouvralis, Minunile Creaþiei, Bacãu, Ed. Buna-vestire, 2001.
  7. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucureºti, Humanitas, 1992.
  8. Ion Ianoºi, Nearta-Artã, Bucureºti, Ed. Cartea Româneascã, 1983.
  9. Mikel Dufrenne, Le Beau, în Esthétique, Paris, PUF, 1981.
  10. Wladislaw Tatarkiewicz, Istoria celor ºase noþiuni, Bucureºti, Ed. Meridiane, 1981.
  11. Ion Ianoºi, Sublimul în esteticã, Bucureºti, Ed. Meridiane, 1983.
  12. Luc Ferry, Homo Aestheticus, L’invention du goût à l’âge democratique, Paris, Ed. Grasset et Fasquelle, 1990.
  13. Hans Robert Jauss, Experienþa esteticã ºi hermeneuticã literarã, Bucureºti, Ed. Univers, 1983.

 

                           

 

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Þiþei

 

 

Despre frumuseþea schematicã

 

Cine mai crede în frumuseþe? Înþeleptii, criticii de artã, idealiºtii ºi... femeile retarde.

Frumuseþea este totul: este atracþie, plãcere, o utopie esteticã în drumul spre perfecþiune, naturaleþe ori bisturiu (botox, silicoane – femeie cu bani), religie este... totul. De fiecare datã când comentãm despre frumuseþe, aproape instinctiv, într-un „efort” cvasiintelectual ne referim la frumuseþea interioarã sau la... doamne. „Aratã-mi o femeie frumoasã ºi-þi voi arãta un bãrbat plictisit de ea” – spune o vorbã veche (remarca se ia ca atare – aviz misoginilor sau feministelor ce-mi vor sãri la gât). Iar când poetul Ion Stratan declara cã „femeia este un bun conducãtor de poezie,” te gândeºti, dincolo de noþiunea de muzã, de ideal feminin, la o descalificare a doamnelor cu cel puþin o clasã.   

Frumuseþea nu (mai) are culoare, nu (mai) reprezintã o senzaþie (chiar dacã exemplele tind – doar tind - sã mã contrazicã), este pur ºi simplu un concept neutru, o perioadã temporalã, un discurs la care rãmâi cu gura cãscatã dar care, odatã înþeles în ideile promovate, nu mai prezintã interes. Frumuseþea înseamnã noutate, spontaneitate, starea de moment. Psihologia frumuseþii þine în genere de încredere, de stima personalã, de imaginea de sine; in extenso, de publicitate (fie ºi în rândul colegilor), de, finalmente, vânzarea acestei imagini; cu alte cuvinte ne „promovãm” personalitatea (a se citi imaginea). ªi, pentru cã vocea, picioarele, fundul, sânii se asigurã pe bani grei, sã ne grãbim, sã ne facem un tunning, sã ne punem o alarmã (un fel de clopoþel la gâtul pisicii) altfel riscãm sã ne podideascã prostia!

De ce despre frumuseþe? Pentru cã aºa-mi cere editorul, pentru cã frumuseþea are ca atribute simplitatea dar ºi puritatea originarã, lucruri recomandate ºi plãcute de majoritatea... cel puþin în teorie. Pentru cã nu mai cred în frumuseþe ca esenþã ci, ca ambalaj, ca fundã a unui pachet împopoþonat cu tot felul de zorzoane. Frumuseþea caligraficã, ca soluþie de circumstanþã valoricã, frumuseþea creatoare, ca o convenþie a actului artistic, vizibilã în pirueta balerinei, saltul circarului, penelul pictorului, etc. Despre frumuseþea gãunoasã a diplomelor de absolvire, de acel galben hepatic, însoþite de nemulþumirea omului perfecþionist sau pur ºi simplu inteligent.

Despre frumuseþea copilãriei pierdute între TV (pentru cei mai puþin blagosloviþi cu tehnologia) tabletã, calculator, facebook ºi twitter, despre bucuria serilor cu noi episoade din Dallas, despre nostalgia ploilor de odinioarã. Trãim, cel puþin când discutãm despre frumuseþe, aceeaºi stare pe care Sue Ellen o experimenta la remarcile lui J.R.: Sue Ellen, you’re drunk again”, No darling, I’m just confused.”

 Frumuseþea dã tonul. Aºa cã, tot ce derivã, poate fi rezumat schematic, în zeci de subiecte: despre combinaþia periculoasã a pachetului frumuseþe/inteligenþã, rarisim în zilele noastre, despre minunãþia utopicã a libertãþii.

Despre frumuseþea de graniþã, despre eleganþa ºi rafinamentul maturitãþii versus frumuseþea sãlbaticã ºi lipsitã de inhibiþii a tinereþii, despre frumuseþea bolii creatoare, a umorului negru, a viselor, a zborului (fie ºi deasupra unui cuib de cuci), despre frumuseþea prostiei/genialitãþii vs mediocritate (scena finalã din Balanþalui Pintilie este sugestivã), a misterului din Twin Peaks, a dezvãluirilor lui Hercule Poirot, a nebuniei, a excepþiei ce întãreºte regula. Oamenii nu mai vor frumusete, nici mãcar iubire, sunt sãtui de festivisme pline de afect. Vor mai degrabã înþelegere, sinonimã uneori cu toleranþa.

Despre frumuseþea lipsitã de prejudecãþi ºi inhibiþii a divelor din pictoriale, ce pozeazã în numele promovãrii pãcii în lume ºi a salvãrii balenelor (sau asta era la concursurile de miss?)

Despre plictiseala frumuseþii perfecte, despre lipsa actualã de semnificaþii a frumuseþii, ca imagine seacã, tâmpã, fixã a unei noþiuni, a extincþiei repetate - a asfinþiturilor, despre frumuseþea perfidã a rãzboiului, despre frumuseþea înjurãturii eliberatoare de frustrãri ºi obosealã, despre frumuseþea vânãtorii, a ritualului uciderii taurului din arenã, despre frumuseþea tripatã a religiei drogurilor (http://www.9am.ro/top/Incredibil/290418/imagini-incredibile-cu-maicute-care-cultiva-marijuana/9/9.html), despre frumuseþea mutilatã a fotografiilor lui Michael Stokes (http://diez.md/2015/07/20/proiect-foto-inedit-cu-soldati-americani-mutilati-in-timpul-razboiului/), despre frumuseþea tãcerii.

Poate cã greºesc, dar mai existã o frumuseþe... a indiferenþei suculente, plinã de lehamite. 

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Þuglea

 

 

Un flash

 

Frumuseþea-i ceva greu de-nþeles. Dar este, ca ºi tragicul, ceva care ne atrage. Are o pulsiune, plãpândã tensiune, ce ne face sã palpitãm. Sclipeºte în noapte, ca stelele. Rãsare ca una dintre ele. Frumuseþea-i atât de frumoasã, ºi-atât de greu poate fi înþeleasã.

Vãd, pe stradã, femei frumoase (ºi Dumnezeu ºtie c-avem destule). Le privesc pofticios, insistent, iar ele se lasã pradã acestui viol vizual inconºtient. Se bucurã cã un bãrbat le pofteºte, cã forma carnalã se potriveºte. Dar nu acestea-s frumoase, într-adevãr. Nu ele l-au dus pe-Adam pânã la mãr.

Mai degrabã, vãd frumosul în micile gesturi – în senzaþia (insesizabilã altfel) cã o pisicã te priveºte, în rujatul din oglinda maºinii, în munþii din Germania derulaþi în vitezã de 300 km/h, sau în furtuna din Italia, dinspre Napoli spre Florenþa, în turbulenþele de la aterizare, în Italia. Gesturile mici, în fapt, sunt gesturi mari – ºi cele care conteazã.

Cred cã existã o cezurã, o rupturã, o spãrturã – prin care putem întrezãri frumuseþea. Nu putem iubi, din perspectiva unui bãrbat, o femeie glossy – ne afiºãm cu ea pentru a ne confirma statutul. Am în minte, acum, imaginea pisicii fãrã coadã, pe care o vãd de fiecare datã când ies din casã – ba, uneori, cãþãratã în bradul din faþa ferestrei. N-aº putea-o iubi, respecta-o, dacã n-aº conºtientiza tocmai faptul cã este „fãrã coadã”. Nu este o pisicã glossy – ºi tocmai asta mã face s-o iubesc, s-o hrãnesc, sã îmi pese de ea. Nici noi, oamenii, nu suntem prea diferiþi. Suntem un fel de pisici mai mari. Dolofane.

Aici este cezura: în momentul în care, ºtim, frumuseþea orbitoare a frumuseþii sclipeºte, ca un flash divin – momentul în care ºtim cã ne-a atins, sau c-am luat parte la ceva de nedescris. Dar, despre asta – nu poate fi scris. 

 

Comentarii cititori
sus

Teodora Vasilescu

 

 

*

Zici tu cã fericirea e un gol într-o inimã de copil
Nașerea de clipe pãtate de sânge 
Cu ochi deschiși
Și mâini alerte
Frumusețea- stereotip verbal
Tu îmi spui cã mã iubești
Eu îți spun cã cerul e rotund
Și dacã fugim acum
Cine știe
Poate
O sã avem timp
Sã traim din nou


**

Dacã nu ziceai cã sunt un fel de
Desen pe o hârtie de carton
Cu nasul deformat și cu mâinile
Puțin mișcate și întinate
Ochii depãrtați
Și picioarele strâmbe
(Fãrã sã mã auzi când îți șoptesc cã
Pot sã fiu orice dacã mã lași suficient în soare)
Sã mã topesc într-un bol cu înghețatã
În timp ce descopãr cã iubirea
E o altã metodã de a te venera
În timp ce-mi spui cã da,
Fericirea e ceva ce nu-s în stare sã înțeleg
Ceva ce o sã mai dureze doi ani
Din trecut pânã ieri
Toți oamenii de pe stradã
Ei cred
Eu cred
Tu nu crezi
Anatomia broaștei pe un bãț metalic
Funda fetei din fațã desfãcutã
Cerul rotit în jurul capului tãu imens
Eu cred
Tu nu crezi
Frumusețea anticã a prezentului
Ideea despre cum urâții iubesc mereu mai mult
Tot ei sunt ãia care se preling pe bluze și sutiene rupte
În degete strâmbe și în riduri
Dar noi știm
Cã distanța dintre noi și univers
Se mãsoarã în celule tinere


***

Sunt o oarecare mișcare pe sub
Apa din pahar apa din pãmânt apa din tine
Brațele și privirile rãutãcioase ale
Mariei cea cu ochi verzi în luminã
Toatã viața e o alergãturã la cursa
Melcilor rapizi
Care țipã de dor în timp ce descoperã cã
Frumusețea nu e a lor
Nu e ceva ce pot fura

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

tell me about beauty
 
tell me about beauty
about Ophelia
sleeping on a bed of weeds
with little fish
weaving nests
in the shelter of her eyelashes
 
tell me about beauty
about Desdemona
dreaming figments of innocence
while black-feathered Death
rotates with vultures
above her immaculate sheets
 
tell me about beauty
about Cleopatra
snaking her splendour
among spikes of jewelled crowns
but doomed to touch the skin of the viper
for the thrill of the final embrace
 
tell me about beauty...
 
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey