•  Mircea Gheorghe
•  Veronica D. Niculescu
•  Mircea Pricãjan
•  Tamási Áron


sus

Mircea Gheorghe

 

 

Case de vînzare

        

        

         - Mîine e joi, zise Roxanne, aranjînd florile dintr-o vazã micã de pe masã. Am întîlnire cu Maria și Paul.

         Era o zi geroasã și însoritã de iarnã, afarã erau minus 25 de grade și florile erau din plastic.

         Bãrbatul, masiv, trîntit într-un fotoliu din fața televizorului, era preocupat de telecomanda cu care trecea de pe un canal pe altul. Nu rãspunse nimic, dar întoarse totuși capul și o privi o clipã cu atenție. Chipul femeii, pe fondul luminos al ferestrei din spatele ei era indescifrabil. Se întorse la telecomanda lui.

         - Poate am noroc, zise iar Roxanne. Am pregãtit o listã cu cinci case. O listã scurtã. Sunt sigurã cã mãcar una o sã le placã. Sunt grãbiți sã cumpere.

         - Duminicã ai vizitat cu ei zece.

         - Unsprezece.

         - Și-a fost degeaba. Ți-ai pierdut toatã ziua.

         - Nu. E a treia oarã cînd îmi spui cã mi-am pierdut ziua. Asta e munca mea. Acum am înțeles mai bine ce vor. O casã aproape de centru, fãrã etaj și subsol. Cu o curte în spate, nu prea mare. Nu vor apartament.

         - Sunt idioți, vor sã cumpere pe nimic un palat. Ca toți imigranții.

         Roxanne tãcu jignitã. Se îndreptã spre sala de baie. Cînd ajunse în prag, îi strigã iritatã:

         - De ce vorbești așa? Ce dacã sunt imigranți? Nu sunt mai tineri ca noi, și uite, se zbat sã-și cumpere casã. Tu ce faci mai mult ca ei, la cincizeci de ani?

         Intrã și se auzi apa cum curgea cu zgomot din robinetul de la chiuvetã. Se spãla pe mîini furioasã. Cînd era prost dispusã asta fãcea, se spãla pe mîini.

         Își șterse încet mîinile cu un prosop albastru și pufos, ieși și se așezã nervoasã în fotoliul celãlalt, de lîngã cel al bãrbatului.

         - I-ai luat locul lui Nero, zise el flegmatic. S-a dat jos cînd ai intrat la baie și s-a dus la nisipul lui. Acum o sã vinã iar sã-ți cearã locul. Sper cã o sã i-l dai.

         - Motanul tãu e mai important decît mine?!

         - Nu-și pierde toatã ziua pe dumuri cu clienți imbecili. E aici, cu mine, cînd am nevoie de el, nu trebuie decît sã întind mîna. Și n-are nici datorii.

         - Ce vrei sã fac? Sã stau cu tine acasã și sã mã tîmpesc la televizor? Și datoriile, nu le-am fãcut degeaba.

         Bãrbatul se uitã crunt la telecomanda care nu-l asculta. Nu se mișca nimic la televizor.

         - Da, sigur cã da, eu sunt de vinã. Pentru mine le-ai fãcut, ca sã mã întreții.

         - Nu muncești nimic. Nu cîștigi nimic. Din ce vrei sã trãim?

         - Dacã nu pierdeai banii la Cazinou, azi n-aveam nevoie sã muncim.

         Roxanne îl privi batjocoritoare:

         - Bravo, pe asta te bazai? N-am jucat banii tãi. Tu n-ai avut un sfanț. Și dacã aveam noroc și cîștigam, n-ai mai fi protestat. Ai fi fost mîndru cã ai o nevastã așa deșteaptã.

         - O sã deschid firma aia de publicitate și n-o sã mã mai tratezi așa. N-ai nici un respect pentru mine. Am nevoie sã fiu respectat, zise bãrbatul apãsînd în neștire, exasperat pe clavierul telecomandei.

         Acum, era el indignat. Trecea de pe un canal pe altul, fãrã mãcar sã vadã ce emisiuni erau. Se uita în gol. 

         - De cinci ani tot zici cã o sã faci ba una, ba alta. Nu faci nimic.

         - Și ce ? Crezi cã mie îmi convine? Îmi trebuie o mie de dolari ca sã demarez afacerea. N-o am.

         - Trebuie s-o cîștigãm, nu ne cade din cer.

         - Nu mã pot baza pe nimeni ca sã mã ajute sã-mi pun ideile în practicã. Niciodatã nu m-am putut baza pe nimeni. N-am avut șansele tale.

         Se întrerupse  și fața i se strîmbã a plîns. Era ca un bebe mare și burtos.

         Roxanne se potoli brusc și deveni compãtimitoare:

         - Dacã Maria și bãrbatu-sãu aleg o casã mîine și se hotãrãsc s-o cumpere, o sã avem mia care-ți trebuie. Bineînțeles, dupã ce-i plãtesc lui Liz datoria. Îi datorez trei mii, dar a zis cã mã așteaptã pînã vînd prima casã. Trãim timpuri grele, cumpãrãtorii sunt puțini. N-am mai vîndut nimic de șapte luni.

         - Observ și eu cã Liz e mai importantã decît mine. Degeaba ești geloasã pe Nero, o ironizã bãrbatul care-și recãpãtase nepãsarea.

         - E taxa mea de asociat la agenție. E prima mea datorie pe lista creditorilor.

         Bãrbatul nu mai spuse nimic. Gãsise ceva interesant la televizor, un meci de fotbal american. Femeia se ridicã din fotoliu și porni spre cutia cu nisip a motanului ca s-o curețe. Motanul trecu pe lîngã ea și i se frecã de picioare, miorlãind recunoscãtor.

*

         Maria și Paul o așteptau  pe Roxanne în mașinã, în parcarea din fața agenției imobiliare Maison de rêve,de o jumãtate  de orã. Ajunseserã mai repede, autostrada fusese mai puțin aglomeratã decît crezuserã. Data trecutã, duminicã, fãcuserã aproape douã ore, acum, dupã o orã intraserã în oraș. 

         - Sã sperãm cã n-a uitat, spuse Maria.

         Avea un început de migrenã. Poate din cauza stresului. Este stresant sã cumperi o casã cu bani puțini.

         - Nu e în întîrziere decît cinci minute, încercã s-o linișteascã Paul.

         - Oricum dacã într-un sfert de orã nu apare, îi dãm telefon. Sunt curioasã ce ne-a pregãtit.

         Privi trotuarele separate de stradã de mormane de zãpadã. Casele simple, ca niște desene din abecedar, cîndva albe erau cenușii. Foliile alea de plastic de-a lungul zidurilor se murdãriserã de mult. Ori erau uzate. Ori poate pãreau cenușii în comparație cu zãpada. Dar nici zãpada adunatã în troiene nu mai era albã. Era presãratã cu praf urît, negru, ca o mîzgã. Tot praful ãsta, vara,  îl respirãm noi, gîndi ea cu indiferențã.

         Nu era gerul de cu o zi înainte și nici soare nu era. Cerul se vedea pînã departe plumburiu și începuse sã ningã. Fulgi mici și rari. Cum o sã le fie în orașul ãsta necunoscut? Nu era nimeni pe stradã.

         - O sã trebuiascã sã luãm o decizie, zise Paul. Dacã nu gãsim aici, poate avem noroc în altã parte, mai aproape de Montreal. La Saint-Hyacinthe.

         Maria mormãi ceva nemulțumitã. Avea nasul ascuțit și buzele subțiri. Iar migrena dãdea semne cã se agraveazã.

         - Nu-mi place. Și e și mai scump. Aproape la fel de scump ca la Montreal, nu ne putem permite, vorbi ea dupã o pauzã lungã.

         Paul strînse mîinile pe volan :

         - Ți-am spus de o mie de ori cã peste o lunã la noi se fac reduceri de personal. O sã pierd postul, o sã intru pe șomaj. Și atunci gata, nu mai putem cumpãra nimic. O sã-ți ratezi mãrețul obiectiv al vieții tale canadiene, sã devii proprietãreasã. Știi ce ne-a spus agentul ãla, Gilles, cînd ești șomer, adio ipotecã. Banca nu-ți dã nimic.

         - Ești stupid cu ironiile astea de cîrciumã. Nu e doar obiectivul meu. Și dacã ar fi! M-am sãturat sã fiu o imigrantã pîrlitã. Și cu banii, avem totuși un avans.

         - Nu e destul.

         - Poate rezolvãm într-o lunã și obținem împrumutul înainte sã te dea afarã.

         - Nu mã dã afarã nimeni. Mi se deființeazã postul, asta-i tot. Fac economii  bugetare, se apropie criza. Nu e vina mea, nu e vina lor. Nu plec fiindcã nu sunt bun!

         - Tot aia! Zi-i cum vrei, da-i tot aia. Îți cauți o scuzã cu asta, cu economiile bugetare. Sã sperãm cã mãcar la mine o sã fie ok. Ar fi o nenorocire sã mã punã și pe mine pe liber.

         - Grãdinițele au nevoie de educatoare de toate neamurile. Și tu ești bine cu directoarea care e și ea imigrantã, algeriancã.

         - Sã sperãm.

         Tãcurã amîndoi ostili. Mai trecurã cîteva minute cînd, în timp ce Paul își privea ceasul, Maria exclamã bucuroasã

         - Uite-o pe Roxanne !

         Roxanne apãruse cu Mazda ei veche și obositã, de culoare albastrã, în colțul strãzii.

         Peste un minut opri lîngã ei. Se dãdu jos din mașinã. Era o femeie frumoasã încã la aproape cincizeci de ani, îmbrãcatã în pantaloni care i se mulau pe formele pline. Acea pãrul vopsit în acaju și fața roșie, parcã ar fi fost arsã de soare. Psoriasis. Își strînserã mîinile, schimbarã cîteva cuvinte și apoi ea scoase din buzunar lista cu cele cinci case.

         - Am vorbit cu proprietarii, ne așteaptã. Le-am ales pe cele care ar putea sã vã convinã din toate punctele de vedere. Bineînțeles, și ca preț.

         - Chiar dacã o sã fie ceva care nu ne place, totuși astãzi trebuie sã luãm o hotãrîre, spuse Paul. De sãptãmîna viitoare la serviciul meu începe o perioadã foarte aglomeratã, compania se dezvoltã, își diversificã serviciile și nu cred cã o sã mai am timp de vizite.

         - O sã facem unele cheltuieli de amenajare, dacã o sã fie nevoie, completã Maria. Preferãm o casã ieftinã pe care s-o aranjãm dupã gustul nostru.

         - E înțelept așa, aprobã Roxanne. Am avut un client sãptãmîna trecutã care a cumpãrat o casã cu subsolul nefinisat. A preferat sã plãteascã cu treizeci de mii mai puțin și sã-l finiseze singur.

         - Sã mergem atunci spuse Maria. Luați-o dumneavoastrã în fațã și noi vã urmãm.

         - Nu, mai bine lãsați mașina aici, în parking și mergem în mașina mea.

         Roxanne era radioasã, cine știe de ce. Buna ei dispoziție era contagioasã.

         - Da, e bunã ideea spuse Paul. În felul ãsta, mai stãm de vorbã.

         Intrarã în mașina lui Roxanne și ea scoase din nou lista.

         - Prima casã pe care o s-o vizitãm e a unui thailandez care se mutã la Montreal. A lãsat un prieten în casã, locatarul lui. Nu are contract, pleacã imediat ce casa e cumpãratã. Tot thailandez. E aproape de malul rîului Saint-François.

         - De-acord, zise Maria. Hai s-o vedem.

         Traverasarã vreo trei strãzi înghețate, trecurã de un parc pustiu cu arbori scheletici acum iarna. Dincolo de parc, paralel cu șoseaua se vedea alb rîul Saint-François. Intrarã pe o strãduțã care pãrea cã se închide. La capãtul ei se afla casa thailandezului. O clãdire cu pereții alb-murdari, acoperiți de fîșii de plastic, la fel ca mai toate casele de pe stradã și cu o scarã care conducea dupã cîteva trepte la intrarea principalã. În dreapta clãdirii, era un teren asfaltat. Fãcea legãtura dintre strãduța asta și o alta, mai departe, pe care se vedeau mașini trecînd.

         La coborîrea din mașinã, Maria simți cotul lui Paul care-i fãcea un semn discret. Roxanne era înaintea lor. Îl privi, și el se strîmbã, nu-i plãcea casa. Se uitã la el severã. Erau obligați s-o viziteze.

         Rãmaserã în stradã, privind-o pe Roxanne cum urca treptele spre intrare. Acolo, ea apãsã pe butonul unei sonerii și dupã cîteva secunde ușa se deschise și ea le fãcu semn sã vinã și ei.

         Îi întîmpinã un tînãr între douãzeci și treizeci de ani, înalt, slab, cu ochii înguști. Zîmbea încurcat, nu vorbea limba locului. Roxanne i se adresã  în englezã, el spuse ceva, cu voce rãgușitã, și le fãcu loc sã treacã pe lîngã el ca sã viziteze casa.

         Se aflau într-o camerã mare cu pereții pãtați, cu douã  canapele fațã în fațã și între ele, o masã ovalã, scrijelitã și plinã de obiecte murdare. Cești cu urme de cafea, farfurii și pahare cețoase, scrumiere cu mucuri de țigarã, ziare, o ghitarã. Camera, cu solul acoperit de linoleum, era traversatã pînã la o scarã de la capãtul ei de o mochetã veche, cînepie, pe alocuri roasã. Scara ducea în jos, spre subsol, de unde venea un miros de mucegai.

         - Nu, Roxanne! zise Maria oprindu-se în capãtul scãrii, nu mai mergem la subsol.

         - Da, înțeleg, fu de acord Roxanne, privind-o adînc, ai dreptate.

         Îi spuse iar ceva thailandezului, el se înclinã mieros cu o luminițã batjocoritoare în ochi, și ieșirã.

         - Ce putoare, exclamã Maria, și ce murdãrie! Bine cã n-am mai coborît scara. Oricum nu ne intereseazã casele cu subsol.

         - Dar mai toate casele au! spuse Roxanne derutatã. Nu-s multe trepte, cel mult zece, dar fãrã subsol e greu de gãsit ceva care sã vã placã.

         - Oricum o sã le vedem pe toate, o liniști Paul. Pînã la urmã, dacã n-o sã se poatã altfel, acceptãm și subsolul, dar casa asta era groaznicã.

         La urmãtoarea adresã proprietãreasa era o bãtrînicã de 83 de ani, mãruntã și sprintenã. Casa ei micuțã era curatã ca un pahar. Proprietãreasa voia sã meargã într-o casã de bãtrîni fiindcã era singurã și se temea cã dacã se îmbolnãvește nu are cine s-o îngrijeascã. Avusese doisprezece copii din care îi mai trãiau nouã, fiecare cu familiile lor cu cîte trei și patru copii. Dar numai doi erau în Quebec, doi fii, restul se rãspîndiserã pe tot continentul nord-american, în State, în Columbia Britanicã și în Noua Scoție. La Crãciun și de Paști unii o vizitau și atunci avea în jurul ei douãzeci-treizeci de nepoți și nepoate.

         Bãtrîna le plãcu mult, dar casa era prea micã. Dacã s-ar fi mutat în ea, ar fi trebuit sã renunțe la jumãtate din mobilele lor.

         La a treia adresã, au fost primiți de un cuplu neguros, doar cu puțin mai în vîrstã ca ei. Bãrbatul, cu o figurã ostilã era trîntit pe o canapea, cu o sticlã de bere în mînã. Abia catadicsi sã-i salute, nu se ridicã. Doar femeia le ieși în întîmpinare și se oferi sã le arate casa. Dar și ea era plictisitã.

         Era frumoasã casa, avea o curte mare și li s-a spus cã sub zãpadã, acoperitã cu o prelatã din care se vedeau cîteva crîmpeie, era și o piscinã sãpatã în pãmînt. Casa avea douã dormitoare, un salon, douã bãi și era întrutotul pe gustul Mariei.

         Au coborît și la subsol unde au fost duși într-o salã mare. În mijlocul ei, pe o masã, era o biblie deschisã, un pahar plin pe jumãtate cu vin roșu, niște stafide și o lumînare aprinsã. Proprietãreasa se închinã și-și împreunã mîinile a rugã. Dar nu se ruga. Voia doar sã le spunã ceva.

         - Nu stingem niciodatã lumînarea asta. E în amintirea lui Nelly, fiica noastrã, s-a sinucis aici acum cinci ani. Și-a tãiat venele de la amîndouã mîinile. Doctorul ne-a spus cã s-a chinuit mult, cã parcã voia sã se întoarcã la viațã, a încercat sã-și opreascã sîngele, dar n-a reușit și n-a fost cine s-o ajute. Locuia singurã, asta era camera  ei preferatã. În loc sã ne moșteneascã ea pe noi, am moștenit-o noi pe ea. Of, Doamne, Doamne! Pentru împãcarea sufletului ei ținem lumînarea aprinsã. 

         Maria o privi tîmp, fãrã sã gãseascã nimic sã-i spunã, dar Paul îi transmise condoleanțe și se arãtã impresionat de tragedie.

         - Nici nu mã pot gîndi Roxanne, sã stau într-o casã unde s-a sinucis o ființã omeneascã, spuse Maria cînd ieșirã.

         - Da, spuse Roxanne cu tristețe, știu ce simți. La optsprezece ani ieșeam cu un tip, Jacques, mai în vîrstã ca mine cu patru ani. Eram împreunã de aproape un an, dar el era tot timpul deprimat, spunea cã nu are pentru ce trãi, cã eu nu-l pot salva, și într-o noapte, era cu o sãptãmînã înainte de Crãciun, m-am trezit cu un telefon disperat din partea lui cã se omoarã și cã vrea sã-și ia adio de la mine. M-am dus repede la el, locuia în casa unei mãtuși plecatã în Florida, o snowbird, și trebuie sã vã spun cã a fost groaznic. L-am gãsit tot la subsol, spînzurat. Nici nu se rãcise cînd am reușit sã-l așez culcat pe o canapea.

         N-am mai trecut niciodatã pragul caseia ãleia, deși mãtușa lui Jacques era prietenã apropiatã, din tinerețe, cu pãrinții mei. 

         Maria o privi puțin înfricoșatã. În cinci minute aflase de douã nenorociri. Era prea mult, ar fi preferat sã nu i se spunã nimic.

         - Chestiile astea te marcheazã pe viațã, spuse Roxanne. Dar asta este. M-am simțit mult timp vinovatã.

         Intrarã în mașinã și Roxanne scoase din nou lista.

         - Mergem la o familie de oameni tineri. Au doi copii și pleacã la Trois-Rivières, el și-a gãsit acolo un job.

         Era o casã nouã, o casã-model dintre cele pentru care se fãcea publicitate la televizor. Produsã de o firmã, Bonneville. Nu era aproape de centrul orașului, dar era frumoasã și ieftinã și Roxanne s-a gîndit, le-a explicat ea puțin încurcatã, cã meritã totuși s-o vadã.

         Da, era o casã luminoasã și cu camere mari. Solidã și caldã. Miriam și Maurice erau proprietarii, ea era secretarã la un birou de avocați, iar el, agent de asigurare. Aveau douã fetițe dezghețate de zece și doisprezece ani.

         Paul era încîntat. Și Maria era. Ieșirã în curte,  deși în afarã de zãpadã nu aveau mare lucru de vãzut. Peste drum era o clãdire lungã și înaltã cu douã etaje, de cãrãmidã roșie. Avea ferestre mici și dese la cele douã etaje și doar cîteva mari, trei sau patru la parter.

         - Ce este cu clãdirea asta? întrebã Paul. Pare o fabricã veche.

         - Nu chiar, spuse Maurice. E un fel de școalã. O școalã de reeducare. Pentru delincvenții minori între 14 și 18 ani  care nu pot fi bãgați în închisori.

         Maria era înainte cu doi pași, dar  auzi totuși ce spusese Maurice. Se opri și se întoarse spre el:

         - Nu ați avut probleme?

         - Ce fel de probleme?

         - Așa, dacã evadeazã... Sã vã intre în casã...

         Miriam, alãturi de Maurice, rîse prietenoasã.

         - Aaaa nu! Absolut nicio problemã. Sunt corecți. În timpul sãptãmînii nu ies din școalã. Dar sîmbãta și duminica merg acasã, cei care au familii. Sunt foarte politicoși cînd ne întãlnim cu ei pe stradã.

         Au promis cã vor reveni dupã ce or sã vadã și alte case. În orice caz, au zis, casa le convenea.

         Miriam și Maurice i-au condus afabili pînã la mașinã, deși ninsoarea se întețise și ei nu erau îmbrãcați pentru exterior. Dar odatã intratã în mașinã, Maria a devenit categoricã.

         - Roxanne, nu se pune problema sã ne mutãm lîngã o pușcãrie. Cã asta este, o pușcãrie. Eu sunt fricoasã și Paul nu este Cassius Clay.

         - Dar casa era bunã, spuse cu pãrere de rãu Roxanne.

         Începea sã-și piardã rãbdarea. Poate cã James avea dreptate, era imposibil sã gãseascã o casã care sã le placã. Erau cusurgii.

         - Mergem acum sã vedem o casã despre care sunt aproape sigurã cã o sã vã placã.

         Încerca sã-i preseze.

         -  E într-un cartier foarte bun, select, proprietãreasa este designer și casa e decoratã de ea. Nu e de loc scumpã dacã ținem seama de cartierul în care se aflã.

         Au intrat pe o stradã largã asfaltatã, ca un bulevard, mãrginitã de case elegante încadrate de brazi înalți și stufoși pe peluzele despre care Roxanne le spuse cã vara sunt splendide.

         Casa designerei, pe care o chema Lucie, era asemãnãtoare cu celelalte de pe stradã, dar ceva mai micã. Cu mobile grațioase, din esențe de lemn de culoarea mierii, cu perdele și draperii albe și fumurii, cu covoare în culori stinse și cu motive geometrice, cu cadre de desene și acuarele luminoase, còpii sau originale, pe pereți. Camerele nu erau prea mari iar bucãtãria era elegantã, cu dulapuri de stejar.

         Maria era încîntatã și pãrea nerãbdãtoare sã treacã la negociere, fãrã sã se mai consulte cu Paul. Era evident cã și lui îi plãcuse casa.

         Dupã ce au terminat vizita, Lucie i-a invitat în salon. S-au așezat pe o canapea de piele și Lucie le-a oferit cafele, biscuiți belgieni cu ciocolatã, și de bãut, un porto vechi de douãzeci de ani.

         - Dacã vã place și dacã decideți sã cumpãrați, le-a spus ea, sã știți cã las în casã majoritatea lucrurilor pe care le vedeți în jurul dumneavoastrã. Prietenul meu are deja casa lui, am hotãrît sã ne cãsãtorim și cu cît vînd mai repede, cu atît mai bine. Luna viitoare facem nunta.

         Roxanne dãdea din cap încîntatã, Maria radia, se pregãtea sã mulțumeascã și atunci vorbi pe neașteptate Paul.

         - De ce e casa înclinatã? întrebã el.

         - Poftim?! se mirã Roxanne. Cum e înclinatã?

         - Este, am observat comptoarul de la la bucãtãrie, casa e înclinatã. Nu mult, dar e înclinatã.

         - Nu e, nu e adevãrat, protestã Maria, ai vãzut prost. Hai aratã-mi sã vãd și eu.

         Se ridicase în picioare revoltatã.

         - Are dreptate domnul, spuse Lucie cu fermitate. Așa e,  casa e  înclinatã. Oricum aveam de gînd sã vã atrag atenția dacã nu ați fi remarcat. Construcția are cincizeci de ani vechime, dar în urmã cu patruzeci a fost o micã alunecare de teren și fundațiile s-au deplasat cu cîțiva centimetri. Dar terenul s-a stabilizat, de atunci pînã astãzi, nu s-a mai întîmplat nimic. Am chemat și specialiști de la primãrie și mi-au spus cã nu e abolut nici un pericol. Terenul de sub ea e solid și ferm.

         Maria se așezã la loc și sorbi din ceașca de cafea.

         - Sunt convinsã cã nu e nici un pericol, zise. Trebuie sã reflectãm totuși. Avem multe lucruri de care nu vrem sã ne despãrțim și camerele, am impresia, sunt puțin cam mici pentru noi. O sã revenim cu o ruletã în zilele urmãtoare sã facem niște mãsurãtori.

         - Dar vã pot da eu lista cu dimensiunile, spuse Lucie.

         - O sã revenim totuși cu ruleta noastrã, insistã Maria și se ridcã în picioare. Se ridicarã și Paul și Roxanne. Îi mulțumirã lui Lucie, care pãrea abãtutã, și ieșirã.

         - Nu ne putem permite sã cumpãrãm o casã strîmbã, Roxanne, spuse Maria în mașinã. Oricînd se poate declanșa o vreme proastã cu ploi mari sau cu dezghețuri bruște și terenul poate luneca din nou.

         - Dacã s-a deplasat o datã, interveni Paul, nimic nu garanteazã cã nu se va mai deplasa și altãdatã. Și o casã ca asta odatã cumpãratã, nu o mai poți vinde, toatã lumea o ocolește.

         Roxanne pãrea decepționatã. Casa lui Lucie era ultima de pe listã. 

Paul o privi pe furiș. Fața ei era împietritã. Firește cã nu avea motive sã-i simpatizeze, dar Maria și el aveau dreptate, își spuse.

         - Sã ne vedem și sãptãmîna viitoare, vorbi Roxanne. Fac altã listã. Mai existã o mulțime de case de vînzare, nu trebuie sã disperați.

         - O sã vorbim la telefon, Roxanne. Cînd ai fãcut lista, ne suni și stabilim cînd venim, conveni Maria.

         - Dacã eu o sã fiu ocupat, mergeți fãrã mine, interveni Paul. Maria o sã vinã de la Montreal cu autocarul, sunt patru curse pe zi dus-întors.

         Roxanne conducea tãcutã. Ieșiserã din cartierul select și acum intraserã într-un cartier nou, în construcție pe care nu-l bãgaserã în seamã la venire. Case deja construite se învecinau cu altele din care nu apãruserã decît fundațiile și pereții.

         - De cînd a apãrut cartierul ãsta? se interesã Maria.

         - De un an și jumãtate.

         - Nu-i nimic de vînzare aici?

         - E prea nou, nu vinde încã nimeni, spuse Roxanne, dar în clipa urmãtoare exclamã:

         - Stați așa !

         Tocmai trecuserã de o casã care avea în fereastrã anunțul “de vînzare”.

         Roxanne parcã mașina în fața casei, pe mica alee asfaltatã curãțatã de zãpadã.

         - Așteptați-mã o clipã, zise.

         Se dãdu jos și bãtu la ușã. Ușa se deschise și ea intrã.

         Maria se întoarse spre Paul.

         - Bravo! Ai avut spirit de observație, eu nu remarcasem nimic, puteam sã ne pãcãlim. Rãmîneam cu casa asta pe cap toatã viața și ne îndatoram la bancã degeaba, ca sã cumpãrãm o coșmelie care se putea dãrîma oricînd. Nu vreau sã vin singurã sãptãmîna viitoare, am nevoie de tine. Dacã nu erai tu acum, aș fi început sã negociez cu Lucie asta. Mare șmecherã! Ai vãzut cum ne lãsa ea mobilele și perdelele? Parcã noi am fi niște sãrãntoci și n-am avea mobilele noastre!

         Ar mai fi continuat, dar ușa casei se deschise și apãru Roxanne. Pãrea veselã și le fãcu semn sã coboare din mașinã și sã intre.

         Stãtea de vorbã, în picioare cu un tînãr mai scund decît ea, blond, cu pãrul lung, cu ochi albaștri, în pantaloni scurți și îmbrãcat într-o cãmașã fãrã mîneci, aproape un maieu. Era cald în casã. O scarã cu o mochetã roz-violet urca spre etaj. Salonul era mobilat cu fotolii și canapele îmbrãcate în pluș.

         Tînãrul se prezentã, îl chema Sebastien. Nu le întinse mîna. Își aranjã o șuvițã de pãr care-i cãdea pe frunte spre ochi și cu un gest expert își prinse pãrul de la spate într-un coc.

         - Da, doamna Roxanne mi-a spus cã sunteți interesați sã cumpãrați. Permiteți-mi vã rog sã vã arãt casa noastrã. Mã iertați, o iau eu înainte. Mergem la etaj.

         Roxanne se uitã intens spre Maria. Știa cã nu voia o casã cu scarã, dar Maria îi fãcu semn sã fie liniștitã. Or s-o viziteze totuși.

         Sebastien urca scãrile vorbind în continuare.

         - Prietenul meu și cu mine ne-am mutat aici în primele zile dupã ce-a fost terminatã. Am adorat-o, este atît de intimã!

         La etaj, erau douã dormitoare și încã o camerã, micã, în care se aflau etajere de bibliotecã pline cu discuri compacte. Filme și muzicã. Se uitarã cîteva minute, era curat și dormitoarele erau foarte luminoase. Iar camera micã putea deveni o bibliotecã și totodatã birou de lucru.

         - Vã place?

         - Mult! spuse Maria.

         Treceau lent dintr-o camerã în alta și Sebastien vorbea mereu.

         - Am avut niște neînțelegeri familiale, în ultimul timp, știți cum se întîmplã. De-aia vindem. Trebuie sã luãm o hotãrîre importantã, prietenul meu și cu mine, dar nu vreau sã intru în detalii. Știți, în viațã nu le poți avea pe toate, și pe urmã mai sunt și nepotrivirile. Oricum am fost fericit în casa asta, nu vreau sã mã plîng de nimic. Camerele nu sunt foarte mari, dar toate sunt decomandate, iarna poți face economii la cãldurã dacã le închizi și nu le încãlzești, bucãtãria dupã cum vedeți are un geam spre curte ceea ce e bine pentru aerisire, la fel și baia, i-am schimbat ceramica, era oribilã, nu știu ce gusturi avea arhitectul, era, mã iertați, cãcãnie.

           Ajunserã la subsol unde erau douã camere mai mari decît celelalte dintre care una era amenajatã ca o salã de gimnasticã. Cu covor rulant, haltere și un scaun mobil pentru torsiuni abdominale.

         Maria nu pãrea sã aibã nimic de reproșat. Îi plãcea și Sebastien, era volubil și rãspundea singur la toate întrebãrile posibile.

         Erau încã jos cînd se auzi ușa de la intrare.

         - Ah, exclamã Sebastien, a venit Roland. Putem urca, dacã n-aveți nimic împotrivã. Sã vorbim și cu el.

         Roland era înalt și  spãtos. Avea un început de calviție și fața brãzdatã de cute care porneau de la baza nasului, spre bãrbie. Pãrea cu vreo zece ani mai în vîrstã.

         - Roland, vorbi Sebastien mieros, domnul și doamna, pardon, am uitat numele dumneavoastrã, a da, domnul Paul și doamna Maria vor sã cumpere.

         Se întoarse spre Maria.

         - Am înțeles bine, doamnã, vreți sã cumpãrați, nu-i așa? Înțeleg din reacțiile dumneavoastrã cã vã convine casa.

         - Da, dar trebuie sã ne înțelegem, sã discutãm, sã negociem.

         Roxanne se pãstra într-o neutralitate totalã.

         - Nu e nimic de negociat doamnã, zise brusc Roland, casa este foarte bunã, e aproape nouã, nu are niciun defect ascuns, e solidã  iar prețul e fix, nu se discutã, e foarte mic. Suntem grãbiți sã vindem, dar nu vrem sã dãm casa pe degeaba.

         Le spuse prețul și Maria și Paul se privirã fulgerãtor, dar triumfal. Era mult mai mic decît își imaginaserã.

         - Mda, spuse Paul calm, nu avem de gînd sã pierdem nici noi timpul, eu o sã fiu foarte ocupat începînd de sãptãmîna viitoare. Vã rog sã ne permiteți sã mai facem un tur și pe urmã stabilim cum facem.

         Plecarã doar ei doi încã odatã la etaj și apoi la subsol. Maria începu sã-i spunã cum are de gînd sã aranjeze mobilele, începea sã intre în amãnunte și Paul îi aduse aminte cã erau așteptați în salon. Acolo, Roxanne, Sebastien și Roland erau de acum angajați într-o conversație destinsã, aparent despre mãrunțișuri.

         - Da, ne convine, spuse Maria. Roxanne o sã ne ajute sã facem actele, vã facem o ofertã de cumpãrare și sãptãmîna viitoare mergem la bancã sã cerem finanțarea ipotecii.

         - De acord, spuse Roland, dar ca garanție, în caz cã se întîmplã ceva și renunțați, vã rog sã-mi avansați douã mii de dolari pe care la semnarea actelor o sã-i scadem din preț. Altminteri, nu vã pot asigura cã o sã pãstrãm casa. Dacã trece altcineva pe stradã și vrea sã cumpere mai repede, cu banii jos, nu putem sã vã așteptãm.

         Maria se consultã din ochi cu Paul. Da, erau de acord. Paul scoase din buzunar un carnet de cecuri, completã unul și i-l dãdu lui Roland. Roland examinã o clipã cecul cu atenție, apoi se ridicã de la masã și se duse la fereastrã. Luã panoul cu anunțul “de vînzare” și-l sprijini de perete.

         - Gata, casa nu mai e de vînzare, v-am vîndut-o dumneavoastrã.

         Maria și Paul se repezirã sã-l îmbrãțișeze mai întîi pe el, apoi pe Sebastien și la urmã pe Roxanne. Roland aduse din frigider o sticlã de martini.

         Și începurã sã vorbeascã despre actele de vînzare-cumpãrare, despre bancã, despre ipotecã, despre tot ce urmau sã facã.

         Peste o orã și jumãtate Maria și Paul erau din nou în fața agenției imobiliare Maison de rêve și se despãrțeau de Roxanne. Se grãbeau sã ajungã la Montreal.

         Roxanne era fericitã, ochii îi strãluceau și avea o febrilitate pe care nu voia sau nu reușea s-o ascundã.

         Și-au dat o nouã întîlnire peste cîteva zile. Și în trei sãptãmîni, Maria și Paul s-au mutat în casa lor nouã. I-au dat lui Roxanne banii care i se cuveneau, un comision de cîteva mii de dolari.

         Postul lui Paul s-a desființat într-adevãr, iar Maria a trebuit sã-și caute altã slujbã în noul lor oraș. Și-a gãsit de lucru într-o reședințã pentru bãtrîni și era foarte mulțumitã.

         Dar regretau Montrealul. Aveau multe amintiri despre oamenii și locurile de acolo, fixate în sute, poate chiar în mii de fotografii. Totul era în ele: Portul-Vechi, plin de yahturi și de vapoare, Complexul Desjardins cu galeriile lui subterane, marile magazine din Montreal  - La Baie, Eaton, Sears, Winners, parcurile montrealeze, Cazinoul, restaurantele și terasele de pe Saint-Denis, strada Sainte-Catherine, cu baruri de dansatoare goale, cea mai lungã, mai sulfuroasã  și mai animatã arterã comercialã din Canada.

         - Ți-aduci aminte cînd am cîștigat la Cazinou o sutã de dolari cu 25 de cenți? îl întrebã Maria într-o zi pe Paul evocînd o veche amintire. Cînd au început sã curgã monezile din mașina de poker și șuvoiul lor nu se mai oprea, vecinii mei din stînga și din dreapta s-au uitat la mine cu picã.

         - Da, și ne-am dus la patiseria de la etajul trei și am mîncat niște prãjituri geniale spuse Paul.

         - N-ar fi rãu, poate, sã mai încercãm odatã, sã vedem dacã mai suntem norocoși, acum cã avem casã. Cheltuim fix douãzeci  de dolari, cîte zece fiecare.

         Paul nu avu nimic împotrivã. Douãzeci de dolari nu erau o avere.

*

         S-au dus într-o duminicã dupã prînz. Au parcat mașina și apoi au intrat în Cazinou cu timiditatea neofiților. Era interesantã și excitantã atmosfera din jur, zumzãitoare ca un stup de albine, dar nu era lumea lor.

         Au jucat cei douãzeci de dolari la mașinile de poker automat și n-au cîștigat. La plecare, trecînd pe o alee, Maria îi atrase atenția lui Paul asupra unei jucãtoare transpirate, cu fața roșie și care alimenta încrîncenatã cu monezi de 25 de cenți, concomitent, trei mașini.

         - Da, zise Paul, e Roxanne. 

 

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

 

Hibernalia

 

Uneori, dãdeam drumul la televizor, dar nu înțelegeam mai nimic din ce se vorbea. O limbã atât de strãinã. Ciudat, dacã mã gândesc cã, atunci când vorbeam cu Ivan, cuvintele noastre, deși strãine unul de altul, se întâlneau acolo, la mijloc – chiar dacã mijlocul era la o margine, o margine sau cealaltã. La televizor erau telenovele, talk-show-uri politice și filme dublate, dar nu pricepeam ce voiau, mã uitam la imagini, la guri lãbãrțate, stingeam, nici mijloc, nici margine. Mã ridicam din pat. Mã uitam pe fereastrã. Beznã groasã. Aprindeam o singurã lampã, cea verde de lângã ușã, și mã gândeam cã de-afarã aceastã luminã din aceastã fereastrã, cu silueta pe care eu o vedeam întoarsã în geam, imaginea hașuratã de crengile mesteacãnului, înconjuratã de atâta întuneric, s-ar putea sã parã frumoasã. În tot acel peisaj albit, înnegrit, înghețat, mușuroiul meu aurit putea arãta din afarã ca o mânã întinsã, ca o pâine fierbinte abia pusã pe masã. Și atunci mã speriam și stingeam. Tremuram pe sub pãturi. Mã încãlzeam cu gândul cã pe-acolo nu trecea nimeni niciodatã.

Nimeni, niciodatã.

Și iarãși țipãtul vreunei pãsãri, și iarãși nimic.

Și-apoi, diminețile!

Diminețile când mã înecam de atâta luminã. Tãiam cãrãri prin zãpadã, fluierând, fredonând, manevrând o lopatã mare de lemn, de la ușa glisantã a bucãtãriei la poartã, de la ușa terasei spre grãdinã, de la intrarea în grãdinã în fundul grãdinii, printre brazde. De la poartã priveam drumul lung pe unde plecase bãtrânul, casele micșorate acum, plantate rar, de-o parte și de alta a plãpumii albe. Din ușa terasei priveam spre grãdinã. Dintre brazde priveam spre fundul grãdinii. Din fundul grãdinii priveam la mãceș. Dar și dintre brazde priveam la mãceș. Dar și de la mãceș priveam spre fundul grãdinii. Și apoi, dintre brazde, de la mãceș sau din fundul grãdinii, priveam mai departe, cãtre pârâu. Totul era alb, zice amintirea. Totul era alb și gãlbui, albãstriu, cafeniu uneori, auriu câteodatã, liliachiu, purpuriu, turcoaz, stacojiu. Indigo. Un fum palid.

Uneori, când nu mai era nici un drum de tãiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casã cu ceașca de ceai în mâna înmãnușatã. Cu paltonul aruncat peste cãmașa de noapte, cu ciorapi pânã la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu o pietricicã înspre pârâu. Bãteam ușurel cu talpa în potecã. Nimic. Nimic la mãceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zãpada neatinsã, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu.

Dar odatã, în miez de decembrie, stând între brazde, mi s-a pãrut cã zãresc niște urme la pârâu, parcã traversase ceva suprafața înghețatã, am galopat într-acolo, da, chiar erau niște urme, am țopãit și-am chiuit de bucurie, m-am trântit la pãmânt, am atins urmele, le-am decupat cu un deget, și tot privindu-le, deși mã orbea strãlucirea, mi-am dat seama cã probabil nu erau decât niște urme de pãsãri, cu siguranțã nu sunt decât niște urme de pãsãri, mi-am zis, pițigoii își râd de mine ascunși printre ramuri, auzi-i. Ei însã – ei nu erau nicãieri.

Iarna, orașul e mult mai departe.

Îmi trãgeam hainele groase peste cele de casã, încuiam totul bine, deși mi se spusese cã aici nici nu e nevoie sã încui, ieșeam pe poartã și porneam pe cãrãrile înecate-n zãpadã, spre locurile care-mi erau cunoscute din timpul verii. Mergeam cât mergeam, fredonam cu pãmântul sub tãlpi, dar poate cã la un moment dat alunecam, un picior fugea de sub mine și-atunci, cu sudoarea-n spinare, mã pomeneam cã vãd mai bine împrejur. Iatã locul. Și unde era casa aceea cu mãrul, unde casa cu crãițele și unde pinul, creanga, botgrosul care mi se ușurase pe umãr?... Unde era locul lui degeaba merg pe-aceleași drumuri, nici umbra nu-mi mai e aceeași? Unde umbrele noastre alungite ca o lesã, unindu-se-n urmã, pe-asfalt, strânse în pumnul coroanei unui gutui? Pe unde veneam cu ei de la teatru, pe vremea aceea? Mã uitam împrejur și totul pãrea sã se fi deplasat din loc, nu mult, doar un pic, suficient cât sã nu mai fie nimic chiar la fel cum fusese. Și dacã te rotești doar un pic, nu e ca și cum ai da sã te-ntorci? Și dacã te rotești doar un pic ca și cum ai da sã te-ntorci, nu e ca și cum te-ai duce altundeva? Altundeva, alt undeva. Și atunci mã roteam de-a binelea și priveam înapoi, la urmele mele, îmi constatam deviația. Acolo, în capãtul dârei, pe planșa alburie și derutant vãluritã, se mai vedea casa mea, nu chiar acolo, nu chiar acolo unde m-aș fi așteptat sã fie, ci ceva mai la stânga. Mã descheiam, duceam mâna sub coaste, știam cã aș face bine sã mã întorc. Ajungeam leoarcã acasã, cu oasele moi pe sub hainele grele. Din poartã, zornãind mãnunchiul de chei, mã uitam din nou împrejur. Acasã, ziceam, acasã.

Doar cimitirul pãrea sã fi rãmas pe loc, sus pe deal, acolo unde zãrisem vipera în dupã-amiaza de varã, strecurându-se cu un foșnet în crãpãturile unei cripte. Ivan tresãrise. Nu avea decât papuci în picioare.

Dupã o vreme, am renunțat sã mai plec spre oraș. Nici nu mai cântam pe la brazdã, nici nu mai bãteam cu talpa în potecã. Îmi fãceam de lucru prin casã. Cine zicea cã nu era nimic de fãcut? Mã întrebam, rãspundeam. Întrebam cana, rãspundea lingurița. Mereu era ceva de fãcut. Și zahãrul se topea lent, în vârtejuri smaraldine de ceai. Apoi, când era așezatã alãturi, lingurița scotea un clinchet, farfurioara spunea ba pardon, eu am cântat, nu lingurița, și lingurița o lovea iarãși, farfurioara cânta. Chihlimbare apoi. Rubine apoi. Lente, vârtejuri.

  

(Fragment din volumul Hibernalia, Casa de Pariuri Literare, 2016)

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Pricãjan

 

 

3 luni și 8 zile

 

 

Își amintește foarte bine euforia de la început, sentimentul acela mult dorit și în sfârșit dobândit cã el este rațiunea pentru care s-au nãscut pe cer planetele, el și mai ales ea, ei doi, împreunã, datoritã lor putea restul oamenilor sã deschidã ochii spre viațã, într-o nouã dimineațã, mereu diferitã, grație legãturii dintre ei știau pãsãrile sã zboare și ursul sã iasã din hibernare, și i se pãrea perfect logic sã fie așa, faptul cã pânã la întâlnirea lor și, mai apoi, mult mai apoi, la momentul astral în care și-a luat inima în dinți și a întrebat-o dacã vrea sã-i fie prietenã, iar ea a spus da, un da hotãrât, cu ochii semiînchiși și buzele umede, ca și când doar asta ar fi așteptat din clipa când a început sã fie conștientã de sine, de lumea asta, faptul cã pânã atunci lumea a funcționat totuși nu îl preocupa defel, ținea de altã paradigmã, de altã viațã, era epoca dinainte de ei, cea dominatã de haos (din cauza acestui haos nici nu voia sã își lase gândul sã meargã într-acolo), pe când epoca lor era civilizatoare, aducea liniștea și pacea prin iubirea, iubirea lor care se întindea peste toate fãpturile și lucrurile vãzute ori nevãzute, le interconecta și le dãdea în sfârșit un rost în lume, exact cum ei înșiși își gãsiserã rostul… da, își amintește extraordinar de bine toate astea, precum și toate câte au urmat în cele trei luni și opt zile scurse pânã acum, starea de plutire euforicã, lumina pe care soarele o împrãștia cu mai multã generozitate, scoțând din umbrã și cel mai întunecat ungher, apoi mângâierile, șoaptele, bãtãile inimii lor, alte mângâieri și alte șoapte, sãrutãri prelungi, de zeci de minute, când amândoi nu mai puteau respira decât pe nas și asta era perfect în regulã, nimic nu îi putea convinge sã întrerupã acea împletire, poate doar dorința de a sãruta și alte pãrți ale corpului, gâtul ei subțire cu puful care îl acoperea de jur împrejur, atât de plãcut la o atingere ușoarã, mai ales cu vârful limbii, sau pleoapele ei închise, tremurânde, mai întâi una, apoi cealaltã, atingându-i în trecere nasul cu bãrbia sa vag țepoasã, îmbrãțișãri fierbinți, niciodatã însã duse la capãt, soarta era hotãrâtã sã îi mai ținã pe uscat o vreme, mereu erau întrerupți, apoi lungile discuții la telefon, când nu se puteau vedea, nopți albe cu receptorul lipit de ureche, și câte altele, toate minunate, toate bilețelele, toate gândurile… iar acum, cu toate astea, Darius e hotãrât sã-i punã capãt, de fapt chiar acum se duce acasã la ea, la dulcea lui Florena, au vorbit la telefon de câteva minute și i-a spus cã vine imediat la ea, sã-l aștepte, e foarte important sã discute ceva.

Nu mai departe de ieri nici nu s-ar fi gândit sã se despartã de Florena, s-ar fi uitat urât la oricine ar fi îndrãznit sã sugereze asta, i-ai fi arãtat gestul universal cu degetul mare dus la tâmplã și rãsucit ca un burghiu, ești trepanat, nu știi ce vorbești, bãtrâne, erau cât se poate de fericiți împreunã – sigur, conta și faptul cã formau un cuplu de numai trei luni și opt zile, între ei nu apucase sã intre altceva decât zbârnâitul electric al hormonilor, aproape cã-l auzeau când se apropiau, cu siguranțã îl simțeau: o datã, dupã ore, când au rãmas singuri în clasã, Darius a îndrãznit chiar sã își strecoare mâna pe sub bluza ei, i-a simțit pielea mãtãsoasã și acolo, la contactul dintre buricele degetelor lui și corpul cald al fetei, s-a produs ceva apropiat de-un scurtcircuit, Darius a dat sã își retragã mâna, speriat, dar în secunda urmãtoare fulgerul l-a strãbãtut pânã în creștetul capului și el a prins curaj, a împins palma mai departe, tot mai departe, sãrutând-o pe Florena și înghițindu-i respirația întretãiatã, iar când a simțit umflãtura sânilor, când și-a spus cã în sfârșit a cucerit prima redutã, fata s-a crispat, a tresãrit ca scuturatã de o revelație urâtã și i-a scos mâna de sub bluzã. Darius știa cã motivul pentru care prietena lui îl oprise era electrizarea aceea. Dupã ce fiorul se descãrcase în el și îl colindase cu viteza gândului prin tot corpul, ajunsese înapoi în ea, aproape instantaneu, încãrcat cu tot ce adunase de la el. Mișcarea aceasta se repetase de câteva ori în scurtul rãstimp al mângâierilor sale și de fiecare datã când se realiza transferul sarcina electricã era tot mai mare, tot mai acaparatoare. Florena cedase prima, instinctul ei de conservare îi dictase retragerea. Dacã nu o faci acum, i-a spus vocea precauției, nu vã mai opriți și-o sã fie prea târziu când, în sfârșit, o sã m-auzi din nou. Numai asta putea sã fie! Și de atunci Darius a pândit întruna momentul oportun pentru a lua lucrurile de unde le-au lãsat. Nu, la școalã nu își mai puteau permite sã riște, profesorul de serviciu verifica fiecare salã dupã terminarea orelor și nu-și doreau sã fie prinși asupra faptului, nu așa voia Darius sã o aibã pentru prima datã pe Florena. Dar, din pãcate, nu s-a putut nici la unul dintre ei acasã, de fiecare datã când a încercat o tacticã în sensul acesta, a fost ca și când pãrinții i-ar fi citit gândurile, i-au pus bețe în roatã cu o lejeritate sadicã, iar când în sfârșit s-a ivit ocazia perfectã, atunci când pãrinții ei au trebuit sã plece peste noapte în sat, unde bunicul Florenei suferise un accident la câmp, Florena însãși a fost cea care i-a zãdãrnicit planul. A doua zi aveau tezã la chimie și Darius s-a gândit cã ar fi o idee bunã sã-i propunã sã studieze împreunã; la urma urmei, nu ar fi fost prima datã când o medita, era un elev strãlucit la chimie și, de când formau un cuplu, fata devenise și ea mai bunã la aceastã materie, nu l-ar fi refuzat tocmai acum. Te-au lãsat acasã ai tãi ca sã înveți, nu-i așa? Atunci, hai sã învãțãm împreunã, Flore, ce spui? Fata a acceptat, de bunãseamã, așa cã s-au vãzut acasã la ea în dupã-masa acelei zile. Au împrãștiat cãrțile pe biroul din camera ei, au deschis caietele de exerciții și-au început, cuminți, sã repete. Florena pregãtise din timp niște sandvișuri și aveau suc și fursecuri cumpãrate din banii lãsați, în grabã, de pãrinții ei: sã-ți iei ceva bun și sã nu stai treazã pânã târziu, învațã cât poți, dar nu te omorî cu asta... pentru cã așa erau ei, întotdeauna puseserã preț mai mult pe fericirea ei decât pe notele din catalog; Flore îi iubea tare de tot și, la rândul ei, punea mare preț pe fericirea lor. Tocmai de aceea, mai târziu în seara aia, când Darius a prins curaj din nou și sãrutãrile și mângâierile și șoaptele lor au început sã alimenteze fiorul acela electric, în mintea fetei s-a auzit imediat vocea mamei: Cel mai bine, scumpa mea, e sã nu te grãbești, sã aștepți pânã când vei fi sigurã cã asta îți dorește, fiindcã altã datã nu va mai fi o primã datã, draga mea – și știa bine cã, dacã o fãcea acum, pãrinții ei vor fi tare dezamãgiți. Plus cã nu era nici ea convinsã de Darius. Adicã, se înțelegeau perfect, se iubeau nebunește, tânjeau unul dupã altul ca doi nebuni, când erau împreunã cu greu se abțineau sã nu se atingã... și, totuși, Florena se îndoia cã Darius era alesul. La urma urmei, lucrurile perfecte trebuie sã fie și cele mai suspecte, nu? Ia sã mai treacã așa, vreo șase luni, poate un an, și-atunci o sã știe mai bine cum stau lucrurile. Asta, convingerea asta repetatã adesea, convingerea pe care fata și-o inculcase aproape cu de-a sila a fãcut-o atunci sã batã iar în retragere, asta și nu instinctul de conservare, așa cum crezuse Darius la școalã, când abia apucase sã îi atingã sânii, nu acel instinct de conservase la care se gândise el. Ar fi mai bine sã pleci acum, i-a spus fata și s-a proptit cu mâinile în pieptul lui, l-a împins la distanțã de-o lungime de braț, l-a forțat sã se dezlipeascã de ea. Mâine avem tezã și vreau sã iau o notã bunã, nu vreau sã-mi stea gândul doar la seara asta. Un argument pe care bãiatul l-a înțeles în felul sãu și, înghițind în sec, l-a acceptat.

Din seara aia, oricât de vigilent s-ar fi arãtat cu oportunitãțile și oricât de inventiv s-ar fi gândit la crearea unora din nimic, Darius n-a mai fost în stare sã încerce desãvârșirea frumoasei sale relații cu minunata Florena. Și asta l-a umplut de frustrare, asta i-a dat numai nopți agitate, cu vise dintre cele mai vulgare, de se trezea dimineața mai obosit de cum se culcase și-n mod sigur mult mai excitat. Florena lui era o zeițã, s-ar fi putut ruga la picioarele ei o eternitate, întru fericirea ei s-ar fi jertfit în fel și chip, și-ar fi vândut chiar și sufletul numai pentru o singurã șansã de-a o strânge în brațe așa cum își dorea, de-a o pãtrunde ca-n visele sale în care fata juisa la fiecare zvâcnire a sa. Menirea lui pe pãmânt era sã-i aducã fericirea așa cum știa el cã fata și-o dorea!

A dus convingerea asta cu el, ca un ulei de care nu te poți șterge, pânã-n dimineața aceasta strãlucitoare de varã, când s-a trezit și s-a simțit inexplicabil de ușurat, de parcã în sfârșit ar fi reușit sã se curețe, sã-și spele bine ochii și sã priveascã în jur strict dinãuntrul propriului corp. Oare așa simți când un drog puternic îți iese din organism cu totul? s-a întrebat în baie, în fața oglinzii. Deodatã vedea cã viața lui e lungã, cã abia a început și o zãrea întinzându-se înainte nu doar pânã dupã-masã, când trebuia sã se vadã cu Florena, ci pânã peste ani și ani, cumva pe deasupra clipelor, o mulțime de posibilitãți. Deodatã nu mai simțea cã are înainte obstacole peste care e obligatoriu sã treacã, știa acum cã le poate ocoli sau, și mai bine, le poate ignora complet. Și știa ce trebuie sã facã pentru asta: a pus mâna pe telefon, a sunat-o pe Florena și i-a spus cã-i musai sã se vadã – are ceva important sã-i comunice. Sã-l aștepte.

Strãbate orașul fãrã sã se grãbeascã, nu ia tramvaiul, ci merge pe jos pe strãzi întortocheate și se uitã în preajmã cu mare curiozitate, vede parcã pentru prima datã frumusețea clãdirilor pe la porțile cãrora trece, aude vocile pietonilor împletite ca într-un tril urban neasemuit de armonios, se lasã pãtruns de lumina și de cãldura verii și radiazã, la rândul lui, fericirea descoperirii unei noi lumi. Strãbate orașul și își amintește toate clipele petrecute cu Florena, simte din nou acei fiori, electricitatea atingerii pielii ei, elasticitatea sânilor fetei, gustul proaspãt al respirației sale – și toate astea îl bucurã peste așteptãri. Se duce la ea hotãrât sã-i anunțe decizia despãrțirii și gândul cã nimic din tot ce a trãit în ultimele trei luni și opt zile nu va mai trãi niciodatã (cel puțin, nu cu ea) nu îl îngrozește; dimpotrivã, sumedenia de noi posibilitãți care înfloresc din acest abandon îl face sã pluteascã la o jumãtate de metru deasupra trotuarului.

Ajunge la ușa Florenei numai un zâmbet, apasã soneria și se pregãtește sã dea ochii cu tatãl sau cu mama fetei. E duminicã, încã e dimineațã și toatã lumea se relaxeazã acasã. În sfârșit se va putea uita în ochii lor fãrã rușine; nicio clipã nu-i trece prin cap cã, despãrțindu-se de fiica lor, pãrinții fetei vor avea un motiv de a-l disprețui infinit mai mare decât au avut înainte, când ieșeau împreunã. Darius e transpus acum, nu se poate gândi la asta. Nu-și poate șterge zâmbetul de pe fațã, iar când ușa se deschide și-n rama ei apare chiar Florena – radioasã, diafanã, ca o zânã despletitã – bãiatul o cuprinde cu privirea și zâmbește și mai tare. Fata îl privește sfios pe sub sprâncene, surâde cam nesigur și întinde mâna spre el, spunând: Intrã, sunt singurã acasã.

 

Comentarii cititori
sus

Tamási Áron

 

 

Iepuraºul de Paºti

 

Mulþi se îngrijoreazã când, în viaþã, dau peste ceva nesigur; dar existã ºi oameni care socotesc cã tocmai atunci le surâde ºansa.

Ar fi greu de precizat cine are dreptate, deoarece oricine poate gãsi argumente ºi pentru un caz, ºi pentru celãlalt. Eu totuºi susþin cã belelele ºi nãdejdile zac amestecate în matca vieþii, precum laolaltã stau aurul ºi nisipul în albia anumitor pâraie.

Iatã, de pildã, povestea poznaºului iepuraº de Paºti din comuna Sãlãþeni, aºa cum a decurs ea în noaptea de Înviere.

Deci ce s-a întâmplat?

Sâmbãtã seara, cam în jur de zece, un grup voios de tineri trecea pe uliþa satului. Vorbeau tura-vura ºi râdeau cu poftã. Norii zdrenþuiþi estompau strãlucirea Lunii, dar felinarele de pe margine, deºi amplasate ici ºi colea, reuºeau sã dea un pic de luminã. Cum hãlãduiau în bezna economã, cineva dintre ei a strigat:

- Uite un iepuraº!

- Unde?

Pe loc, s-au oprit cu toþii ºi expresii de surprindere au pornit sã se învârtã în volute de bucurie ca aripile unei mori de vânt. Dar urecheatul, dac-o fi fost vreunul, dispãruse deja.

Cãci ia-l de unde nu-i - semãna a pãcãlealã.

Ci dacã totuºi fusese un iepuraº, atunci sãrise de sub poarta lui Gãvrilã Comeatã, iar apoi dispãruse ca o nãlucã în întunericul abia dezmorþit.

Cazul se cere lãmurit.

Singurul lucru cert este cã dincolo de poarta în care apãruse iepuraºul locuia chiar Gãvrilã Comeatã. Îl ºtia toatã lumea în sat ºi-n împrejurimi. Se bucura de un bun renume, pentru cã îl preþuiau ca meºter butnar ºi rotar.

ªi-apoi era tatãl unei mândreþe de fecioarã.

Fata împlinise 18 ani în martie, adicã tocmai cu puþin înainte de evenimentele de-acum. Bãlaie ca paiul grâului, îi plãcea sã-ºi poarte pletele-n vânt. Avea ochii în ape când albastre, când verzui, dupã cât de adânc se oglindea privitorul în ei.

ªi-o dezmierdeau cu numele de Nica.

Avea Susãnica o mulþime binemeritatã de peþitori. Erau unii care o visau noapte de noapte, dar nu se grãbeau s-o bage în seamã. Alþii îºi mascau sentimentele ºi-i aruncau grãbit câte o vorbã când se nimerea sã li se intersecteze drumurile. Existau ºi platonici nocturni, care treceau searã de searã pe lângã casã ca sã-ºi umple cupa sufletului cu fericirea de-a o vedea la lumânare.

Dar norocul tuturor acestora atârna doar de un fir de pãianjen.

Pentru cã o funie trainicã, din fire verzi ºi roºii, reuºiserã sã împleteascã doar doi. Primul era Pãtru Dubaºu, îngrijitorul cailor din gospodãria de stat situatã în vecini; celãlalt se numea Pavel Dragu ºi tocmai terminase liceul de tehnicã minierã. Pãtru se îndrepta cu repeziciune cãtre treizeci de ani, în vreme ce Pavel abia pornise sã se coacã la minte.

Cei doi se concurau cu înverºunare.

Iar Nica plutea indecisã deasupra întregii confruntãri. κi flutura ºuviþele aurii când cãtre Pãtru, când înspre Pavel. Îi scãlda ºi albastru, ºi verde din priviri.

Dãduse Pãtru de greu.

Iar Pavel de mama poverilor de pe suflet.

ªi-aºa au sosit aceºti Paºti de pominã, înainte de care amândoi ºi-au spus: „Acum ori niciodatã!”

Petru ºi-a procurat de undeva un mic urecheat, cu gândul cã-l va duce în seara de Sâmbãtã Mare la Nica în chip de iepuraº de Paºti. Totul în cel mai mare secret. ªi-apoi ºi Pavel a fãcut rost de altundeva de un pufulete, cu gândul cã-l va duce în seara de Sâmbãtã Mare la Nica în chip de iepuraº de Paºti. Tot în cel mai mare secret.

Primul s-a arãtat Pãtru, cam cãtre opt ºi jumãtate. Îl þinea înpalmã, acoperit cu o nãframã verde. Îi pusese iepuraºului o fundã roºie, cu bucle bogate. ªi-a ascuns bucuria aºa cum se pituleºte un urecheat în tufiº, a venit în faþa Nicãi ºi i-a spus:

- Ghici ce þi-am adus?

Fata a privit batista de culoarea ierbii ºi s-a gândit la un ou roºu într-o coajã de porþelan prelung - ori o ciocolãþicã finã, împachetatã în mãtase pestriþã.

Ci nãframa pãrea sã prindã viaþã câte o datã.

- Oare ce poznã o fi?

Tot acolo stãtea ºi Gãvrilã, ºi nevastã-sa, doamna Comeatã. κi sfãrâmau ºi ei creierii, oare ce s-o ascunde sub batista frunzurie, dar, în loc sã facã presupuneri, s-au mulþumit numai sã zâmbeascã pe sub mustaþã.

- Ei? îi provocã Pãtru.

- Þi-oi spune mâine, rãspunse butnarul.

- Las' pe mine, se repezi femeia.

ªi-n vreme ce adãstau aºa, pe-o aripã de surâs, scânteia curiozitãþii aprinse flacãra în inima fetei, pânza subþire fu prinsã cu douã degeþele ºi ridicatã.

- Ooo! Un iepuraº! strigã surprinsã.

Dintr-odatã, s-au liniºtit cu toþii, cu toate cã pãrinþii s-au ruºinat un pic cã n-au ghicit din prima cã-i un Urechiuºã, doar erau Paºtile! Dar bruma de supãrare le-a trecut când au vãzut-o pe Nica. Fata îºi dezmierda cadoul þinându-l la piept, de parcã nu i-ar fi trebuit în veci un mire, ci numai acel bulgãraº de puf.

Se delectau cu bucuria fetei.

ªi-n vreme ce, în extazul inimii ºi sufletului, uitaserã de sine, cineva a ciocãnit în uºã, apoi a intrat Pavel în casã. Purta un palton scurt ºi uºor, un fel de impermeabil, modelul acela cu buzunare imense. Îi salutã cu multã ardoare primãvãratecã, dar vorbele i s-a oprit pe vârful limbii când a zãrit iepuraºul de la pieptul Nicãi. Pe datã, voia bunã i s-a ofilit un pic, mai ales când cosânzeana i-a dat degrabã de ºtire:

- L-am primit de la Pãtru!

- Doar se gãsesc cu duiumul în grajd, aruncã Pavel peste umãr.

Evident, dracii sloboziserã din borta vânturilor o rafalã de invidie; dar nimeni n-a rãspuns la provocare, deoarece vorba de ciudã îl îngrãºa pe iepuraº mai abitir decât o frunzã de lãptucã. Ceea ce producea amar din belºug era faptul cã ºi Pavel ascundea în buzunar o pufoºenie aidoma, de asemenea legatã sub grumaz cu o panglicã roºie. Dar flãcãul era mintos ºi fusese precaut, aºa cã o ascunsese. N-avea de unde sã ºtie cum vor evolua lucrurile ºi dorea sã scoatã la ivealã aluzia la Paºti numai la momentul potrivit.

Deci, aºtepta în liniºte ºi se bucura în sine cã nu se grãbise sã-ºi arate cãrþile.

- Nu-þi dai paltonul jos? îl întrebã femeia.

- Mulþumesc, zise Pavel, dar nu voi rãmâne decât un pic.

ªi-ºi strânse haina pe talie, mai ales în partea stângã, unde urecheatul aºtepta tupilat în buzunar sã-i soseascã clipa de glorie.

- Atunci scoate-þi-l! spuse fata.

Cererea nu numai cã insista, ci cuprindea ºi un pic de patimã. Nica îl depuse pe iepuraº în poalã, de parcã ar fi dorit sã-i transmitã lui Pavel, mãi, ciuº-mãgãruº, mã bucur sã te vãd ºi pe tine, nu numai pe Pufulache. „Bine, bine, dar tot nu mi-l scot!” se încrâncenã feciorul.

- Cât de frumuºel este!

Bine cã terminã sã spunã ce avea de zis cãci, nu se ºtie de ce, datoritã laudei ori vreunui capriciu de rozãtor, iepuraºul sãri pe podea ºi se ascunse sub laviþa cu mânere pe care Pãtru stãtea cât se poate de mândru.

- Vai, Iepurilã! se cutremurã fata.

Toatã lumea s-a îmbulzit pe datã sã cerceteze unde-o fi fugarul. La mijloc, dedesubt, cotrobãiau Pãtru ºi Nica. Bãtrânii se întinseserã pe burtã, fiecare la câte un alt capãt, ca sã vadã unde s-a ascuns neastâmpãratul. Pavel s-a prefãcut cã se agitã ºi el, dar mai degrabã îi dirija pe ceilalþi. Când a vãzut cã stãteau cu toþii ghemuiþi ºi cãutau cu mare râvnã sub bancã, se trase biniºor lângã uºã, de parcã ar fi cercetat ºi-acolo, apoi a crãpat-o biniºor, fãrã nici un zgomot. A revenit în centrul camerei ºi ºi-a strecurat mâna în buzunar ca sã-ºi pregãteascã propriul iepuraº.

- Uite-l aici! strigã.

Toatã lumea s-a grãbit sã priveascã într-acolo ºi cu toþii s-au îngrozit sã vadã cum urecheatul a sãrit peste piciorul lui Pavel ºi de acolo s-a repezit afarã prin crãpãtura uºii.

S-au repezit sã-l prindã, dar pune-i sare pe coadã!

Fata a început sã se smiorcãie, bãtrânii s-au ofilit deopotrivã, iar Pãtru zise:

- Mãi Paulicã!

- Cum adicã, Paulicã? întrebã feciorul.

- L-ai lãsat sã fugã.

- Pe cine?

- Pe iepuraº!

Pavel fãcu pe miratul. Îl privi cu uimire când pe unul, când pe altul. ªi când l-au lãmurit - mãi, cap sec! - cã urecheatul a scãpat prinuºaîntredeschisã, le-a spus:

- Eu nu l-am vãzut.

- Dar a fugit! întãri fata.

- Nu cred.

- Ãsta e nebun! se minunã Pãtru.

O vreme, i-au tot explicat ºi l-au tot pisat sã priceapã cã iepuraºul a zbughit-o pe uºã, doar au vãzut cu ochii lor, sunt gata sã jure pe orice. Iar Pavel fãcea ochii mari, de parcã pe cei care au vãzut urecheatul fugind i-ar fi trãsnit. În cele din urmã, propuse:

- Pun pariu cã n-a fugit!

- N-ai decât sã pui! suspinã fata.

Drept urmare, Pavel pãºi curajos lângã Nica ºi o întrebã ceremonios:

- Dacã n-a fugit, accepþi sã-mi fii soþie?

Fata îl privi uimitã pe flãcãu.

- Poþi sã-i spui cã da, dãdu Pãtru din mânã.

Roua lacrimilor încã strãlucea pe genele Nicãi atunci când, îmbãrbãtatã de scepticismul lui Pãtru, fata acceptã:

- Da.

Pavel lepãdã paltonaºul ºi se întinse pe burtã în dreptul laviþei. Apoi îºi strecurã sub bancã braþul drept, scotoci un pic prin cotloane ºi-l scoase pe iepuraº, þinându-l de ceafã:

- Oare ce-o fi aici?! îl arãtã tuturor.

Fata îl cuprinse de gât ºi-l sãrutã. Pãtru bãtu în retragere. Nica hohoti rostogolit, un ºirag de voie bunã, drept care ºi maicã-sa începu sã zâmbeascã. Ci numai bãtrânul Comeatã dãdu din cap ºi se minunã:

- Iatã un iepuraº de Paºti tare poznaº!

 

Traducerea: Franciscus Georgius

Titlul original: 'Húsvéti nyúl'. Din volumul Gyökér és vadvirág ('Rãdãcini ºi flori de
câmp', prozã scurtã publicatã în perioada 1958-1966).
Text original accesibil online la adresa:
http://mek.oszk.hu/01000/01093/html/09.htm#cim94

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey