•  Ioana Geacãr
•  Mircea Gheorghe
•  Ion Militaru
•  Rodica Mixich
•  Adrian Popescu
•  Liviu Ioan Stoiciu
•  Lorena Stuparu
•  Bogdan Þiþei


sus

 

 

Vârste/ Maturitãți

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacãr

 

 

trepte

trecem pe lângã catedrala eroilor mã închin ºi toți cei de pe lângã mine se închinã
doar închinatul se ia precum cãscatul din om în om?
șterge-te în colțul gurii ca dupã ce ai sorbit din cafea
și cel dinaintea ta va face la fel

un poster pe fereastra de la megaimage
cu o pereche de vârsta a treia în blugi
fãrã burþi
zâmbind cu poftã
printre verze și broccoli spanac lobodã hasmațuchi

aici în autobuz feþe tot de vârsta a treia cenuºii
sau fețe tinere doar îmbãtrânite devreme

o þigancã bãtrânã și grasã se aºazã greoi sufocatã de efort
pe scaunul din fața mea contra mersului
se uitã la fusta care a plesnit a cãlcat pe ea când a urcat
ce o sã zicã lumea

pe lângã clãdirea veche de pe colþ albã din piaþa doi brazi
trec în negru pe alb un bãtrân ºi o bãtrânã cu capetele plecate

  

în dreptul uºii zidite o scarã cu trepte roșii

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

 

Vîrstele sînt realitãți cu geometrii variabile

 

Faptul cã speranța de viațã în zilele noastre depãșește, și la bãrbați și la femei, vîrsta de 75 de ani conduce la conviețuirea a trei și chiar a patru generații. Pînã în urmã cu cîteva zeci de ani, conviețuirea aceasta nu ridica probleme importante, mai ales cã speranța de viațã era și ea mai micã. Existau, firește, problemele recurente dintotdeauna și valabile și astãzi, legate de sãnãtatea tot mai fragilã a generației vîrstnice și de evoluția normelor morale și comportamentale. Dar în esențã, de la o generație la alta, lumea valorilor era relativ omogenã și tinerii care-și întemeiau familii la 20-25 de ani și care pînã la 35-40 aveau descendenți, uneori numeroși, nu erau radical diferiți ca mentalitãți și ca mod de viațã de pãrinții ori bunicii lor. Trecerea de la o etapã a vieții la alta, de la o vîrstã la alta se fãcea printr-o predare - preluare a ștafetei reglementatã prin ceremonii sociale ori rituri religioase.

Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial lucrurile s-au schimbat. A existat mai întîi o fracturã între tineretul occidental și cel din țãrile comuniste, așa încît generația numitã de sociologii americani a baby boomer-ilor (nãscuți între 1943 și 1959) are prea puține caracteristici culturale comune cu generațiile de ruși, români, polonezi, bulgari etc. din aceeași perioadã. Dar era totuși o asemãnare. Cu toții au trãit tensiunea rãzboiului rece și spaima de un conflict nuclear atotdistrugãtor.

Alte asemãnãri  încep sã aparã în perioada dezghețului post-stalinist din țãrile comuniste și a apropierii treptate, dar prudente a acestora  de lumea occidentalã. Este epoca apariției generației numitã X (cuprinzînd nãscuții dintre  1959 și 1977).

Generația aceasta va avea, în țãrile comuniste, o contribuție decisivã la nãruirea sistemului totalitar și conservã pînã astãzi, împreunã cu generația anterioarã, un adevãrat tezaur de amintiri referitor la viața sub un regim comunist. 

Generația urmãtoare, Y (1978-1994) scapã de coșmarul rãzboiului rece, atît în Occident cît și în lumea comunistã. Mai mult chiar, copiii nãscuți în jurul anului 1990 nu vor avea nicio experiențã de viațã comunistã și între aceastã generație și cele dinainte se naște un hiatus cultural. Scriitoarea bielorusã Svetlana Alexievici, recent distinsã cu premiul Nobel, l-a sesizat bine în cartea sa Sfîrșitul omului roșu cînd vorbește despre tineri ruși care nu înțeleg obsesiile vîrstnicilor din jurul lor legate de represiunile cumplite și absurde din timpul lui Stalin..

Tinerii de astãzi (cei nãscuți dupã 1994) fac parte din generația Z și nu numai cã nu au nicio idee despre cum și ce a fost comunismul pe care l-au trãit înaintașii lor din generațiile babby boomers, X și parțial Y, dar s-au nãscut și în altã epocã informaționalã. Ei n-au cunoscut sfiala, prudența, neîncrederea și apoi entuziasmul cu care generațiile anterioare au descoperit și  dezvoltat noile tehnologii de comunicare în masã (Internetul, în primul rînd), le-au avut la dispoziție de la naștere și s-au familiarizat cu ele din primii ani de viațã. Și aceastã trecere - sincronizatã de astã datã la nivel mondial - la o nouã realitate informaționalã este sau poate fi o sursã de înstrãinare culturalã. Televizorul cu lãmpi sau cu tranzistori, televiziunea cu doar cîteva canale în alb negru, imposibilitatea de comunica cu oameni de departe altfel decît prin scrisori sau prin convorbiri  telefonice efectuate prin intermediul unei operatoare, toate astea și multe altele fac parte pentru ei dintr-o adevãratã preistorie. Și tot preistoricã și într-un fel un handicap ridicol li se pare și inabilitatea unora din generațiile vîrstnice de a folosi noile tehnologii de comunicare. Generația Z abandoneazã treptat un instrument cultural esențial pentru generațiile mai vechi (cartea pe suport de hîrtie), dar pentru ei, preistoric, înlocuindu-l cu fișierul electronic, cu cartea digitalã. Ceea ce produce  uneori stupoarea și pesimismul bãtrînilor. Umberto Eco și Jean-Claude Carrière și-au strîns acum cîțiva ani opiniile în legãturã cu acest subiect într-o carte inteligentã Nu sperați sã vã debarasați de cãrți accentuînd ideea de bun simț, cã suportul hîrtie asigurã o continuitate culturalã între generații depãrtate în timp incomparabil mai durabilã decît suportul digital.

Dar revenind la conviețuirea generaționalã din zilele noastre lucrurile nu sînt totdeauna și pretutindeni simple. Generațiile X, Y și Z nu sînt perfect delimitate prin caracteristici care în teorie ar trebui sã le punã în opoziție. Trãim o vreme în care vîrstele sînt realitãți cu geometrii variabile. Azi este greu de stabilit cu precizie cînd încep ori cînd se terminã, de la caz la caz, copilãria, adolescența, tinerețea, vîrsta mijlocie, bãtrînețea. Multe dintre atributele lor tradiționale fie cã apar  foarte de timpuriu, fie cã subzistã pînã foarte tîrziu, cînd nu mai era de așteptat sã le regãsim. Existã copii cu o experiențã traumatizantã de adulți, existã adolescenți maturizați timpuriu, cu o putere de înțelegere a lumii și cu o creativitate superioare celor mai mulți adulți dar existã și adolescenți dezabuzați de viața care li se pare fãrã sens și depresivi aidoma bãtrînilor aflați la sfîrșitul vieții;  existã tineri și adulți la vîrsta mijlocie care-și pãstreazã toatã viața componente infantile (neotenie) ori bãtrîni care, cu un al doilea sau al treilea suflu, sînt tot atît de vitali spiritualicește, și uneori chiar în mai mare mãsurã decît tinerii plafonați de timpuriu.

Situațiile acestea conduc uneori la generalizãri pripite și în sens pozitiv și în sens negativ. Cele mai pãgubitoare sînt desigur generalizãrile negative. Nu știu cum este în România dar în Canada, oricît s-ar invoca binefacerile respectului mutual între generații, nu este rar sã auzim judecãți denigratoare și disprețuitoare. De cîte ori n-am auzit din partea bãtrînilor (baby boomers) cã tinerii (adicã generațile Y și Z) sînt superficiali, inculți, lipsiți de valori durabile, imorali etc. etc., mult inferiori tinerilor de altãdatã, adicã, de fapt lor înșile? Calitatea îndoielnicã a  generației tinere ar justifica un pesimism negru. Țara o sã piarã, lumea o sã se degradeze pînã la animalitate, pãmîntul o sã se distrugã.

Și invers, este frecvent sã aflãm din partea cealaltã, a tinerilor, cã bãtrînii sînt fosilizați, încremeniți în idei desuete, incapabili de schimbare, înțepeniți în mentalitãți retrograde și, în definitiv, o povarã socialã. pentru cã nu produc nimic și sînt întreținuți din banii publici.

Generația mijlocie (generația X) nu este nici ea feritã de asemenea acuzații ori de tentația de a acuza ea însãși celelalte generații. Dinspre partea tinerilor, ea pare tiranicã, vinovatã de tot ce e rãu în societate (risipã, incompetențã, corupție, funcționarea proastã a serviciilor, degradarea mediului etc.), incapabilã sã ținã pasul cu vremurile noi. În schimb, pentru oamenii din generația de mijloc, tinerii sînt veleitari, plini de fumuri, ingrați fațã de efortul  care se face pentru educarea și instruirea lor, grãbiți sã le ia locul deși mai au multe de învãțat de la ei.

Nici cu generația vîrstnicã, oamenii din generația mijlocie nu se împacã prea bine. Bãtrînii își primesc pensii nemeritate care vin din buzunarele plãtitorilor de impozite, mai ales a celor din generația de mijloc. Și dacã situația economicã este dificilã, vina este a lor, a bãtrînilor care au lãsat o moștenire grea și datorii uriașe pe umerii celorlalte generații.

Bãtrînii nu sînt deloc mai tandri. Generația de mijloc este vinovatã pentru superficialitatea și celelalte defecte ale tinerilor fiindcã nu a știut sã-i educe și sã le transmitã valorile pe care ea le-a primit de la generația baby boomers-ilor. Iar pensiile nu sînt un privilegiu, ci o rãsplatã fireascã pentru o viațã de muncã. Cît despre datoriile pe care le-au lãsat în urmã, ele s-au datorat efortului uriaș de modernizare a societãții și economiei, dupã încheierea celui de-al doilea rãzboi mondial. Celelalte generații beneficiazã din plin de efortul acesta. Și așa mai departe.

Și atunci care ar fi concluzia? Ce prevaleazã? Condescendența, judecata denigratoare sau cordialitatea respectuaosã?

Nu se poate avansa cãtre o concluzie netã pe un teritoriu în care generalizãrile de orice fel sînt frecvent fie contrazise, fie validate de ce întîlnim în drum.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Militaru

 

 

Timp și secularizare (depre problema vârstelor
și diferitele modalitãți de înfrângere)

 

1) Un mod de a nu percepe timpul. 

Maºina timpului! ce problemã cu adevãrat importantã pune o astfel de posibilitate tehnicã? ªi ce problemã rezolvã, admițând cã nu este vorba despre simpla sau simplele cãlãtorii în timp? Când vine vorba despre timp, nu plimbãrile, fie cât de fantastice, înfricoșãtoare sau interesante, ar trebui sã fie problema, ci timpul însuși. O astfel de posibilitate are ca premisã altceva decât plimbarea, și anume criza indusã de timp.

În spectaculoasa poveste a lui H.G. Wells, Mașina timpului, problema cu adevãrat importantã a fost, în chip straniu, ocultatã. Aspectul cinematografic puternic și-a pus amprenta asupra povestirii omițând ceea ce era, într-adevãr, esențial. În prelucrãrile cinematografice o astfel de chestiune nici nu putea transpare. Nici mãcar Wells nu prea pare preocupat de ea.

Timpul devine problemã, aduce cu sine o crizã de anume fel, nu legatã de sine, de curgerea sau staționarea lui, de mecanismele interne sau de funcționarea lui. Problema timpului devine una în clipa în care un astfel de subiect vine în atingere cu subiectul, atingere care, într-un prim moment, creeazã un anume tip de disconfort. Apoi, disconfortul se amplificã, crește, se ramificã și tinde sã ocupe întreaga geografie a rãspîndirii ființei. Astfel, timpul se impune ca atare, creeazã o problemã în care nu el este subiectul principal.

În romanul lui Wells subiectul cãlãtoriei ajunge într-o lume lipsitã de vârstnici. Locatarii respectivei lumi nu înțeleg întrebarea: unde sunt cei în vârstã, bãtrânii? Le lipsește cuvântul pentru cã o astfel de realitate lipsește.

Timpul nu înseamnã plimbare și nici descoperire de alte lumi, noi sau vechi cum se întâmplã în prelucrãrile cinematografice. În esențã, el este prezent, mod specific de raportare la prezent: negativ, pãtruns de îngrijorare și teamã.

Incipit. Cea dintâi vârstã, conform determinãrii originare, este de a nu avea niciuna. Cuplul primordial se naște – este creat! – trãiește și avanseazã staționând (!) fãrã a avea nicio vârstã. De fapt, timpul nu existã, și totuși ei înainteazã într-o viațã lipsitã de un astfel de element: viațã fãrã timp. Trãiesc fãrã sã cunoascã timpul, evolueazã (!) pe o axã a acestuia cu el absent. Excluderea timpului aratã cum o astfel de posibilitate este originarã fãcând posibil un concept al vieții fãrã timp -  ceea ce mai târziu va fi imposibil de înțeles.

Poate de aceea, în contul acestui cuplu nu se poate încropi nicio poveste, doar o descriere de felul celei relatate de Genezã. Poveștile de mai târziu, de felul celei închipuite de Milton în al sãu Paradis pierdut, sunt rare și, exceptându-l pe Milton, din ce în ce mai puerile și lipsite de subiect.

Pentru cã un astfel de cuplu poate fi descris, nici nu are vârstã. Vârsta nu este subiect de descriere, ci de crizã. În paradis, vârsta este un termen absent: îi lipsește obiectul! Nu existã impas, doar viețuire fãrã timp.

Vârsta survine în momentul în care descrierea este înlocuitã de întâmplare încetând sã mai  facã obiectul elementarei viețuiri. Cu alte cuvinte, când întâmplarea se substituie elementului. În termenii Genezei, se vorbește despre șarpe, ispitã, fruct interzis. Abia ce urmeazã creeazã premisele reale ale apariției vârstei: izgonirea din paradis. Odatã închise porțile acestuia, se intrã în vârstã: timpul începe sã curgã.

*

Descrierea originarã nu este lipsitã de ambiguitãți. Ceva de felul vârstei transpare, altminteri sancțiunea care urmeazã nu poate fi înțeleasã. Cei doi se purtau și erau aidoma unor copii, totuși, fãrã admiterea maturitãții sancțiunea este ininteligibilã: nu pot fi sancționați copiii! Pentru ca sancțiunea sã-și atingã scopul, cuplul primordial trebuie sã fie exponentul unei maturitãți.

*

Odatã cu închiderea porților se deschide timpul ca vârstã. Într-adevãr cei dintâi urmași ai cuplului detestat (!) trãiesc mult. Cifrele care mãsoarã viața sunt acum astronomice, opt sute - nouã sute de ani. Patriarhii trãiesc mult. Nu sunt însã singurii.

Deocamdatã timpul alocat lor este un substitut lipsit de îngrijorare pentru viețuirea anterioarã. Este un timp mare, întins, extins, alocat cu scopul întârzierii reflecției dureroase asupra capitalului sãu determinat, finit.

*

Urmeazã generalizarea morții.  Se moare permanent de-a lungul Vechiului și Noului Testament. Problema devine, de-a lungul acestora, una a morții fãrã legãturã cu vârsta. Moartea are legãturã cu viața și limita acesteia dar, paradoxal, fãrã staționarea în preajma vârstei ca atare. Se moare dincolo de vârstã, atunci când viața și-a epuizat capitalul prin atingerea limitei. Moartea din Vechiul Testament și Noul Testamentnu privește vârsta. Deși situatã în preludiul morții, puțin înainte de termenul limitã, vârsta ca atare pare sã nu ocupe o semnificație în sine.

*

Mitologie

Celãlalt versant al culturii prezintã o situație puțin diferitã. Nici grecii nu par interesați de vârstã. Eroii grecilor nu-și declinã niciodatã identitatea prin vârstã. De-a lungul peregrinãrilor sale când identitatea îi este solicitatã într-un ritm continuu, Odiseu nu vorbește niciodatã despre vârstã, nu-și pomenește anii și nici nu se confeseazã în privința dificultãților aduse de aceștia. Și totuși, nu mai era atât de tânãr încât problema sã fie exclusã prin forța evidențelor. Strãine, de unde vii? Care îți este orașul, și cine sunt ai tãi pãrinți? - este chestionat Odiseu. Mai mult de atât nu este întrebat. Iar despre Alcinou, craiul care este interesat de astfel de aspecte, aedul aratã: era împovãrat de ani, era adicã în vârstã.

În rest, personajele nu-și aratã vârsta, nu vorbesc despre ea și nu se plâng. Existã, evident o vârstã generalã care îi atinge pe toți, o vârstã care secerã generații și lumi atinse de bãtrânețe, și totuși, nu o vârstã pentru individ. Vârsta de care vorbesc grecii îi atinge pe aceștia în sensibilitatea lor cosmologicã, o vârstã a cosmosului și a ciclurilor acestuia, nu a insului ca atare.

Mitul vârstelor este, poate, cea dintâi circumscriere statisticã la scara istoriei. Vârsta de aur, de argint, de bronz și de fier privește generații și șiruri de generații, evoluția degenerescentã la scara cosmosului, degradarea ființei prin cicluri astronomice. Nu existã aici individ, tot ce i se spune acestuia este inevitabilitatea sfârșitului, dar și acesta cu privire la o abstracție, apartenența sa la o vârstã superioarã, care nu-i aparține nici lui, și nici mãcar lumii sale cât eshatologiei întregului.

Secundo. Cu totul în altã parte se ivește vârsta în mitologia și cultura greacã. Odatã cu aceasta, adevãrata apariție a problemei sale: mitul lui Narcis.

Narcis se oglindește în apa curatã a fântânii și se descoperã frumos. Atât de frumos încât se îndrãgostește instantaneu de sine. Și pentru cã dragostea îndeamnã la apropiere, Narcis vrea sã-și atingã chipul, se apleacã și  cade în fântânã înecându-se.

Știa Narcis cã este frumos sau abia acum odatã cu oglindirea își descoperã frumusețea? Dragostea, prin anularea distanței devine pericol, aduce cu sine moartea prin afectarea spațiului, lipsa de respect pentru acesta. Un zeu ( care? ) a fost jignit. Nu existã un zeu al spațiului la greci, dar este evident cum tocmai acesta este cel care i-a adus moartea lui Narcis.

Lipsit de frumusețe, Narcis ar fi adus involuntar omagiul zeului, respectul pe care acesta îl aștepta. Odatã cu respectul, moartea nu mai însemna nimic: o absențã. Dacã nu s-ar fi plãcut pe sine, nu s-ar fi îndrãgostit, dacã nu s-ar fi îndrãgostit nu s-ar fi pierdut în contemplarea de sine și astfel, uitarea nu i-ar fi cauzat moartea.

*

Mitul lui Narcis trebuie pãstrat. Ca mit al tinereții inconștiente, al tinereții care se confundã cu inconștiența, el este și cel dintâi care furnizeazã platforma cea mai fertilã pentru problema de fațã. Parametrii sãi trebuie însã ușor adaptați.

Este de presupus cã Narcis era tânãr. Un Narcis în vârstã sau bãtrân nu este de închipuit. Un astfel de Narcis nu se mai îndrãgostește de sine. Deci un Narcis care se descoperã pe sine ca tânãr, în afara oricãror reflecții legate de o altfel de posibilitate, pentru el nu exista decât tinerețea, starea actualã în afara oricãreia alteia posibile.

Celãlalt Narcis însã, Narcis despre care noi știm, frate geamãn al celui mitologic, avanseazã în viațã, în vârstã, îmbãtrânește și moare. Este un Narcis istoric, aflat în avantaj fațã de primul tocmai pentru cã are experiența vârstei și a multitudinii inerente acesteia.

Dialectica vârstei.  Fãrã o științã a numãrului vârsta este ininteligibilã. Mai mult, fãrã o științã a rãului implicat în aritmetica imanentã vieții, aceasta era ininteligibilã. Este rãul adus de mult, de numãr și acumulare.

Apariția vârstei

a) pare sã fie condiționatã de apariția aritmeticii și a sensurilor negative ale numãrului. Cu alte cuvinte de depãșirea aritmeticii ca aritmeticã și implicarea sa pe coordonate diferite de cele conferite de situarea  strictã.

b)  când în cercetarea de sine frumusețea înceteazã sã mai reflecte staționarul fãcând loc succesiunii sale. Unda apei care-l reflectã pe Narcis continuã sã reflecte dincolo de personajul contingent care se oglindeºte acum. Mai încolo, un alt Narcis se va reflecta: unul vârstnic care, fãrã sã înceteze a fi la fel de tânãr, face loc numãrului, expresiei faciale citite ca numãr: vârsta. Primul Narcis era aidoma cuplului primordial: în afara timpului. Celãlalt, situat în timp, face loc vârstei: uneia anumite. Acesta înțelege cã unda apei care-l reflectã este alta, unda râului care curge și, odatã cu râul, el însuși. Pentru acest Narcis, fântâna din mit devine râu din metaforã, râu al lui Heraclit care înțelege sã nu mai glumeascã, sã schimbe apele stãtute, mincinoase, urât mirositoare, cu ape curgãtoare, veșnic în curgere și mereu proaspete.

c) când cercetarea de sine descoperã aspectul de tranzit al propriului suport iar eul descifreazã tranziența ca adevãr al sãu. O astfel de cercetare nu este una aplicatã pe lume, pe exterior sau naturã. Nu este nici cercetare logicã ordonatã kantian pe categorii ale rațiunii. Este pur și simplu cazuisticã, pe mine însumi ca eu particular, lipsit de orice generalitate. Kant restricționa cercetarea eului prin stabilirea cotelor de universalitate  ale acestuia: structura eului ca eu universal, dintotdeauna și de pretutindeni. Un astfel de eu era un eu nemuritor. De aici optimismul care urma  criticii rațiunii pure.

Cercetarea avutã aici în vedere este condiționatã strict hic et nunc. Acest eu al meu se descoperã pe sine acoperit, copleșit de vârstã dupã ce, mai înainte, știuse sã înțeleagã cã vârsta înseamnã numãr, iar numãrul înseamnã scãdere. Tot în avansul acestei cercetãri se petrecuse un tip ciudat de echivalare aritmeticã: ceea ce este mult înseamnã puțin, și unde este prezent ceea ce este mult este prezent și ceea ce este puțin, iar cele douã își co-existã funcționând dupã regula contradicției indiscernabile în care antitezele nu pot fi despãrțite.

Tot acum, legat de aceastã dialecticã complicatã, își face loc o altã aritmeticã și o altã variantã  a numãrului și operație sale: numãrãtoarea inversã.

Pe scurt, vârsta apare în urma crizei legatã de finitudinea numãrului ca numãr al vieții. Ridicarea problemei este pentru ceea ce urmeazã. Numai aparent vârsta ca numãr privește trecutul, semnalul de alarmã care o semnificã privește de fapt viitorul.

Vârstã

a) consemnare a cercetãrii lucide pentru  a marca  alarma, panica în fața finitului.

b) situare pe axa timpului tãu (ești în interiorul propriului timp, nu al altuia, nu ai vârsta într-un alt timp decât al tãu). Ești în interiorul acestui timp care-ți aparține așa cum ești în interiorul propriei camere, fie cã te poziționezi  în fața mesei de lucru,  în fața calculatorului, pe sofa, aproape de ușã sau de fereastrã.

c) indicator pentru ieșirea din propriul timp și apropiere de timpul altora, de citire a ta de cãtre alții, un fel de a-ți înstrãina ființa pe care ceilalți se grãbesc sã o primeascã arhivând-o ca numãr. În metafora vârstei ca și camerã proprie, rolul ei este apropiat de rolul ușii: te evacueazã din propriul spațiu oferindu-te spațiului public. Mutatis-mutandis, vârsta te scoate din timpul tãu în timpul altora care îți aplicã unitatea universalã de mãsurã: anii.

d) barometru al apropierii de ușã, de forma de indicator: Exit!

e) problemã de percepție: când capitalul de timp este perceput aproape de final

f) deși mãsurã, nu implicã maladia ființei (nu este un diagnostic) al cãrei capãt de drum îl prevede. Mãsura, numãrul, nu sunt încã diagnostic.

g) numãr lipsit de dramatism;

h) declinarea numãrului ca act lipsit de plãcere: înscrierea vârstei la oficiul de calificare al istoriei: odatã cu vârsta ți se permit anumite lucruri și tot odatã cu vârsta ți se retrag;

i) intrã în istorie contând abia în jurul a douã decenii. Acum se trece de la faza Narcis, a simplei și sublimei contemplãri, la afirmare și actualizare; ceea ce confirmã posibilitatea realizãrii, a trecerii de la faza proiect la faza realizare, este cea dintâi intrare în arenã a vârstei: pentru cutare lucru, cutare vârstã etc.

j) una este vârsta cerutã, care condiționeazã acordarea anumitor competențe și calificãri, alta este vârsta pe care ți-o acorzi, generatã de propria urgențã;

II

Conform celei dintâi perspective (mitologie) vârsta pare mai curând circumscrisã limitei decât mãsurii. Limita care mãsoarã viața mitologicã este moartea. Viața are o singurã limitã, nu mai multe. Vârsta este, mai degrabã, privitã în perspectiva unicã a morții, nu a gradației, putând surveni oricând. Finalul este cel care îngrijoreazã, nu scara care duce la el.

Numai aparent mitul vârstelor este o breșã în acest fel de a vedea. Aplicarea unui scenariu cosmic nu schimbã nimic pentru cã și aici este vorba despre final, nu despre variația atingerii lui. Variabilitatea  cronologicã a individului este absentã dintr-un astfel de scenariu. Ținta este una cosmicã, privind omenirea ca subiect, nu în variabilitatea temporalã, ci în inevitabilitatea cosmicã. Timpul lipsește ca factor variabil devenind destin.

Pe versantul creștin Eclesiastul,Profeții fac loc lamentației cu privire la caracterul implacabil al finitudinii, nu variabilitãții vârstei. Variabilitatea acesteia nu este privitã în cheie tragicã, ci ca inevitabilitate de felul metaforei lui Heraclit.

Viziunea anticã și creștinã: o viziune calitativã a finitului ca destin, pe de o parte, ca salvare și mântuire, pe de alta.

*

Al doilea moment al meditației despre vârstã începe când finitudinea înceteazã sã fie expresia fatalitãții: înlocuirea inevitabilitãții acesteia prin variabilitate și control. Finitul este ceea ce poate fi și controlat, existã o cheie a puterii asupra acestuia adusã de numãr. Individul poate fi expus finitului, poate fi confundat cu finitul, numai cã, de astã datã, el cunoaște finitul ca numãr, îl poate socoti și numãra, știe cã este numãr, iar în vederea acestuia poate întocmi o gestiune de ordin personal și administrativ. Finitul poate fi administrat și cartografiat ca vârstã. Nu vârstã cosmicã, întocmitã pentru aștri și cine știe ce alte stele, ci pentru indivizii cei mai neînsemnați.  În ciuda finitului prezent pretutindeni, cel puțin în privința lor, îl pot socoti, îi pot așeza în fața oglinda numãrului, identitatea sa radicalã.

O astfel de transformare se petrece când calitatea se retrage și face loc cantitãții și numãrului, când vârsta înceteazã sã fie o fatalitate devenind o simplã variație numericã. Mai precis, vârsta cunoaște al doilea moment al sãu odatã cu secularizarea, când finitul înceteazã sã mai fie simplu finit (calitate), devenind numãr ( cantitate numãrabilã). Așa ceva intervine odatã cu schimbarea de paradigmã în Weltanschauung-ul occidental, adicã în modernitate.

*

Modernitatea ar putea fi definitã, conform perspectivei descrise aici, ca secularizare a morții, intrarea acesteia în aria de jurisdicție a unui nou mod de raportare la  ea. Odatã cu modernitatea, secularizarea semnificã finitul cantitativ și numãrabil. Anterior, finitul semnifica unilateral:  strict calitate, putând însemna moarte, corupție, neant. Acum el semnificã: gradație, numãr, cantitate, un finit abundent care înlocuiește un finit simplu, redundant și sãrac. Importanța modernitãții: multiplicã finitul transformându-l dintr-o schemã inevitabilã a sãrãciei și morții într-un teritoriu vast care poate fi administrat și  controlat în vastitatea întinderii sale. Mai mult, dupã cum vom vedea, un astfel de finit nu doar cã este bogat, este și reversibil. Inevitabilitatea finitului de altãdatã, caracterul înfricoșãtor al destinului construit pe un astfel de sens, va fi înfrântã și anulatã de un nou finit care intrã în scenã dezavuând tot ceea ce se spuse pânã acum. Or, ceea ce se spusese era cum nu se poate mai neconvenabil și de refuzat. De acum, finitul va putea fi acceptat. Ceea ce prezintã acum noua lui fațã este caracterul ademenitor și plãcut. În fine, viața începe sã devinã frumoasã!

*

Secularizarea morții și a transcendenței: adicã oamenii își acceptã finitudinea în forma ei variabilã condiționând-o mereu de un numãr rațional. Cu alte cuvinte, leagã finitudinea de numãr și cantitate încetând sã o vadã în forma calitãții irevocabile. Este o rãsucirea radicalã a spiritului în noul Weltanschauung al modernitãții.

Ce mutații radicale au putut avea loc astfel încât sã se ajungã aici? Ce s-a putut petrece în alchimia vechiului Weltanschauung astfel încât sã se  renunțe la un fel de  a privi vârsta ca fatalitate, adoptându-se altul în care vârsta semnificã variabilitate?

Cu siguranțã, ceva din insuficiența vechii mitologii și-a spus cuvântul. Era ceva simplist în vechiul mit despre Aurora și Amurgos. Iubitul zeiței , muritor - avea sã moarã. În numele sãu, Aurora îl înduplecã pe Zeus sã-i confere acestuia nemurire. Zeus i-o acordã, numai cã Amurgos îmbãtrânește continuu. Nemurirea solicitatã era una de ordinul staționãrii. Ceea ce se cerea era o transcendere a vârstei. Odatã alocatã, aceasta nu este una în forma tinereții, ci a bãtrâneții continue. 

*

Cea dintâi mutație, probabil și cea mai importantã, adusã cu sine de secularizare este renunțarea la vechea tentație  a vieții veșnice, a vieții în sine nesfârșite. Legãtura anticã și creștinã dintre viațã și nemurire dispare. Calitatea vieții de a fi cu adevãrat, autenticã, numai în mãsura în care depãșește limita și înfrânge moartea ( suprema sfidare a acesteia: unde este moarte biruința ta!) înceteazã. Viața poate fi autenticã și în interiorul limitelor. Este viațã nu doar în calitatea nemuririi ci și în cantitatea și numãrul vârstei. Nu doar ca eternitate, ci și ca vârstã. Vârsta este ceea ce modernitatea opune eternitãții!

*

Al doilea aspect: secularizarea înfruntã eternitatea nu doar reinventând numãrul și vârsta ca efect imediat al acestuia. Inevitabilitãții morții  i se opune acum reversibilitatea timpului. Timpul poate fi întors din loc, poate fi încetinit ca ritm și, ca atare, i te poți sustrage. Moartea înceteazã sã mai fie o fatalitate, ea poate fi și controlatã. În vechiul Weltanschauung puteau fi imaginate conversații cu moartea, încercãri de înrudire și îmblânzire a ei, numai cã fatalitatea ei nu înceta sã se manifeste. Indiferent cã erai la Teheran sau la Ispahan, ea oricum venea, orașul nu era o piedicã în calea ei, locația nu însemna nimic.

Pentru cã omul secular pune un mai mare preț pe imanența vieții decât pe transcendența ei, pe ceea ce poate gãsi în interiorul acesteia decât în afara sa, înceteazã sã mai fie preocupat de tema vieții fãrã de moarte, atras în totalitate de tema tinereții fãrã bãtrânețe. Tinerețea este ceea ce se aflã în interiorul vieții, ceea ce el cunoaște, a strãbãtut și a experimentat. Tinerețea este ceva palpabil, abundã în certitudine, și chiar dacã trecerea timpului îi spune: a fost, el o poate recupera, are credința în reversibilitatea ei.

 Înainte de a fi o obsesie în interiorul vieții, tinerețea a fost replicã secularizatã la variantã creștinã a vieții fãrã de moarte. Și în interiorul vieții, a finitului și vârstei, poate fi gãsitã viațã, în succesiunea vârstelor existã  absolut, o aderențã fãrã rezervã la valorile unei vârste sau alteia. Superlativul vieții ia forma fericirii semnificate de tinerețe. Singure acesteia i se atribuie frumusețea. Viața eternã putea fi doar dezirabilã, nu ºi frumoasã sau, oricum, nu în primul rând frumoasã.

*

Pentru omul secular nu mai existã supraviețuire, ci doar viețuire – viețuire pe care o vrea extinsã  la cotele celei dintâi. De aici preferința pentru vârste similare acesteia, vârste al cãror coeficient de vitalitate le face sã semene fãrã de moarte: tinerețea.

*

 Variantele întoarcerii în timp, ale înfrângerii acestuia de cãtre omul secular departe de a fi , ca în scenariile de cinematograf, descoperire de lumi, de alteritãți etc. sunt întoarceri ale eului cãtre sine, întoarceri în propriul timp. Cãlãtoria în timp a omului secularizat este o cãlãtoria cãtre sine, în interiorul propriului timp, iar limita cãlãtoriei nu este descoperirea noului, în indiferent ce variantã, miza unei astfel de cãlãtorii este întoarcerea în ținutul propriei vieți. Adevãrata cãlãtorie în timp are ca mizã câștigarea nemuririi în varianta secularizatã a tinereții.

*

Astfel de cãlãtorii sunt ieftine și la îndemânã. În contul lor, modernitatea inventat ideologii și tehnici specifice, a pus la dispoziție o sofisticatã tehnologie și propagandã. Înainte  de toate însã, a impus un mit laic: tinerețea. Acesta, o datã impus, o serie întreagã de mijloace de propagare a fost creatã.

*

Insatisfacția generalizatã fațã de ceea ce dincolo de finitudine (transcendența), are ca implicație imediatã cãutarea satisfacției dincoace, în imanențã: descoperirea tinereții ca variantã laicã a ofertei transcendenței. De aici, reversibilitatea timpului, întoarcerea în urmã și staționarea în tinerețe.

Întinerirea ca practicã a jocului cu vârstele, ca negustorie cu timpul a devenit practicã cotidianã generalizatã. Vârsta a devenit nu doar modularã, interșanjabilã ci și obiect de comerț și tarabã. Ce se vinde și se cumpãrã: tehnici de înfrumusețare, și cabinete de cosmeticã, medicamente miraculoase care îți redau vechea formã: proteze, transplanturi, viagra, photoshop etc.

Vîrsta poate fi revocatã, contestatã și anulatã, poate fi ascunsã și înșelatã.  Arãtãm de nerecunoscut: nu ne arãtãm vârsta – supremul omagiu și supremul compliment care se poate face femeii secularizate și bãrbatului secularizat.

*

În mãsura în care poate fi tratatã, vârsta reprezintã o boalã. Prin urmare în privința ei se pot da diagnostice și tratamente adecvate. O astfel de percepție este în consens cu vechiul mit al vârstelor: o ordine din care se coboarã cãtre inferior, o scarã a degenerescenței generalizate, însã una cu aplicație cosmicã, nu individualã.

În mitul sfinxului, ordinea degenerescentã implicatã se baza pe o ciudatã dialecticã a numãrului: patru, doi, trei: dimineața începe cu numãrul patru, se continuã la prânz, cu doi, iar seara se încheie cu trei - este întrebarea sfinxului cu privire la om și vârstele sale: copilãrie, maturitate și bãtrânețe. Sfinxul, în ciuda privirii agere, nu privește și în noapte: ce se întâmplã dincolo de trei.

*

Cronologie: invenția Weltanschauung-ului lumii moderne prin care se pune ordine în finit; aducerea acestuia sub control prin semnalarea abundenței sale. Prin numãrul de ordine așezat asupra finitului acestuia i se recunoaște întinderea, anularea calitãții de finit prin extensia variabilã a granițelor sale.

*

Corolarul metafizic: vârsta – un râu care aduce cu sine  grohotiș, impuritãți, aluviuni, unele bune altele rele. În contul celor rele vârsta a devenit reversibilã, s-a curãțat de rele recâștigând tinerețea subiectului. Când rãmâne ceea ce este, în contul ei se varsã înțelepciunea, cumpãtarea,experiența, etc.

*

Dubla tipologie a vârstei. Ca obiect de interes exterior, vârsta integreazã: în polis, în structuri sociale, economice, de randament sau pur asociativ - aspectul pragmatic al vârstei.

Ca purã raportare la sine, vârsta este un indiciu al capitalului timp disponibil: percepție de sine, mãsurã, evaluare, bilanț.

*

Pentru cã lumile secularizate sunt mai centrate pe imanențã, pe ce se aflã în interiorul lor, fauna acestui interior este mai greu de surprins. Nu întâmplãtor astfel de lumi și-au atras spre ele științe noi al cãror scop nu a fost altul decât descoperirea identitãților interne. Ceea ce este interior este și invizibil, redus la o vagã percepție, cu o identitate problematicã. Știința prin excelențã a acestei lumi, psihologia, are scopul precis al descrierii interne  a lumii, obținerea de identitãți și exersarea științificã a acestora. Evoluția acesteia a pus în luminã o serie de succesiuni ale variantelor de identificare.

Astfel de lumi sunt extrem de sensibile cu privire la semnalele de alarmã cu privire la dinamica lor invizibilã. Problematica vârstelor apare cu exactitate pe un astfel de teren. Scopul ei nu pare sã fi fost altul decât descoperirea și identificarea prin tehnica variației numerice a timpului disponibil. Contribuția vârstei la ordinea și disciplina temporalitãții constã în operaționalizarea numãrului ca mãsurã.

Vârsta este semnalul de alarmã cu privire la epuizarea timpului. De aici aspectul sãu dramatic: vârsta pleacã și trimite la dramatism - dramatismul finitudinii.

*

Într-o astfel de percepție: a fi în vârstã, vârstnic, de vârstã înaintatã înseamnã, totodatã, diminuare, împuținare. Frumusețea lui Narcis își avea originea în ceea ce nu era diminuat, în ceea ce era întreg. Frumusețea însãși se datora întregului ca efect al acestuia. Invers, dacã frumusețea este un astfel de efect, ceea ce urmeazã unei ființe împuținate este urât. De unde disjuncția între bãtrânețe și frumusețe.

 De aici și atracția de sine ca sursã a egoismului tinereții. Iubirea de sine ca iubire generatã de regãsirea frumuseții. Și tot așa, detașarea de sine  pe care o aduce vârsta își are originea în categorii inverse. Narcisismul este condiționat de tinerețe și frumusețe, o sintagmã imposibilã: bãtrân narcisist.

*

Pentru cã vârsta aduce cu sine împuținare, cei vârstnici devin mai puțin participativi, accentul alocat sinelui propriu este el însuși diminuat. Calitatea de subiect, oferta de sine ca eu pentru ceilalți este la rândul ei redusã. Participarea vârstnicilor la istorie este scãzutã.

Bãtrânețea ca etapã finalã a vârstei este mai puțin participativã și partizanã. Sintagma care i se alocã: înțelepciunea vârstei este sinonimã cumințeniei, cumpãtãrii, reticenței și moderației. Nu bãtrâneþea este vârsta potrivitã pentru malaxorul istoriei.

*

Vârsta urâțește, dar și înțelepțește. Între cele douã este mai mult decât o conjuncție între forma fizicã și cea spiritualã. Înțelepciunea bãtrânilor, cu accentul pus pe moderație și cumpãtare, pe abținere și non-partizanat displace acolo unde tot vârsta pune accentul pe prezența eului și implicare, pe nerecunoașterea distanței și admiterea ubicuitãții eului. Tânãrul este cel care-și recunoaște eul pretutindeni, iar forma acestuia trebuie sã devinã universalã.

De aici implicarea tinerilor în istorie: de la nevoia regãsirii de sine, a totalitãții pe care și-o percep prin vârstã, și impunerea de sine, a propriei forme. Tot de aici, genul de istorie care poate fi urmat de tinerețea radicalã.

*

Marile catastrofe ale istoriei: revoluțiile, au fost fãcute, în mare, de cãtre tineri. Revoluția francezã, nazismul, comunismul sunt istorii fãcute de tineri aflați între douãzeci și treizeci de ani. Robespierre, Danton, Marat ca exponenți principali ai revoluției franceze aveau vârste în jur de treizeci de ani. La fel elita conducãtoare a revoluției bolșevice.

Secularizarea aduce în istorie elite tinere criminale. De aici și morala de a nu se încredința  prea ușor puterea tinerilor. Cântecul preferat al fasciștilor italieni era Giovinezza, giovinezza, iar pentru Garda de fier / Sfântã tinerețe legionarã.

Regimurile totalitare nu au încetat niciodatã sã cânte în strune tinereții. Exista un UTC, în România, un Comsomol în URSS,un Jugendhitler în Germania nazistã etc, nu și un UBC - Uniune a bãtrânilor comuniști, ș.a.m.d.

*

Revoluțiile, conform lui Marx, au ca punct de pornire insatisfacția cauzatã de regimurile îmbãtrânite, atrofiate în vechile lor formule de existențã, adicã reacții împotriva bãtrânilor ca exponenți ai unui polis decrepit, revolut.

Ultimul cuvânt de ordine pentru evacuarea acestora din istorie nu a fost însã rostit!

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

 

Singurãtatea celor mici

 

Privește dudul cu frunze verzi și dude coapte, sub care stãtea întinsã pe o pãturã, cu gura deschisã și speranța cã una îi va cãdea direct în gurã. Nu, miracolul nu s-a întâmplat, deși a așteptat cu încrâncenatã rãbdare. Privește miratã fluturii și iarba foarte verde ce îi rãcorește picioarele desculțe. Nu își recunoaște picioarele, cum nu se recunoaște nici seara în oglindã, deși e minunat de vie. Singurãtatea, pânã acum întâmplãtoare și de scurtã duratã, i se revarsã în suflet și nu-și gãsește locul și jocul.

Strada pustie s-a însuflețit când a apãrut el, un bãrbat necunoscut care a trecut pe lângã ea, a privit-o zâmbind și a dispãrut într-un orizont cald, lãsând în urmã o puternicã mireasmã de parfum de proastã calitate, în a cãrui vrajã a rãmas prinsã. A închis ochii, s-a înãlțat pe vârfuri și s-a transformat într-o infimã particulã cuprinsã de dor, iar dorul îi deschisese o ranã de durere nevãzutã și o singurãtate în care a fost definitiv exilatã.

 *

Frunzele dudului stau sã cadã, iar mașina de tãiat lemne îi zgârie crud auzul. Cum adicã îl ia în armatã? Doi ani? Dar dacã va fi rãzboi? Frunza stã atârnatã, abia prinsã și totuși nu cade. Nu vrea sã piardã momentul când se va desprinde valsând în voia sorții. O palã de vânt alungã toate frunzele și dudul rãmâne golaș, lipsit de ele. Se trage perdeaua dupã care stãtea ascunsã de câteva ore:
- Te rog sã vii la masã, suntem cu toții și avem la desert lapte de pasãre!
Nu își dorește nimic mai mult decât marmelada ce se vinde la kilogram în prãvãlia din colț. Tare, lucioasã, cu o formã paralelipipedicã, este rãsturnatã dintr-o cutie de lemn pe tejgheaua metalicã. Cuțitul o pãtrunde molatec și o bucatã tremurândã ia drumul hârtiei groase maronii, apoi al cântarului al cãrui ac se oprește în dreptul unei liniuțe. Pachetul grosolan în hârtie maronie este înmânat cumpãrãtorului.

*

Privea dudul încãrcat cu zãpadã, iar prin perdea zãrea pomul de Crãciun din casã. Pe marginea sobei încinse stãtea o cojã galbenã de lãmâie ce împrãștia un miros plãcut. Lumina se materializa pe obiecte, fãcându-le mai strãlucitoare. Mirosurile erau despre sãrbãtoare, ca și cântecele. Toți ai casei trudeau pentru bucuria ei. Frumusețea ieșitã din comun a acelei seri avea un efect dureros. Se simțea vinovatã, iar motivul confuz era imposibil de descris, așa cã, așezatã pe scãunel, începea sã plângã de jalea fetiței care nu mai avea chibrituri sã se încãlzeascã și urma sã moarã de frig.

 

Comentarii cititori
sus

Adrian Popescu

 

 

Roma, caput mundi

 

1.

    Începem sã îmbãtrânim când nu mai ºtim ce daruri sã le mai oferim prietenilor noºtri de ziua lor de naºtere. De-acum epuizate fiind listele  de cadouri tradiþionalele, cravate scumpe, truse de ras, sau listele postmoderniste, i-pad-uri, tablete, telefoane celulare recente, ne trezim cã nu mai prea mai avem ce inventa pentru a le provoca celor apropiaþi din familie sau nu un zâmbet spontan  de încântare copilãroasã ºi mulþumire de adult.

În ceea ce mã priveºte, cãrþile m-au bucurat de mic, primul dar primit  de ziua mea de naºtere, de care-mi amintesc, sã fi fost  prin 1956, anul revoluþiei anticomunistemaghiare, a fost un volum splendid ilustrat, Cheița de aur Buratino, de Alexei Nicoleaevici Tolstoi, volum  inspirat de cartea Aventurile lui Pinocchio, al italianului Carlo Collodi. Eram în anii dictaturii, dar eu nu ºtiam ce se petrece în þarã, sau în þara vecinã, fericit cã pot citi o poveste, lãsat singur acasã, cu cartea în braþe, citind semiculcat, într-o dupã-amiazã caldã de primãvarã. Locuiam în interiorul Clinicilor Medicale Universitare, la aºa-numitul Palat Nou, construit mai târziu decât impozantele corpuri de clãdire clujene datând dinvremea perioadei de stabilitate (ce pãrea veºnicã) a Imperiului austro-ungar, 1905,190. Eu, copil naiv mã jucam in Curtea clinicilor, sau a Medicilor, cum i-am mai spus, de pe fosta stradã Miko nr. 2-4, devenitã mai apoi strada  Clinicilor, printre brazi ºi tuia, printre straturi circulare de gura leului, muºcate în straturi ºi fluturi albi ca halatele medicilor cu care mã întâlneam uneori pe coridoarele lungi ºi reci ale Medicalei a II-a. Acolo, la al doilea etaj,unde asemeni unui principe roman strãlucea, sever ºi auster,  marele profesor de semiologie Ion Goia. Curtea era formatã din conferenþiari, ºefi de lucrãri, primari, medici, asistenþi preparatori, studenþi, asistente, nu din consuli, pretori, senatori, tribuni ai plebei, centurioni, matroane, cetãțeni din Urbe, liberþi, sclavi, etc. Profesorul Goia, spaima studenþilor superficiali, semãna, am constatat mai târziu cu un gal, de fapt, cu generalul De Gaulle... Un salon, medical, nu un salon al Doamnei de Recamier, devenise  locuinþa familiei noastre, înglobatã în familia mai mare a Clinicilor. Tata medic, mama laborantã de radiologie. Familia cea mare a Clinicilor clujene avea solidaritatea ei nevãzutã de un ochi dinafarã, refugiul din 1940  la Sibiu, dupã Diktat, primit cu proteste ºi lacrimi, într-o mare adunare. Într-o fotografie  îmi recunoºteam mama în primele rânduri. Bejenia îi apropiase enorm, dincolo de normalele diferenþe de educaþie profesionalã. ªi relatãrile sale mi le aduc aminte, vãd cu imaginaþia mea de copil soldaþii români rugându-se de ofiþerii lor sã fie lãsaþi sã lupte, sã apere pãmântul Ardealului, sã nu pãrãseascã umiliþi dealurile Feleacului, fãrã sã tragã un foc de armã. Pe viitorul meu tatã, destinul l-a adus direct de pe front la Sibiu, rãnit, s-o cunoascã pe viitoarea mea mamã. El, un bucovinean de lângã Cernãuþi,  ea-o harnicã asistentã medicalã la Clinica de Boli de plãmâni, condusã de Leon Daniello, prietenul lui Lucian Blaga. Mi-l amintesc pe tata tocind pentru examenele de Anatomie date cu profesorul Albu, sau de  Histologie, unde era suveran profesorul Rusu. Tata devenise student la Medicinã când eu aveam deja patru ani. Un salon dezafectat, dinspre laboratoare, ºi un altul de lângã fabulosul Amfiteatru (destinat cursurilor generale cu studenþi numeroºi, sau unor manifestãri politice sau culturale) ne serveau ambele spaþii drept locuinþã. Amfiteatrul pomenit mi se pãrea (era) uriaº, pentru mintea mea de atunci, impresionant oricum, rãcoros, cu lungile sale bãnci de culoarea mierii, un  galben cu nuanþe de brun. Intrau acolo perindându-se prin fața uºii noastre, zeci sau poate sute de studenþi, râzând ºi hârjonindu-se, supli, cu halatele pe braþ, iar studentele erau aproape toate uluitor de frumoase. În Amfiteatru eram admiºi, de obicei, ºi noi, „copiii Clinicilor”, mai erau câteva familii în clãdire, apoi bieþii suferinzi, unii de vârsta noastrã, internaþi la secþia O.R.L., cu un etaj mai jos, unii cu gâtul firav gâjâind, strãpuns, metodã de tratament strãveche, soluþia acum la arsurile cauzate de soda causticã, verde de Paris, sau la alte insuficienþe respiratorii. Prima datã, pacientul nevârstnic, plângând disperat, însoþit de pãrinþi trecea pe la aparatul Roentgen, aflat la distanþã de trei saloane de noi, iar mama, laboranta de radiologie, era trezitã de medicul de gardã, care fãcea primul examen al accidentatului. Un lichid toxic sau o boabã de fasole sau un nasture înghiþit din joacã puteau produce sufocarea, cum anticipam, de aceea se acþiona rapid, adesea prin traheostomie. Noi ºtiam de cu noapte ce provocase necazul copilului pe care-l auzeam plângând, mama în câteva cuvine ne spunea, simplificat, desigur, pe înțelesul nostru, ce diagnostic  avea ºi ce intervenþie chirurgicalã suferise pacientul sosit  în miez de noapte. Poate noul nostru tovar㺠de joacã în Curtea medicilor, dupã ce pacientul cu pricina se va înzdrãveni ºi, bineînþeles, dacã va fi acceptat.

O carte din literatura italianã, celebrã în toatã lumea, dincolo sau dincoace de Cortina de Fier a  fost  prima mea lecturã, dar ºi prima mea legãturã sufleteascã cu lumea  Italiei. ªi primele versuri nãscocite de mine, sau printre primele, nu mai ºtiu, exprimau  ceva abstrus, elementar, primar, dar italic, aºa cum Indovinello veroneseGhicitoarea veronezãeste printre primele texte scrise în limba italianã. Cântecul Fratelui Soare, sau Laus creaturarum, lauda binecunoscutã a Sfântului Francisc este  textul care stã, scris în volgare umbro la începuturile limbii italiene literare. Nu poate fi o simplã întâmplare cã mai apoi la revista Echinox  voi traduce, împreunã cu colegii mei din studenþie, azi nume recunoscute, poezii din lirica Duecento-ului ºi a Trecento-ului  italian, iar  textul franciscan îmi va reveni mie sã-l transpun în limba românã, traducerea aceea din 1968, 69,  va fi reluatã, cu unele modificãri, prin ani, dar esenþialmente ea a  rãmas aceeaºi, semn al unui destin care se revendica de la minunatul univers cultural ºi religios italian. La vârsta aceea, de vreo 10-12 ani, mã mir de unde rãsãreau la suprafaþa memoriei mele rudimente de vocabular italian, poate din amintirile rarelor filme italiene, vãzute la dispãrutele, azi, cinematografe Progresul, fost Capitol, în interior Palatului Banffy, ori Muncitoresc, pe strada Sindicatelor, azi sediul nou al Facultãþii de Psihologie ºi Pedagogie ale UBB-ului. Debutul în ziarul local, 1963, cu o poezie elogiind Noaptea, ca stare de comuniune, a venit destul de repede, eram elev în clasa a noua, la un liceu de cartier. La selectul Liceu George Bariþiu nu reuºisem sã rãmân dupã admiterea din a ºaptea în a opta, nu regret, nu am resentimente, am avut alþi prieteni la Liceul cel nou, nr.12. Abia peste un an, în 1964, va fi o mare deschidere politicã, iar dispoziþia partidului unic de intrare în liceu, nu doar acolo, pe baza unui dosar unde erau favorizate anumite  categorii sociale (muncitorii, colectiviºtii)  nu va mai funcþiona. Tata era medic, intelectualii nu aveau procentajul avantajos, acordat din pornire muncitorilor la examenul de admitere, iar matematica mea scârțâia. În fine, în 1964 public la revista Steaua, la o rubrica de Condeie noi, prin grija redactorului-sef, Aurel Rãu, douã poezii de notaþie în spiritul revistei, fãrã sã le fi gândit ca atare, dintr-o afinitate inexplicabilã cu pastelul citadin de-atunci.

 

Comentarii cititori
sus

Liviu Ioan Stoiciu

 

 

Revoluția m-a maturizat

 

La mine Crãciunul din 1989 a fost cu adevãrat unul „astral”, conform noii limbi de lemn de azi (așa se spune despre Revoluția din Decembrie 1989, cã a fost „astralã” pentru români). În orice caz, a fost o mare ciudãțenie pentru destinul meu. Aveam 39 de ani în 1989 (și soția tocmai împlinise 35 de ani pe 4 decembrie 1989). În condițiile în care pe 22 decembrie 1989 am fost instalat cu forța „președinte de județ” de cãtre revoluționarii vrânceni, la Focșani (la Focșani locuiam de 15 ani, cãsãtorit în 1975 aici; în 1990 am plecat cu totul la București; în 1989 copilul meu avea 12 ani). Mai exact, am fost efectiv luat pe sus pe 22 decembrie 1989 din Piața Unirii, unde era „Casa Albã”, adicã sediul Comitetului Județean Vrancea al PCR, urcat într-un balcon și anunțat cã din acel moment sunt „președinte lor de județ”, în uralele celor prezenți, care auziserã de mine de la Radio Europa Liberã, e o tevaturã întreagã, nu mai insist (Piața Unirii din Focșani era arhiplinã de „revoluționari”; eu abia sosisem aici în fruntea coloanelor formate în sudul orașului, pe platforma industrialã; un aspect special: pe acest drum, din sudul Focșanilor spre centru, de o parte și de alta, erau înșiruite sediile unitãților militare vrâncene și așteptam sã se deschidã focul în orice clipã; interesant, în dimineața de 22 decembrie 1989 eu am fost anunțat la locul de muncã, la Biblioteca Județeanã Vrancea, de cãtre un tânãr care scria poezii, Laurențiu Barbu, cã pe platforma industrialã din sudul orașului, pe Calea București, la ISEH Focșani, în traducere „întreprinderea de scule și elemente hidraulice”, angajații au intrat în grevã, motiv sã merg imediat acolo, cunoscându-i pe mulți dintre ei, foști elevi ai mei din perioada în care am fost pedagog la Liceul 1, „liceu industrial” patronat de aceastã întreprindere de export; am gãsit aceastã întreprindere ocupatã de securiști și am fost la un pas sã fiu arestat, eram dus la o dubã când s-a auzit strigându-se pe stradã cã a fugit Ceaușescu cu elicopterul, era o nebunie; lãsat în pace, în plinã confuzie, am mers cu Laurențiu Barbu la socrii mei, care locuiau în Cartierul Sud, sã vãd și sã aud la televizor ceea ce avea sã se numeascã „Revoluția în direct”, în direct adicã la Televiziunea Românã Liberã, „comunicatele importante pentru țarã” ale lui Mircea Dinescu, dupã care m-am întors pe platforma industrialã, unde deja se adunau salariații, sã plece spre „Casa Albã”).

Cum a fost Crãciunul? „Revoluționarii” din  Focșani au spart pe 22 decembrie 1989 toate geamurile Consiliului Județean al PCR Vrancea (în timp ce prima-secretarã PCR Niculina Moraru fugise în munții Vrancei, iar țiganii furaserã tot ce s-a putut fura din „Casa Albã” din Focșani lãsatã de izbeliște, inclusiv de la bufetul interior)! Și eu, pus cu forța „președinte de județ”, a trebuit sã stau 24 din 24 de ore în aceastã clãdire devastatã, iarna. Natural, s-au bãtut în cuie scânduri și „pfl” în ferestrele sparte de „revoluționari” (pânã sã se punã geamurile la loc, firește, m-a apucat Crãciunul tremurând), fiindcã vântul rece te teroriza, lasã cã era curent. Din 23 decembrie a început negocierea membrilor comitetului de conducere revoluționar (am uitat denumirea oficialã), fiecare membru era aprobat sau dezaprobat de revoluționarii adunați în Piața Unirii. Apoi a început sã se tragã în Focșani, armata (care preluase practic România) inventa teroriști și la Focșani, așa era scenariul scris la centru – de ce avea nevoie Revoluția de asemenea scenariu, nu se înțelege nici azi. Am mers personal în punctele în care se trãgea în prostie și nu descopeream morți, totul era o invenție de speriat populația, trebuia sã stãm toți cu frica în sân (probabil, pânã ce la București se alegeau apele politice, controlate de la Moscova), cã reacționeazã „oamenii lui Ceaușescu”, rãmași pe baricadã. Eu anunțasem oficial cã sunt dispus sã mor „ca la 1848, dacã așa mi-e scris” (nu aveam idee de altã revoluție). Armata din Vrancea stãtea în poziție de drepți în fața mea, dar executa în secret ordinele primite de la București (cu mine nu vorbea nimeni de la București, deși aveam telefoane directe cu guvernanții, celebrele TO). Imediat ce am preluat conducerea județului, am arestat cu o mânã de revoluționari toți securiștii și am transferat armamentul Securitãții vrâncene la Armatã, riscând sã fiu împușcat… Ce am fãcut de Crãciun, în 1989 (întrebare): habar nu mai am, în afara faptului cã urmãream sã aibã populația în județ apã potabilã, apã caldã și cãldurã sau mâncare la magazine (lichidând depozitele), sã se bucure de „libertate”. Știți, pe atunci se spunea cã apa e otrãvitã la robinete sau în fântâni și cã teroriștii vin la Focșani din toate direcțiile, inclusiv din aer (motiv sã împuște Armata mortal doi civili nevinovați). Eu mâncam covrigi și ațipeam pe o canapea în „Casa Albã”, în frig, coordonând naiv „totul”. Îmi amintesc de faptul cã am vãzut la televizor la „Casa Albã” din Focșani filmulețul cu execuția soților Ceaușescu, spunându-mi cã-și meritã soarta sã moarã câinește – din acea zi s-a tras și mai al dracului în Focșani, era un scenariu scelerat (al simulãrii) al celor care preluaserã puterea, în frunte cu Iliescu (oamenii KGB-FSB câștigând pânã la urmã bãtãlia). Soția era convinsã cã voi fi sacrificat pe altarul Revoluției, care are nevoie de simboluri. Armata a intrat la mine acasã și a scos toate microfoanele Securitãții, i le-a arãtat soției (erau în mobilã și în telefoane; aveam douã aparate pe același numãr). Curios, soția s-a trezit, totodatã, cu un sac „de la Moș Crãciun” plin de mezeluri și produse de carne nemaivãzute, adus de Armatã de la Cantina Partidului – natural, ea a împãrțit la rude bunãtãțile…

Ce semnificaþie are Crãciunul Revoluției în calendarul personal? La cam 26 de ani distanțã, Crãciunul din 1989 rãmâne pentru români o poveste însângeratã, iar pentru mine – o maturizare fãrã sens, care a încercat degeaba sã-mi deturneze destinul (73 de zile mai târziu, pe 5 martie 1990, dupã ce CFSN s-a transformat în partid, am pãrãsit funcția revoluționarã, președinția județului Vrancea și am predat toate legitimațiile oficiale, inclusiv pe aceea de membru al Parlamentului Provizoriu, refuzând sã particip și la primele alegeri libere pe locul întâi din partea FSN, pus automat; vã reamintesc, eu n-am fost niciodatã membru de partid; m-am întors atunci în lumea literarã, ales în lipsã la București redactor-șef al unui nou sãptãmânal al USR, dedicat optzeciștilor, Contrapunct)…

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Vârste copilãrești

 

«On n’est pas sériuex, quand on a dix-sept ans/ Et qu’on a des tilleuls verts sur la promenade» (J.A. Rimbaud, Roman): Judecând din aceastã perspectivã prin excelențã „poeticã”, aș spune mai întâi pe scurt cã trecerea anilor, în ciuda maturizãrii și îmbãtrânirii fizice, nu a adãugat  înțelepciune, inteligențã sau talent (dimpotrivã!) ființei mele de 17 ani și consider cã aceasta este o binecuvântare.

  „Caracteristica omului necopt e cã vrea sã moarã eroic pentru o cauzã, în timp ce caracteristica omului matur e dorinþa de a trãi modest în slujba ei” (J. D. Salinger, De veghe în lanul de secarã): Aici se complicã lucrurile. În mãsura în care, în ciuda inadaptãrii permanente la lumea vieții, trecerea anilor adaugã experiențã și adâncește totodatã și sentimentul „banalitãții rãului”, în mãsura în care tehnicile individualiste de supraviețuire câștigã teren în fața solidaritãții, în fața tremurului  și zbuciumului pentru ființa și condiția altuia, pentru idealuri, pot spune cã simt gustul aspru al maturizãrii de vreme ce iatã, am rezistat. În timp ce „eroii, visãtorii, îndrãzneții” au renunțat  la jocul vârstelor sau  pur și simplu au fost scoși din el.

Considerând cã nu este expirat, vin în Prãvãlie cu o bucatã dintr-un text scris în vara lui 1997 și publicat la sfîrºitul lui 1999 (prima parte) - începutul lui 2000 (a doua parte) cu titlul Un American la New Orleans în revista Contrapunct condusã de Ioan Vieru.

În literatura secolului XX, „exemplar” pentru refuzul de a se maturiza (cel puțin psiho-social) este Ignatius Reilly din Conjuraþia imbecililor de John Kennedy Toole[1]. Acesta, luptãtor pentru reinstaurarea teologiei ºi geometriei, a bunului gust ºi a decenþei în privinþa cãrora împãrtãºeºete o viziune ºocant de originalã în timp ce o raporteazã la societatea americanã din anii ’60 ai secolului trecut, îºi alege mijloacele cele mai nepotrivite pentru aventura în care inteligenþa lui pe rînd sclipitoare, insultãtor-nihilistã, paranoic-criticã, apolcalipticã îi aduce numai deservicii pe parcursul evoluþiei penibile a evenimentelor reglate de „Conjuraþia imbecilior” care dirijeazã vieþile oamenilor, substituindu-se absurd ºi ilegitim semnificativei ºi în definitiv acceptabilei „Rota Fortunae”.

În mãsura în care, pe de o parte, ca adult cu apucãturi infantile „se joacã” (mai mult de nevoie) de-a piraþii ºi sub influenþa cãrþilor citite înþelege orice acþiune ca pe un act eroic, iar pe de alta este un fel de paria al tîrgului (fãrã ca el însuºi sã se perceapã astfel), Ignatius Reilly pare o sintezã între Tom Sawyer ºi Huckleberry Finn în ipostazã intelectualã. Atît cã John Kennedy Toole însuºi îl invocã pe Mark Twain pentru a se detaºa de modul lui de a înþelege „critica moravurilor” lui Homo Americanus.

Însã personajul emblematic la care m-am gîndit din momentul în care Ignatius a intrat în viaþa mea de cititor, la început spontan, apoi din ce în ce mai argumentat, în virtutea unor asemãnããri de profunzime ºi în pofida deosebirilor radicale, este Holden Caulfield (deja invocat aici)[2] a cãrui candoare dezarmantã înfruntã falsitatea, superficialitatea ºi imoralitatea lumii în mijlocul cãreia trãieºte. Cele douã poveºti stau deopotrivã sub semnul traseului iniþiatic, dar între ceea ce face Holden în cele cîteva zile dupã abandonarea ºcolii de elitã în care învãþa (Elkton Hills) ºi ceea ce face Ignatius (fost absolvent strãlucit al Universitãþii, fost doctorand ºi colaborator al Colegiului de Studii Sociale) timp de câteva sãptãmâni de la incidentul provocat de agentul de stradã Mancuso în faþa magazinului universal D. H. Holmes din New Orleans este deosebirea finalã ºi esenþialã dintre reîntoarcerea acasã ºi plecarea în lumea largã.

Experienþele eroului lui Salinger (în baruri, la cinema, în parc, la muzeul de ªtiinþe Naturale, la hotel, la profesorul de englezã) se situeazã în limitele normalului ºi þin cumva de crizele de creºtere ale acestui adolescent care le povesteºte  pe un ton finalmente cuviincios. În schimb, aventurile lui Ignatius, nou angajat (în vederea obþinerii unor venituri prin care sã contribuie la suma necesarã achitãrii daunelor pricinuite de Plymouth-ul arhaic la volanul cãruia se afla propria-i mamã) mai întâi la Levy Pants ca funcþionar ºi apoi la Paradisul Vânzãtorilor ca vânzãtor ambulant de cremwuºti sunt cu totul ºi cu totul nãucitoare, pe mãsurã ce alte fiinþe ciudate intrã în joc, dinamizând expunerea îndelung elaboratã a viziunii ignatiene asupra lumii. Ignatius Reilly vegeteazã mai tot timpul în camera lui de pe strada Constantinopol, pentru ca atunci când  trece la acþiune sã demonstreze cã tot ceea ce în principiu este posibil ºi normal, în realitate devine imposibil ºi straniu. (De pildã relatarea unei deplasãri la Baton Rouge cu un autobuz oarecare capãtã gravitatea unei cãlãtorii cu un vehicul psihopomp).

Asemãnarea de fond dintre Ignatius ºi Holden poate fi exprimatã simplu: ei întruchipezã umanitatea într-un  mediu care  îmbracã aparenþele dezumanizãrii, sau, mai mult, amintesc de legãturile omului cu divinitatea în mijlocul unei umanitãþi decãzute. Chiar dacã sensibilitatea lor maladivã capãtã forme cu totul ºi cu totul diferite. Astfel, Ignatius în felul sãu conservator-contradictoriu tunã ºi fulgerã împotriva „fasciºtilor”, militeazã pentru drepturile sociale ale minoritãþilor, viseazã o „preºedinþie de drept divin” ºi un Partid al Drepturilor Divine, în timp ce Holden demascã fãþãrnicia ºi obedienþa elitelor faþã de puternicii zilei ºi se solidarizezã cu nãpãstuiþii soartei: fie cu un coleg antipatic precum Ackley, fie cu un altul care provine dintr-o familie modestã. Exersarea spiritului critic pe marginea producþiilor cinematografice, pesimismul, gustul exagerãrii, revolta împotriva vulgaritãþii, gratuitatea actelor ºi convingerea intimã cã nimic de pe lumea asta nu ar putea sã le placã vreodatã cu adevãrat, o anumitã fascinaþie a propriei morþi (candid-romanticã la Holden, rãzbunãtor-revoltatã la Ignatius), tetralitatea, conflictul cu familia, un soi de laºitate (recunoscutã ca atare de Holden, convertitã în eroism mitoman de Iganatius), singurãtatea ºi tristeþea – sînt de asemenea elemente comune celor doi.

Diferenþele dintre aceste douã personaje evolueazã gradual, începînd cu vîrsta ºi statura ºi sfîrºind cu stilul lor: Holden are 16 ani „Și uneori mã port de parcã aº avea 13. ªi zãu dacã nu-i caraghios, cã doar am ºase picioare ºi doi þoli juma ºi o grãmadã de fire de pãr alb, zãu cã am”; Ignatius are 30 de ani, „capul umflat ca un balon”, „urechile cãrnoase”, „pãrul netuns”, „buze pline, þuguiate”, „mustaþa neagrã, stufoasã”, „cute mici, pline de dezaprobare ºi de firimituri de cartofi crocanþi”, „ochi dispreþuitori (...) ºi albaºtri ºi galbeni”, iar miºcãrile lui „provoacã valuri de carne (...) spãrgîndu-se la nasturi ºi la cusãturi”. Holden este doar neobiºnuit de înalt, pe cînd Ignatius este uriaº, iar aceastã prea plinã maturitate fizicã, raportatã la imaturitatea lui psiho-socialã, produce ilaritate.

În privinþa stilului în ipostaza de spectaori, Ignatius într-o salã de cinematograf sau în faþa televizorului se manifestã nestãpînit ºi violent, se isterizeazã zgomotos: „Privi atent genericul, strãduindu-se sã gãseascã numele acelor interpreþi care îi produceau de obicei greaþã; (...) mai mulþi actori, compozitori, regizorul, coaforul ºi producãtorul secund erau persoane care îi jigniserã simþul estetic de mai multe ori în trecut (...) – O, Cerule! Strigã Ignatius incapabil sã se mai abþinã. Ce degenerat a putut sã producã acest avorton? (...) Ia priviþi numai la cretinii aceºtia zîmbãreþi!”. Spre deosebire de pesimismul benign pe care îl afiºeazã Holden la cei 16 ani ai lui („Nu pot sã sufãr lucrurile astea! Mã scot din sãrite! Mã întristeazã pînã la disperare!”), pesimismul lui Ignatius este îmbibat de gnosticism: „Optimismul îmi face greaþã. Este ceva pervers. De la cãderea omului, poziþia care i se potriveºte în univers este aceea de nenorocit”.

Sensibilitãþii defensive, introvertite, autodistructive ºi în acelaºi timp autoregeneratoare a lui Holden (care nu are o ideologie și nu elaboreazã proiecte militante) i se opune sensibilitatea lui Ignatius: ofensivã, alergicã, „organizatã”, social-protestatarã, delirantã, explozivã, devastatoare. Megalomaniei lui Ignatius i se opune controlul autocritic al lui Holden: „ªi am un rîs foarte zgomotos ºi cretin”; „Dar sînt într-o ureche (...) Ducîndu-mã spre baie, am început sã simulez c-aº avea un glonte în stomac”; sau: „Apoi am început  sã fac pe nebunul. Mi se întîmplã uneori sã fac pe nebunul, aºa, ca s-alung plictiseala”. Actele ºi gîndurile extravagante ale acestui tînãr prefigureazã un fel de nostalgie a înstrãinãrii de lume: „(...) nu ºtiu de ce alergam (...) Cînd am trecut drumul am avut senzaþia cã, aºa, parcã dispar. Era o dupã-masã (...) în care ajunge sã treci o stradã ca sã ai senzaþia cã dispari”. În acelaºi registru poate fi trecutã neliniºtea legatã de soarta raþelor din Central Park pe timp de iarnã: le încarcã cineva într-un camion sã le ducã în altã parte sau zboarã ele singure spre sud?... Nu e mai puþin adevãrat cã singurele fiinþe la care ºi Ignatius þine cu adevãrat sînt animalele. De altfel, din relatarea domniºoarei Annie aflãm cã evenimentul inaugural al demenþei lui Ignatius este moartea cîinelui sãu, Rex. Dupã ce îl depune în salon, stãpînul vrea sã-i facã o înmormîntare creºtineascã: „(...) - Ignatius s-a dus la preot ºi l-a rugat sã vinã sã spunã o rugãciune pentru cîine. (...) Preotul a zis nu, bine-nþeles (...) Și s-a apucat º-a fãcut el singur înmormîntarea. Un licean mare ca el n-ar fi trebuit sã facã aºa ceva (...). Ignatius îºi pusese o pãlãrie mare ca Superman ºi peste tot ardeau lumînãri”. Explicaþia nevrozei lui Ignatius prin aceastã cauzã, fac din acest personaj intratabil (dacã mai are nevoie) o fiinþã demnã de compãtimire ºi deopotrivã de simpatie, în ciuda maximei lui iritabilitãþi ºi bombãneli continue.

„Nervii mei erau în batistã, zãu cã erau”, ar spune Holden Caulfield, cãci el rãmîne un bãiat bine crescut, în ciuda nonconformismului: „Existã oameni d-ãºtia, care-þi stricã toatã plãcerea”, cu care totuºi Holden este delicat, chiar atunci cînd îi ironizeazã sau îi insultã mai curînd cu blîndeþe: „nemernicul avea o voce pretenþioasã, aristocraticã, tipic Ivy League, o voce din acelea obosite, de snob” ; sau „era spiritual mãgarul”. În contrast cu acest ton mai degrabã calm, acelora pe care îi detestã, Ignatius le transmite atît prin viu grai, cît ºi în scris insulte gongorice ºi ameninþãri fãrã echivoc: „Ignoranþa dumitale totalã a ceea ce pretinzi cã predai, meritã pedeapsa cu moartea (...) Roagã-te (Sfîntului Cassian de Imola), ºarlatan  nebun, pseudo-pedant, bãutor de cocktail, jucãtor de golf, tu, « joacã cineva tenis ? », cãci ai într-adevãr nevoie de un patron ceresc. Deºi zilele tale sînt numãrate, nu vei muri ca un martir (...), ci ca un mãgar, ceea ce ºi eºti”. Dacã scrisoarea cãtre profesorul Talc din care tocmai am citat este „gratuitã” ºi strict personalã, o altã scrisoare (nu mai puþin originalã) redactatã în numele firmei la care Ignatius lucreazã va primi un rãspuns plin de consecinþe pentru mai mulþi angajaþi: „Domnule I. Abelman, mongoloidule, am primit prin poºtã comentariile dumitale absurde despre pantalonii noºtri, comentarii care dovedesc, aºa cum s-a întîmplat, o lipsã totalã de contact cu realitatea (...) «De ce? De ce?» în bîlbîielile dumitale incomprehensibile ºi cu vederile dumitale învechite ºi dãunãtoare despre lume, nu eºti în stare sã asimilezi concepþiile noi ºi stimulatoare ale comerþului”. Aceastã nevinovatã (în principiu) plãcere a farseurului de a comite mici rãutãþi cu impresia disproporþionatã cã pune lucrurile la punct („meditînd satisfãcut la faptul cã lumea nu înþelege decît de putere ºi forþã, Ignatius copie semnãtura lui Levy pe scrisoare”) ar fi putut conduce la o adevãratã dramã: falimentarea firmei Levy Pants ca urmare a achitãrii daunelor pentru calomnie. Dar în final, confecþionînd (cu nonºalantã laºitate) un vinovat – domniºoara Trixie, octogenarã, nepensionatã din cauza vederilor feminist-progresist-psihanalitice ale doamnei Levy -, funcþionarul cu puþin timp înainte concediat chiar face drepatate: declaratã iresponsabilã, domniºoara Trixie este pensionatã, iar în familia Levy se reinstaleazã echilibrul de forþe; Gus Levy scapã de tutela soþiei ºi de handicapul conflictului cu tatãl, în sensul cã tranformã Levy Pants în Levy Shorts; cu aceastã ocazie îºi va gãsi de lucru ºi Jones, un negru aflat mereu în conflict cu poliþia din cauza vagabondajului.

Este ca un fel de „rãsplatã” a eforturilor lui Ignatius care de altfel încercase (în dorinþa lui de recunoaºtere, de afirmare ºi în concurenþã cu militanta Myrna Minkoff) ca angajat la Levy Pants sã facã dreptate la modul propiu, punînd la cale un „sabotaj” în urma cãruia condiþiile muncitorilor negri s-ar fi îmbunãtãþit. Dar totul  se terminã cu un eºec: pe Ignatius îl scot din sãrite cîntecele cu Iisus ale muncitoarelor de culoare (mult prea sentimentale, „oribile”, „blasfemii”), greviºtii se retrag, iar el este concediat.  Reangajat (dupã îndelungi ezitãri) ca vînzãtor de cremwurºti la Paradisul Vînzãtorilor (un exerciþiu al umilinþei sugerînd parodic tema muncilor la care este supus eroul în mitologii), în lungile sale plimbãri aberante în care nu îºi face datoria (dacã la Levy Pants pur ºi simplu arunca la gunoi actele firmei la care ar fi trebuit sã lucreze, în acest caz este consumatorul unic al produselor Paradisului), Ignatius se luptã cu pisicile încercînd sã le închidã în compartimentul pentru chifle al cãruciorului în formã de cîrnat pe care îl tîrãºte dupã el, abandonîndu-l adesea pentru a vedea cîte un film). Cu aceastã ocazie îl reîntîlneºte pe Dorian Green (!), pederast cu care fãcuse cunoºtinþã în barul Bucuria Nopþii (în care principialul Ignatius intrase la un moment dat împreunã cu nesofisticata lui mamã). Dupã un schimb spiritual de replici, cei doi pun la cale o recepþie care avea ca scop inaugurarea unei ample acþiuni de salvare a lumii cu ajutorul homosexualilor. Iatã cîteva mostre din anarhistul ºi entuziastul proiect al Salvãrii Lumii prin Degeneraþi redactat de Ignatius: „(...) Cînd în cele din urmã vom fi rãsturnat toate guvernele existente, lumea va avea parte nu de rãzboaie, ci de orgii mondiale (...) Vrea M. Minkoff  sã aibã sex în politicã? (...) Fireºte va fi prea uluitã ca sã reacþioneze la originalitatea proiectului meu (...) În mintea mea se duce o luptã între Pragmatism ºi Moralitate. (...) Ca douã personaje dintr-o piesã medievalã moralizatoare, Pragmatismul ºi Moralitatea se bat în ringul de box al creierului meu”. Dar ºi acest proiect eºueazã, ºi nu din cauza fragilitãþii teoriei libertarian-cosmopolit-pacifiste, cît din cauza irascibilitãþii sale endemice, pe care nu o poate controla nici în timpul unei petreceri: „- Opreºte, te rog, muzica aceea enervantã ºi liniºteºte-i pe sodomiþii ãºtia. Trebuie sã abordãm problemele esenþiale (...) Liniºte, mugi Ignatius (...) Liniºte, perverºilor! (...) Dorian plecã sã vorbeascã cu un grup de prieteni, ignorîndu-l anume pe Ignatius, aºa cum fãceau toþi cei de faþã”. În fine, hãituit de cele trei fete body-guarzi de la petrecere, neînþelesul „vizionar, aruncat într-un secol ostil, cu forþe ce nu puteau fi controlate”, ajuns la capãtul puterilor încearcã sã mai salveze ceva din aceastã zi ratatã „pentru care se pregãtise sufletul sãu”. ªi reuºeºte, într-un anumit fel, cel puþin prin consecinþele „pozitive” ale scandalului pe care îl provoacã la Bucuria Nopþii, bar deocheat din Cartierul Francez, unde este atras de vizionarea unui spectacol a cãrui vedetã, judecînd dupã fotografia în care goalã, îºi acoperã faþa cu De Consolatione Philosophia, îi pare o intelectualã rafinatã, „cu o concepþie incisivã despre lume”, avînd evidente afinitãþi cu atitudinea „tînãrului muncitor”. Acestui „tînãr muncitor” (obsedat pe de o parte de Myrna Minkoff, „fufa liberalã” cu care întreþine o corespondenþã furtunoasã, un fel de iubitã care îi asalteazã „castelul” trupului ºi al minþii lui caste cu ideile ºi pornirile ei dezinhibat-sexiste ºi pe de alta de problema destinului, invocîndu-l mereu pe Boetius, glosînd - pe colile Big Chief care îi tapetau  camera - despre roata norocului ºi cursul negativ urmat de istorie începînd cu Renaºterea) nu-i trebuie prea mult timp pentru a constata impostura „intelectualei” pe care o demascã. Ca urmare a „vigilenței” lui Ignatius, acest „focar al corupþiei” se închide, patroana este arestatã, iar agentul de stradã Mancuso, pînã atunci persecutat de superiori, este avansat în grad. Fãrã voia lui, Ignatius face din nou dreptate - ceea ce dã sens întîmplãrilor aparent fãrã noimã, stupide pe care le provoacã ºi le trãieºte.

În momentele de singurãtate jenantã (dacã nu chiar sfîºietoare, ca aceea a lui Holden) ºi, mai mult decît atît, în acelea cînd este în pericol de  fi închis în ospiciu, Ignatius ar putea fi receptat, graþie unui tipic sentiment de solidaritate, ca erou tragic, aflat la strîmtoare sau în suferinþã; dacã brusc, grandilocvenþa ºi ticurile nu ar face din el un personaj ridicol. Numai cã unilateralitatea pe care s-ar pãrea cã o încarneazã, se reveleazã a fi doar o laturã a „creierului sãu complicat” - cum ar spune el însuºi. El pare ridicol, dar rîsul participativ pe care îl provoacã (alãturi de) fac din el un personaj comic. Contrastul dintre moralitatea lui Ignatius ºi expresia acesteia, felul în care aratã ºi imaginea proprie despre sine, condiþia lui socialã ºi pretenþiile pe care le enunþã stîrnesc ceea ce s-a numit „rîsul de întîmpinare”. Mai mult decît atît, dincolo de cotidianul rîs prin care ne detaºãm de personajul ridicol, prezenþa lui Ignatius produce satisfacþie esteticã, „desfãtare de sine în desfãtare cu altul”. În fond,  rîsul pe care îl produce Ignatius se poate converti într-o autoexaminare amuzat-criticã, într-un exerciþiu   al sinceritãþii. În mãsura în care neagã propiul sãu orizont de aºteptãri, cît ºi pe al celorlalþi (al mamei, al Myrnei, al lucrãtorilor de la Levy Pants), Ignatius trece ºi graniþa comicului, intrînd în pielea anti-eroului. Dar oare el îl neagã, sau orizontul sãu este negat de ceilalþi? Cãci aºa cum arãtam, deºi scenele de vitejie în care se angajeazã frizeazã ridicolul, Ignatius este în felul lui un salvator.

Dacã printr-o ciudatã ironie textualã am ajuns la identificarea lui Ignatius pe rînd cu eroul tragic, ridicol, comic, antieroul (în cîteva din laturile acestora definite de Jauss) ºi la „eliberarea” pe care o implicã aceste roluri, printr-o intuiþie ceva mai stranie îl putem identifica cu un tip de erou mai puþin vizibil la o citire rapidã: eroul mitologic, mai precis cu una din infinitele posibilitãþi de a „trata” în spirit postmodern tema copilului divin.

Reîntorcîndu-ne la comparaþie, doar lui Holden i s-ar cuveni titlul de erou în acest sens ºi în prelungirea observaþiei la care este îndemnat de un adult sã reflecteze: „Caracteristica omului necopt e cã vrea sã moarã eroic pentru o cauzã, în timp ce caracteristica omului matur e dorinþa de a trãi modest în slujba ei”. Pentru cauza puritãþii înþeleasã ca dorinþã de a menþine nealterat în succesiunea vîrstelor un timp interior al copilãriei care sfideazã parvenirea, perversitatea ºi vulgaritatea, la îndemîna eroului lui Salinger sunt numai mijloacele derizorii ale revoltei interioare ºi ale proiecþiei imaginare: „Un milion de ani daca-i avea la dispoziþie ºi tot n-ai reuºi sã ºtergi nici jumãtate din toate porcãriile scrise pe ziduri”. ªi atunci singurul mijloc de a-i apãra pe copii rãmîne rolul care i-ar plãcea cel mai mult lui Holden, sugerat de un vers ºi de propria-i condiþie: a veghea într-un  lan de secarã în care se joacã  mii de copii: „ªi eu stau la marginea unei prãpãstii. ªi (...) prind copiii sã nu cadã în prãpastie”.

Salvatori potenþiali neîmpãcaþi cu lumea, inadaptaþi care „vegheazã”, Holden  ºi Ignatius sînt dupã cum spuneam variaþiuni profane pe tema aceluiaºi arhetip, al copilului divin: unul adolescent, celãlalt adolescent întîrziat, amîndoi infantili. În acest sens, cititorul ºi-i poate aminti, spre ilustrarea temei copilului divin, pe Bastian Balthasar Bux din Povestea fãrã sfîrºit ºi pe Momo, din cartea cu acelaºi titlu, „copiii” lui Michael Ende.

Comparaþia poate pãrea forțatã, de vreme ce eroii lui Ende (Bastian, cel care salveazã Fantazia, ºi Momo, cea care salveazã însuºi Timpul de la pieire) trec, ca în orice poveste, pe „celãlalt tãrîm”, în purã ficþiune, sau  în altã dimensiune temporalã, în timp ce eroii „noºtri” (de-acum) rãmîn doar pe lumea aceasta. Numai cã în ciuda realismului afiºat, din perspectiva lor realitatea cotidianã însãºi devine fabuloasã. Ei deþin toate atributele necesare pentru a se purta în realitate ca în poveste: sînt marcaþi vestimentar (Ignatius are ºapcã verde de vînãtoare, iar Holden are ºapcã roºie de vînãtoare ), se aflã deopotrivã în cãutarea unui lucru salvator pentru lume, trãiesc în singurãtate (unul pentru cã vrea, altul pentru cã încercãrile lui de comunicare sînt zadarnice); deºi aspirã la acþiune, cei doi sînt contemplativi prin excelenþã, sînt marginali, complexaþi, „abandonaþi” (caracteristici stabilite de C. G. Jung ºi K. Kerenyi în Copilul divin, fecioara divinã). De exemplu Ignatius, deºi trufaº din fire, este în fapt o fiinþã umilã, neluatã în seamã decît în mãsura în care iritã, produce ilaritate sau scandal în locurile în care apare; pe de altã parte el îi reproºeazã frecvent mamei sale pericolele la care este expus din cauza faptului cã trebuie sã munceascã. În fine, pe de o parte cei doi sînt neînþeleºi, pe de alta dispun de forþe neașteptate, sugerînd în tot ceea ce fac (ºi în finalul celor douã poveºti) un viitor posibil ºi o modalitate a fericirii: acea fericire produsã de ieºirea din cotidian, din viaþa monotonã, „disciplinatã”, acea fericire (uºor iresponsabilã) la care ajungi printr-o breºã produsã în realitatea programatã „social-politic”, prin decizia bruscã a aventurii, a evadãrii sau cel puþin a abaterii de la direcþia obiºnuitã cãtre o alta, potenþial mai bunã.

Faptele ºi gesturile lui Holden, „fantastice” (în sensul în care orice lucru firesc ºi frumos devine „fantastic” într-o lume abrutizatã) exprimã co-naturalitatea copilului „neumanizat încã”, „divin” (Jung) cu acest adolescent a cãrui umanizare nu include ºi degradarea.

Ignatius, adus pe lume în împrejurãri speciale (episod redat de autorul romanului ca întîmplare unicã ºi irepetabilã a unor oameni pudici) de la bun început este altfel decît ceilalþi, ceea ce îl ºi determinã sã aleagã în final calea exilului.

Termenul principal care a permis acest mic exercițiu comparativ pe mai multe planuri (între Ignatius Reilly și Holden Caulfield; între aceștia doi și „copiii” lui Michael Ende; între imaginea literarã a acestora și tema mitologicã a copilului divin) este sugestia misiunii „salvatoare” a acestor personaje. Dincolo de asemãnãri și deosebiri, detaliile apariției și acțiunilor lui Ignatius și Holden aratã cã maturizarea fizicã nu însemnã și depãșirea vârstei copilãrești, încrezãtoare în miracole. Ce bine cã cele douã romane se încheie înainte ca personajele sã împlineascã 40 de ani!

 

-----------------------

[1] John Kennedy Toole, Conjuraþia imbecililor, Traducere de Lidia Ionescu, Cuvânt înainte de Walker Percy, Editura Nemira, 1995. Distinsã cu premiul Pulitzer în 1981, la 12 ani dupã sinuciderea autorului (1969).

[2] J.D. Salinger, De veghe în lanul de secarã, Traducere ºi note de Catinca Ralea ºi Lucian Bratu, Editura Univers, 1997.

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Þiþei

 

 

Despre vârste sau cum s-o arzi filosofic

 

Pentru cã dacã n-o arzi, o uzi ºi, dupã cum se ºtie, apa este esenþa, ããã... efortului.

Maturizarea este un proces, un ansamblu de..., o cãlãtorie, etc; dar cine naiba vrea sã-ºi trãiascã viaþa într-un continuu proces, într-un ansamblu (oricât de complicat ar fi mecanismul ºi oricât de important/indispensabil te-ai considera), fãrã a simþi apãsarea sarcinilor, oboseala drumului, riscul ratãrii? Nimeni. La fel cum nimeni nu doreºte sã-ºi petreacã toatã viaþa într-o instituþie (ori, cât de frumoasã este instituþia cãsniciei?). Apropo, îºi mai aminteºte cineva discursul de la Starea civilã? Îþi taie tot cheful de maturizare (ori, cãsãtoria este o formã a acesteia). Lumea s-a cam sãturat de maturizare pentru cã existã stereotipii specifice fiecãrei vârste ºi rutina plictiseºte. Ne maturizãm, câþi o mai facem, pornind de la aceeaºi experienþã a trecutului, fãrã a ne însuºi nimic din prezent – sau cel puþin nu lucruri pozitive.    

Frizerie. Bãtrânã, vârsta: 90 +, pleoape cu pielea ridatã, pãr alb, rar, din ce în ce mai rar, scurtat ºi de stilista ce se învârte de vreo 10 minute în jurul ei. Nemiºcatã, ai impresia cã este un mort îmbãlsãmat, cãruia i se face ultima toaletare; singurul lucru ce aminteºte cã mai este în viaþã este un „da” intermitent la întrebãrile frizeriþei. La numai un scaun distanþã, un alt bãrbat cu buze subþiri ºi faþa imobilã, cu o privire fixã, în oglindã pare, fie a recita în gând o incantaþie, fie a executa un numãr de hipnozã. Nu rãmâne mult timp în aceastã stare pentru cã frizerul îl „terminã” repede.

Individ grizonat, neras, cu o cãmaºã în pãtrãþele intrã, urmat sfios, la un metru, de un copil anormal de slab. Puºtiul nu pare a avea mai mult de 12-13 ani. Cel ce pãrea a-i fi tatã se aºezã apãsat pe singurul scaun rãmas gol, în locul hipnotizatorului. Copilul gãsi la rându-i un loc, aºteptând cuminte ca bãrbatul cu care venise sã fie tuns; însã ceva nu-i convine. Pe singurul scaun erau mai multe perne plate din piele ºi abia când a încercat sã le ia pentru a le pune altundeva, am observat cã mâna stângã era doar un ciot ce pleca din umãr. O doamnã ºi subsemnatul s-au repezit sã-l ajute, dar tatãl s-a rãsucit repede în scaun tãindu-ne orice intenþie: „Lasã-þi-l, cã trebuie sã se descurce singur în viaþã!” Ca ºi când ar fi vrut sã confirme vorbele pãrintelui, bãiatul reuºi într-un echilibru precar sã mute cele patru perne puse una peste alta, afundându-se apoi în lectura unei reviste mondene.

Aveam în faþã trei generaþii: un copil a cãrui aripã fusese trunchiatã la propriu, un adult a cãrui responsabilitate oscila între o pseudogrijã ºi o aparentã indiferenþã/duritate ce ar fi putut ascunde un amestec de suferinþã ºi resemnare ºi o bãtrânã ale cãrei semne vitale erau monitorizate de fiica de peste 65 de ani ce aºtepta cuminte ca mama sã fie tunsã.  Concluzie? Copilãrie – entuziasm exteriorizat frânt, Maturitate – responsabilitate interiorizatã, Senectute – aºteptare.

Indiferent de vârstã, suntem plãsmuiri ale propriilor dorinþe... pentru cã, din nefericire, dorinþele ne reprezintã ºi ne determinã sã ne simþim împliniþi. Jucãria, prãjitura, soþia, copilul, sãnãtatea, fericirea altora, Dumnezeu ne umanizeazã. Întotdeauna altceva/altcineva în afara noastrã.  

Metafora liftului-coºciug din Pizdeþ: „Acest lift ce seamãnã atât de mult cu un sicriu, în care toþi stau drepþi privind litera ºi cifrele ce se lumineazã o datã cu urcarea: P, 1, 2, 3, 4, 5, 6... ºi coborârea: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, P. Bunã ziua! Salut! – zic oamenii uºuraþi când ies din lift.

Locul doamnei cu coasa e privatizat de femeia de serviciu care stã la cinci...” fiecare etaj reprezintã o potenþialã moarte... ºi dacã locatarul reuºeºte sã iasã din liftul - coºciug nu-i nici o problemã pentru cã întotdeauna existã opþiunea suicidului, a aruncãrii de la etaj sau de pe bloc. Sunt convins cã moartea este singura maturizare incontestabilã, obiectivã, completã; restul sunt doar experienþe în proximitatea ei.

Acum câteva zile am vizionat Aftershock, un film chinezesc, cu iz de dramã indianã ce cuprinde cam toate ingredientele unei pelicule cu de toate: tragedie, sacrificiu, chin, emoþie, încãpãþânare, iubiri neîmplinite, iertare, arcuri temporale, totul pe un fond politic discret, comunist. Dincolo de consecinþele catastrofale ale unui cutremur sunt urmãrite trei generaþii de oameni cu tipologii diferite, membrii aceleiaºi familii, ce se reunesc dupã mulþi ani. Cele 23 de secunde produc o rupturã de 32 de ani. Fiecare vârstã cu mentalitatea ºi problemele ei, fiecare personalitate cu limitele pe care ºi le impune, fiecare gest cu implicaþiile ulterioare. Transformãrile naturale implicã maturizãri umane?

Când vorbim despre maturizãri includem deopotrivã timpul ºi sensul lor, in extenso, al vieþii (cu riscul de a declanºa o polemicã plurisciplinarã: religioasã, psihologicã, filosoficã); sunt sigur cã toþi s-ar grãbi sã ne ofere rãspunsuri adecvate.

Vârstele sunt o bucurie sau o povarã, câtã vreme îþi ocupi timpul cu ceva: copilul cu joaca, maturul cu responsabilitãþile, bãtrânul cu... moartea (sau cel puþin cu pregãtirea ei – vã mai amintiþi de Bunica se pregãteºte sã moarã a lui Holban?). Lipsa idealurilor, prezenþa rutinei duc la ceea ce se aude în mod frecvent, dar se conºtientizeazã prea puþin: „Ai îmbãtrânit degeaba.” Cine n-are bãtrâni, sã-ºi... drãmuiascã bine banii! Pentru cã deseori pensionarea (poate singura graniþã aparent vizibilã ce desparte maturul de bãtrân) vine musai cu o boalã; instant dificultãþile se dubleazã, se acutizeazã ºi rãbdarea devine echivalentã cu intoleranþa. Acritura (a se citi venerabila doamnã) are numai drepturi, involuntar multe din discuþiile/monologurile ei încep cu „tineretul din ziua de azi” iar ideile-i fixe se transformã în aforisme. Ce frumuseþe uitatã a vieþii, ce sensuri ale destinului, ce cãutãri febrile ale esenþei? Pastilele, aici este „rezolvarea”, anularea durerii prin uitare. Sunt conºtient cã etichetarea mea cuprinde ºi excepþii, cã de fapt maturizarea omului este un mit fals, cã nu devenim altceva decât niºte copii amplificaþi de experienþe, niºte doage ale aceluiaºi butoi numit viaþã, plin ce-i drept, în fiecare toamnã cu vin de o calitate deseori îndoielnicã. Vom ajunge, aºa cum bine intuia Urmuz, prelungiri ale obiectualului, „o masã fãrã picioare, la mijloc bazatã pe calcule ºi probabilitãþi (...) un cãþel de usturoi, o statuetã ce reprezintã un popã (ardelenesc) þinând în mânã o sintaxã ºi... 20 de bani bacºiº... Restul nu prezintã nici o importanþã.” Bastoanele se vor sprijini de noi, oamenii se vor gudura pe lângã propriile gânduri... revolta obiectualului – o normalitate.

Pentru a mai îndulci oarecum nemulþumirea, posibila frustrare a bunicilor, þin sã amintesc cã, a vorbi despre vârste fãrã a le umple de muzicã, imagine, culoare înseamnã a teoretiza vidul. (https://www.youtube.com/watch?v=h8QmV8wxEeE )

Ce (mai) înseamnã viaþa dincolo de maturizare? Un fel de Cirque du Soleil în care fiecare saltimbanc trece de la stadiul de copil, la cel de acrobat ºi finalmente, sfârºeºte în paiaþa care face lumea sã râdã. ªi mai înseamnã ceea ce drãguþul de Noica amintea prin imaginea „cerºetorului dintr-o piaþã londonezã, având agãþatã de gât o placã mare, pe care scria:

Rãzboaie  2
Picioare    1
Neveste    2
Copii        4
Rãni         2
___________

Total       11 

Ce înseamnã acest 11 în mintea cerºetorului, nu este limpede: poveri? nefericiri? infirmitãþi? încercãri ale vieþii?” ªi continuãm sã ne maturizãm; pânã când? Pânã când timpul ne va despãrþi...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey